Creaţia – diferenţa specifică a omului

(O posibilă stenogramă a unei ore sau a unui ciclu de ore de dirigenţie)

Articol apărut în:

Dirigintele. Ora de dirigenţie. Adolescenţii.
Volumul III, 1996, pp. 95-102
Volum editat de „Tribuna învăţământului”

prof. Valeriu STĂNESCU,

Grupul Şcolar „Alexandru Ioan Cuza”, din Slobozia

1. Definirea termenului „creaţie”

Dirigintele (D): un bun început ar putea fi aplicarea cunoscutului îndemn voltaireean „dacă vrei să stai
de vorbă cu mine, defineşte-ţi termenii”.
Termenul „creaţie” are, la origine, un sens religios – producerea lumii, de către Divinitate, ex nihilo.
Din perspectiva religioasă, omul, deşi nu poate crea din nimic, posedă o capacitate creativă de origine
divină: în politeismul grec, Prometeu a furat îndemânarea artistică a lui Hefaistos şi a Atenei şi a
dăruit-o oamenilor; în Biblie, munca (indispensabilă oricărei creaţii) a apărut printr-o decizie divină,
ca pedeapsă a lui Adam, după păcatul originar.
În sensul laic (pe care îl vom avea în vedere), „creaţia” înseamnă atât procesul prin care rezultă un
produs nou, de valoare, cât şi produsul cu aceste caracteristici. Orice creaţie este o specie a muncii,
este muncă ce adaugă lumii ceva inedit şi de valoare, dar nu orice muncă este creaţie (munca
reiterativă, care re-face, nu este creatoare).

2. Forme de manifestare a creaţiei; consecinţe ale creaţiei

D: Dacă aceasta este „creaţia” în plan conceptual, cum se manifestă ea în istoria reală a omenirii ?

Elev (E): Cred că eforturile creatoare ale oamenilor stau la baza tuturor salturilor calitative din
existenţa omenirii: de la amnar şi cremene, la reactorul atomic; de la peşteră, la „zgârie-nori”; de la
semnalizarea prin fum, la sateliţii de telecomunicaţii; de la răboj, la computer; de la lectică, la naveta
cosmică; de la cântecul din frunză, la Simfonia nr. 9 beethoveniană; de la descântecul exorcist, la
transplantul de organe şi ingineria genetică etc. Admirabil pune în evidenţă Arghezi, în Cântare
omului, creativitatea omului, a „Născocitorului”, a „Celui ce gândeşte singur”.

E : Sfera creaţiei umane este mai largă, căci în ea se includ şi eforturile creatoare din domeniul
relaţiilor sociale (politice, economice, juridice …) concretizate, de exemplu, în trecerea de la statul
despotic oriental antic, la democraţia ateniană sclavagistă şi apoi la statul de drept contemporan.

D : Am putea spune că prin „creaţie” se înţeleg toate actele de cultură şi de civilizaţie.

E : Desigur, cu precizarea că omul însuşi nu pre-există faţă de creaţie (ca Dumnezeu), ci prin creaţie se
autocreează, atât în plan filogenetic, cât şi în plan ontogenetic. Ideea apare la gânditori diferiţi.

D : Prin creaţie, individul uman reduce dependenţa sa faţă de mediul natural şi social (îşi sporeşte
libertatea) şi-şi aproprie progresiv esenţa umană (devine tot mai uman).

3. De ce creează omul ? (motivaţia creaţiei)

D : Oare, de ce creează omul ? Creaţia apare ca răspuns la nevoile umane diverse şi care pot fi
clasificate în două grupe: nevoile vitale şi nevoile spirituale.

1
E : Nevoile vitale ţin de însăşi supravieţuirea individului uman şi a societăţii: nevoia de hrană, de
adăpost, de protecţie a corpului, de sănătate etc. În consecinţă, oamenii au inventat domesticirea
animalelor şi cultivarea plantelor, locuinţele, hainele şi încălţămintea, medicamentele, mijloacele de
protecţie a mediului etc.

E : Nevoile spirituale sunt specifice omului: nevoia de frumos, de cunoaştere, de consideraţie, de

fericire etc. Din nevoia de frumos s-au născut artele, designul şi chiar codul manierelor elegante.
„Dacă viaţa merită prin ceva s-o trăiască omul, numai pentru acela merită care ajunge să contemple
frumuseţea însăşi”, scria Platon.

E : Metafizica lui Aristotel începe astfel: „Toţi oamenii au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte”.
Cunoaşterea este pentru om şi un mijloc pentru deservirea practicii, dar omul este capabil şi de
cunoaştere ca scop în sine, nesubordonată utilului. Din nevoia de cunoaştere au rezultat mitologia,
filozofia, ştiinţele etc.

E : Omul este o fiinţă socială şi, în consecinţă, el simte nevoia de consideraţie şi de autoconsideraţie,
care-i sunt satisfăcute în funcţie de creaţia proprie: „Nici un om nu preţuieşte mai mult decât altul dacă
nu înfăptuieşte mai mult decât altul” (Cervantes); „Ajută-mi, Doamne, să mai scriu câteva versuri
bune, ca să nu mă dispreţuiesc”, implora Baudelaire destinul. Nevoia de a fi remarcat de semeni este
atât de intensă, încât unii caută să şi-o satisfacă fie şi prin mijloace bizare ori reprobabile: unul îşi
înghite bicicleta, bucată cu bucată, altul îl ucide pe John Lennon, invidios pe celebritatea lui etc.

E : „Toţi oamenii doresc să fie fericiţi”, scrie Pascal în Cugetările sale. Calea spre fericire trebuie, însă,
căutată de fiecare individ.
Toţi marii creatori au simţit această bucurie a creaţiei.
Einstein : „Dacă ai şti ce sentiment de bucurie ai când îţi dai seama de unitatea ascunsă dintre
grupurile complexe de fenomene, care la o primă vedere par cu totul disparate între ele” !
George Enescu : „Am cunoscut ceea ce voiam să cunosc: bucuria efortului şi plăcerea de a crea.
Intrând în port, privesc oceanul vieţii, valurile se şterg în depărtare şi nu mai rămâne decât o oglindă
netedă care reflectă cerul – cerul meu: muzica”.
Aurel Vlaicu : „Bucuria cea mai mare însă am simţit-o când am zburat prima oară la Cotroceni. Nu m-
am ridicat atunci mai sus de 4 m. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca
înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă 4 m erau atunci pentru mine un record formidabil, un record
care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul. Publicul era de faţă, mă aplauda cu
entuziasm. Iar eu, după ce m-am coborât, eram ca şi beat de bucuria fără margini a izbândei.
Începusem să mă dau peste cap de fericire. Cei din jurul meu ziceau că am înnebunit şi eram în adevăr,
nebun de entuziasm şi mulţumire”.

D : Eu cred, împreună cu Schopenhauer, că proprie exclusiv omului este trebuinţa de metafizică, omul
fiind „un animal metafizic”. El este singura fiinţă care are conştiinţa de sine şi-şi pune întrebarea dacă
viaţa are sau nu un sens; a hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă, după Camus, a
răspunde la problema fundamentală a filosofiei.
Omul constată că este însetat de absolut, dar existenţa lui este marcată de relativ: vrea să ştie Totul, dar
cunoaşterea sa este limitată , vrea nemurirea, dar fiinţa sa este efemeră. El are conştiinţa inevitabilităţii
morţii sale, intuieşte, îngrozit, neantul ca disoluţie a eu-lui.
Prin conştientizarea lipsei de sens a vieţii, în faţa omului se deschid două alternative:
1) sinuciderea (renunţarea voluntară la viaţă), pe care unii o preferă, dar cei mai mulţi o resping,
considerând-o un act de laşitate, nedemn;
2) existenţa eroică: omul se revoltă împotriva absurdului, făcând din creaţie un sens al vieţii sale. Prin
creaţie omul luptă împotriva tabu-urilor, obstacolelor, limitelor condiţiei umane, extinzându-şi sfera
libertăţii şi dovedindu-şi sieşi că „ nu face umbră pământului degeaba”, că „nu trece prin viaţă ca
gâsca prin apă”, cum spune românul.
Ideea că omul nu acceptă tabu-uri în cunoaştere apare clară în mitul biblic al păcatului originar.
Tentaţia cunoaşterii este, pentru oamenii primordiali (Adam şi Eva), mai puternică decât teama de

2
moarte: „femeia, socotind că rodul pomului este (…) vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el
şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el”.
Pentru om, însăşi depăşirea obstacolului, fără vreo utilitate, reprezintă un mod de a-şi dovedi valoarea,
de a conferi un rost vieţii. Întrebat fiind „De ce aţi escaladat Everestul ?”, celebrul alpinist
neozeelandez Edmund Hillary a răspuns: „Pentru că există”. „Mă simt fericit ori de câte ori reuşesc să
mă ridic deasupra unui obstacol”, mărturisea Beethoven. Performanţele umane, în genere, sunt
rezultatele înfrângerii, de către om, a unor obstacole, a unor limite.
Cea mai tulburătoare este confruntarea omului cu moartea. În conştiinţa morţii rezidă atât „măreţia
omului” (Pascal), cât şi o sursă de teamă, suferinţă, căci moartea înseamnă, pentru om, neantul,
extincţia definitivă a eu-lui. Atitudinea eroică stă în înfruntarea morţii. Mijlocul cel mai eficient de a
înfrunta neantul şi teama de el este creaţia: „Creaţia este un protest împotriva golului, un stupefiant
prin care suportăm ameţeala pe marginea abisului” (G. Călinescu). Cu fiecare argument consistent în
favoarea opţiunii pentru viaţă, filosofii obţin o victorie împotriva morţii.
Neputând accede la nemurirea autentică, omul a descoperit o „nemurire” sui-generis, prin creaţie:
„Firea muritoare se străduieşte pe cât cu putinţă să existe de-a pururi, adică să devină nemuritoare. Şi
singurul mijloc ce-i stă la îndemână pentru aceasta este creaţia”, scrie Plutarh.

4. Cum e posibilă creaţia ?

D : Cu alte cuvinte, care sunt condiţiile de îndeplinirea cărora depinde creaţia ? Cred că aceste condiţii
pot fi clasificate în două categorii:
- unele vizează însăşi personalitatea creatorului (creativitatea, munca, devotamentul etc.);
- altele vizează mediul (climatul) creativ (gradul de receptivitate faţă de nou, de liberalizare a creaţiei,
preţuirea creatorilor etc.).

E : Creativitatea este capacitatea de a realiza ceva original şi socialmente valoros. Ea presupune o

libertate a spiritului, manifestată prin posibilitatea de a intui noul şi de a depăşi învechitul. Al. Fleming
declara, în acest sens: „meseria mea este simplă: mă joc cu microbii. Acest joc are desigur reguli;
interesant este să le încalci, să arăţi că unele dintre ele sunt false şi să găseşti ceva la care nu s-a gândit
niciodată nimeni”. Şi Fleming „a găsit” penicilina,inaugurând tratamentul cu antibiotice. La rândul lui,
Edison consideră cultivarea gândirii divergente drept condiţie necesară a progresului: „cea mai
necesară sarcină a civilizaţiei este să înveţe oamenii cum să gândească”.

E : Creativitatea implică nişte predispoziţii native care stau la baza aptitudinilor, talentului, geniului.
Aceste predispoziţii reprezintă o condiţie necesară, dar insuficientă pentru creaţie. Când Edison
definea geniul ca fiind „1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”, evidenţia o altă condiţie necesară a creaţiei:
munca. (N. Iorga sugerează chiar o culpabilitate în faptul de a nu valorifica în practică predispoziţiile
native: „talentul neîntrebuinţat este un furt”).
Goethe a lucrat la capodopera sa, Faust, cu intermitenţe, aproape 60 de ani. Eminescu însuşi („copilul
nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte”), pentru a ajunge la forma „O prea
frumoasă fată”, a cunoscutului vers din Luceafărul, forma „ cea mai izbutită, prin simplitatea ei
necăutată”, a formulat nu mai puţin de 9 variante anterioare.

E : Impresionantă este obţinerea unor performanţe în condiţiile existenţei unor handicapuri. Plutarh
povesteşte cum Demostene, care se bâlbâia, avea vocea slabă, mişca nervos dintr-un umăr, prin voinţă
şi multă muncă, şi-a corijat aceste defecte, ajungând cel mai mare orator al antichităţii. Beethoven a
creat, în condiţii de surzenie, o importantă parte a operei sale: Simfonia nr. 3 („Eroica”), Simfonia nr.
5 („a destinului”), Simfonia nr. 9, cuprinzând Oda bucuriei - versuri de Schiller.

E : O idee care circulă, din vechime şi până astăzi, în multe culturi este ideea privind necesitatea jertfei
întru creaţie. Astfel, în legenda mesopotamiană Enuma eliş, lumea a fost creată de zeul suprem
Marduk prin sacrificarea monstrului marin Tiamat. În Meşterul Manole, Mănăstirea Argeşului este
creată prin sacrificarea soţiei meşterului. Mii de ani, oamenii vor fi observat că ceva durabil se
realizează numai „punând suflet” în creaţia respectivă: creatorul se dăruieşte creaţiei, până la
neglijarea de sine, consumă multă energie, uneori până la extenuare ori pierderea propriei sale vieţi.

3
E : Creaţia nu este recunoscută social de la început, ci întâmpină rezistenţa conservatorismului. J.
Locke scria, în acest sens: „Părerile noi sunt totdeauna primite cu suspiciune şi de obicei cu opoziţie,
fără vreun motiv în afară de acela că ele nu sunt încă familiare”. Şi G. B. Shaw: „Toate marile
adevăruri încep prin a părea blasfemii”.

E : Dată fiind această rezistenţă faţă de nou, creatorul trebuie să manifeste perseverenţă, curaj,
devotament pentru afirmarea creaţiei sale. De ex., partizanii heliocentrismului ori ai evoluţionismului
biologic s-au aflat în această situaţie. Giordano Bruno era adept al teoriei heliocentrice, pe care a
dezvoltat-o, susţinând că universul este unic, etern şi compus dintr-o infinitate de lumi, aflate în
permanentă mişcare. Pentru că n-a acceptat abjurarea ideilor sale, a fost condamnat de Inchiziţie la
arderea pe rug. La pronunţarea sentinţei, a rostit cu demnitate: „teama cu care pronunţaţi sentinţa
contra mea este poate mai mare decât aceea pe care o încerc eu primind-o”.

E : Printre condiţiile creaţiei care trebuie îndeplinite de societate se află „democratizarea creaţiei”, care
nu trebuie înţeleasă, în mod utopic, prin a face din fiecare om câte un Rafael, ci prin a asigura şansa
fiecărui om în care zace câte un Rafael să se manifeste creativ (Marx).

5. Creaţia ca diferenţă specifică a omului

D : După cum relevă Blaga, specific omului este „destinul creator”: omul este creator de cultură.
Cultura (creaţia ca produs) nu este un lux (ceva ce poate să fie sau nu), ci ţine de definiţia omului, este
„împlinirea omului”. Ea îi conferă „singularitate” omului. Şi animalul „produce” („lăcaşuri”,
„organizaţii” – precum furnicile, albinele). Dar aceste acte nu sunt creative, ci sunt instinctive,
stereotipe, răspund exclusiv necesităţilor vitale, de conservare a individului şi a speciei.

E : Creaţia, specifică omului, observă Marx, este o activitate liberă şi conştientă; liberă, pentru că nu
este un răspuns automat, instinctiv la necesităţile vitale; conştientă, pentru că omul acţionează conform
unui scop (imaginea ideală, anticipată a rezultatului acţiunii).

6. Creaţia şi adolescenţa

D : Problema creativităţii la adolescenţi este importantă, prin consecinţele ei, pentru întreaga societate.
Psihologul american J. P. Guilford susţine că toţi oamenii (cu excepţia cazurilor patologice) sunt, în
grade diferite, creativi. Există dovezi peremptorii ale manifestării creativităţii şi la vârsta adolescenţei.

E : G. Enescu a compus „Poema română” la 15-16 ani. Mozart a dirijat Opera din Milano la 14 ani.
Eminescu a debutat la 16 ani, cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul. Galilei a elaborat legile
pendulului la 18 ani.

D : În consecinţă, obiectivele prioritare pentru familie, şcoală, adolescenţii înşişi sunt: - detectarea
potenţialului creativ, al adolescentului (de reţinut că, la această vârstă, creativitatea se manifestă mai
ales sub forma realizării a ceva nou pentru individul respectiv, dar nu şi pentru societate, de ex. o
metodă de rezolvare a unei probleme, care nu este nouă şi pentru ştiinţă);
- educarea creativităţii (stimularea gândirii divergente, cultul muncii, orientarea eforturilor
preponderent spre domeniile pentru care există aptitudini…).
Adolescenţii simt chemarea creaţiei, dar unii o confundă cu originalitatea pur şi simplu; aşa se explică
„teribilismele” de tot felul ale vârstei.

7. Ce-ar mai trebui spus ?

E : Ora noastră suferă de „citatomanie”, distonantă cu tema. Ar fi trebuit să fim creativi, deci originali
în idei.

D : Este o idee interesantă, care cere o nuanţare.

4
Pe de o parte, e adevărat că orice creaţie implică originalitate (iar „cel ce împrumută prea mult de la
alţii are prea puţin în sine” – T. Maiorescu), dar originalitatea nu poate fi absolută, căci ar fi
incomunicabilă, deci este, întotdeauna, relativă (implică şi ceva vechi, ca element de continuitate).
Originalitatea poate să constea şi într-o nouă conexiune între idei vechi , ca în ora noastră, ori într-o
nouă perspectivă asupra a ceva vechi.
Pe de altă parte, nu toate actele originale sunt creaţii.

E : Dezbaterea a propus o viziune elitistă asupra creaţiei, implicând false dihotomii:

1. personalitate creatoare – vulg consumator;
2. muncă intelectuală – muncă fizică;
3. activitate creatoare – activitate rutinieră.
Nu propun desfiinţarea acestor distincţii, ci doar relativizarea lor, aruncarea de „punţi”:
1. Personalitatea creatoare nu apare în „turnul de fildeş” , ci în efervescenţa vieţii sociale şi în actul ei
creator se exprimă nevoile mulţimii, tentativele ei de a satisface acele nevoi. Prin cuvintele rostite, în
timp ce păşea în premieră absolută pe Lună („Este un pas mic pentru om, dar un salt uriaş pentru
umanitate !”), Neil Armstrong aducea un omagiu eforturilor milenare ale omenirii care au făcut posibil
acel „pas mic” pe Lună.
2. „Nu există posibilitate de creaţie decât unde există răgaz” (D. D. Roşca). Dar acest răgaz (de ex. al
filosofilor din Grecia antică) nu este posibil decât prin munca fizică a altor oameni care să asigure cele
necesare vieţii.
3. Salturile creatoare sunt posibile prin mari acumulări de muncă rutinieră. În monumentalitatea
piramidei Kheops contemplăm munca abrutizantă a milioane de sclavi.

E : Am luminat doar faţa benefică a creaţiei. Dar orice creaţie are şi o faţă malefică. De ex.,
industrializarea are, fie şi într-o mică măsură, ca efect poluarea mediului. Maurice Druon (secretar al
Academiei Franceze), spunea, metaforic, că omul este un Prometeu care a furat o „sămânţă” de foc
(fisiunea nucleară) şi riscă să fie „înlănţuit în muntele Caucaz, ficatul fiindu-i devorat de vultur”.
Accidentul de la Cernobâl stă mărturie.
Conştientizarea implicaţiilor negative ale creaţiei ridică problema gravă a responsabilităţii creatorului.

Încheiere

D : Intenţia de a spune totul despre creaţie, ca diferenţă specifică a omului, este utopică. Deci, să ne
oprim aici. Constat că, prin contribuţia voastră, câmpul discuţiei noastre s-a lărgit, faţă de planul
iniţial, prin referire la: caracterul relativ al originalităţii, rolul personalităţii şi al maselor în creaţie,
„feţele” creaţiei etc.
Câştigul discuţiei noastre constă în faptul că s-a subliniat importanţa realizării noastre ca oameni prin
creaţie şi prin faptul că ni s-au oferit deschideri spre discuţii pe alte teme: particularităţi ale creativităţii
româneşti, biografii exemplare de creatori etc.

BIBLIOGRAFIE:

Roşca, Al. : Creativitatea generală şi specifică

Roth, Andrei: Omul creativ
Brădăţeanu, Virgil: Titani ai Renaşterii
Popescu – Ulmu, C. : Efigii pe meridianele cunoaşterii
Popescu, Mihai, Spulber, Virgil : Descoperiri ştiinţifice – legendă şi adevăr
Năstase, Ştefan : Viaţă –Efort – Creaţie
Mărghitan, Liviu : Inginerul aviator Aurel Vlaicu