Impactul culturii islamice asupra unei Europe unite în tratate dar dezbinate în cuget

este o realitate care foarte greu poate fi trecută cu vederea de cei cărora le place să
scruteze mersul lumii şi să îşi dea seama de unde venim şi încotro ne îndreptăm.
Este o temă veche de cel puţin 1400 de ani dar mereu actuală, mai ales în contextul
unei globalizări care se află deja într-un stadiu destul de avansat, globalizare care a
anihilat graniţele care existau, până mai odionioară, între popoare şi culturi.
Pentru cei care doresc să aprofuneze oarecum această tematică pot recomanda
lectura a trei cărţi extrem de interesante, care, desigur, nu tratează în mod
exhaustiv această problematică, întrucât nu acesta este scopul lor, şi nici nu pot
constitui o teorie universal valabilă referitoare la interacţiunea dintre islam şi
Occident. Iată cărţile:

1. Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om

2. Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor
3. Zbigniew Brezezinski, Marea tablă de şah

Nu doresc să vorbesc aici pe larg despre aceste cărţi. Le-am furnizat mai mult ca o
lectură suplimentară pentru cei care vor să studieze mai multe aspecte ale aceleiasi
problematici. Francis Fukuyama ne prezintă o viziune în mare măsură hegeliană
asupra istoriei şi punctul spre care aceasta se îndreaptă. Sfârşitul istoriei este un
elogiu adus democraţiei, care, în opinia autorului, este singurul mod de guvernare
care satisface structura interioară a individului. Pe măsură ce democraţia va
învinge în fiecare colţ al lumii, istoria se va îndrepta spre sfârşitul ei, nu un sfârşit
fizic, ci un sfârşit al istoriei aşa cum este percepută hic et nunc. În această dinamică
se încadrează şi cultura islamică. Cartea lui Huntington este mai puţin conceptuală
şi mai mult ancorată în real. El vorbeşte despre conflictul de valori dintre diferitele
culturi, explicând astfel conflctele pe liniile de falie. Prin urmare, propune ideea
unui conflict direct între cultura occidentală şi islam. Zbigniew Brezezinki ne
propune, de fapt, un tratat de geopolitică în care Eurasia este tabla de şah, într-un
joc la care participă 4-5 jucători. Prin Marea tablă de şah putem înţelege relaţiile
dintre Europa şi cultura islamică din punct de vedere geostrategic.
Istoria ciocnirilor dintre islam şi Europa
Încă de la apariţia religii islamice, Europa s-a confruntat din plin cu tendinţele
expansioniste ale triburilor arabe (la început) şi ale Imperiului Otoman (pana
odionioara). Trebuie să menţionăm că islamul a apărut într-un context de decădere
totală a Europei, cel puţin a Europei occidentale. Existau astfel doi pioni: triburile
arabe cu o religie în plină forţă de exprimare, cu veleităţi războinice şi o motivaţie
extrem de puternică; şi Europa, un continent deja bătrân, măcinat de conflicte între
Apus şi Răsărit, slăbit de invazile popoarelor barbare, cu moralul la pământ.
Prima mare confruntare între aceşti doi pioni a avut loc atunci când dinastia
ummayazilor a început campania de cucerire a Iberiei. Cucerirea Iberiei a început
când maurii (în principal berberi alături de câţiva arabi) au invadat Iberia vizigotă
creştină în anul 711, sub conducătorul lor berber Tariq ibn Ziyad. Ei au debarcat la
Gibraltar pe 30 aprilie şi s-au îndreptat spre nord. Forţelor lui Tariq li s-au alăturat
în anul următor cele ale superiorului său Musa ibn Nusair. În timpul campaniei de
opt ani, cea mai mare parte a peninsulei Iberice a fost ocupată de musulmani — cu
excepţia unei mici zone în nord-vest (Asturias) şi a regiunilor în principal basce din
Pirinei. Acest teritoriu, sub numele arab de Al-Andalus, a devenit o parte a
imperiului Umayyad în expansiune. Al doilea asediu al Constantinopolului, lipsit
de succes, (717) i-a slăbit pe umayyazi şi le-a redus prestigiul. După ce au reuşit
cucerirea Iberiei, au traversat Pirineii, dar au fost învinşi de către franci în Bătălia
de la Tours din 732. Iată că într-o perioadă de 100 de ani, arabii au ajuns din
Arabia până la Tours, ameninţând serios Parisul. Înlăturarea dinastiei umayyazilor
în favoarea dinastiei abbasizilor a redus notabil puterea militară a musulmanilor.
După această confruntare, conflictele dintre Europa şi musulmani au continuat,
luând de cele mai multe ori forma cruciadelor. Timp de mai multe secole europenii
şi musulmanii s-au ţinut reciproc în şah, dar niciunul dintre aceşti pioni nu a reuşit
un mat preţios.
În cele din urmă, cultura musulmană a cunoscut un nou apogeu politico-militar
prin apariţia Imperiului Otoman care a redobânit curajul şi tenacitatea dinastiei
umayyazilor şi a început să atace din nou Europa, de data aceasta pornind din sud-
estul Europei. Telul suprem al otomanilor era cucerirea Vienei, un punct strategic
aflat la întretăierea mai multor rumuri comerciale. Mai mult, cucerirea Vienei le-ar
fi deschis otomanilor drumul spre Europa Occientala la care au ravnit şi înaintaşii
umayyazi. Deşi în mentalul colectiv al Europenilor a ramas întipărită campania de
cucerire a Vienei din 1683, otomanii au mai avut o tentativă în 1529 fiind conduşi
chiar de către Soliman Magnificul. Tentativa din 1529 a eşuat datorită unor
circumstanţe nefavorabile turcilor, în timp ce a doua tentativă, cea din 1683, a fost
foarte aproape de izbândă, socotelile turcilor încurcându-se odată cu apariţia “Ligii
Creştine” închegate oarecum ad-hoc în jurul regelui polonez Jan Sobieski, care a
reuşit să învingă armata otomană.
A treia ciocnire dintre islam şi Europa
Ceea ce islamul nu a reuşit de două ori prin forţa armată este pe cale să reuşească
în zilele noastre printr-un conflict de o cu totul altă natură. DE fapt, în contextul de
astăzi nu putem vorbi despre un conflic, ci, mai de grabă, despre o interferenţă
între culturi cu un substrat conflictual la nivel axiologic. Este vorba de o
confruntare indirectă şi foarte subtilă.
În contextul unei lumi globalizate unde graniţele culturale s-au estompat puternic,
în Europa a pătruns în număr mare cultura islamică. Putem considera că astăzi
există doi poli europeni ai culturii islamice: Germania şi Franţa. În Germania există
o comunitate turcă extrem e numeroasă. Turcii au fost chemaţi şi primiţi cu braţele
deschise chiar de către germani, pentru a face muncile pe care gazdele nu mai
doreau să le facă. Dat fiin faptul că sporul natural al turcilor din Germania este net
superior celui al germanilor, comunitatea turcă a cresctu din ce în ce mai mult,
astfel încât Berlinul a ajuns să fie al doilea oraş din lume ca număr de locuitori
turci, după Istambul. Comunitatea turcă, deşi prezentă de mulţi ani în Germania, nu
s-a integrat în contextul cultural european ci a contnuat să rămână o insulă
independentă cultural de valorile europene. (Desigur există şi excepţii):
În ceea ce priveşte Franţa, comunitatea musulmană provine în mare măsură de pe
teritoriul Maghreb-ului. Observaţiile care au fost făcute referitor la comunitatea
turcă din Germania sunt la fel de valabile şi pentru comunitatea magrebină din
Franţa. Prin urmare, şi Franţa se mândreşte astăzi cu un număr de aprox. 7
milioane de musulmani, care nu şi-au însuşit niciuna dintre valorile europene.
O eventuală integrare a Turciei în Uniunea Europeană ar spori numărul
muslmanilor în Europa cu aprox. 70 milioane de persoane, la care s-ar mai adăuga,
desigur, nenumăraţi alţi cetăţeni musulmani care ar emigra în Turcia (stat
European dacă această ipoteză s-ar concretiza) şi, mai apoi, în celelalte ţări mai
înstărite ale Europei.
Spre deosebire de populaţile musulmane care s-au sălăşluit în Europa occidentală,
europenii se dezic tot mai mult de la tradiţia lor şi cultura lor europeană pentru a
prelua alte modele culturale orientale. Dincolo de principiile juridice, europenii
încep să fie tot mai puţini europeni, renegându-şi originile creştine, adică
renegându-şi trecutul care i-a conferit, de fapt, identitatea pe care o are. A renega
originile creştine ale Europei mi se pare un lucru total i-logic în contextul în care
zilnic intrăm în contact cu anumite lucruri care, fără să ne dăm seama, poartă
amprenta creştinismului. Pentru a da un exemplu banal, dar grăitor în acest sens,
putem menţiona cazul berii, un produs pe care majoritatea europenilor îl consumă,
dar care la începuturi a fost produs exclusiv în mănăstirile creştine.
Prin urmare, avem, din nou, doi pioni pe tabla Europei. Europenii care îşi reneagă
rădăcinile, lucru ce conduce la o inevitabilă cofuzie ientitară şi comunitatea
musulmană care îşi menţine şi impune (uneori chiar violent) propria identitate.
Psihologia ne învaţă că cel care are o identitate puternică şi-o va impune asupra
celui care are o identitate confuză. Un coleg iranian (care este creştin caldeu) mi-a
spus odată: “musulmanii vor cuceri Europa cu armele Europei”, lucru cu care sunt
perfect de acord.
Deşi aceste raţionamente par a se încadra în teoria lui Huntington, trebuie să
menţionez că nu sunt un promotor al acesteia. Nu doresc să teoretizez ciocniri, dar
cred că Europa ar trebui să reconsidere anumite aspecte ale propriei identităţi nu
să-şi renege trecutul, căci cel care-şi reneagă trecutul îşi îngreunează prezentul şi
îşi sabotează viitorul. Pentru a contrabalansa “ofensiva” musulmană, Europa nu
trebuie decât să se europenizeze, şi să fie mândră de originile ei.