1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Obiectul Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor sau aşa cum mai este numită, Mecanica

corpurilor deformabile, introduce în calcule proprietatea reală a corpurilor solide -
deformabilitatea. Ca o consecinţă a luării în consideraţie a acestei proprietăţi,
Rezistenţa materialelor poate rezolva o serie de probleme inginereşti, inabordabile
de Mecanica rigidului.
În Mecanica rigidului forţele sunt considerate vectori alunecători, ceea ce
înseamnă că efectul unei forţe aplicate unui rigid nu se schimbă, dacă punctul de
aplicaţie se deplasează pe suportul forţei (fig. 1.1, a). În Rezistenţa materialelor
forţele sunt considerate vectori legaţi, cu puncte de aplicaţie bine determinate (fig.
1.1, b); schimbarea punctelor de aplicaţie conduce la schimbarea deformaţiei.
Totodată valorile forţelor, în Rezistenţa materialelor nu mai pot fi indiferente, ci
sunt dependente de dimensiunile secţiunii corpului şi de proprietăţile mecanice ale
materialului din care acesta este confecţionat.

Fig. 1.1

Maşinile şi utilajele reprezintă ansambluri de corpuri numite structuri de

rezistenţă, iar corpurile componente sunt elemente de rezistenţă. Sub acţiunea
forţelor aplicate, elementele de rezistenţă se deformează, iar forţele interioare de
6 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
legătură dintre particule îşi modifică valorile. Rezistenţa materialelor stabileşte
legătura care există între forţele aplicate corpurilor şi comportarea acestora,
în scopul determinării dimensiunilor raţionale ale elementelor de rezistenţă cu
consum minim de material şi design plăcut, astfel încât acestea să nu se rupă,
să nu se deformeze peste anumite limite şi să fie stabile.
Rezistenţa materialelor stabileşte metode inginereşti pentru calculul de
rezistenţă, rigiditate şi de stabilitate a elementelor de rezistenţă. Rezistenţa este
capacitatea unei structuri şi a elementelor sale de a suporta fără a se distruge o
anumită încărcare.
Rigiditatea este capacitatea unei structuri şi a elementelor sale de a se
opune deformării (modificării formei şi dimensiunilor) sub acţiunea forţelor
aplicate. Deformaţiile nu trebuie, pentru forţele date, să depăşească anumite valori
stabilite pentru respectiva structură.
Stabilitatea este capacitatea unei structuri şi a elementelor sale de a-şi
păstra forma iniţială corespunzătoare stării de echilibru elastic.
Problemele principale cu care se ocupă Rezistenţa materialelor sunt de
dimensionare, verificare şi de stabilire a capacităţii de încărcare a structurilor şi
elementelor sale. Prin dimensionare se stabilesc dimensiunile unei piese făcută
dintr-un material cunoscut, astfel încât să reziste în bune condiţii forţelor aplicate.
În cazul problemelor de verificare se stabileşte dacă piesa, de dimensiuni
cunoscute, rezistă sau nu forţelor aplicate, adică dacă este sigură în funcţionare.
Determinarea capacităţii de încărcare constă în determinarea încărcării maxime la
care poate fi supusă o piesă astfel încât aceasta să reziste în exploatare.

1.2 Clasificarea corpurilor

În calculele de rezistenţă se alege un model al piesei studiate în care se

simplifică forma geometrică şi se fac anumite ipoteze de rezemare şi de aplicare a
forţelor. Folosirea de modele şi de scheme de calcul permite rezolvarea
problemelor similare. Corpurile studiate de Rezistenţa materialelor, în forma
schematizată de calcul se împart în trei grupe:
a) Corpuri la care una din dimensiuni este predominantă faţă de celelalte două
(corpuri cu fibră medie). La aceste corpuri, numite bare, elementele geometrice
caracteristice sunt axa longitudinală şi secţiunea transversală (v. fig. 1.2). Axa
longitudinală (axa barei) uneşte centrele de greutate ale secţiunilor plane
normale la axa barei. Secţiunea transversală rezultă din secţionarea barei cu un
plan normal la axa barei. După forma axei barei deosebim bare drepte, cotite,
curbe ( fig. 1.3 a, b, c).
După destinaţie şi mod de solicitare, barele au diverse denumiri:
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 7

• tiranţi, bare solicitate la întindere (fig. 1.4, a),

• stâlpi sau coloane, bare solicitate la compresiune (fig. 1.4, b),
• grinzi, bare solicitate la încovoiere (fig. 1.4, c),
• arbori, bare solicitate la răsucire (fig. 1.4, d),
• fire, cabluri, preiau numai forţe de întindere, dar nu şi forţe transversale sau de
compresiune (fig. 1.4, e).

Fig. 1.2

Fig. 1.3

Fig. 1.4
8 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
b) Corpuri care au două din dimensiuni predominante faţă de a treia. Aceste
corpuri, numite plăci, sunt caracterizate din punct de vedere geometric prin
forma şi dimensiunile suprafeţei mediane şi prin grosimea măsurată
perpendicular pe suprafaţa mediană. Suprafaţa mediană este suprafaţa egal
depărtată de cele două feţe principale ale plăcii.
După forma suprafeţei mediane plăcile pot fi plane şi curbe (învelitori),
reprezentate în fig. 1.5 a, b. Plăcile de grosime foarte mică şi care nu pot prelua
sarcini transversale, se numesc membrane.

Fig. 1.5

c) Corpuri care au cele trei dimensiuni aproximativ de acelaşi ordin de mărime. În

această categorie intră bile şi role de rulmenţi, tuburi cu pereţi groşi, blocuri de
fundaţie, rotori de maşini, discuri în mişcare de rotaţie, etc.

1.3 Clasificarea forţelor. Forţe exterioare

Corpurile sunt supuse acţiunii forţelor exterioare. Forţele exterioare sau

sarcinile reprezintă acţiunea din afară asupra corpurilor. Reacţiunile din reazeme
sunt forţe exterioare. Forţele exterioare pot fi de suprafaţă şi de volum. Forţele de
suprafaţă pot fi concentrate atunci când sunt aplicate în puncte, repartizate sau
distribuite (uniform sau după o anumită lege) pe suprafaţa corpului ca în fig. 1.6.
Forţele de volum sunt distribuite în întreg volumul corpului şi pot proveni
din greutatea proprie (fig. 1.7, a), forţe de inerţie etc. (fig. 1.7, b).
Forţele exterioare, după modul de aplicare, pot fi statice şi dinamice.
Forţele se consideră ca sunt statice atunci când aplicarea lor este lentă, crescând de
la zero la valoarea finală la care rămân neschimbate. Forţele dinamice sunt
instantanee (cresc de la zero la valoarea maximă în câteva fracţiuni de secundă),
prin şoc (forţele în momentul aplicării îşi modifică brusc viteza) şi variabile în
timp.
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 9

Fig. 1.6 Fig. 1.7

1.4 Forţe interioare

Aplicarea forţelor exterioare asupra unui corp deformabil determină

apariţia unor forţe suplimentare de legătură între particulele corpului, numite forţe
interioare sau eforturi. Determinarea acestora se face utilizând metoda secţiunilor.
O bară oarecare (fig. 1.8, a) în echilibru sub acţiunea sarcinilor şi a
reacţiunilor din reazeme se secţionează cu un plan normal la axa longitudinală
rezultând două părţi, se transformă forţele interioare din secţiune în forţe exterioare
şi se scriu ecuaţiile de echilibru static pentru fiecare parte de bară.

Fig. 1.8 a,b

10 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
Forţele care acţionează asupra fiecărei părţi de bară se reduc în centrul de
greutate al secţiunii la un torsor format dintr-o forţă R şi un moment M care
reprezintă acţiunea unei părţi asupra celeilalte. Mărimile R şi M poartă numele de
forţe interioare sau eforturi. Eforturile R şi M constituie un sistem echivalent cu
torsorul de reducere în centrul de greutate al secţiunii a forţelor exterioare aplicate
părţii de corp care a fost înlăturată (fig. 1.8, b). În caz general, R şi M au direcţii
oarecare în spaţiu. Ele pot fi descompuse în componente pe axa secţiunii şi în
componente conţinute în planul secţiunii.
Rezultanta R are o componentă pe axa secţiunii numită forţă axială N şi
forţe tăietoare Ty , Tz conţinute în planul secţiunii.
Cuplul M se descompune în momentul de răsucire Mx al carui vector
este dirijat după axa barei şi în momentele de încovoiere My şi Mz (fig. 1.8, c).

Fig. 1.8 c

Mărimile N, Ty , Tz , Mx , My , Mz poartă numele de eforturi. Fiecare

dintre aceste eforturi acţionând separat asupra barei produce o solicitare simplă şi
anume:
♦forţa axială N produce solicitarea de întindere sau de compresiune;
♦forţele tăietoare Ty şi Tz produc solicitarea de forfecare;
♦momentul de răsucire Mx produce solicitarea de răsucire sau torsiune;
♦momentele încovoietoare My şi Mz produc solicitarea de încovoiere.
Prezenţa simultană în secţiunea barei a două sau mai multe eforturi dă
naştere unei solicitări combinate sau compuse.
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 11

Pentru determinarea eforturilor se scriu, pentru fiecare porţiune a

corpului, ecuaţiile de echilibru din statică. Fie bara dreaptă din fig. 1.9 încărcată cu
forţe cuprinse în planul xOz care conţine şi axa longitudinală a barei. Într-o
secţiune curentă a barei apar eforturile N, Tz = T şi My = M (fig. 1.9, b).

Fig. 1.9

Scriind ecuaţiile de echilibru ale porţiunii din stânga secţiunii barei, se

obţin eforturile:
N = F1 cos α , (1.1)

T = F2 − F1 sin α − qb , (1.2)

b 
M = F2 c − qb + c  − F1 ( a + b + c ) sin α . (1.3)
2 
Scriind ecuaţiile de echilibru ale porţiunii din dreapta secţiunii barei (fig.
1.9, c), se obţin aceleaşi eforturi:
N = F3 cos β , (1.1’)

T = F4 − F3 sin β , (1.2’)

M = F3 d sin β − M 0 − F4 ( d + e + f ) . (1.3’)
Pe baza acestor relaţii se pot da următoarele reguli pentru determinarea
eforturilor N, T, M dintr-o secţiune a unei bare drepte solicitată în plan:
12 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
• Forţa axială ( N ) este egală cu suma algebrică a proiecţiilor pe axa barei a
forţelor din stânga secţiunii, luate cu plus dacă au sensul invers axei Ox sau a
forţelor din dreapta secţiunii luate cu plus dacă au sensul axei Ox.
• Forţa tăietoare ( T ) este egală cu suma algebrică a proiecţiilor pe normala la
axa barei a forţelor din stânga secţiunii, luate cu plus dacă au sensul invers axei
Oz sau a forţelor din dreapta secţiunii luate cu plus dacă au sensul axei Oz.
• Momentul încovoietor ( M ) este egal cu suma algebrică a cuplurilor şi
momentelor în raport cu centrul de greutate al secţiunii ale forţelor din stânga
secţiunii, luate cu plus dacă au sensul orar sau ale cuplurilor şi forţelor din
dreapta secţiunii luate cu plus în sens trigonometric.
Semnele eforturilor pentru un element de bară sunt date în fig. 1.10, a şi b.

Fig. 1.10

1.5 Tensiuni

În punctele P, P’ ale celor două feţe ale secţiunii, notate cu F.P, faţa
pozitivă şi F.N, faţa negativă, forţa de legătură dintre cele două părţi ale barei (fig.
1.11) corespunzătoare elementului de arie ∆A este ∆ F .
Mărimea
∆ F dF
p = lim = (1.4)
∆ A dA
poartă denumirea de tensiune. Tensiunea depinde atât de ∆ F cât şi de orientarea
elementului ∆A. Tensiunea este o mărime tensorială. Vectorii tensiune pentru toate
orientările posibile ale elementului de arie dintr-un punct constituie starea de
tensiune din acel punct.
Vectorul tensiune p se descompune în:
 componenta σ denumită tensiune normală, dirijată după normala suprafeţei;
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 13

 componenta τ denumită tensiune tangenţială, dirijată după o direcţie oarecare

în planul secţiunii. Evident că:

p = σ 2
+τ 2
. (1.5)

Fig. 1.11

Mărimile p, σ, τ se exprimă în N/m2, dar în mod curent în N/mm2 sau

MPa.
Dacă se alege sistemul de axe ortogonale Oxyz, ca în fig. 1.11, astfel ca
axa x să aibă direcţia normalei la secţiune şi dacă în punctul P al corpului se
izolează un cub de laturi dx, dy, dz, tensiunile pe feţele planelor de coordonate
(fig.1.12) vor fi reprezentate de tensorul tensiunilor, care este un tensor de ordin 2:

 σ x τ xy τ xz 
 
Tσ =  τ yx σ y τ yz  . (1.6)
τ 
 zx τ zy σ z 
Tensiunea normală σ are un indice care corespunde axei după care este
dirijat. Tensiunea tangenţială se notează cu doi indici, primul indice se referă la axa
care este normală la suprafaţa pe care lucrează, iar al doilea indice se referă la axa
14 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
cu care este paralel. În Teoria elasticităţii se demonstrează că τij = τji. Această
egalitate exprimă principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale.

Fig. 1.12

1.6 Deformaţii şi deplasări

Corpurile sub acţiunea forţelor exterioare îşi modifică atât forma cât şi
dimensiunile. Se poate aprecia, deci că un punct al unui corp, în timpul solicitării
sale suferă deplasări axiale cât şi unghiulare. Astfel, dacă un cub de latură l0 (fig.
1.13) este solicitat printr-o forţă dirijată în lungul axei Ox, cubul se va lungi după
axa Ox şi se scurtează pe direcţiile Oy şi Oz.

Fig. 1.13
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 15

Expresia
∆ l x = l1 − l 0 〉 0 (1.7)
se numeşte lungire, iar expresiile
∆ l y = l 2 − l0 〈 0 (1.8)

∆ l z = l3 − l0 〈 0 (1.9)
scurtări.
Deformaţiile unităţii de lungime în lungul celor trei axe, se numesc
deformaţii specifice. Astfel:
∆ lx ∆ ly ∆ lz
εx = ; ε y = ; εz = , (1.10)
l0 l0 l0
unde εx se mai numeşte alungire specifică, iar εy si εz, scurtări specifice.
Experimental s-a stabilit că între deformaţiile specifice există relaţia de
legătură:
ε y = ε z = −ν ε x , (1.11)

unde ν este coeficientul de contracţie transversală al materialului (coeficientul

Poisson). Deformaţiile specifice axiale ε sunt produse de tensiunile normale σ.
În cazul general, odată cu modificarea lungimii laturilor are loc şi o
modificare a unghiurilor drepte dintre muchiile cubului. Valorile cu care se
modifică unghiurile drepte dintre muchii în cele trei plane (fig. 1.14) se notează cu
γxy, γyz, γzx şi poartă numele de deformaţii unghiulare specifice sau lunecări
specifice.

Fig. 1.14
16 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
Lunecările specifice sunt produse de tensiunile tangenţiale τ care lucrează
pe feţele cubului. În fig. 1.14 se arată producerea deformaţiei specifice unghiulare γ
xz. În mod similar, se produc γyz şi γyx.

Deformaţiile specifice într-un punct din corpul solicitat prin forţe

exterioare sunt caracterizate prin tensorul deformaţiilor specifice, care poate fi scris
sub forma:
 1 1 
 εx 2
γ xy
2
γ xz
 1 1 
Tε =  γ yx ε y γ yz  (1.12)
2 2 
 1 γ zx 1
γ εz 
 2 2
zy


1.7 Legătura între tensiuni şi deformaţii specifice.

Curba caracteristică. Legea lui Hooke

Conceperea şi realizarea elementelor de maşini impune şi cunoaşterea

caracteristicilor mecanice ale materialelor din care acestea urmează să fie
executate. Aceste caracteristici se determină experimental în laborator.
Pentru stabilirea relaţiei între tensiunile normale σ şi alungirile specifice
ε, se face încercarea la tracţiune. Încercarea este standardizată. Probe din
materialul de încercat, numite epruvete, cu forme şi dimensiuni precizate de
standarde, sunt prelevate şi montate în maşina de încercat la tracţiune. Epruvetele,
în general, de secţiune circulară cu diametrul d0 au marcate prin frezare o distanţă
iniţială L0. Pe epruvetă, în dreptul reperelor se montează un dispozitiv de măsură a
deformaţiilor numit extensometru. Încercarea la tracţiune constă în aplicarea unei
forţe de întindere care creşte lent, până se produce ruperea epruvetei şi măsurarea
sau înregistrarea deformaţiilor produse. Cu valorile înregistrate sau calculate pentru
tensiuni şi deformaţii specifice se construieşte o curbă, care poartă numele de
curba caracteristică a materialului. Pentru oţelurile cu conţinut redus de carbon,
curba caracteristică, în general, are forma din fig. 1.15.
Valorile pentru tensiuni şi deformaţii specifice sunt determinate astfel:
F ∆l
σ = , ε = , (1.13)
A0 L0

π d 02
unde aria iniţială A 0 = , iar lungirea ∆l = L-L0.
4
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 17

Fig. 1.15

Pe curba din figura 1.15 s-au marcat câteva puncte ale căror ordonate
definesc mărimi importante precum:
•Limita de proporţionalitate (σp), care reprezintă valoarea tensiunii
corespunzătoare punctului A până la care tensiunile σ sunt proporţionale cu
alungirile ε. Porţiunea OA de pe curba caracteristică va fi o dreaptă de ecuaţie
σ = Eε , (1.14)
unde E poartă numele de modul de elasticitate longitudinal sau modulul lui Young
şi este numeric egal cu coeficientul unghiular al dreptei OA (panta). Relaţia (1.14)
este cunoscută sub denumirea de legea lui Hooke şi reprezintă o lege fundamentală
a Teoriei elasticităţii;
•Limita de elasticitate (σe), care reprezintă valoarea tensiunii corespunzătoare
punctului B până la care materialul se comportă perfect elastic, adică după
descărcare epruveta revine la lungimea iniţială L0;
•Limita de curgere (σc), care reprezintă valoarea tensiunii corespunzătoare
punctului C pentru care epruveta are deformaţii în timp ce sarcina rămâne
aproximativ constantă. Curba caracteristică după punctul C are un traseu sinuos,
aproximat printr-un palier CC’. Materialele care au deformaţii mari înainte de
rupere sunt numite materiale ductile, iar cele cu deformaţii extrem de mici înainte
de rupere, fragile sau casante;
•Rezistenţa la rupere (σr) reprezentată prin punctul D se calculează cu relaţia:
18 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
Fmax
σ r = , (1.15)
A0
unde Fmax este forţa maximă înregistrată. Când sarcina se apropie de valoarea Fmax
apare o gâtuire a epruvetei ca în fig. 1.16, care se dezvoltă din ce în ce mai mult
până când se produce ruperea în punctul F, curba având un traseu descendent.
Corespunzător acestui punct se determină alungirea sau lungirea specifică la
rupere:
Lu − L0
εr = , (1.16)
L0
Lu fiind distanţa ultimă dintre reperele de pe epruvetă.

Fig. 1.16

Mărimea:
A0 − Au
Z= .100%, (1.17)
A0
reprezintă gâtuirea la rupere, Au fiind aria ultimă a epruvetei.
Mărimile definite mai sus: σc , σr , εr , Z poartă numele de caracteristici
mecanice ale materialelor.
Curba caracteristică din figura 1.15 este convenţională, întrucât la
determinarea tensiunii se împarte forţa de tracţiune variabilă F cu aria iniţială A0
a secţiunii, ca şi cum aceasta ar rămâne constantă. Din această cauză, curba
caracteristică are un traseu nefiresc DF, care arată că ruperea ar avea loc în punctul
F la o valoare a tensiunii inferioară celei corespunzătoare punctului D. Dacă forţa
F s-ar împărţi la aria reală a epruvetei, s-ar obţine curba caracteristică reală Cr
arătată prin linie întreruptă în fig. 1.15, la care punctul G reprezintă ruperea.
Dacă o epruvetă este solicitată la tracţiune peste limita de curgere, de
exemplu, până la tensiunea σM arătată în fig. 1.15, apoi este descărcată lent, se
constată că în acest timp curba este o dreaptă MN, paralelă cu OA, epruveta
ramânând cu o deformaţie permanentă εp.
Dacă, epruveta astfel descărcată, este solicitată din nou la tracţiune, curba
caracteristică începe cu MN şi dacă se continuă încărcarea se parcurge curba MDF.
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 19

Se constată că în urma încărcării iniţiale până în M şi a descărcării complete,

materialul şi-a mărit limita de proporţionalitate şi de elasticitate până la σM, iar
epruveta în acelaşi timp şi-a mărit lungimea. Acest tratament mecanic, executat la
rece, se numeşte ecruisare. Curba caracteristică a barei ecruisate este NMDF
rezultată prin mutarea axei σ în poziţia σ’.
Dacă o bară de oţel, care a fost ecruisată prin întindere, este încercată la
compresiune, se constată că limita de elasticitate şi de proporţionalitate la
compresiune sunt inferioare celor de tracţiune. Acest fenomen poarta numele de
“efectul Bauschinger”.
Evident, caracteristicile mecanice diferă de la un material la altul, iar
curbele caracteristice au un alt aspect decât cele din fig. 1.15. În multe cazuri,
curbele caracteristice sunt descrise de o expresie de forma
σ n
ε = (1.18)
E0
unde n este un coeficient, iar E0 modulul de elasticitate mediu.
În figurile 1.17 şi 1.18 sunt reprezentate două curbe caracteristice pentru
materiale care nu au palier de curgere. În aceste cazuri se defineşte o limită de
curgere convenţională σ0,2, ca fiind tensiunea căreia îi corespunde după
descărcarea epruvetei, o lungire specifică permanentă de 0,2%.

Fig. 1.17 Fig. 1.18

În cazul încercării la răsucire, curba caracteristică pentru un oţel moale este

reprezentată în fig. 1.19. Pe această curbă se pot defini: limita de proporţonalitate τ
p, limita de elasticitate τe, limita de curgere τc, rezistenţa la rupere τr. Partea
rectilinie a acestei curbe, OA are ecuaţia:
τ = Gγ , (1.19)
20 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
care poartă numele de legea lui Hooke pentru solicitarea de răsucire. În relaţia
anterioară G este modulul de elasticitate transversal al materialului.

Fig. 1.19

Modulele de elasticitate E şi G, precum şi coeficientul de contracţie

transversală ν, poartă denumirea de caracteristici elastice ale materialului. Între
acestea există relaţia de legătură:
E
G= (1.20)
2(1 + ν )
stabilită în Teoria elasticităţii.
Modulele de elasticitate E şi G au ca unitate de măsură [N/m2], [N/mm2]
sau curent [MPa]. Valori uzuale la oţel sunt E = 21⋅104 MPa şi G = 8,1⋅104 MPa.

1.8 Ipoteze de bază

Pentru stabilirea relaţiilor de calcul a unei varietăţi cât mai mari de

elemente şi structuri de rezistenţă, în Rezistenţa materialelor se fac o serie de
ipoteze asupra materialelor şi comportării acestora sub sarcină. Unele ipoteze sunt
comune cu cele făcute în Teoria elasticităţii, care reprezintă fundamentul
matematic al Rezistenţei materialelor. Aceste ipoteze sunt:
a) Ipoteza mediului continuu presupune că întreg spaţiul ocupat de corp este
umplut cu substanţă. Această ipoteză este valabilă însă numai la nivelul
structurii macroscopice a corpului, la nivel microscopic structura fiind
discontinuă;
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 21

b) Ipoteza mediului omogen consideră că materialele au aceleaşi proprietăţi în

toate punctele lor. Materialele reale sunt mai mult sau mai puţin omogene, dar
neacceptarea ipotezei ar implica necesitatea efectuării calculelor de rezistenţă
pentru fiecare punct în parte funcţie de solicitare şi proprietăţile materialului
din punctul respectiv, un astfel de calcul fiind imposibil de realizat practic;
c) Ipoteza izotropiei materialului presupune că materialele prezintă aceleaşi
proprietăţi elastice în toate direcţiile. Materialele care nu au această proprietate
se numesc anizotrope;
d) Ipoteza elasticităţii perfecte acceptă că după eliminarea cauzelor (forţelor) care
au provocat solicitarea şi deformarea unui corp, acesta revine la forma şi
dimensiunile iniţiale;
e) Ipoteza proporţionalităţii dintre tensiuni şi deformaţii arată că pentru
solicitările în regim elastic, între tensiuni şi deformaţii specifice există o relaţie
liniară exprimată prin legea lui Hooke. Ca o consecinţă a acestei ipoteze, în
problemele de Rezistenţa materialelor se poate aplica principiul suprapunerii
efectelor conform căruia tensiunile şi deformaţiile care se produc în corpul
solicitat sunt independente de succesiunea aplicării forţelor;
f) Ipoteza deformaţiilor mici apreciază că deformaţiile corpurilor elastice sunt
mici în comparaţie cu dimensiunile lor. De aceea se consideră că direcţiile
forţelor şi distanţele dintre punctele de aplicaţie ale acestora în stare finală nu
se modifică şi prin urmare, ecuaţiile de echilibru static pentru starea
nedeformată şi deformată sunt aceleaşi. În consecinţă, în calcule, atunci când
apar deformaţii la puterea a doua sau la o putere superioară, acestea se
neglijează în comparaţie cu deformaţiile la puterea întâi;
g) Ipoteza cunoscută sub numele de principiul lui Saint-Venant. Conform acestui
principiu modul de aplicare şi de distribuire a forţelor nu este esenţial pentru
efectele produse în corp, astfel că este întotdeauna posibil să se înlocuiască, cu
un grad bun de aproximare, forţele aplicate prin forţe echivalente, adică forţe
care admit acelaşi vector rezultant şi acelaşi vector moment rezultant, însă
distribuite exact în modul necesar pentru a se face formulele de întindere,
încovoiere şi răsucire absolut exacte. Soluţia, astfel obţinută, este foarte
apropiată de soluţia exactă cu excepţia unor zone din vecinătatea locului de
aplicare a sarcinilor şi a reazemelor. Astfel, dacă se încarcă pe rând o bară cu o
sarcină concentrată F ca în fig. 1.20,a şi apoi cu o sarcină distribuită p,
echivalentă cu F, ca în fig. 1.20 b, distribuţia tensiunilor este diferită în zona de
aplicare a sarcinilor, pe când la o distanţă suficient de mare, este aceeaşi;
22 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

Fig. 1.20

h) Ipoteza secţiunilor plane (a lui Bernoulli) specifică barelor în Rezistenţa

materialelor consideră că o secţiune plană şi normală la axa barei înainte de
deformare, rămâne plană şi normală pe axa barei şi după deformare, aşa cum se
poate constata în fig. 1.21, a şi b.

Fig. 1.21

1.9 Rezistenţe admisibile

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 23

În vederea proiectării economice a elementelor de maşini, care să

prezinte totodată şi o siguranţă ridicată în exploatare, este necesară cunoaşterea
modului de solicitare a acestora cât şi a caracteristicilor mecanice ale materialelor
din care urmează să fie executate.
Dimensionarea unei piese de maşini trebuie astfel efectuată încât
deformaţia pe care o capătă în timpul exploatării, sub acţiunea forţelor exterioare,
să nu depăşească o anumită limită sau să nu afecteze funcţionarea elementelor
vecine. De aceea, se caută ca tensiunea maximă să nu depăşească limita de
elasticitate a materialului. Această condiţie conduce totodată la un consum minim
de material.
Ipotezele Rezistenţei materialelor nu întotdeauna şi în totalitate pot fi
îndeplinite, astfel că în piesă se poate depăşi limita de elasticitate a materialului,
deformaţiile cresc şi siguranţa în exploatare scade. De aceea s-a introdus noţiunea
de rezistenţă admisibilă, care reprezintă valoarea limită a tensiunilor până la care
poate fi solicitat un material în condiţiile date de solicitare. La materialele tenace
care au, de obicei, o limită de curgere, rezistenţa admisibilă se defineşte prin relaţii
de forma:
σc τc
σ a = ; τ a = . (1.21)
cc cc
La materialele fragile relaţiile sunt similare:
σ r τr
σ a = ; τ a = . (1.22)
cr cr
unde cc şi cr sunt coeficienţi de siguranţă în raport cu starea limită.
În alegerea rezistenţelor admisibile sau a coeficienţilor de siguranţă
trebuie să se ţină seama de o serie de factori dintre care cei mai importanţi sunt:
♦Natura materialului. Coeficientul de siguranţă este cu atât mai mare cu cât
materialul este mai neomogen. Astfel, pentru fontă se iau coeficienţi de siguranţă
mai mari decât pentru oţel. De asemenea, pentru o piesă de oţel obţinută prin
turnare se adoptă coeficienţi de siguranţă mai mari decât pentru aceeaşi piesă
obţinută prin forjare;
♦Tratamentele termice şi termochimice corect aplicate conduc la îmbunătăţirea
caracteristicilor mecanice ale materialelor şi prin aceasta la mărirea rezistenţei
admisibile;
♦Durata de folosire a piesei sau structurii. Pentru o durată de folosire scurtă se pot
lua coeficienţi de siguranţă mai mici şi deci rezistenţe admisibile mai mari;
♦Felul solicitării. Încercările de laborator arată că materialele au caracteristici
diferite când se trece de la o solicitare la alta, rezultând rezistenţe admisibile
diferite;
24 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
♦Temperatura. Rezistenţele admisibile se aleg în funcţie de caracteristicile
mecanice la temperatura la care vor lucra piesele;
♦Modul de acţionare a sarcinilor în timp. Rezistenţa admisibilă pentru cazul
solicitării statice a sarcinilor este mai mare decât rezistenţa admisibilă în cazul în
care solicitarea este dinamică;
♦Modul de evaluare a sarcinilor. Când sarcinile exterioare pot fi evaluate cu
precizie se adoptă valori mici pentru coeficienţii de siguranţă;
♦Modul de realizare a ipotezelor de calcul. Cu cât ipotezele şi schemele de calcul
sunt mai incerte, cu atât rezistenţele admisibile sunt mai mici.
În tabelul 1.1 sunt date valorile rezistenţelor admisibile la solicitări statice
pentru materiale de uz general.

Tabelul 1.1
Materialul Rezistenţe admisibile, în MPa, pentru
Întindere Compresiune Încovoiere Răsucire
OL 37 100-150 110-165 65-95
OL 50 140-210 150-220 85-125
OL 70 210-310 230-345 125-190
OLC 60 240-330 260-360 140-195
42MoCr11 350-600 385-660 210-355
Am 63 120-185 115-180 67-100
Duraluminiu(AlCuMg) 110-160 120-175 65-95
Fc250 65-85 160-215 100-135 75-100