Predicția alunecărilor de teren – posibilitate

sau provocare ?
Publicat in Fără categorie by: pujinadorel
9 Iulie 2009
Problema evaluării probabilităţii la alunecare a versanţilor a constituit un subiect de
analiză complex, în special după înfiinţarea la Strasbourg, în anul 1990, al Centrului
European pentru Riscuri Geomorfologice. După finalizarea programului EPOCH,
finanţat de Uniunea Europeană (1994), s-au adus clarificări importante privind
metodologia de studiu şi analiză spaţio-temporală a alunecărilor de teren. Ulterior, după
derularea programelor de cercetare “Deceniul Internaţional pentru Reducerea Efectelor
Dezastrelor Naturale” (IDNDR), “Geosferă- Biosferă” (IGBP) şi “Dimensiunea Umană a
Modificărilor Globale” (HDP), finanţate de Organizaţia Naţiunilor Unite, s-a subliniat
necesitatea îmbunătăţirii managementului privind alunecările de teren printr-o “mai
bună utilizare a informaţiilor necesare identificării zonelor critice, a utilizării sistemelor
de avertizare, îmbunătăţirea metodelor de gestionare şi utilizare a terenurilor şi
resurselor naturale, a bunelor practici agricole şi de conservare a ecosistemelor”
(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, 2002).

Deşi, aparent, teritoriul agricol este plasat pe o poziţie secundară privind studiile şi
cercetările de risc la alunecare, pe plan internaţional s-au conturat două direcţii: a)
efectuarea de studii şi cercetări aprofundate, la nivelul unor zone restrânse dar
importante pentru dezvoltarea sectorului agricol (înfiinţarea de plantaţii viticole şi
pomicole, agroterase, irigaţii pe terenurile în pantă, construcţii de interes agricol, etc.);
b) efectuarea de studii şi cercetări pe suprafeţe mari (bazine hidrografice, subunităţi
geomorfologice) în vederea îmbunătăţirii strategiilor de utilizare şi gospodărire durabilă
a resurselor de sol. În SUA, Anglia, Franţa, Italia sau Germania utilizarea hărţilor de risc
la alunecări a devenit o practică curentă atât la nivelul administraţiilor locale cât şi a
proprietarilor de teren. Modelele de evaluare a riscului la alunecare au fost elaborate
astfel încât fermierul să poată identifica metodele cele mai adecvate de utilizare a
terenului, de producţie agricolă şi strategii de protecţie împotriva degradării prin
alunecare, să uşureze efectuarea unor calcule în termenii costurilor şi beneficiilor, în
condiţiile unei varietăţi de potenţiale condiţii climatice. Şi totuşi, modelele deterministe şi
statistice elaborate până în prezent, au evidenţiat faptul că dificultăţile majore în
prevederea şi predicţia alunecărilor de teren se datoresc variabilităţii mari a unor
parametri geomecanici, prezenţei în proces a factorilor multipli, sistemelor de legături
necontrolabile, numărului redus de date tehnico-ştiinţifice in situ, prezenţei disciplinelor
variate, necomunicative. Referitor la aceste aspecte, Suchester R.L. (1996) afirma:
´rezultatele obţinute cu privire la evaluarea factorilor de risc geomorfodinamic trebuie
aprofundate, verificate şi susţinute cu date din teren şi apoi reconfirmate prin cercetări
staţionare; în caz contrar vom asista în continuare la percepţia alunecărilor de teren ca
procese complexe, neabordabile pentru prognoze de încredere şi la simţul fals de
securitate datorat lucrărilor de amenajare“.

Pentru obţinerea modelelor de risc geomorfodinamic, pe plan internaţional se

utilizează metode directe şi indirecte. Primele constau în cercetarea alunecărilor de
teren existente şi în facerea unor supoziţii privind locurile unde ar putea apare cedări
gravitaţionale. Metodele indirecte includ abordarea indexării (heulistică) şi cea statistică.
În cadrul metodei indexării, factorilor de instabilitate li se atribuie ponderi în funcţie de
importanţa care se aşteaptă să o aibă în activarea deplasărilor gravitaţionale, iar în
cadrul metodelor statistice se determină rolul fiecărui factor pe baza relaţiilor observate
cu distribuţia trecută şi prezentă a alunecărilor de teren.

Studiile de evaluare a susceptibilităţii la alunecare a versanţilor şi cele de raionare

(zonare) a riscului geomorfodinamic se fac la nivelul unităţilor omogene de relief (unităţi
manageriale). Rezultate notabile au fost obţinute de De Graff şi Romesburg H. (1980),
Leroi E. (1995), Philippe Delmas, Gilles Cartier, Pierre Pouget (1987), Gerald
Garry, Philippe Decaillot, etc., ultimii elaborând procedeele ZERMOS şi PER
(Franţa). Ele au ca scop: a) vizualizarea diverselor combinaţii de lungime, pantă şi
expoziţie a versanţilor afectaţi (metoda cubului matricial); b) evaluarea coeficienţilor de
susceptibilitate la alunecare (raportul dintre suprafaţa alunecată şi suprafaţa unităţii
omogene de relief); c) identificarea intervalelor de variaţie a parametrilor care definesc
clasele de susceptibilitate la alunecare a versanţilor; d) elaborarea hărţilor de hazard la
alunecare.

Gestionarea bazelor de date cu ajutorul programelor pe calculator ArcWiew sau

WASS SSIDB (Slope Stability Information Data Base) reprezintă cea mai complexă
platformă de analiză teoretică şi practică a stabilităţii versanţilor. Cu toate acestea,
vizualizarea tridimensională a condiţiilor din subteran (in cadrul unor structuri lito-
geologice predispuse alunecărilor de teren) impune formarea bazei de date
geoştiinţifice care reprezintă de departe cea mai importantă, cea mai dificilă şi cea mai
neglijată problemă. Utilizarea programelor GSIS (Geoscientific Information System)
capabile să reproducă comportări variabile ale structurilor geologice cunoscute,
deschide o nouă abordare pentru elaborarea unor modele reale de prognoză şi
predicţie a alunecărilor de teren (Rosenbauer Mike, Univ. Nottingham Trent, 2003).