„Criza şcolii este o criză de proiect”(Emil Stan) pare să fie deviza care însoţeşte agonia şi eşecul

educaţiei axate pe principiile modernităţii. Lipsa de legitimitate, neperformanţa, insatisfacţia

generală produsă de actul educativ, şi interesul scăzut al actorilor fenomenului educativ
(profesori, elevi, părinţi) sunt doar o parte din consecinţele cecităţii unui sistem rigid, autist la
schimbările lumii contemporane şi astfel condamnat la retardare şi ineficienţă.

Paradigma postmodernismului identifică în această criză generalizată a educaţiei o malformaţie

congenitală a modelului modernist de educaţie, bazat pe:

Raţionalitate excesivă. Cunoaşterea ar fi doar un transfer ideatic de concepte aride, dinspre

profesor spre elev/student. Elevul/studentul ideal este un „recipient” capabil să reproducă
informaţiile introduse de profesor in mintea lui. Ariditatea raţiunii, care exclude metodologii
complementare (de pildă narativitatea afectivă) stinge orice creativitate şi face abstracţie de
multidimensionalitatea persoanei umane, plină de virtualităţi specifice.

Tendinţa masificatoare a „educaţiei pentru toţi” –admirabilul deziderat al Iluminismului, care

însă nu ţine seama de specificul, individualitatea, interesele, vocaţia, personalitatea, şi nivelul
fiecăruia, rezultând o uniformizare agresivă a subiecţilor educaţiei, trataţi la grămadă şi reduşi
astfel la un plafon mediocru. Din moment ce aceeaşi grilă trebuie aplicată tuturor, intervine
excluderea celor care nu intră în turmă, care nu pot sau nu vor să fie masificaţi (copii cu
dizabilităţi, de etnie, religie, sau rasă diferită, etc.) Un caz special îl constituie copii supradotaţi,
obligaţi de circumstanţe să se acomodeze unui ritm şi unui nivel care le inhibă dezvoltarea
intelectuală şi personală.

Accentul pus pe profesor, nu pe elev. Deţinătorul autorităţii în scenariul de clasă este, evident,
profesorul, care reprezintă centrul şi posedă în întregime cunoaşterea şi comportamentele pe care
obligatoriu trebuie să şi le însuşească elevul/studentul-recipient. Obligat de atributele sale
cvasidivine să aibă mereu dreptate, profesorul îşi asumă întreaga responsabilitate a actului
educativ, de unde şi supunerea pretinsă de la subiecţii săi (astfel deresponsabilizaţi), auditori
pasivi ai unui monolog nederanjat. De o relaţie interpersonală în cadrul acestui tip de învăţământ
cu greu poate fi vorba, profesorul fiind unicul individ din clasă, înconjurat de o masă adesea
amorfă de elevi/studenţi…

Aspectul informativ şi nu formativ al educaţiei (definită ca transfer conceptual pe cale

raţională) este dublat de surplusul informativ, mereu abstract şi lipsit de utilitate practică. Cu
stupoare poţi afla materii precum fizica ori matematicile avansate în aria curiculară a unui…
seminar teologic. Surplusul de informaţii inutile stârpeşte orice urmă de interes din partea celor
vizaţi de acestea iar şcoala devine un spaţiu absurd sau derizoriu, unde nimeni nu se ocupă de
dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevilor, de problemele lor întâmpinate în studiu sau în
viaţa de zi cu zi (care ţin de inserţia socială).

Rigiditatea structurală a învăţământului modernist se referă la conţinutul materiilor de studiu,

fix, canonic şi referenţial, la metodologia aplicată (previzibilă) şi la scenariul de clasă (aşezarea
actorilor în sală, raporturile dintre ei), întotdeauna acelaşi. Singura „evoluţie” a structurii rigide
se petrece prin acumularea unor elemente şi integrarea lor în cadrul fixat, nicidecum prin
transformări reale (să ne imaginăm o sală clasică: tablă cretă, catedră, bănci, la care se adaugă
vreo 2-3 calculatoare pe margine, semn al „deschiderii” spre noutate).

Astfel, educaţia e destinată unei perpetue defazări în raport cu necesităţile, inovaţiile şi cerinţele
actuale ale epocii în care îşi pretinde dreptul la existenţă, fiind rigidă, monolitică, centralizată,
aridă, masificantă şi totalitară, o educaţie a excuziunii şi a inhibării virtualităţilor latente în
copil/tânăr.

Toate aceste „trăsături de caracter” ale educaţiei moderniste au provocat criza contemporană a
învăţământului. Abstractizare ruptă de contextul vieţii, „semieducaţia” (Th. Adorno) oferită de o
epocă apusă îşi cere alternativa reală, bazată pe principiile timpului recent, ce poartă, pentru unii,
emblema postmodernităţii. Autoreflexivă, decentrată, deconstructivistă, nontotalizatoare şi
nonuviversalistă, pedagogia Po-Mo se adresează sensibilităţii unei societăţi a cunoaşterii,
problematică şi deosebit de complexă. Având patru scopuri declarate (a învăţa să cunoşti, a
învăţa să faci, a invăţa să convieţuieşti şi a învăţa să fii), educaţia noului mileniu ţinteşte spre
intregralitatea fiinţei umane şi spre dezvoltarea ei durabilă.

Deoarece „atâtea postmodernisme există câţi postmodernişti” (Grace Ann Rosile), propun în
continuare un set de principii (desigur incomplet şi revizuibil) care să ghideze trecerea la
postmodernitate a vechii educaţii.

Diferenţa. Indivizii sunt diferiţi, au concepţii personale, adeseori contradictorii, parţiale şi

revizuibile. Impunerea unui monopol epistemologic şi metodologic este masificatoare şi
artificială. Ea descurajează procesul de individuaţie şi blochează un traiect individual propriu.
Diferenţa impune respectul pentru alteritate –intelectuală şi personală deopotrivă.

Egalitatea. Postmodernitatea exfundează distincţia modernistă dintre pedagog (profesor-adult) şi

învăţăcel (elevul/studentul copil-adolescent). Structura clasică a educaţiei postulează un subiect
şi un obiect: pedagogul – cu o ontologie tare; Cunoscătorul prin excelenţă, posesor al unor
informaţii ce-i conferă superioritate şi autoritate faţă de învăţăcel – este principiul activ în
educaţie. El trebuie să imprime învăţăcelului (receptor pasiv, un „copil-monstruozitate” cum îl
numeşte Lyotard) formele cognitive ce-l vor umaniza, calitatea deplină de Om fiind posibilă
doar odată cu maturizarea. Prin conformare, copilul ne-om se formează ca om. Astăzi asemenea
concepţii sunt retrograde.

Copilul/adolescentul are o personalitate proprie de la bun început. El este un individ în devenire

şi, considerat ca atare, rolul educaţiei nu este acela de a-l maturiza, ci de a-i cultiva
individualitatea şi latenţele specifice, în conformitate cu stadiul său psiho-afectiv. Normele
pedagogice se mulează pe autonomia individului, nu invers, scopul lor fiind acela de a-i asista
devenirea, unică şi irepetabilă, nu de a-l conecta artificial şi brutal la o umanitate prestabilită,
masificantă.

Astfel, pedagogul îşi împarte de bunăvoie atributele, odinioară tari, cu învăţăcelul, într-un
continuu schimb de roluri. Lipsit de superioritatea cognitivă (odată cu apariţia tehnologiilor de
informare şi comunicare: televiziunea, internetul, telefonia mobilă de ultimă generaţie) şi de
autoritate epistemologică –deoarece nu mai poate oferi o cunoaştere globală, o viziune absolută,
enciclopedică şi referenţială– pedegogului nu-i mai rămâne decât epitetul de prieten-îndrumător
al prietenului-îndrumat.

Primatul relaţiei interpersonale. Relaţia stabilită între îndrumător şi îndrumat (cei doi îşi
schimbă adesea rolurile, ambivalenţa proprie garantându-le egalitatea) este mult mai importantă
decât dimensiunea cognitivă la care ei pot ajunge. Cizelarea personalităţii, developarea reflexelor
intelectuale, exersarea discernământului în cadrul libertăţii, formatarea propriului
weltanschauung –toate sunt interconectate şi dependente de relaţiile afective legate de individ cu
profesorii şi colegii săi. Un profesor bun te poate îndrăgosti chiar şi de cea mai plată materie de
studiu, în timp ce unul mediocru produce dezgust la predarea celui mai interesant topic posibil…
Se cere artă pedagogului mai întâi de toate. Arta dialogului, nu a monologului, a prieteniei, nu
a distanţei infertile. Cunoaşterea reciprocă a oamenilor –mai ales în context educaţional –este,
poate, cel mai mare câştig în viaţă…

Relativitatea. Mereu inexactă (deci ajustabilă), parţială (deci subiectivă) şi instrumentală (aşadar
lipsită de autotelism), cunoaşterea postmodernă acceptă metodologii alternative, axiologia ei
fiind relativă. Perspectivismul, instaurat cu succes în multe domenii de cercetare, se echilibrează
prin opţiunea participanţilor faţă de unul din indefinit multiplele puncte de vedere. Educaţia nu-şi
propune să acceseze Adevărul, ci să ofere instrumente (care? –cele alese individual!) oricui
doreşte să-şi formeze o viziune proprie asupra existenţei şi să exerseze o profesie.

Consecinţe ale relativităţii, pluralitatea şi echivalenţa demersurilor cognitive reprezintă condiţii

esenţiale pentru individuaţia intelectuală. Putem afirma că postmodernitatea dezbracă ştiinţele de
majusculele iniţiale, pluralizându-le conţinutul. Istoria, de pildă, care în modernitate este unică şi
referenţială, se multiplică în istorii alternative, antitetice, parţiale şi concurente.

Ştiinţele se divid în nenumărate ramuri ce nu mai admit un trunchi comun, unitar. Însă…

Transdisciplinaritatea vine în ajutorul unei gnoseologii ce tinde spre (re)unificare. Fiecare

domeniu cognitiv se infuzează în celălalt, rezultatul fiind o fecundă abordare a Realităţii.

Deşi relativizată, plurală şi excentrată, educaţia postmodernă cultivă spiritul omogenităţii unei
lumi cât se poate de eterogene…

Democratizare şi self-development. Era informaţiei şi a globalizării reclamă o atitudine

deschisă faţă de capacităţile umane de înţelegere şi interacţionare cu o lume din ce în ce mai
complexă şi plină de provocări. Sursele alternative de informare: internetul, biblioteca, mass-
media deschid o nouă dimensiune actului educativ, liberalizând accesul la informaţie, ordinată
acum după principii (inter)subiective. Pedagogia pe care elevul o poate deprinde din tânără
vârstă este următoarea: „Învaţă singur cum şi ce să înveţi! În acest proces ajută-te de orice şi
de oricine!”

Democratizarea învăţământului mai înseamnă şi transgresarea limitelor sale spaţiale şi

temporale. Autoeducaţia, sub toate formele ei (i.e. educaţia continuă), minimalizează rolul
educatorului, accentul fiind pus pe self-development, ştiinţific, cultural şi profesional.
Învăţământul noului mileniu îşi creează o diversitate de contexte adecvate pentru exprimare,
constituindu-se într-un proces dinamic multiform aflat mereu la dispoziţia individului şi
situându-se predominant în afara instituţiilor tradiţionale.

***

Fondată pe principiile postmodernităţii, parţial şi –cum altfel?– subiectiv rezumate mai

sus, educaţia secolului XXI exprimă tropia tranzientă a lumii actuale.
Renăscută din cadavrul măreţ dar ineficient al modernităţii, educaţia postmodernă
redistribuie conţinuturile axiologice în melanjuri individual-comunitare. Slabă şi legitimată
de comunitate să formeze indivizi competenţi şi cetăţeni implicaţi, ea se adresează oricui,
deşi poate avea şi o vocaţie elitist-individualistă. Cu un schelet organizatoric redus, care să
lase locul unei efervescenţe intelectuale cât mai libere, educaţia Po-Mo se constituie ca o
alternativă viabilă (unica?) la paradigma decrepită a educaţiei moderniste, aflată într-o
profundă şi insolvabilă criză. În locul învăţământului de masă –nu numai adresat maselor,
dar şi creator de mase – ea propune o autopedagogie eficientă profesional şi potenţial
elitistă destinată indivizilor. Abandonul greoiului şi mediocrului corp profesoral poate oferi
şansa unui nou început didactic, caracterizat de supleţe şi efervescenţă intelectuală,
întrupat de profesorul îndrumător-şi-îndrumat, partener de drum al elevului-studentului
îndrumat-şi-îndrumător. Mai înainte de toate este şansa unui nou tip de relaţie pedagogică:
filtrat intra- şi interpersonal, actul educativ, liber şi omniradiant, se umanizează simultan
cu subiecţii săi…

***

Cuvintele de mai sus sună ciudat şi capătă conotaţii sado-maso într-o ţară paralizată de
corupţie (de toate felurile) pe toate nivelurile şi cu un sistem de învăţământ masfica(n)t,
neperformant. Blocată în clişeele unei modernităţi încrustate pe structura totalitară
antedecembristă, educaţia în România, perfuzată intermitent de reforme instituţionale ineficace
şi derutante, suferă de cancer. Cancerată e insăşi paradigma modernităţii, prost înţeleasă şi
(mai) prost aplicată în învăţământ.

Oamenii cu viziune –nu însă şi vizionarii euforici!– racordaţi la prezentul de mâine, fie lipsesc,
fie sunt ignoraţi. Sistemul, anemiat şi confuz, se mulţumeşte cu producţia pe scală industrială a
mediocrităţii: în şcoli, în licee, în universităţi. O mediocritate copleşitoare te întâmpină la
intrarea în clasă –şi asta din ambele laturi ale catedrei! Rarele excepţii fie emigrează, scăpând
cu acest prilej şi de complexul periferiei, fie se regrupează în spaţiul privat, fie rămân în sistem,
unde îşi fac treaba competent, dar cu spiritul învins.

Învâţământul privat, deschis la schimbare, se află încă în mare parte sub zodia incertitudinii
valorice datorită comercializării criteriilor; rămâne de văzut dacă este capabil să producă
perfomanţă, ori doar se prezintă ca o alternativă la fel de slabă la învăţământul de stat.

Cu titlu de paliativ mai e şi chestiunea studiului în străinătate, pe bază de bursă sau din banii
proprii…care nu rezolvă însă problemele educaţiei româneşti.

Şi totuşi schimbarea deja se produce. Prin cei care gândesc altfel. Nemulţumiţi de zaţul educativ
contemporan, ei cer mai mult, fiind capabili să ofere mai mult.

Dacă refuză ispita confortabilă a brain draining-ului şi aleg să rămână în ţară, gândirea lor,
astăzi doar idealistă, s-ar putea traduce în realitate cândva, într-un viitor apropiat.

Cel puţin aşa cred optimiştii.