POETUL ŞI CUVINTELE…

“Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş
totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor”, scria Tudor Arghezi în
Scrisoare cu tibişir.
I Dintre toţi poeţii români, Nichita Stănescu pare să fi fost poetul care a trăit în
universul cuvintelor. La el, poeziile erau “episoade din războiul cuvântului cu cuvântul şi
al verbului cu verbul”.
Scria poezii aşa cum respira, fascinat de cele mai neaşteptate detalii din lumea
înconjurătoare pe care o delecta apoi, sau o tulbura, cu mesajele sale speciale. A scris
enorm, trăind prin mulţimea de premii literare o viaţă despre care încă se mai povesteşte.
Poetul s-a născut la Ploieşti, pe 31 martie 1933 şi, ca o ironie a sorţii, a murit pe
13 decembrie 1983. 13 este inversul lui 31, moartea este inversul vieţii. Pentru noi şi
pentru eternitate el a rămas de 50 de ani. Şi astăzi, mulţi dintre cei care l-au cunoscut
vorbesc despre el la prezent. Omul Nichita a murit, dar Poetul nu a părăsit nicicând lumea
aceasta.
"Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau
mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă."
Şi totuşi, de ce e opera sa atât de diferită de a altor scriitori? Ce a inventat Poetul?
Nichita însuşi ne răspunde:
“A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de
ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă,
încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine
însuţi.”
Nichita şi-a transformat propriul suflet în cuvinte pe care ni le-a dăruit. El scria
mereu, împărţea versuri pe şerveţele şi uneori pe pachete de ţigări, era un generos, un
risipitor de poezie şi flori. În 1976, când a câştigat premiul Herder la Viena, a cumpărat
flori albe şi mov pentru toate româncele prezente acolo, şi lalele negre pe care le-a
împărţit pe strada unde Eminescu a locuit la Viena.
 Cititorii îl identifică pe numele mic, Nichita, într-un semn de apropiere şi
afecţiune de care nici un alt scriitor român nu s-a mai bucurat.
Critica literară i-a apreciat mereu opera, Academia Suedeză propunându-l în
1980 pentru Premiul Nobel. Candida pe atunci alături de Borges, Frisch, Senghor şi de
poetul grec care va obţine distincţia, Odysseas Elitis. În ţară, a fost recompensat de trei
ori cu premiul Uniunii Scriitorilor, iar Academia Română i-a acordat premiul Mihai
Eminescu.
În plină primăvară, Nichita s-a hotărât să rămână nemuritor, să fie veşnic tânăr, la
fel ca poezia, cea pe care nici nu încerca măcar să o definească:
“Dacă aş putea defini poezia, dacă natura ei vie s-ar supune unei definiţii statice,
atunci, desigur, am putea-o face în serie la uzinele de aparataj electronic sau chiar la
Cooperativa sătească din Pocreaca, Avântul poeziei…
Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii…”

Cristina Goanţă