Sunteți pe pagina 1din 18

Liceul Teologic Baptist „Betania”

Sibiu

INCHIZITIA

Prof. Coordonator: Elev:


Campean Radu MARCU BETUEL
Istoria Bisericii CLS. A XI – A

2009
NAȘTEREA INCHIZIȚIEI

Termenul „inquisto”semnifica: investigaţie,urmărire,anchetă.Prima temelie a Inchiziţiei o


aşează Papa Lucius al III-lea şi împăratul Friedrich Barbarossa la Conciliul veronez din 1184; Sf.
Oficiu, ca tribunal eclesial trebuia să lupte împotriva ereticilor paterini.

La Conciliul de la Verona din 1184, reunit de Lucius al III-lea, se elaborează o Constitu-


-ție, proclamată la 4 noiembrie.Iată ce prevedea aceasta:

- conţii, baronii şi ceilalţi seniori se obligă prin jurământ să ia cele mai aspre măsuri în sprijinul
Bisericii, în caz contrar, vor fi excomunicaţi;

- locuitorii se obligă prin jurământ să denunţe episcopului orice persoană asupra căreia ar plana
bănuiala de erezie;

- episcopii vor inspecta personal, de doua ori pe an, oraşele şi satele din diocezele lor pentru a-i
depista pe eretici;

- cei ce vor instiga la erezie vor fi scoşi in afara legii şi destituiţi din funcţii.

Această constituţie trebuie considerată ca fiind însuşi actul de naştere al Inchiziţiei epis-
-copale, în măsura în care cei cărora le revenea sarcina de apărare a credinţei erau episcopii. Prin
aceast text, Papa le cere să se informeze personal în legătură cu toţi cei suspectaţi de erezie.

După moartea lui Lucius al III-lea, survenită in 1185, şi până în 1198, când a fost ales I-
-nocenţiu al III-lea, Roma se va mulţumi să condamne erezia catară 1, fără însă a trece la măsuri
eficace împotriva ei.

La 1215 Inocențiu al III-lea, în Conciliul din Lateran, fixează procedura inchizitorială:


descinderea anchetatorului, predicare și răstimpul de grație, anchetă cu relvarea suspecților, inte-
-rogarea acuzaților și ascultarea martorilor, cuvântul apărării, tortura, autodafé2 - actul de
credin--ță -,osândirea la ardere pe rug (combustie) și examinarea apelului către Sfântul
Scaun.Din 1184 și până țn 1233 inchiziția cădea în sarcina arhiepiscopilor și episcopilor; în 1233
trece în compe- -tența dominicanilor (din 1246, în colaborare cu franciscanii).

1
catári s.m. pl. Adepţi ai unei secte creştine din Europa apuseană în sec. XI-XIV, înrudite cu bogomilismul, care
respingeau ierarhia catolică, negau purgatoriul şi posibilitatea mântuirii şi considerau proprietatea privată ca un
păcat. - Din fr. cathares.

2
autodafé, autodafé-uri, s.n. 1. Ceremonie în cursul căreia cei condamnaţi de inchiziţie pentru erezie erau puşi să
revină la credinţa părăsită. 2. Ardere pe rug la care erau condamnaţi, în timpul inchiziţiei, cei socotiţi eretici; p. ext.
acţiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] - Din fr. autodafé.
Și Papa Inocențiu al IV-lea (ca și omonimul său, Inocențiu al III-lea) prin enciclica3 din
anul 1252 admite torturarea inculpaților spre a se obține mărturisirile așteptate.Cei acuzați - ca să
scape de cazne – nu o dată fă ceau mărturisiri false, cum le impuneau inchizitorii.De subliniat că,
conceptul eres4 avea un conținut mult largit, cuprinzand - pe lângă rătăcirea doctrinală - profana--
rea, hula, magia, alchimia, homosexualitatea etc.Adesea au fost incriminați oamnei cu stare, fără
să fie vinovați de ceva, în scopul murdar de a li se reține bunurile.Din 1505, grație deciziei Papei
Iulius al II-lea, autoritatea tribunalului Inchiziției se extinde și asupra următoarelor pricini:
camă--ta, bigamia, infidelitatea conjugală, ațâțarea spre plăceri a enoriașelor in scaunul
spovedaniei (de solicitudine ad libitum in actu confessioniss).Lucru și mai condamnabil: se
acceptau între acuza- -tori și indivizi imorali, decăzuți, mizerabili.

Până către finele veacului al XV-lea - când Inchiziția iși mărește severitatea, iar excesele
se înmulțesc - au existat numeroase sentințe de achitare ori s-au administrat pedepse mai mici
(eptimii sau îndreptări canonice, fapte caritabile, umiliri de tot felul).N-au lipsit însă nici sancțiu-
-nile mai grave: amenzi, confiscarea averii, distrugerea domiciliului,privarea de anumite drepturi,
întemnițarea vremelnică sau pe viață, în fine pedeapsa capitală (prin ardere; câteodată osemintele
unor eretici morți de demult erau exhumate5 și aruncate pe rug!). O reprobabilă notorietate și-a
câștigat inchizitorul general al Spaniei, Tomás de Torquemada (1420-1498, evreu la origine). În
1483 apare acolo Suprema (Consiliul suprem inchizitorial) care, în primii opt ani de la înființare,
numai în Sevilla a trimis pe rug 700 de persoane! Inițial, inchiziția spaniolă - cea mai dură - și-a
canalizat acțiunile împotriva maurilor și evreilor, pe urmă contra tuturor detractorilor Bisericii
sau ordinii sociale existente, devenind tocmai o mașină de război politic.De notat că ordinul
iezu--iților, întemeiat de Inigo de Loyola (nu Ignațiu) și confirmat de Roma în 1540, ab initio nu
s-a apropiat de această instituție de tristă amintire. O conlucrare între Inchiziție și iezuiții spanioli
se sesizează abia în secolul al XVIII-lea.

În 1813 Parlamentul Spaniei a pus capăt Inchiziției, cum vor proceda și portughezii la
1822 sau italienii la 1848. În ceea ce privește numărul victimelor, o cifră exactă nu putem avea.
Diferiți autori ce s-au ocupat de istoria Inchiziției oferă date contradictorii: de la câteva mii de
arderi pe rug la zeci de mii.

Adevărate pogromuri6, care însă nu se potrivesc cu duhul Evangheliei.

3
ENCÍCLICĂ, enciclice, s.f. Circulară trimisă de papă tuturor catolicilor, care cuprinde directive oficiale în probleme
religioase, etice, sociale sau politice. - Din fr. encyclique.

4
erés (erésuri), s.n. - Erezie, greşeală. - Var. (înv.) eresă, ires. Gr. αιρεσις (sec. XVII; cf. Iordan, Dift. 145; Murnu 22).
Credinţă în forţe miraculoase, supranaturale; concepţie falsă (transformată în deprindere); prejudecată,
superstiţie, eroare. ♦ Fig. Ceea ce se abate de la concepţiile comune (ale unei societăţi); p. ext. rătăcire, păcat. - Din
sl. eresĩ.

5
exhumaré s.f. ♦ (Geol.) Dezvelire a unor forme de relief mai vechi de sub o cuvertură de roci mai noi, erodate. [<
exhuma].Dezgropare. [< fr. exhumation]
Timp de secole s-au succedat ororile fără seamăn ale celei mai crude instituții de
reprima--re cunoscute până atunci în istorie – ale inchiziției. Ea a urmărit fără cruțare orice
manifestare de gândire liberă și progresistă, orice protest față de rânduielile feudale. Acestei
instituții biseri- -cești îi revine trista faimă de a fi exterminat sute de mii chiar milioane de
oameni, fie pentru că puneau la îndoială dogmele bisericii catolice, fie că afirmau cu îndrăzneală
idei înaintate, care contraziceau „Sfânta Scriptură”, fie pentru că se ridicau împotriva tiraniei
acesteia, cutezând să discute autoritatea ei.

Inchiziția a fost, pe bună dreptate, temută pentru cruzimea cu care și-a tratat victimele.Ea
a umplut închizorile, a ridicat ruguri, a pus căluș rațiunii și a făcut ca pe întinsul Europei și a al-
-tor continente, timp de sute de ani, oamenii să se cutremure în fața ei, ca la amenințarea unei
mari primejdii.

Până în secolul al XIII-lea, împuternicirile inchizitoriale erau deținute de episcopii locali.


Inchiziția, ca instituție deosebită aflată în subordinea nemijlocită a Papei, a fost instituită mai în-
-tâi în Franța de Sud, după care s-a răspândit și în alte țări ale Europei apusene. Ea a cunoscut
cea mai mare dezvoltare In Spania. În anul 1478, regele Ferdinand trecu la reorganizarea activi-
-tății organelor inchizitoriale și primii astfel din partea Papei Sixt al IV-lea privilegiul de a numi
pe Marele Inchizitor.

Din Spania, unde Inchiziția a dăinuit până către prima jumătate a secolului al XIX-lea a
pătruns în Portugalia, precum și în coloniile portugheze și spaniole din America. Acolo Inchiziția
dădu mâna conchistadorilor și impuse, în numele Evangheliei, „dreptul de colonizare”.

După o fază inițială, Inchiziția a știut să-și alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă
pe plan organizatoric, prin stabilirea unor procedee precise, redactând manuale care să
înlesneas--că desfășurarea, în mod omogen, a etapelor unui proces: de la interogatoriu la tortură,
de la sen- -tință la abjurare, păna la procesiunea prin care ereticii erau conduși la rug. Teritoriul
diferitelor state au fost împărțite pe districte7, ce se aflau sub autoritatea unui inchizitor și a
asistenților săi. În mod constant viața instituției e marcată de lipsa mijloacelor și a oamenilor, a
fondurilor finan--ciare pe măsura sarcinilor. Dacă luăm Spania ca exemplu din multe puncte de
vedere, adeseori găsim câte un inchizitor căruia i se încredințează teritorii foarte întinse, posibile
de controlat doar printr-o continuă și istovitoare deplasare dintr-un oraș într-altul.

Această relativă insuficiență a mijloacelor ne arată că, pe moment, important este ca


Inchiziția să existe și să demonsteze că Biserica are capacitatea de a veghea și de a fi prezentă;
într-un fel simpla prezență a tribunalului contează mai mult decât efectiva putere de acțiune pe
6
pogróm s. n. Masacru împotriva unui grup minoritar, naţional sau rasial, organizat de elemente ultranaţionaliste.
(< rus. pogrom)

7
district, districte, s.n. Unitate administrativ-teritorială din unele ţări, care cuprinde fie capitala ţării şi
împrejurimile ei, fie un teritoriu care are o populaţie cu compoziţie naţională omogenă. – [<fr. district, lat.
districtus.]
care o deține și care adeseori este în mod inevitabil limitată. Hotărâtor este prin urmare să existe
posibilitatea de a fi pedepsit, un risc real și iminent de care toți oamenii trebuie să fie conștienți:
vor fi de ajuns câteva procese, execuții publice cu înscenări bine gândite și impresionante, mitul
secretelor inchizitoriale și al cumplitelor torturi la care poți fi supus, rușinea și ruinarea
economi--că a câtorva nefericiți, unele sanbenito8 agățate în biserică cu numele celor ce ar fi
trebuit să le poarte, pentru a menține în mod constant întreaga colectivitate într-o stare de
subordonare depli- -nă față de autoritatea morală a Bisericii. Pe nesimțite și în mod inconștient
însăși persecutare e- -reziei nu mai este un scop în sine ci capătă rolul de mijloc: Inchiziția are
nevoie de eretici (când nu-i găsește îi inventează) deoarece prezența lor și spaima populației la
vedera nenorocitului lor sfârșit favorizează controlul aproape total al conștiințelor, îi menține pe
toți într-o stare de supu- -nere absolută și acceptată de la sine. Sărăcia veniturilor se explică prin
urmare și prin faptul că elementul hotărâtor în existența Inchiziției este afișarea puterii,
publicitatea, în mod inevitabil le--gate de activitatea sa: importante nu sunt acțiunile numeroase
și atunci când totuși au loc repre- -zintă un element mai degrabă accidental decât de substanță;
trebuie ca mecanismul terorii și al înspăimântării colective să nu se oprească, iar tribunalul să
însemne pentru toți o sperietoare, ase--meni unui Supr-Eu schimonosit și grotesc, capabil să
zdrobească puțina rezistență pe care con- -științele ar putea s-o opună, cel puțin în interiorul lor,
față de sistemul puterii de stat și de biseri--că.

Concepută ca o instituție aparte, aflată în subordinea nemijlocită a Papalității, Inchiziția


și-a întărit poziția în timpul Papei Inocențiu al III-lea (1198-1216); Conciliul IV de la Lateran
(1215) confirmă episcopii în funcțiile inchizitoriale și stabili normele de procedură, dispunând ca
ereticii să fie dați în mâna puterii civile, iar bunurile lor să fie confiscate.

Inchiziția capătă, datorită activității ”călugărilor cerșetori”, cât și a regulilor stabilite de


Papa Grigore al IX-lea (1227-1241), organizarea sa definitivă, în 1231.Grigore al IX-lea numise
inițial inchizitori dintre episcopi.Titlul lor era ”Inquisitor generalis haereticae praestatis” (In-
chizitori generali ai ereziei nerușinate).

În 1232, Papa a încredințat inchiziția ordinului dominicanilor, a cărui activitate se dove-


dise la fel de fanatică și neînduplecată ca și a lui Dominic de Guzman, întemeietorul ordinului.
Acesta murise în 1221 și fu canonizat sfânt în 1234, de același Papă Grigore al IX-lea.De fapt,
canonizarea acestuia însemna consfințirea activității inchiziției.Pe flamura dominicanilor era de-
senat un câine care sfâșie corpul unui eretic.Denumiți în mod ironic ”câinii Domnului” (Domini
canes), ei aprinseră rugurile în țările Europei Apusene și introduseră cele mai sălbatice mijloace
de cercetare și de siluire a conștiinței celor învinuiți de erezie.

Conciliile de la Toulouse (1229), din Bezier (1223 și 1246), din Narboune (1224) și Alpi
(1245) completeară prevederile conciliului de la Lateran (1215) și adunară noi măsuri în vederea
prigonirii acelora care, înfricoșați, rătăceau continuu fără să poată găsi liniște nici în munți, nici
8
sanbenito s.n. invar. Tunică galbenă făcută din pânză de sac, care se punea celor condamnaţi de inchiziţie. ♦
Condamnare. [< it. sanbenito, sp., fr. san-benito].
în păduri și vizuini.Lupta bisericii pentru a-și impune dominația politică și ideologică devenise
mai aprigă ca oricând.

Primul tribunal inchizitorial înființat de Inocențiu al III-lea a avut un rol odios în masa-
crarea unui număr mare de albigenzi9, partizani ai ereziei răspândite în Sudul Franței.Împotriva
lor, papalitatea a organizat o adevărată cruciadă.Arderile pe rug și torturile înspăimântătoare la
care fuseseră supuăi locuitorii orașelor cucerite arătau de ce sunt în stare ”frații predicatori”, a-
duși de Dominic de Guzman la Toulouse.Aceștia se stânseră mai târziu sub numele de ”poliția
lui Cristos”, sau așa-zișii ”familiari ai inchiziției”.Având obligatia de a urmări și a combate pe
eretici și de a-i asista pe inchizitori în exercitarea funcției lor, ei erau socotiți drept membri ai
”familiei inchiziției”.Cu împuterniciri speciale primite din partea Papei Grigore al IX-lea ”fami-
liarii” își fac apariția în orașele și satele Franței, semănând groază printre locuitori.

Copiii înșiși puteau fi acuzați de erezie și judecați.Li se numea un tutore special, ”curato-
rul”, în asistența căruia puteau fi torturați și condamnați.Rețeaua inchiziției se întinsese peste tot.
Ereticii erau urmăriți oriunde, fără îndurare.

Asemenea acte deveniseră obișnuite acolo unde ”familiarii” inchiziției pătrundeau pentru
a suprima erezia.În nordul Franței, inchizitorul Robert de Bougre, supranumit ”ciocanul eretici-
lor”, acționa cu o violență nemaiîntâlnită.În Champagne, la Pereno, În Flandra, la Cambrai, cri-
mele acestuia răspândeau spaima și indignarea.

Aceeași teroare domnea în Olanda și Germania Centrală,unde fusese trimis ca inchizitor


episcopul Conrad de Marburg.Neținând seama de nici o formă de judecată, acționând în chip ar-
bitrar și având și având sprijinul episcopilor locali, inchiziția porni aici o criciadă împotriva sta-
dingherilor.De-a lungul Germaniei au pierit pe rug un număr așa de mare de eretici încât cifra
lor, după cum afirmă istoricii, nu putea fi evaluată.Frederic al II-lea, împăratul german, slugă fi-
delă a bisericii, urmărea pe eretici cu aceeași brutalitate și acorda protecție inchizitorilor, ordo-
nând ca persoanelor acuzate de erezie să li se taie limba sau să fie arse.

În reprimarea ereticilor, inchizitorii s-au întrecut unii pe alții.Istoricii obiectivi ai inchizi-


ției se îngrozesc de spectacolul pe care trebuie să-l reînvie în memoria cititorilor.În Franța de
Sud, după multe încercări de a extermina ”erezia” valdenzilor10, persecuția acestora a fost reîn-
9
albigenzi s.m. pl. (< lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser) Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută
în S Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. 12. Inspirată de maniheism, doctrina albigenzilor
respingea tot ce este pământesc (ca fiind creaţie a răului), nega pe Isus Hristos ca întrupare, Vechiul Testament,
icoanele, clerul etc. Papa Inocenţiu III a iniţiat o cruciadă împotriva lor (1213 şi 1218) în urma căreia secta a fost
înfrântă. (Notă: Informaţiile provin din - Dicţionar enciclopedic ilustrat, Editura Cartier, 1999

10
Valdenzii = Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi. Numele si l-au luat de
la un negustor bogat din Lyon pe nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a
hotarat sa urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El avea o traducere a
Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor, traducere care a stat la baza actiunii lui de
evanghelizare. Barbati si femei consacrati i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost
noită în secolul al XV-lea.Cei acuzați de erezie nu numai că erau scoși din sate, iar averile lor
împărțite între puterea laică si biserică, nu numai că erau târâți în fața tribunalelor inchizitoriale
și trimiși să fie executați, dar și atunci când hăituiți și înfricoșați se retrăgeau în munți sau se as-
cundeau în peșteri și vizuini, inchizitorii ordonau să se aprindă focuri la gura acestora.Mii de băr-
bați și femei cu prunci în brațe au fost găsiți arși sau asfixiați.

Acțiuni asemănătoare au fost organizate în Italia.La Piemont au fost masacrați valdenzi;


casele lor jefuite și familiile distruse.Pe baza unui edict, copiii erau ridicați și apoi chinuiți și o-
morâți.

Legile inchiziției prevedeau că oricine împiedică activitatea inchiziției sau dă sfaturi în


acest sens să fie excomunicat; după trecerea unui an să fie considerat eretic și să fie dat, fără ce-
remonie, pe mâna tribunalului și ars fără judecată și speranță de clemență.

Încercările papilor de a introduce inchiziția în unele state din Europa centrală au întâmpi-
nat împotrivirea dârză a maselor populare.Nici în țările din Peninsula Balcanică inchiziția nu a
putut pătrunde.Totuși, în aceste țări, catolicismul, chiar în lipsa unei instituții speciale cu prero-
gativele inchiziției, a acționat în spiritul acestui sălbatic tribunal, atât de temut în Europa.Astfel,
referitor la țara noastră, un document, cunoscut sub numele de ”Registrul de la Oradea”, atestă
faptul că între anii 1208 și 1235 Capitlul11 episcopiei din Oradea judeca o serie de pricini în care
împricinații erau supuși așa-zisei ”probe a fierului roșu”.În fața preoților catolici din Oradea se
desfășura o ceremonie menită ” să cheme intervenția divină, pentru a arăta adevărul sau minciu-
na afirmațiilor celor ce se judecau”.Un acuzat care tăgăduia învinuirile ce i se imputau era pus să
țină în mână un fier încins, greu de 1-3 fonți (fontul era ceva mai greu de ½ kg), și să-l poarte no-
uă sau doisprezece pași.Apoi se lega mâna cu o fașă care se sigila.După opt zile sigiliul era rupt
și examinat pentru a se vedea dacă nu s-a încercat între timp vindecarea rănii prin fraudă.Se cer-
ceta apoi mâna celui supus ”probei fierului” și se declara că ”s-a dezvinovățit” dacă mâna era
vindecată, sau era dat ca vinovat când rana era încă vizibilă.

Pricinile de care se ocupa Capitlul din Oradea erau, printre altele și încălcarea proprietă-
ții private, furtul, vrăjitoria, etc.Cele amintite de documentul arătat nu constituie decât una din
modalitățile prin care biserica catolică din țara noastră s-a pus în slujba orânduirilor exploatatoa-
re, făcându-se instrumentul ei.

Cu toate că inchiziția a dăinuit multă vreme în Europa, iar spiritul ei sa manifestat perma-
nent, în diferite forme, în toate țările unde a pătruns catolicismul, totuși începând cu secolul al
XV-lea ea a ocupat o poziție inferioară aceleiași care îi creiase faima în vremea atotputerniciei
papilor.În urma decăderii papalității, ca urmare a constituirii în occident a unor monarhii feudale
centralizate, puterea teocratică a papilor nu mai putea avea aceeași influență.Puterea regală a
aprobat de papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.

11
Capitlu s.m. Corpul canonicilor unei catedrale catolice. ♦ Adunare a canonicilor. ♦ Adunare de călugări sau de alţi
clerici catolici. ♦ Loc unde se ţin adunări de felul acestora. [< it. capitulo, cf. lat. capitulum].
continuat să sprijine papalitatea în lupta ei împotriva mișcărilor populare, dar totodată i-a îngrădit
acesteia tot mai mult posibilitatea de a hotărî în treburile interne ale statului.Pe de altă parte, miș-
carea de reformă religioasă a stabilit și ea poziția bisericii catolice.Inchiziția și-a pierdut din in-
fluență în statele unde protestantismul își cucerise poziții puternice (în Germania în primul rând,
precum și în Franța).Inchiziția și-a continuat activitateaîn Italia și mai ales în Spania, unde mili-
oane de oameni au fost victimele infamiei și intoleranței.S-au adăugat pagini noi, însângerate și
tragice, la istoria rușinoasă a acestei instituții bisericești.

Inchiziția monahală, care a fost instituită în aproape întreaga Europă, nu va avea nici un
motiv să fie introdusă și în Anglia.Henric al II-lea de Plantagenet îi va arunca în închisoare pe
catharii care și-au căutat refugiu dincolo de Marea Mânecii, ba mai mult va ordona ca mulți din-
tre ei să fie însemnați cu fierul roșu (ceea ce s-a și întâmplat la Oxford), iar în 1166 îi va scoate
în afara legii.Astfel, Anglia se va debarasa rapid de adepții unei erezii care, oricum, nu era pro-
fund înrădăcinată aici.În această perioadă, evenimentul principal l-a reprezentat conflictul violent
dintre rege și arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket.

Această dispută constituie un exemplu perfect al dificultăților pe care le va întâmpina Ro-


ma atunci când se va ciocni de puterea civilă.Suveranii vor face doar un act de supunere formală
și vor ajuta Sfântul Scaun numai în măsura în care acest lucru va concorda cu interesele lor.

Biserica medievală nu suporta nici o concurentă.Pentru a-și asigura monopolul asupra


minții și sentimentelor credincioșilor, clerul susținea că numai biserica îi poate păzi de ”forțele
necurate”.Slujitorii bisericii desfășurau o susținută activitate de întreținere a ignoranței și obscu-
rantismului.Credincioșii trăiau într-o permanentă teamă de diavol și credeau că duhurile rele stau
la pândă, amenințându-i.

Predicile bisericești despre ”pierzania sufletelor” nu numai că nu scoteau pe credincioși


din plasa vechilor superstiții, dimpotrivă, sporeau nesiguranța lor și întrețineau o atmosferă priel-
nică celor mai cuvioase născociri.Papii înșiși dădeau bule12 speciale pentru a dovedi ”existența
vrăjitoarelor”.

Biblia, atât de bogată în îndemnuri de răzbunare și intoleranță împotriva celor de altă cre-
dință, fu invocată de teologii inchiziției în sprijinul acțiunilor lor.Unul dintre ei, L. Paramo, ajuns
inchizitor în Sicilia, în lucrarea ”De origine et progressu officii sanctae Inquisitionis...” (Despre
originea și acțiunea Sf. Oficiu al inchiziției) scrisă în 1598, găsește justificarea existenței institu-
ției pe care o servea în crimele descrise în Vechiul Testament.Teologul inchizitor afirmă că A-
dam și Eva, ”goniți din Rai”, ar fi fost primele victime ale ”dumnezeieștii supărări”.În continua-
re, el motivează patima exterminatoare a inchizitorilor pe texte biblice:”Pe vrăjitoare să n-o lași
să trăiască.”(Exodul 20:18);”Dacă cineva se duce la cei ce cheamă morții și la ghicitori...Îmi voi
întoarce fața împotriva omului aceluia și-l voi nimici din mijlocul poporului lui.”(Levitic 20:6)

12
Bula s.f. Act oficial emis de papă. ♦ Act emanat de la un suveran. [< lat. bulla, cf. fr. bulle].
În legenda exterminării madianiților (trib nomad cu care evreii s-au întâlnit în peregrină-
rile lor), Paramo găsea temeiul unei adevărate pledoarii pentru nelegiuirile inchiziției.Măcelări-
rea celor 24000 de oameni, de care amintește Biblia (Numeri 25:9), luarea în robie a femeilor și
copiilor, jefuirea vitelor, turmelor și bogățiilor, arderea așezărilor lor (Numeri 31:9,10) – iată
faptele ”răzbunătorilor Domnului”, demne de a fi imitate după îndemnul aceluiași Paramo.

Cu asemenea predici clerul evului mediu încerca să justifice în fața credincioșilor îngro-
ziți cruzimile răzbunării ”divine”.Cu aceleași predici biserica a înnăbușit secole de-a rândul orice
manifestare de independență și gândire liberă, a îndemnat la supunere oarbă, a frânat starea de
spirit revoluționară a celor asupriți, asigurând viața de huzur a exploatatorilor.

Multe femei, acuzate că ar fi fost în înțelegere cu Diavolul, au fost azvârlite în flăcările


rugurilor.Numai în Franța au fost condamnate, în secolul al XVI-lea, peste 100.000 de femei
pentru vrăjitorie.În Anglia, în Spania, în Italia, în Germania numărul lor nu era mai mic.

Pe lângă faptul că biserica trecuse la condamnarea oficială a practicilor „demonice”, că-


lugării și membri clerului în general nu puteau fi de acord ca banii celor creduli și superstițioși să
ia calea buzunarului diferiților vrăjitori, ocolind rasa călugărească.Iată un motiv în plus pentru
care inchiziția s-a arătat și mai neîndurătoare și mai înfocată în eforturile ei de a-i suprima.Chiar
dacă mulți cădeau victimă fără nici o vină, in urma unor denunțuri mincinoase sau a unor apre-
cieri arbitrare, pline de ură, inchizitorii nu-și atenuau „frenezia lor ucigașă, față de care rațiunea
rămâne rușinată și umilită”.

Sprijinitoare a reacțiunii feudale, inchiziția a luat sfârșit odată cu prăbușirea orânduirii fe-
udale, în urma mișcărilor revoluționare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolu-
lui al XIX-lea.Cu toate acestea ea n-a dispărut cu totul.Neputând să mai aplice integral vechile
măsuri, Vaticanul a încercat să mențină spiritul inchiziției.Funcțiile fostei inchiziții au fost pre-
luate de „Congregatia Sfintei Cancelarii”, cea mai importantă dintre cele 12 congregații, organe
conducătoare ale Vaticanului.Congregația Sfintei Cancelarii continuă să dispună de privilegiul
excepțional de „a apăra doctrina cu privire la credință și moralitate”, de a pedepsii ereziile, de a
cerceta și interzice cărțile socotite primejdioase pentru credința catolică.

În mod deosebit, spiritul inchiziției s-a manifestat cu putere în vremea pontificatului lui
Pius al XII-lea printr-o serie de acte papale, care reflectau tradiționala intoleranță a bisericii și
puneau în funcție metodele terorii spirituale atât de cunoscute în istoria Vaticanului.

În faţă marilor transformări ale epocii noastre, cei mai mulţi dintre conducătorii bisericii
catolice îşi dau seama că au trecut vremurile când puteau să-şi impună nelimitat voinţa.Mai exis-
tă însă vârfuri clericale care nu se pot împăca cu realităţile actuale.Acestea continuă şi doresc ca
biserica să nu renunţe la armele experimentate altădată de către inchiziţie.În condiţiile actuale,
când mase tot mai largi, fără deosebire de credinţă, îşi unesc forţele şi luptă pentru democraţie şi
progres social, orice încercare a clericalismului de a folosi metodele trecutului primeşte riposta
cuvenită din partea opiniei publice.
Imaginea inchiziţiei - a acestei instituţii care a batjocorit omul - rămâne un permanent act
de acuzare împotriva obscurantismului religios13, împotriva tuturor acelora care încearcă să neso-
cotească dreptul oamenilor la o viaţă demnă şi fericită.

Inchiziția spaniolă
În cursul secolului al XI-lea şi până către mijlocul secolului al XIII-lea evenimentul cel
mai important din istoria Spaniei a fost recucerirea de către spanioli a teritorilor iberice ocupate
de mauri.În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cea mai mare parte a Peninsulei Iberice era o-
cupată de două state: regatul Aragonului şi Castiliei în est şi regatul independent al Portugaliei în
vest.Musulmanii care fuseseră împinși spre sud, își păstrau posesiuni numai într-un mic ținut din
jurul Grenadei.

Biserica se străduia să folosească acțiunea de recucerire în propriul său interes, s-o supu-
nă scopurilor sale, încercând să-i dea caracterul unei lupte exclusiv religioase.De altfel, lupta cre-
știnilor împotriva „păgânilor” musulmani s-a desfăşurat sub lozinca: lupta crucii împotriva semi-
lunii.Acest fapt crea un teren favorabil pentru dezvoltarea fanatismului catolic şi oferea condiții
ca biserica să pună stăpânire pe întinsele posesiuni din ținuturile cucerite şi să-şi întărească rolul
în viaţa Spaniei.Regii Spaniei, în vederea consolidării puterii lor, înțeleseră că au nevoie de spri-
jinul bisericii.Prin inchiziție, în primul rând, biserica se făcu instrumentul puterii regale.

Inchiziția fusese chemată peste Pirinei încă la începutul secolului al XIII-lea la îndemnul
Papei Grigore al IX-lea, care printr-o bulă (1232) cerea clerului superior să-i caute pe eretici și
pe partizanii lor.Codurile barbare ale inchiziției fuseseră introduse și în provinciile Spaniei, iar
călugării dominicani, care „purificaseră prin foc” ținuturile din sudul Franței, dovediră și aici a-
celași zel în lupta împotriva „ereticilor”.Spre sfârșitul secolului al XV-lea inchiziția capătă în
Spania o organizare specială.Sub această formă ea funcționă timp de peste 300 de ani, fiind cu-
noscută sub numele de „inchiziția spaniolă”.

Nunțiul papal Nicola Franco și Alfomso de Ojeda, starețul mănăstirii dominicane din
Sevilla, îi determină pe regii Spaniei, pe Ferdinand Catolicul și Isabela, să facă din inchiziție o
instituție permanentă care să funcționeze în întregul regat.”Bizuindu-se pe religie, autoritatea
voastră, spuneau ei, nu poate să triumfe decât prin pedepsele continue ce vor fi aplicate ereticilor
de către tribunalele permanente ale Sfântului Oficiu”.

Erau socotiți eretici nu numai acei credincioși creștini ce-și manifestau adversitatea față
de catolicism, ci mai ales maurii și evreii, ale căror averi erau râvnite de zbirii inchiziției și ai
monarhiei.Crucea și coroana își împleteau interesele până la identificare.Pentru a aprinde fanatis-
mul reginei, dominicanii îi povesteau că maurii, fie convertiți la creștinism, fie nu, se adunau îm-
preună cu evreii nebotezați și biciuiau statuia lui Cristos, mergând până acolo că răstigneau co-
piii creștini pentru a reproduce, chipurile, ultima scenă a patimilor.Regelui ambițios și lacom, a-
13
Obscurantism religios s.n. Stare de înapoiere religioasa; atitudine ostilă, refractară faţă de tot ce reprezintă
progres religios. - Din fr. obscurantisme.
ceiași dominicani îi înfățișau perspectiva puterii sale absolute asupra vieții și averii supușilor.
Cardinalul Mendoza, interpret al voinței Papei Sixt al IV-lea, îi spunea:”O treime din bunurile
confiscate vă vor aparține, celelalte două vor fi împărțite între Sfântul Scaun și inchizitori.Mai
mult chiar, ca preț al eforturilor voastre în vederea stabilirii unității religioase în regatul vostru,
Sfântul Scaun va aproba toate acțiunile voastre îndreptate în acest sens”.

La 17 septembrie 1480, Ferdinand şi Isabela semnară la Medina del Campo decretul prin
care numeau ca primi inchizitori ai primului tribunal al Sfântului Oficiu în Castilia, pe dominica-
nii Miguel Moreno şi Juan de San Martin.În scurtă vreme, datorită numărului mare de arestări,
mănăstirea dominicanilor, unde se găsea închisoarea, deveni neîncăpătoare.Un edict al inchizito-
rilor soma pe ducii, marchizii şi seniorii din Castilia, ca în termen de 15 zile să aresteze pe toţi
maurii şi evreii nou-convertiţi, care îşi schimbaseră domiciliul, să-i trimită la Sevilla şi să le se-
chestreze bunurile.Inchiziţia îşi mută sediul în marele castel Triana, care se afla într-unul din car-
tierele Sevillei, iar la 2 august 1482, în urma cererii Isabelei, Papa Sixt al IV-lea îl numi ca inchi-
zitor general pe duhovnicul acesteia, dominicanul Tomaso de Torquemada, care se pare că a în-
trecut în cruzime pe toţi predecesorii şi succesorii săi.

Tomaso de Torquemada descindea dintr-o familie de nobili din Aragon şi fusese stareţ al
mănăstirii Santa Cruz din Sergovia.El făcu din inchiziţie un tribunal al regilor catolici, iar din in-
chizitori – funcţionari şi consilieri ai statului însuşi.Printr-o bulă a papei din 17 octombrie 1485,
puterea absolută a lui Torquemada fu extinsă, prin crearea şi a altor tribunale inchizitoriale, la
Cordoba, la Saragosa, la Villa Real.El elaboră instrucţiuni de bază în vederea funcţionării noilor
tribunale inchizitoriale şi declanşă lunga serie a persecuţiilor organizate de această instituţie bar-
bară.Sute de mii de oameni au fost supuşi torturilor după o diabolică gradaţie a acestora, azvârliţi
în închisori pe timp limitat sau pe întreaga viaţă, trimişi în exil sau deportaţi, privaţi de drepturi,
târâţi în faţa rugurilor şi arşi de vii.

Juan Antonio Lorente, fost secretar al inchiziţiei din Madrid, ne-a lăsat într-o lucrare de
istorie a inchiziţiei, următoarele mărturii: „Pana mea refuză să zugrăvească aceste erori, pentru
că nu cunosc nimic mai infam decât purtarea inchizitorilor, care este în contrazicere cu spiritul
dragostei şi îndurării pe care Isus Cristos îl recomandă atât de des oamenilor în Evanghelie”.
Toate supliciile pe care le-au putut născoci unii călugări plini de ură fuseseră brevetate de inchi-
ziţie ca „sfinte”, iar inchizitorii înşişi, acei fanatici ai crimei, au fost slăviţi de biserică şi reco-
mandaţi spre cinstire posterităţii.Astfel, Torquemada a fost înfăţişat că ar fi murit „ca sfânt” în
1498; pe mormântul lui Nicola Eimericus, fost inchizitor principal în Aragon, au fost scrise cu-
vintele: „memoria sa e vrednică de laudă”; primului inchizitor al Portugaliei, Petru Arbues de
Epila, i s-a ridicat un mausoleu în catedrala din Saragosa, iar papa Alexandru al VII-lea l-a decla-
rat sfânt şi martir.

Aceşti „sfinţi” şi „mucenici” au chinuit însă oamenii fiindcă nu credeau la fel ca ei. Au
spânzurat nevinovaţi şi au acoperit cu trupuri carbonizate pieţele oraşelor Europei. Victimele in-
chiziţiei au fost nenumărate. În cartea sa Istoria scurtă a inchiziţiei din Spania, acelaşi Llorente,
despre care am amintit, arată că numai în vremea lui Torquemada, de la 1481 la 1498, au fost
arşi de vii 10220, arşi în efigie14 - 6480 şi condamnaţi la galere sau închisoare pe viaţă - 97371
de oameni. Sub al doilea inchizitor, Deza (1498-1510), au fost arşi de vii 2592, arşi în efigie -
829, condamnaţi la galere sau închisoare pe viaţă - 32952. Crime asemănătoare au fost comise
timp de peste trei veacuri, inchizitorii şi regii fiind la fel de cruzi şi neîndurători. Un număr incal-
culabil de victime a făcut inchiziţia din Spania în Sicilia, Sardinia, în Flandra, America şi în In-
dii.

Şi dacă la acest număr am adăuga milioanele de locuitori, mauri şi evrei, în primul rând,
care au fost nevoiţi să părăsească Spania pentru a nu cădea victime cruzimii tribunalului inchizi-
torial, nu am avea încă întregul tablou al crimelor inchizitoriale spaniole.

Persistenţa inchiziţiei în Spania a constituit una dintre cauzele decăderii acestei ţări. Mul-
te regiuni ale ei rămaseră pustii, iar comerţul paralizase. Biserica acaparase majoritatea averilor
şi inchiziţia ajunsese să stăpânească şi să controleze totul; până şi armata, învăţământul, cenzura
şi conştiinţele. Mergând mână în mână cu monarhia, ca unealtă a absolutismului, inchiziţia ajun-
sese de fapt să patroneze activitatea statului. „Atunci au dispărut libertăţile spaniole în zăngănit
de arme , într-un torent de aur şi la lumina înfricoşătoare a rugurilor inchiziţiei.”15 Această inu-
mană instituţie fu extinsă în colonii, în Mexic, în Peru, Brazilia etc. În 1516 Juan Quevado, epis-
cop de Cuba, reprezenta în America pe inchizitorul general din Spania. Oficial, inchiziţia fu sta-
bilită în America în 1569, când la Lima, în Peru, se înfiinţă un tribunal al Sf. Oficiu. Inchizitorii
oprimau, torturau şi ardeau pe indigeni, îi declarau eretici şi vrăjitori pentru vini fictive şi puneau
mâna pe pământurile lor.

Pretutindeni unde şi-a statornicit controlul, biserica catolică a „impus cătuşele ei parali-
zante asupra învăţământului şi a libertăţii gândirii.”16

Inchiziţia Spaniolă care însângerase Spania şi alte ţări timp de secole, pătând pentru tot-
deauna istoria bisericii catolice, a fost suprimată abia în secolul al XIX-lea. Deşi regele Carol al
III-lea îi pusese capăt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea a supravieţuit până la intra-
rea trupelor lui Napoleon în Madrid. Prin decretul din 4 decembrie 1808 de la Chamartin, un sat
în apropiere de Madrid, Napoleon dispusese desfiinţarea inchiziţiei spaniole, pe care o considera
ca un atentat la suveranitatea statului.Când Iosif Bonaparte devenise rege al Spaniei (1808), aces-
ta dispuse punerea în aplicare imediată a decretului de la Chamartin, prin ridicarea actelor inchi-

14
Arşi în efigie - arderea chipului unei persoane, reprezentate printr-o păpuşă sau printr-un desen, făcut pe o
placă de lemn.Erau arşi în efigie cei condamnaţi la arderea pe rug, dar care muriseră în închisoare în urma
torturilor.

15
K. Marx - F. Engels, Opere, vol. 10, Ed. Politică, Bucureşti, 1961, p. 459.

16
William Z. Foster, Schiţă a istoriei politice a celor două Americi, E.P.L.P., Bucureşti, 1954, p. 100
ziţiei şi împrăştierea călugărilor la mânăstiri. Aproape toate clădirile inchiziţiei au fost perchezi-
ţionate, operaţia necesitând multă osteneală şi chiar vărsare de sânge.

Concluzie
Vreme de aproape trei secole şi jumătate,Inchiziţia spaniolă a procedat în aşa fel, încât
cronicarii şi istoricii au putut furniza documentele cele mai autentice, permiţând, în concluzie, să
facem bilanţul următor:

- 35 000 de indivizi - arşi de vii.

-19 000 de indivizi - arşi în efigie, după ce muriseră, în carne şi oase, cae mai mare parte
în torturi, căci numărul contumaciilor este infim.

-29 000 de indivizi - condamnaţi la galere sau la închisoare pe viaţă.

-20 000 de indivizi - pedepsiţi în diferite moduri, ucişi din punct de vedere civil, ruinaţi,
multe generaţii.

-5 000 000 de indivizi - exilaţi, ei şi familiile, definitiv, aproape toţi mauri şi evrei, adică
industriaşi, bogaţi, inteligenţi, toleranţi, factori de prosperitate şi de fericire ai unei naţiuni.

Aşadar, 5 540 000 de victime ce nu se făceau vinovate cu adevărat de nimic care să fi


meritat vreo pedeapsă corporală oarecare, numărul condamnaţilor pe care i-am putea numi „de
drept comun” sau chiar vinovaţi de „delicte” ori „crime politice” propriu-zise fiind neglijabil.

Să adăugăm la aceasta răspăndirea inchiziţiei din Spania în Portugalia, în Orient şi în


America - răspândire ale cărei manifestări sângeroase vor colora în roşu de foc cel de-al treilea
tom al acestei lucrări. Veţi putea medita la poveţele lui Christos: Iubiţi-va unii pe alţii!

Este adevărat că, după evanghelist, tot Christos a spus:

Am venit să aduc focul pe pământ.Cu atât mai bine dacă arde!

Aşadar, pentru a armoniza cele doua percepte, Sfântul Oficiu s-a apucat să-i ardă pe toţi
oamenii care, neiubindu-i pe inchizitori, nu se supun lui Christos.
Top 10: Cele mai ingenioase dispozitive de tortura

Daca ne-am imagina care au fost cele mai negre aspecte ale vietii in Evul Mediu,
cu siguranta igiena personala, medicina primitiva, foametea sau bolile
contagioase ar ocupa un loc fruntas printre optiunile noastre. Dar, fara indoiala,
nici unul dintre aceste aspecte nu putea egala ingeniozitatea stramosilor nostri
europeni atunci cand era vorba de crearea dispozitivelor de tortura. Iar daca v-a
starnit interesul, Descopera va invita sa aflati mai multe despre inventivitatea
macabra a judecatorilor medievali si a celor care reprezentau legea in acea
perioada.

10. Scaunul de interogare 

Sinistra metoda de tortura numita scaunul de interogare a cunoscut celebritatea


in Europa medievala, atunci cand era folosita, in special, impotriva femeilor
acuzate de vrajitorie sau de adulter. Scaunul metalic pe care erau imobilizati
acuzatii era prevazut cu sute de ace menite sa strapunga pielea fara a produce,
insa, rani letale. Ca si cum nu era suficient, sub acesta se aprindea focul, foc ce era
mentinut pana cand scaunul devenea incandescent. Putinele victime care supravietuiau acestui supliciu
sufereau traume ireversibile care, de cele mai multe ori, duceau la moartea celui torturat in maxim doi
ani.

9. Purificarea sufletului 

Desi era privita doar ca o metoda preliminara a torturii propriu-zise, curatarea


sufletului avea la baza o credinta larg raspandita in tarile catolice, aceea ca
sufletul vinovatului putea fi spalat de pacate daca acuzatul era silit sa inghita
apa clocotita sau carbuni incinsi. In situatia in care condamnatul supravietuia
incercarii, judecatorii puteau accede catre urmatoarele etape ale procesului de
acuzare.

 8. Fecioara de fier 

Celebra printre inchizitorii medievali, Fecioara de fier isi va castiga o trista


notorietate incepand cu anul 1515, atunci cand s-a inregistrat prima folosire a
acestui infricosator instrument de tortura. Cusca de metal, care avea forma unei
fecioare, era dotata pe interior cu un sistem complicat de ace care, odata usa
inchisa, patrundeau in corpul celui condamnat. Dar cum scopul torturii era acela
de a smulge marturisile ereticilor inainte de a-i ucide, acele erau pozitionate astfel
incat victima sa nu fie ucisa instantaneu. Acestea penetrau membrele, abdomenul,
pieptul si ochii victimei fara a-i provoca moartea imediata. Acuzatul putea agoniza
chiar si doua zile pana isi gasea sfarsitul.

 7. Tortura cu apa 

Chiar daca a fost folosita pe scara larga in Evul Mediu, tortura cu apa a continuat
sa fie practicata pana in secolul XX, in special in lagarele japoneze din timpul celui
de al doilea razboi mondial. Procedeul prevedea ca victimei, imobilizate in
prealabil, sa ii fie introdus in gura sau prin fosele nazale un tub elastic prin care era
eliberata o mare cantitate de apa. Odata operatiunea incheiata, calaul sarea, practic,
cu ambele picioare pe abdomenul umflat al victimei, fapt ce ducea la sectionarea
stomacului si la moartea aproape instantanee.

6.Leaganul lui Iuda 

Imaginatia judecatorilor medievali a atins una dintre cele mai inalte


praguri atunci cand s-a decis construirea Leaganului lui Iuda. Aparatul,
de forma unui scaun inalt cu trei picioare, era prevazut in varf cu o
piramida metalica, ale carei muchii erau atent ascutite in prealabil.
Victima era ridicata cu ajutorul unui sistem de scripeti si asezata pe acest
ingenios dispozitiv de tortura, in fata judecatorului. Gravitatia si
greutatea condamnatului duceau la desavarsirea procesului. Existau si
cazuri in care cei acuzati nu erau suficient de corpolenti, situatie in care de picioarele
condamnatului erau atasate diferite greutati.

5. Pantofii de pedeapsa si Furca Ereticilor 

Confectionati din metal si dotati cu mai multi tepi metalici atasati in interior,
in dreptul calcaielor, pantofii de pedeapsa erau folositi in combinatie cu o
alta inventie a Inchizitiei, Furca Erecticilor. De forma unei furci minuscule
cu doua capete, obiectul era atasat de gatul condamnatului astfel incat sa ii
penetreze acestuia partea superioara a sternului si barbia. Nevoit sa stea pe
varfuri, pentru a nu-si performa calcaiele, si silit sa isi lase capul pe spate
pentru a nu fi strapuns de dispozitivul atasat la gat, cel condamnat putea
rezista intr-o asemenea pozitie pana la cateva ore. De obicei, o astfel de tortura era folosita ca
preludiu, inaintea caznelor propriu-zise.

 4. Ghetele 

O alta solutie ingenioasa a judecatorilor medievali, folosita in lupta cu


fortele demonice ale raului, o constituia dispozitivul numit simbolic
„ghetele”. Picioarele victimei, imobilizata in prealabil, erau plasate intre
doua scanduri care, la randul lor, erau legate intre ele cu mai multe corzi
bine stranse. Intre aceste corzi, acuzatorii fixau mai multe pene de lemn
pe care le loveau sistematic cu un ciocan. Cu fiecare lovitura, mici parti
din tibiile celui torturat se sfaramau, lasand oasele victimei sa iasa la
iveala. Judecatorii puteau folosi pana la 20 de astfel de pene, care
difereau ca marime, in functie de acuzele aduse vinovatului. Cazurile in
care victima supravietuia pana la finalul procesului erau extrem de rare,
iar durata de viata a acesteia nu era mai mare de cateva zile datorita
blocarii arterelor cu resturi de os si maduva osoasa.

De-a lungul istoriei, "ghetele" au cunoscut o larga raspandire capatand forme


diferite in functie de locatia in care erau folosite. Celebre au ramas "ghetele
spaniole", confectionate din metal, si care erau presate cu ciocanul in timp ce
picioarele acuzatului se aflau inauntru. O forma a acestor ghete se regasea
acum un mileniu si in insulele britanice, diferenta fiind ca acestea erau din fier
si nu erau folosite pentru presare membrelor inferioare ale condamnatilor ci
pentru fierberea acestora in apa sau ulei.

 3. Fierastraul 

Una dintre cele mai sinistre inventii ale Evului Mediu a fost, cu siguranta,
taierea condamnatilor de vii cu fierastraul. Mai mult, victimele erau legate cu
capul in jos, ideea torturii fiind ca acestea sa supravietuiasca si sa fie
constiente cat mai mult timp, fapt ce era posibil datorita sangelui care continua sa oxigeneze
creierul acuzatilor. In ciuda durerilor care trebuie sa fi fost atroce, un condamnat supus unei
astfel de torturi putea rezista pana in momentul in care fierastraul ii atingea toracele.
 

2. Trasul in teapa 

Celebru in Tara Romaneasca datorita domnitorului Vlad Tepes,


trasul in teapa era o metoda preferata de executie pentru
acuzatorii din Turcia, nordul Africii dar si din Germania si centrul
Europei. Teapa de lemn sau metal care strapungea posteriorul celui
condamnat, iesindu-i acestuia prin gura sau torace, nu insemna
intotdeauna o moarte cat de cat rapida. In situatia in care teapa nu
atingea nici un organ vital, victima putea trai pana la doua zile in
aceasta pozitie. Pedeapsa era acordata, in special, celor invinuiti de
inalta tradare, desi folosirea ei cuprinsese arii mult mai largi de
acuzare.

1. Trasul pe roata 

Primul loc in topul torturilor medievale il ocupa trasul pe roata,


o inventie aplicata pe scara larga in centrul si nordul Europei. In
fond, doar spanzuratoarea era mai mult folosita decat trasul pe
roata  in acea perioada.

Victima era, pentru inceput, fixata de sol cu membrele larg


desfacute si bine intinse. Apoi, sub fiecare incheietura a mainilor
sau picioarelor erau trecute bucati solide de lemn. Calaul zdrobea
incheieturile victimei presandu-le cu o imensa roata de lemn,
intarita cu piese de metal. Procesul continua cu fracturarea oasele mainilor si picioarelor celui
condamnat. Odata membrele zdrobite, victima era legata in jurul rotii si lasata sa moara din
cauza durerilor sau a setei. Cei care supravietuiau supliciului puteau rezista zile intregi legati de
roata, timp in care insectele si pasarile se hraneau in voie din trupul acestora. In general,
condamnatii erau expusi in piete publice sau la rascrucile drumurilor, pentru ca toti sa ii poata
vedea si sa le evite exemplul.

Existau si cazuri in care acuzatii se bucurau de clementa judecatorilor. In acest caz se aplica ceea
ce se numea Coupe de grace, zdrobirea toracelui sau a stomacului, fapt ce ducea la moartea
aproape instantanee a victimei. In centrul Europei mai exista o forma de clementa numita
Retentum, ce prevedea strangularea condamnatului in timpul executiei, uneori chiar inainte de
inceperea ei.
Bibliografie:
1. „Cartea neagră a inchiziţiei” de Natale Benazzi şi Matteo D'Amico.
2. „Istoria Creştinătăţii de la Hristos până la Reformă” de Pr. Prof. Dr. Vasile V.
Munteanu.
3. „Inchiziţiei” de Pavel Nicoară.
4. „Inchiziţiei” de Guy Testas si Jean Testas.
5. „Istoria scandaloasă a Inchiziţiei” de Edmond Cazal.
6. http://www.descopera.ro/cultura/2505374-top-10-cele-mai-ingenioase-dispozitive-de-
tortura