Zvonul si Dezinformarea ca mijloc de realizare a influentarii

psihosociologice

Omenirea, in evolutia sa istorica, a fost marcata de numeroase conflicte politice, sociale, etnice,
culturale, militare insotite de ample si diversificate actiuni de diversiune si dezinformare psihologica.
Prezente atat in perioada premergatoare conflictelor, sporite ca numar si intensitate pe timpul desfasurarii
acestora, dintotdeauna au avut drept obiectiv sa genereze nesiguranta, panica, frica, indoiala, si pe acest
fond sa slabeasca rezistenta psihomorala a luptatorilor si populatiei civile. In acest scop, unul dintre cele
mai folosite mijloace a fost zvonul, cu o influenta deosebita datorata puterii de persuasiune si al
posibilitatii influentarii unei mari mase de oameni.
Zvonul, ca fenomen psihosocial. Zvonul, ca fenomen psihosocial reprezinta o informatie ce se doreste
a fi autentica si cu caracter de noutate, cu posibilitati minime de verificare: o informatie de cele mai multe
ori tendentioasa, care circula paralel si in mod frecvent in contrasens cu informatiile transmise prin
mijloacele oficiale de comunicare. "Copil al insecuritatii, zvonul creeaza legaturi puternice intre membrii
unei comunitati a carei tema nu mai suporta intrebari fara raspunsuri" [Maurice Olender - "La Rumeur",
Apud Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.19.]. Zvonurile sunt creatii
colective si au functii si disfunctii sociale. Chiar daca unele au o sursa de lansare bine sau - cel mai adesea
- rau intentionata, prin retransmisii succesive, amprenta personalitatii colportorilor se imprima adanc in
continutul lor, cu atat mai mult in cazul zvonurilor emergente, rezultat al „tranzactiei colective" [Tamotsu
Shibutani-Improvised News, A Sociological Study of Rumor, The Bobb-Merril Company, Inc., New
York, 1966, p.29.], prin punerea laolalta a resurselor intelectuale ale grupurilor umane in vederea
interpretarii unor evenimente importante, dar ambigue, despre care lipsesc informatii, sursa oficiala
neavand credibilitate.
Se impune considerarea zvonului in raport cu alte fenomene inrudite: ponegriri, barfe, clevetiri,
povesti, legende, vorbe care circula din gura-n gura pentru a identifica posibilitatile reale de influentare
individuala si colectiva. Pentru aceasta reamintim ca orice tip de comunicare poate fi definit din sase
puncte de vedere: dupa sursa, continut, mod de difuzare, mijloc de difuzare, obiect al comunicarii si natura
efectelor produse. Zvonul si vorba provin din surse neoficiale. Primul termen se refera la un proces de
difuzare in lant, la o forta de propagare, la o amplitudine al carei rezultat este sunetul care se inalta din
toate aceste voci, si pe care-l putem urmari:
Vorba se refera la un proces lipsit de continuitate, ezitant, foarte limitat in spatiu: e normal sa nu se
propage nimic, din moment ce e doar o vorba vaga. „Nu e decat o vorba" Înseamna ca sunetul abia daca a
fost perceput, deci mesajul nu are tocmai o existenta reala, sigura: nici nu se aude. Vorba este lipsita de
însemnatate. La origine, cuvântul „ponegrire" se referea atât la sursa, cât si la efectul unei comunicari: era
grohaitul porcului mistret [Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.41.], iar în
prezent acest cuvânt se refera la continutul si obiectul comunicarii: e vorba de comentarii josnice, la limita
calomniei, ce se fac pe seama cuiva. Este un tip de mesaj, ce exprima o judecata subiectiva asupra
continutului zvonului sau al vorbei.
Cuvântul „bârfa" se refera la obiectul zvonului sau al vorbei. Bârfa se leaga de persoane: povesteste
bucuriile si necazurile celor ce ne înconjoara, fie ei bogati sau saraci, persoane însemnate sau
neânsemnate. în general, bârfa nu e rautacioasa si se practica în special de dragul de a vorbi, de a avea un
subiect de conversatie: interesul pe care îl prezinta e de scurta durata, de aceea o bârfa trebuie repede
înlocuita cu alta mai savuroasa.
 Cuvântul „clevetire" reprezinta o definitie a mesajului din punct de vedere al sursei. Ca si ponegrirea,
reflecta si o judecata de valoare, un mod de a discredita zvonul sau vorba, reprosându-i provenienta dintr-
o sursa total lipsita de credibilitate. Atunci când avem de-a face cu surse oficiale sau care se bucura de
respect, mesajul primeste un titlu de noblete: este o „informatie". În cazul unei erori, nu este un zvon ci o
„informatie falsa".
Întelegem astfel, prin zvon, idei, relatari, afirmatii sau presupuneri ce pot fi în întregime false sau
continând unele elemente adevarate, dar distorsionate în raport cu situatia si centrele de interes ale unor
indivizi sau colectivitatea determinate.
În lansarea si asigurarea circulatiei zvonurilor se mizeaza pe unele caracteristici ale acestuia:
- noutatea;
- plasarea actiunii sub aspectul consecintelor în viitor;
- corelarea continutului sau cu sperantele, asteptarile, aspiratiile si temerile indivizilor sau colectivitatilor.
În conditiile în care are loc împletirea continutului informatiei cu interesele si aspiratiile celor ce
receptioneaza, zvonul poate determina stari de spirit curente de opinii, atitudini si comportamente
specifice mesajului transmis.
Ca forma specifica de comunicare, îndeosebi interpersonala, zvonul are la baza o serie de mecanisme
psihologice ce exploateaza unele caracteristici general-umane, cum ar fi:
- curiozitatea;
- dorinta unor oameni de a se arata ca fiind bine informati, depasind informatia oficiala;
- tendinta de a amplifica o stire prin elemente si comentarii personale;
- reactia fireasca de a transmite mai departe o informatie, anumite stari psihice (nemultumire, anxietate)
etc.;
- capacitatea imaginativa si anticipativa, nevoia de a integra necunoscutul într-un univers cunoscut, de a
transmite noutatea imediat.
Jean Delumeau explica psihologic zvonul prin credulitatea maselor [Jean Delumeau, Fricaîn Occident,
vol.1, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986, p.291.]. Zvonurile analizate de acest autor se brodau pe doua
elemente: frica si gândirea magica. Frica, emotia absolut fireasca, ne face uneori sa vedem primejdia mai
mare decât este ea în realitate. Anxietatea patologica conduce la reactii dezaptative si se fondeaza pe
situatii si elemente periculoase inexistente. Receptarea si retransmiterea continutului zvonului sunt
potentate si de importanta pe care fiecare individ o acorda datelor vehiculate prin intermediul acestuia. În
lipsa adevarului sau corespunzând pe de-a-ntregul realitatii, este suficient ca informatia sa se transmita
faraîncetare din om în om pentru ca zvonul sa-si realizeze circulatia dupa o logica proprie, în care
distorsiunea informatiei este o conditie fundamentala pentru a se putea manifesta si actiona, pentru a se
putea propaga.
Daca privim propagarea ca un fenomen obiectiv ce este un produs al comunicarii intragrupale si
intergrupale, putem nuanta întelegerea factorilor care maresc posibilitatile de grupare, gradul de
omogenitate si asezare spatiala, de coeziune spirituala si comunitate de interese si importanta temei,
concordanta dintre continutul mesajului si motivatiile individuale si de grup. Cu cât e mai mare interesul
mediu în cadrul colectivitatii cu atât cresc sansele de raspândire a zvonurilor. Pe timpul transmiterii
zvonurilor, apare ca proces specific modificari si distorsiuni ale informatiei pe care le contine [Coord. Jean
Niculescu - Psihicul si realitatea câmpului de lupta, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, p.189.].

Distorsiuni ale informatiei specifice zvonului

 Nivelarea. Reducerea sau amplificarea informatiei, facilitarea întelegerii si relatarii ei. Pe masura ce
un zvon circula, el tinde sa devina mai scurt, mai concis, mai usor de înteles. Versiunile sugestive cuprind
tot mai putine cuvinte si detalii. Reductia nu merge, însa, pâna la disparitia totala a mesajului. Efectele ei
se produc dupa urmatoarele reguli:
- cu cât o povestire este mai scurta si mai concisa, cu aât are sansa sa fie reprodusa mai fidel;
- cu cât subiectul are mai putine detalii între care sa aleaga riscul distorsiunii ulterioare, scade;
- relatarea devine atât de scurta încât este memorata mecanic, lucru care confera si rapiditate circulatiei
(asa se explica rapiditatea cu care circula din om în om) .
Accentuarea. Zvonul este supus si unui proces de accentuare, în sensul ca sunt retinute si produse selectiv
un anumit numar limitat de detalii. Accentuarea este complementul inevitabil al reducerii. Una nu poate sa
existe fara cealalta. în interiorul acestei tendinte se produc fenomene ca:
- sunt retinute cuvinte, imagini sau simboluri bizare sau frapante;
- adoptarea unei forme numerice, detaliile accentuate fiind multiplicate în povestire;
- plasarea desfasurarii evenimentului la timpul prezent; în generalîntr-un cadru dinamic, spatio-temporal.
Asimilarea. Continutul zvonului este ajustat si în functie de atitudinile, aspiratiile si motivatiile
transmutatorului, ale grupului din care acesta face parte. Acest proces evidentiaza capacitatea de ajustare
conform predispozitiilor emotionale ale celor care raspândesc zvonul, ale intereselor lor, ale prejudecatilor
individuale si de grup, asigurând, astfel, circulatia lui într-un mediu determinat si nu în oricare altul.
Aceste trei tendinte-reductia, accentuarea si asimilarea actioneaza simultan si reflecta un proces de
subiectivare, care are ca rezultat deformatiile ce caracterizeaza zvonurile. Formulele introductive care
netezesc lansarea zvonurilor - „se spune", „am aflat", „cica", „am auzit" - contin nemijlocit avertismentul
adresat ascultatorului asupra acestor posibile erori.

Efecte individuale si colective ale propagarii si receptarii zvonului

Zvonurile pot fi spontane, generate de încercarile oamenilor de a-si explica evenimente, procese,
fenomene despre care nu au date certe sau deliberate adica sunt concepute si lansate cu scopuri bine
determinate de catre organele de specialitate,în scopul de a determina o anumita atitudine, comportare a
unor indivizi sau grupuri umane. Elaborarea deliberata a zvonurilor, în cadrul conflictelor militare din
secolul XX, au evidentiat preocuparea existenta în toate tarile de a organiza si instrui înca din timp de pace
forte si organe specializate (cuprinzând politologi, psihologi, sociologi, lingvisti, etc.) care sa
„construiasca" zvonuri ce ofera explicatii mistificate, dar cu un mare grad de credibilitate, în scopul
influentarii fortelor armate adverse, a unor mari comunitati umane si chiar populatii.
Aparitia presei, apoi a radioului si în sfârsit explozia audiovizualului nu a fost însa de natura sa
potoleasca zvonurile. în ciuda mijloacelor de comunicare în masa, publicul continua sa preia o parte a
informatiei din gura-n gura. Expresia „din gura-n gura" defineste un mijloc de transmisie: conversatiile în
doi, discutiile în grup, confidentele, discursurile solemne.
Obiectul zvonurilor, pornind de la aceste particularitati ale retransmiterii permanente, îl poate
constitui scaderea eficientei, grupului caruia îi este destinat urmarind influentarea moralului si coeziunea
acestuia. Pentru ca un zvon sa devina eficace, prin efectele individuale sau colective, este necesar a
cunoaste anumite conditii ce realizeaza eficacitatea. Retinem dintre acestea:
- publicul este actor, informatia reprezentând o valoare, „aur curat" aceasta încearca astfel sa obtina cât
mai multa informatie;
- starea de spirit a grupului si situatia psihologica a epocii accentueaza sau diminueaza;
- în cadrul grupului determina mobilizarea atentiei acestuia, care încearca sa reconstituie puzzle-ul alcatuit
din crâmpeie de informatii;
- având uneori un sâmbure de adevar, este privit în totalitate exprimând adevarul;
- producând dezorganizarea functionarii psihicului individual si al comportamentului colectiv, zvonul
produce panica generatoare de catastrofe;
- martorii unor evenimente raspund mai mult în functie de gradul de probabilitate a lucrurilor în functie de
ceea ce observa. Unul dintre specialistii studiului minciunii G. Durandin [G. Durandin, Les rumeurs,
multiplicat Lecons de psychologie sociale, Paris, l950.] analizând rezultatele unor experiente rezuma în
felul urmator comportamentul:
1. martorii dau informatii false cu aceeasi siguranta cu care le dau pe cele corecte fiind în acelasi timp de
buna credinta;
2. numai în mod cu totul exceptional se poate obtine o marturie în totalitate exacta;
3. de multe ori ceea ce declaram reflecta mai degraba automatismele gândirii noastre de gândire, decât
ceea ce au vazut cu adevarat;
4. în consecinta, daca mai multe declaratii coincid, aceasta nu înseamna neaparat ca sunt adevarate. Asta
înseamna pur si simplu, faptul ca mai multe persoane împartasesc aceleasi automatisme si aceleasi clisee
mutuale, percepînd faptele în acelasi fel si totusi eronat [I. Gritti-Elle, „Le rumeur”, Stanke, Ottawa,
1978.].
- nivelul capacitatii de procesare sociala a informatiei individuale sau colective duce la interpretarea
gresita a unui mesaj, neîntelegere ce se poate accentua. Un caz celebru ilustreaza felul în care procesul
neîntelegerii se poate repeta: în masura în care de fiecare data noul mesaj ramâne ambiguu, acesta permite
o interpretare personala din partea fiecarui nou receptor. în cazul nostru, este vorba de transformarile
suferite de un articol de presa în momentul reluarii lui de alte ziare [J.N. Kopferer, Op. cit., p.61-62.]. în
timpul primului razboi mondial, un ziar german „Kolnische Zeitung" a fost primul care a anuntat caderea
orasului Anvers. Titlul de pe prima pagina era: „La vestea caderii Anversului s-au tras clopotele". Pentru
ca ziarul era german, se întelegea de la sine ca în Germania se trasesera clopotele în cinstea acestei
victorii. Informatia a fost reluata de ziarul francez „Le Marin". Potrivit informatiilor din „Kolnische
Zeitung", „preotii din Anvers au fost fortati sa traga clopotele dupa ce orasul a fost ocupat". stirea din „Le
Marin" e preluata de „Trimes" la Londra: „Potrivit ziarului „Le Marin", via Koln, „preotii belgieni care au
refuzat sa traga clopotele la caderea Anvers-ului au fost demisi din functie". A patra versiune se afla în
„Corriere della Sera": Potrivit ziarului „Trimes", citind informatii din Koln, via Paris, „nefericitii preoti
care au refuzat sa traga clopotele la caderea Anversului au fost condamnati la munca silnica". Ziarul „Le
Marin" reia aceasta ultima informatie: Potrivit unei stiri din „Corriere della Serra", via Koln si Londra, se
afirma ca „barbarii cuceritori ai Anvers-ului i-au pedepsit pe nefericitii preoti pentru refuzul lor eroic de a
trage clopotele, spânzurându-i în clopote cu capul în jos, ca balante vii". Astfel, „Le Marin" a fost cel care
a alimentat zvonul barbariei germane la Anvers. Trebuie sa remarcam mai multe lucruri: pe de o parte,
daca distanta dintre prima si ultima versiune e apreciabila, trecerea de la o versiune la alta nu are nimic
surprinzator. Se supune unei logici de clarificare a cuvintelor ambigue sau de percepere selectiva a lor. Pe
de alta parte fiecare ziarist a introdus câte un element nou: dispunând de o informatie prea saraca, a
încercat sa reconstituie un puzzle complet cu riscul de a inventa piesele ce lipseau. Aceste elemente
reflecta starea de spirit a momentului: razboiul din 1914 devenise aproape un razboi sfânt. Franta avea sa-
si ia revansa asupra germanilor, spalând rusinea înfrângerii din 1870 si eroismul era cu atât mai mare cu
cât dusmanul era descris ca un barbar. Deformarea confirma cliseele ce se vehiculau despre nemti,
justificând temerile latente ale populatiei;
- prin interventia mediilor de informare, publicul zvonurilor sporeste considerabil, nemaifiind strict local,
ci international;
- raportarea permanenta la sistemul de referinta folosit de fiecare pentru a evalua o informatie;
- zvonul prezinta anumite strategii si filtre caracteristice specifice categoriilor socioprofesionale. în cadrul
unei anchete întreprinse în U.R.S.S.[Bauer R.A., Gleicher D.B., Word of mouth communication in The
Soviet Union, Public Opinion Quarterly 28, 1964, p.216-224.], în legatura cu credibilitatea zvonurilor,
95% dintre intelectuali, fata de 56% dintre taranii intervievati, au declarat ca zvonul e mai plauzibil decât
informatia transmisa de mediile de informare oficiale. taranii acorda cea mai mica încredere zvonurilor,
dar sunt cei care le folosesc cel mai mult. Pentru ei zvonul este un substitut al mediilor de informare
oficiale, acestea fiindu-le mai putin accesibile. Dimpotriva, intelectualii beneficiaza pe scara larga de
mediile de informare oficiale, dar au nevoie de un zvon pentru compensatie. Pentru ei, zvonul este un
conectiv: permite decaderea inteligenta a informatiilor oficiale. Intelectualii au astfel si ei nevoie de
zvonuri pentru a dobândi o perspectiva asupra mediilor de informare si pentru a dovedi ca nu se confunda
cu publicul larg.
În concluzie, putem afirma ca zvonul nu este neaparat „fals", în schimb el este neaparat neoficial. El
demonstreaza ca toate certitudinile sunt de natura sociala: este adevarat tot ceea ce grupul din care facem
parte considera ca fiind adevarat.

Dezinformarea - definire, scop si obiective

În epoca noastra, dezinformarea este o problema la ordinea zilei. Acestui fenomen i-au fost
consacrate mai multe lucrari, mai ales în strainatate. Ziarele, revistele, radioul si televiziunea fac tot mai
multe referiri la faptul ca azi conceptul este folosit în acceptiuni diferite si ca este gresit calificata drept
dezinformare orice lipsa, alterare sau manipulare a faptelor de catre mijloacele de informare în masa.
Întelegerea naturii si efectelor dezinformarii se poate realiza cunoscând perspectivele politice si
strategice pe termen lung si mediu. Dezinformarea este întotdeauna deliberata, iar decizia de a recurge la
ea releva o stare de spirit ale carei resorturi complexe nu pot fi deduse clar. Poate fi dictata de necesitate,
având în vedere amploarea mizei si pericolul unei confruntari deschise, relevând astfel slabiciune sau
frica. Poate fi, de asemenea, o actiune premeditata pentru a obtine succesul cu forte minime deoarece
agresorul crede, pe buna dreptate, ca influentarea constiintelor este mai putin riscanta decât violenta fizica.
Dezinformarea poate deveni însa o obisnuinta fatala pentru o societate care se vrea închisa, secreta si care
astfel poate pierde contactul cu realitatea. Dezinformarea punctuala poate oferi un avantaj imediat uneori
decisiv într-o confruntare favorabila. Când se desfasoara permanent si sistematic ea devine o redutabila
forta de distrugere, care nu-l scuteste pe cel ce a initiat-o de efecte nebanuite de retorsiune. Dezinformarea
interzice prin natura sa orice schimb interuman, deoarece este un act antisocial.
Nu este deloc simplu de a defini dezinformarea, termen nu întotdeauna folosit corect si cu
discernamânt. Dezinformarea este o arma cu tehnici si metode specifice, însa si o stare de spirit rezultata
din adaugarea dimensiunii ideologice de „razboi total", pe care Ludendorf o definea ca fiind extinderea
luptei la nivelul întregii activitati sociale, atât militare cât si economice. Se pot da o multitudine de
exemple de adevarate operatiuni de razboi derulate exclusiv prin mijlocirea informatiilor, însa nu exista
nici macar un singur conflict politic, economic sau militar care sa nu fi facut apel la propaganda în mod
deschis sau pe ascuns, la intoxicarea sau la tentative de influentare a moralului si deciziilor adversarului
prin înselaciune, amagire, diversiune sau intimidare si în acest caz si în celalalt este, bineînteles, vorba de
lupta.
Dezinformarea este considerata astazi un fel de mesaj, mai mult sau mai putin explicit, un fel de
comunicare de tip special între dezinformator si tinta sa. Poate lua forma unei declaratii, unui gest
semnificativ sau adoptarii unei anumite atitudini. Pentru a se numi dezinformare trebuie sa existe alegerea
deliberata, intentia de manipulare sau exercitare a influentei. Mesajul nu este decât unealta cu care se
cauta ca un subiect selectionat sa actioneze în sensul dorit. Se dezinformeaza mai putin pentru a convinge,
cât pentru a conduce câtre un tel care, de regula, este ascuns. Se actioneaza pentru a forta alegerea unei
anumite directii de catre o persoana sau grup, fara însa sa li se permita libera apreciere. Putem considera
ca dezinformarea este forma psihologica a subversiunii. Ea vizeaza destabilizarea unui grup, stat sau
societati, subminarea capacitatii sale de rezistenta, fara a fi necesara punerea în actiune a fortelor armate;
cel mult pregatirea conditiilor pentru intrarea acestora în actiune si aceasta numai daca actiunea militara se
dovedeste a fi absolut necesara. Caci cele doua forme de lupta, cea fizica si cea psihica, se completeaza
reciproc ceea ce permite o anumita variatie a nivelului de violenta în functie de conditiile concrete.
Arma sau stare psihica, dezinformarea este obiectul unor multiple abordari, în care gasim implicata
subiectivitatea fiecaruia. Termenul în sine este de data recenta, începându-si „cariera” în mediul sovietic
înca din anii 1920. Dezinformarea desemna un arsenal de mijloace cunoscute sau oculte destinate
influentarii guvernelor straine, discreditarii opozantilor politici, în special emigranti, subminarii încrederii
între aliatii ostili Uniunii Sovietice, falsificarii aprecierilor adversarilor privind realitatea. Lenin da un nou
impuls noului procedeu. Dzerjinski, definea fara greutate un sistem de arme destinat compensarii
inferioritatii fortelor armate sovietice. înca din 1917 el scria: „Comunistii trebuie sa fie pregatiti sa
foloseasca la nevoie tot felul de siretlicuri, planuri si stratageme ilegale, sa nege si sa ascunda adevarul.
Cuvintele mele erau alese în asa fel încât sa provoace ura si confuzia, nu pentru a convinge adversarul ci
pentru a-l disloca nu pentru a-i îndrepta greselile ci pentru a-l distruge, maturându-i structurile de pe
suprafata pamântului"[Barron John, K.G.B., Elsevier - Sequoia, 1975.]. Acelasi autor în lucrarea „Ancheta
asupra KGB" defineste dezinformarea ca fiind „propagarea constienta si deliberata a faptelor si opiniilor
eronate". G. Veraldi în prefata lucrarii lui Pietre Nord îi indica scopul printr-o exprimare deosebit de
semnificativa: „Crearea unei realitati false atât de convingatoare încât adversarul sa o considere
justa"[Nord Pierre, L'intoxication, Livre de poche, 1971.].
L. Batman, specialist ceh ân dezinformare, arata ca aceasta constituie una din aspectele masurilor
active si cuprinde: scaparea organizata a informatiilor false; propaganda neagra (aceea care îsi ascunde
originea), desfasurate pentru slabirea inamicului din interior. Accentul este pus pe ansamblul mijloacelor
utilizate însa cu predilectie pe ascundere, disimulare si actiune din interior. Academia Franceza propune
urmatoarea definitie: „Actiune intermitenta sau continua - prin folosirea oricarui mijloc ce consta în
eroarea unui adversar sau în favorizarea subversiunii în rândurile acestuia în scopul de a-l slabi".
În concluzie, dezinformarea poate fi definita ca ansamblul formelor, metodelor, procedeelor prin care
se urmareste schimbarea dirijata a comportamentului individual si grupal în scopul controlarii si
directionarii acestuia, prin inducerea unei realitati false, pentru a diminua si slabi capacitatea obiectiva de
raportare la realitate.
Scopul dezinformarii îl constituie finalizarea unor actiuni ce vizeaza realizarea unor proiecte de
natura politica, militara, culturala, religioasa, diplomatica hotarâte de organul investit cu putere în
conducerea domeniului respectiv, care determina în special repartizarea diferitelor mijloace avute la
dispozitie:
- contacte prin negociatori;
- campanii de presa;
- demonstratii de forta militara;
- presiuni economice,
- manipularea constiintelor.
Aportul ce va reveni dezinformarii va fi decis în cadrul general al actiunii si printr-o preocupare
foarte atenta acordata unei coordonari perfecte a actiunilor complementare întreprinse. în cadrul
ansamblului, dezinformarea are o structura proprie permanenta sau temporara, cu responsabilitati,
mijloace si misiuni proprii însa întotdeauna subordonate scopului fixat.
Conducerea operatiunilor stabileste dezinformarii obiectivele, respectiv, opiniile, atitudinile sau
comportamentele pe care ea este însarcinata sa le determine la tintele destinate atacului. în cadrul general,
chiar daca pot fi reunite procedee având si obiective intermediare, conceptia si conducerea actiunilor de
dezinformare trebuie sa ramâna centralizate. Nu poate fi lasat la îndemâna oricarui executant dreptul de a
decide în domeniul sau, deoarece acest fapt poate antrena efecte contrare celor urmarite. Dezinformarea ca
arma îsi ascunde cu grija originea si îsi camufleaza intentia de transformare a tintei într-un obiect
manipulat, refuzându-i dreptul la trasaturi si comportamente specifice. Este relevanta pentru întelegerea
particularitatilor dezinformarii si prezentarea unor tipuri clasice de dezinformare:
Ascunderea unei actiuni. Este una dintre modalitatile cele mai comune, prin care se urmareste continuarea
unei perceptii false a realitatii sau de a crea în cele mai mici amanunte o realitate falsa. Acest mod de
folosire a dezinformarii, „deceptiongame" cum îl numesc anglo-saxonii, se înrudeste cu camuflajul si
diversiunea prin punerea în joc a unei diversitati de mijloace cuprinzând obiecte false, deplasari false,
trafic radio fals, informatii false. Exista o multitudine de exemple de acest fel de actiuni, mai ales în timp
de razboi. Una este foarte bine cunoscuta: actiunea aparuta sub numele de „Omul care nu a existat
niciodata". Scopul acestei actiuni a fost de a ascunde zona prevazuta pentru debarcarea aliatilor în Europa,
dupa recucerirea Africii de Nord, în iulie 1943. Actiunea prevedea deturnarea atentiei germanilor de la
Sicilia, furnizându-le, prin mijlocirea unui canal credibil, informatii eronate care sa-i faca sa traga
concluzia ca viitoarea debarcare se va efectua în Sardinia sau în Grecia. Serviciile secrete britanice au
abandonat în largul coastelor spaniole cadavrul unui fals ofiter de stat-major care avea prinsa cu un lant de
încheietura mâinii o mapa continând documente false, sau mai bine zis fanteziste, întocmite însa în mod
autentic de înalte personalitati militare, care acceptasera complicitatea la mistificare. Actiunea a înregistrat
un succes deplin. Au favorizat aceasta operatiune minutiozitatea pregatirii, ambianta psihologica în cadrul
careia s-a desfasurat si o profunda remaniere desfasurata în acea perioada în cadrul conducerii Abwehrului
ceea ce a împiedicat de buna seama o analiza critica a documentelor falsificate.
Discreditarea unei personalitati. Pentru discreditarea unei persoane, a unei organizatii sau a unor
grupuri se porneste de la luarea în considerare a unei maxime populare întelepte care afirma ca „de unde
nu e foc nu iese fum", folosindu-se în acest scop metode ca: zvonul, insinuarile, campania de denigrare,
folosind interpretari tendentioase ori documente falsificate. Un exemplu edificator îl constituie „afacerea
Tuhacevski" (1937), la care participau mai multi actori si care se desfasura pe mai multe etape. Cei trei
protagonisti ai afacerii, Salin, Heydrich si Skobalin au actionat în aceasta afacere determinati atât de
motive personale cât si de obiective politice. Se construieste un scenariu pe baza de informatii si zvonuri,
prin care maresalul Tuhacevski, fost ofiter tarist, comandant cu o mare influenta în rândurile Armatei
Rosii, este prezentat ca fiind un vechi agent al serviciilor secrete ale Reichswehrului si ca se pregateste un
pretins complot al generalilor rusi si germani, toate cuprinse într-un voluminos dosar. Este greu de
apreciat pâna la ce punct Salin a fost înselat. Totusi, acest dosar a constituit punctul de plecare a marii
epurari din cadrul Armatei Rosii (1937-1938) care va afecta, incredibil, 90% din generali, 80% din colonei
si aproape 50% din ofiterii cu pregatire militara sau tehnica superioara.
Crearea neîntelegerilor dintre natiuni. Uneori prin dezinformare se împiedica o apropiere, se dizolva o
alianta, se urmareste sa se anihileze influenta pe care o mare putere o exercita într-un stat oarecare,
obtinerea unei rupturi ireversibile. Este cunoscuta operatia afacerea Palmer din Indonezia (1964), care a
constituit un remarcabil succes pe plan tehnic însa cu consecinte finale catastrofale. Terenul de desfasurare
a fost foarte bine ales, Indonezia era condusa de presedintele Sukarno, ce se voia unul dintre cei mai
înflacarati purtatori de cuvânt ai lumii a treia împotriva capitalismului si neocolonialismului, si care se
gasea în conflict cu statul vecin Malaysia. Actiunea este declansata de cehi si urmarea perturbarea
relatiilor americano-indoneziene. Prin intrarea pe rând în actiune a unei modalitati specifice dezinformarii,
se insinueaza ca W. Palmer, care asigura de 20 de ani importul de filme americane în Indonezia este o
înalta oficialitate CIA. Pentru aceasta se folosesc drept canale de informatii: ambasadorul indonezian în
Olanda, care lucra pentru cehi, articole împotriva lui Palmer aparute în Ceylon si Singapore si atacuri ale
studentilor împotriva institutiilor culturale americane. Agitatia antioccidentala întarita si prin programele
unor posturi de radio est-europene (din URSS si Cehoslovacia), împinge partidul comunist la insurectia
din 1965 la sugestia comunistilor chinezi. Reprimarea a fost dramatica: peste 500.000 de comunisti si
simpatizanti sunt masacrati. Abia peste 20 de ani partidul comunist indonezian îsi va regasi o mica parte
din influenta sa de alta data.
Captarea încrederii unui factor de decizie. Exista cel putin doua modalitati de a actiona asupra unei
personalitati sau asupra unui grup mic decizional prin intermediul liderului sau. Se poate încerca, adesea
dupa o pregatire care dureaza ani, infiltrarea unui agent în anturajul unui factor de decizie sau instalarea
lui într-un post ce incumba o mare responsabilitate pentru ca apoi influenta acestuia sa serveasca la
reorientarea deciziilor. Se cunosc numeroase exemple reliefând aceasta modalitate care îi întrebuinteaza
pe agentii acoperiti ai serviciilor de informatii. Semnificativa pentru aceasta modalitate a dezinformarii
afacerea Guillaume. Serviciile secrete ale R.D. Germania au reusit sa infiltreze pe unul dintre agentii lor în
rândurile celor mai apropiati colaboratori ai cancelarului R.F. Germania. în momentul în care a fost
demascat, cancelarul Brandy a fost nevoit sa demisioneze si a fost ales noul cancelar H. Kohl.
Protectia împotriva zvonurilor si dezinformarii ca forme dintre cele mai periculoase ale agresiunii
psihologice este o problema a tuturor sau mai bine zis, a fiecaruia dintre noi. Protejarea împotriva
minciunii este, înainte de toate, o problema de vointa individuala. Este nevoie ca institutiile si organizatiile
care au responsabilitati în domeniul asigurarii psihologice si a securitatii nationale în general, sa actioneze
într-o asemenea maniera încât sa promoveze valorile nationale si militare, sa le asigure stabilitatea la orice
încercari ce urmaresc diminuarea semnificatiei sau chiar schimbarea acestora.