Frațila Simona-

Andreea

Religia romanilor

Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populaţii de origine diversă, între
care cei mai importanţi erau grecii din coloniile sudului, latinii din centru şi etruscii de la nord
de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiţi începând de la sfârşitul
Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole şi mai ales
haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la
noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credinţa
etruscilor.

Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin şi pe o mitologie puternic înrâurită de

credinţele greceşti. Georges Dumézil a subliniat existenţa unei “ideologii tripartite” indo-
europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Mars (care reprezenta
funcţia războinică) şi Quirinus (care reprezenta funcţia nutritivă şi protectoare). Vechiul
sacerdoţiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines
maiores: flamen Dialis, flamen Martialis şi flamen Quirinalis) şi marele preot (pontifex
maximus), funcţie care, începând cu Caesar va reveni împăratului.

Comparată cu iudaismul şi confucianismul, religia romană împărtăşeşte, cu primul, interesul

pentru evenimentul concret, istoric iar cu cel de-al doilea respectul religios pentru tradiţie şi
pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.

Roma rezerva altarelor zeităţilor autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea
pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde
puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeităţi mai noi, chiar cele mai importante,
cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobşte pe colina Aventinului.
Excepţie face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus
Postumius în sec. al V-lea. Divinităţile intrapomeriale arhaice au deseori nume, caractere şi
sărbători bizare: Angerona - zeiţa echinoxului de primăvară sau Matuta - zeiţa matroanelor.

Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeităţile Ianus Bifrons şi Vesta, este

înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Aceşti zei,
care corespund lui Zeus, Herei şi Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie
o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos şi Kore.
Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor.
Între cele mai celebre este cultul zeiţei lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce
va fi transferat pe Aventin.

Cultul domestic consta în sacrificii de animale şi în ofrande alimentate şi florale adresate

strămoşilor şi geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile
zeităţilor feminine Tellus şi Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal.
De două ori pe an, oraşul sărbătorea culturile morţilor - Manii şi Lemurii, care se reîntorceau
pe pământ şi se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. Al III-lea î.Hr.
romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupaţi în perechi ale căror statui erau expuse în
temple.

Sacerdoţii romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices cu
căpetenia lor pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, şi flamines minores, în
număr de doisprezece. Colegiului pontifical I se adăugau şase vestale, având în momentul
alegerii lor între şase şi zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau
să-şi păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituţie
similară e semnalată în imperiul incaş. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.

Colegiul augural utiliza cărţi etrusce (libri haruspicini, libri rituales şi libri fulgurales) şi
greceşti (oracole la care au existat contrafaceri evreieşti şi creştine) pentru a stabili datele
faste şi nefaste. Existau la Roma şi alte grupări religioase specializate, cum erau feţialii,
preoţii salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemna
sexualitatea dezlănţuită.

Principalii zei şi zeiţe ale romanilor

Jupiter

Este zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii şi al fulgerului.
Este de provenienţă indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei.

Iuno

Este soţia credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeiţa lunii. Ca zeiţă a Lunii, ea s-a contopit
cu Diana, zeiţa vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de
călăuză a mireselor la casa logodnicului ş.a.

Venus

Era cea mai frumoasă zeiţă romană, luminoasă şi curată ca flacăra focului. Era asociată la
început cu Ianus Pater şi Tellus Mater (Pământul mamă).Proteja semănăturile şi era simbolul
maternităţii, deşi rămânea veşnic fecioară. Purta întotdeauna văl.

Vulcanus

Era zeul trăsnetului şi al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele
din urmă, zeul focului dătător de viaţă. Era înfăţişat cu barbă, uneori cu o uşoară deformaţie
facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleştele fierarului şi nicovala. Purta o bonetă şi o scurtă
care-i lăsau liber braţul drept.

Saturn

Este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belşugul, bogăţia, abundenţa. Era
propagatorul viţei de vie şi îngrăşătorul ogoarelor.
Minerva

Zeiţă cunoscută la etrusci şi la greci. Era patroana înţelepciunii, a artelor şi a meşteşugurilor

de tot felul. Împreună cu Iupiter şi cu Iuno formau o triadă divină.

Curius

Este zeul comerţului şi al comercianţilor, patrona câştigurile dobândite din schimburile

negustoreşti. Avea ca pasăre sfântă cocoşul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.

Faunus

Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor şi din această cauză purta
numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna şi Bona Dea (Zâna bună) şi Ops.

Fervoarea religioasă romană creşte sensibil în epoca imperială. Caesar şi Augustus sunt
divinizaţi după moarte. Deşi succesorii lor nu împărtăşeau automat acelaşi destin, acest fapt a
creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împăraţii şi intimii săi au fost adesea
zeificaţi încă di timpul vieţii. Caesar a inaugurat şi cumulul, care va deveni indisolubil, al
funcţiei de imperator şi al aceleia de şef religios, pontifex maximus. La fel ca şi cultul
vechilor zei, cultul imperial îşi avea preoţii şi ceremoniile sale proprii. Templele erau
consacrate împăraţilor, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o
zeitate recentă. În sec. al III-lea împăraţii tind să se identifice zeilor: Septimius Severus şi
soţia sa, Iulia Domna, sunt adoraţi ca Iupiter şi Iunona. Cultul imperial este o inovaţie care
marchează sfârşitul religiei romane tradiţionale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade
afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale
elenistice, pe de o parte, şi misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a
creştinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le, astfel,
un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian,
Partidul “păgân” al lui Symmachus şi platonicienii Macrobius şi Servius, la sfârşitul sec. al
IV-lea, vor opune totalitarismului creştin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să
înglobeze şi să recupereze toate credinţele trecutului, chiar şi acelea care, la prima vedere,
repugnau raţiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credinţe până la căderea Imperiului,
după care acestea îşi vor continua existenţa lor subterană în Bizanţ.