Limbaj şi text în hermeneutica lui Gadamer

Ilona Bîrzescu, conferenţiar

Universitatea de Vest din Timişoara

"... creştem învăţând în limbă şi în lume."

Gadamer

Criza modernităţii ne-a obişnuit (aproape!) cu ideea diferitelor sfârşituri (ale

istoriei, omului, gândirii) iar, în cele din urmă, chiar cu ideea "sfârşitului culturii
lingvistice", o dată cu supremaţia civilizaţiei imaginii, a generalizării comunicării de
masă, a funcţionării societale după criterii şi practici strict instrumentale, obsedate de
eficacităţi sau succese imediate.
Gadamer şi discursul hermeneutic dezavuează aceste viziuni escatologice întrucât
ele eludează conştiinţa propriilor limite, înlocuind vechi dogmatisme ale gândirii sau
acţiunii umane cu un extremism periculos ce se pretinde de nedepăşit şi este efectiv
astfel, cât timp rămâne captiv exceselor, violenţelor intrinseci oricărui parcurs unilateral
sau globalizant. Depăşirea impasului indus de instrumentalizarea gândirii, de
"colonizarea" sufletului obligă, de aceea, la reconsiderarea critică a experienţei umane, în
sensul asigurării caracterului ei deschis, a legitimării unor orizonturi noi, prin recurs, cum
spunea Gadamer, la experienţe ca întreg, la un mod radical nedogmatic, prin care: "cel
care, pentru că a făcut atâtea experienţe şi a tras învăţături din experienţe trecute, este
capabil în mod deosebit să facă noi şi noi experienţe şi să înveţe din acestea. Dialectica
experienţei îşi are propria împlinire nu într-o cunoaştere încheiată, ci în acea deschidere
faţă de experienţa ce este eliberată prin experienţa însăşi"1.
Experienţa ca întreg solicită un efort perseverent, o angajare deplină, cu conştiinţa
finitudinii şi a istoricităţii propriilor întreprinderi, performanţe dar şi a ratărilor, a înşelării
unor aşteptări, atât ale trecutului cât şi ale prezentului – cum aprecia şi Ricoeur, trecutul e
"un cimitir al promisiunilor nerespectate", iar viitorul neîmplinit al trecutului "constituie

1
poate partea cea mai bogată a unei tradiţii"2. Experienţa hermeneutică a istoricităţii ne
dezvăluie un racord inedit cu moştenirea tradiţiei, care nu este pur şi simplu o survenire
pe care o învăţăm sau o dominăm ci un limbaj şi un partener de comunicare veritabil",
împreună cu care formăm un tot asemeni celui alcătuit dintre eu şi tu"3. Comunitatea de
sens se dobândeşte în contextul întâlnirii eu-tu, în care experienţa lui tu nu este un obiect
ci o raportare la cineva, situând înţelegerea celuilalt şi autoînţelegerea într-o proiecţie
morală, de responsabilitate comună. Sub semnul acestei exigenţe, vorbirea autentică se
produce, după Gadamer, "atunci când ne asumăm riscul de a susţine ceva dar şi de a
urmări implicaţiile acestei susţineri"4.
Disponibilitatea faţă de experienţă permite o distincţie clară între cel experimentat
şi cel părtinitor în mod dogmatic întrucât denunţă iluzia că "cineva cunoaşte totul şi le
ştie pe toate bine", recunoscând experienţa celuilalt, prin disponibilitatea de a-l asculta.
Coapartenţa înseamnă, la Gadamer, "putinţa-de-a-l-asculta-pe un altul" şi înţelegere prin
dialog ca posibilităţi de acces la un limbaj comun, prin care partenerii se pun sub
incidenţa adevărului lucrului, o dată cu propria lor metamorfozare (niciunul nu mai
rămâne ceea ce a fost înainte de dialog).
Hermeneutica gadameriană are ca reper constitutiv (şi decisiv) pretenţia de
universalitate a înţelegerii şi vorbirii, realizabilă printr-un dialog nelimitat, mereu reluat,
continuat în pofida unor rezistenţe sau constrângeri ce ţin de experienţa limbii şi a lumii.
Prin experienţa lingvistică cunoaştem lumea şi nu limba, întrucât
lingvisticitatea/Sprachlichkeit e "faptul-nostru-de-a fi în lume" şi în această determinare
ontologică se articulează, în cele din urmă, întregul domeniu al experienţei, probând
astfel forţa generativă şi creativă a limbajului, a naturii lui omniefabile (U. Eco), întrucât
dă seama de întreaga noastră experienţă, fizică şi mentală.
Înţelegerea şi autoînţelegerea se dobândesc într-un proces comunicativ având ca
ţintă consensul, acordul realizabil nu empatic ci prin travaliul anevoios al reflecţiei critice
şi autocritice implicat deopotrivă în înţelegerea a altceva sau a altcuiva. Asigurarea
comunicării autentice e susţinută, la Gadamer, de faptul comun al articulării lingvistice –
raţiunea cât şi de o realitate comună, împărtăşită de toţi, potrivit căreia "creştem învăţând
în limbă şi în lume". Gândirea – în proiecţie hermeneutică – nu se mai limitează doar
doar la coerenţa logică sau la expresie monologală, întrucât înseamnă a imagina, a-ţi

2
spune ceva, înţelegând experienţele concrete proprii prin dialogul cu alţii, printr-o
interogare ce nu este instituire, ci o raportare probativă, "o punere la încercare a unor
posibilităţi".
Caracterul dialogal al limbii şi experienţa lingvistică depăşesc subiectivitatea
vorbitorului în intenţia lui de sens, prin expunerea propriilor prejudecăţi îndoielii cât şi
ripostei celuilalt, de aceea vorbirea nu e simplă fixare de sens, "ci o încercare/Versuch, ce
se transformă permanent sau, mai bine zis, o ispitire/Versuchung ce se repetă permanent
de a ne lăsa antrenaţi în ceva şi în relaţie cu cineva"6. Comunitatea de sens, prin
experienţa dialogală, păstrează potenţialitatea alterităţii dincolo de înţelegerea reciprocă a
ceea ce este comun, în limitele a ceea ce Gadamer numeşte ocazionalitatea vorbirii – ca
dependenţă de ocazia în care este utilizată o expresie sau este motivată o afirmaţie.
Relaţia gândire-limbaj se contextualizează, se temporalizează şi tot astfel lingvisticitatea,
întrucât ea poate fi "punte sau hotar": "Punte prin care comunicăm unul cu altul şi
construim sineităţi (Selbigkeiten) deasupra fluxului curgător al alterităţii, sau hotar ce
limitează renunţarea noastră la sine şi ne desparte de posibilitatea de a ne exprima şi de a
ne comunica vreodată în totalitate pe noi înşine?"7
Reflecţia hermeneutică asupra comportamentului nostru lingvistic se confruntă
permanent cu faptul spus cât şi cu cel nespus sau ascuns prin vorbire (minciuna, eroarea,
prejudecăţile consolidate în diverse dogmatici, cu cazul special al ideologiilor). Cum
remarca şi G. Steiner: "Evident, vorbim pentru a comunica. Dar şi pentru a ascunde, a
lăsa unele lucruri nerostite. Capacitatea fiinţelor umane de a dezinforma se adaptează
oricărei lungimi de undă de la minciunea sfruntată la tăcere"8. Pentru autorul invocat,
limba nu se reduce la informaţie sau la comunicare întrucât "ascunde mai mult decât
relevă", spune aluziv sau pur şi simplu nu spune – toate acestea nu constituie patologii ale
limbii ci un potenţial creativ de lumi alternative, mai mult sau mai puţin ficţionale,
contradictorii, chiar false dar care susţin (paradoxal!) alteritatea sau "alternitatea" ca
"altceva decât situaţia de fapt", chiar ceea ce nu există cât şi ne-adevărul care nu are
neapărat o funcţie negativă întrucât aparţin unei lumi a imaginii, evaziunii, visului. Într-o
asemenea perspectivă, recunoaşte şi Gadamer, se aplică hermeneutica suspiciunii
(Ricoeur) şi critica ideologiilor (Habermas) dar numai ca forme speciale de reflecţie
hermeneutică.

3
 Limba ca limbă se deosebeşte, în concepţia gadameriană, de orice alt proces
comunicativ, prin scriere sau scripturalitate (Schreiben und Schriftlichkeit), cu precizarea
că scrisul este mai mult decât ceea ce s-a fixat sau spus în el, fiind orientat deja
întotdeauna către comunicare şi îl implică pe celălalt, mizând pe înţelegerea celuilalt;
dialogul are întotdeauna un ascendent întrucât interlocutorii pot replica, pot lămuri, se pot
apăra spre deosebire de tot ce este scris, expus abuzului, neînţelegerii, întrucât lipseşte
"corectarea de la sine înţeleasă a dialogului viu", cum susţine Gadamer. De altfel, pentru
a înţelege ceea ce este scris, la fel ca şi în vorbirea orală, e indispensabil "ceva de felul
unei înălţări în urechea interioară"9, deoarece cuvântul, pronunţat sau nu, ne înscrie într-o
direcţie de gândire ce vine de departe şi ajunge departe de noi, într-o retransformare,
având ca echivalent traducerea – prin ea transpunem ceva mort în noul act al înţelegerii
prin lectură sau chiar în noul act al înţelegerii dintr-o altă limbă, în propria noastră limbă.
În abordarea hermeneutică, traducerea nu este o tehnică deoarece ea implică,
asigură înţelegerea umană a lumii cât şi comunicarea socială, printr-un dublu parcurs, de
anticipare, de cuprindere prealabilă a sensului în ansamblu şi de fixare explicită a ceea ce
este astfel anticipat; traducerea, ca şi orice vorbire, este realizarea unităţii dintre
anticipare şi fixare, preciza Gadamer, prin care un cuvânt îl provoacă pe celălalt, iar prin
aceasta extinde (mereu) gândirea. De aici şi multiplele virtualităţi ale limbii: de a vorbi în
continuare, de a vorbi unul cu altul, de a vorbi cu tine însuţi şi de a lăsa să ţi se vorbească
(das Sich-Sagen und Sich-Sagen lassen)10, prin această fluidizare confirmându-se chiar
forţa generativă şi creativă a limbii.
Textul, în aceste împrejurări, nu se mai reduce la o perspectivă gramatical-
lingvistică, având o dimensiune ontologică (das Sein zum Text) în consonanţă cu
principiul specific hermeneuticii lui Gadamer, "fiinţa care poate fi înţeleasă este limba":
tot astfel, înţelegerea/interpretarea nu mai constituie simple proceduri sau tehnici de
cunoaştere, întrucât ţin de "structura originară a faptului-de-a-fi în lume". Textul devine
astfel produs intermediar, o fază în procesul comunicării, susţinând miza hermeneuticii,
adică înţelegerea a ceea ce este spus. Atât oral cât şi scris, înţelegerea textului depinde de
condiţii comunicative, de specificitatea situaţiei comunicative: "... cel care scrie încearcă,
asemeni celui în dialog, să comunice ceea ce gândeşte, iar aceasta implică prevederea
celuilalt, cu care el împărtăşeşte unele presupoziţii şi pe a cărei înţelegere mizează"11. În

4
raport cu abordările lingvistice interesate de conţinutul semantic fixat al celor spuse şi de
funcţionarea limbii, hermeneutica gadameriană accentuează comunicarea lucrului în text,
urmărind ceea ce el fixează ca vestire (Kuntgabe) şi ceea ce trebuie să fie dobândit prin
înţelegerea corectă a veştii (Kunde) ca sarcină expresă a interpretării (atunci când
conţinutul de sens al faptului fixat este controversat).
Textul şi interpretarea sunt corelate cu comunicarea dialogală, Gadamer fiind
preocupat (după propria mărturisire) de raportul textului la limbă, de cât se poate
transpune din limbă în text, comentând formele curente ale "rezistenţei transformării în
text": antitexte (dominate de situaţia reală a conversaţiei, ca gluma sau ironia),
pseudotexte (ce nu ţin de transmiterea sensului ci de o componentă lingvistică golită de
semnificaţie, identificabilă în uzul retoric al limbii) şi pretexte (în care transmiterea
sensului este mascată, ca în cazul ideologiei). Corelaţia text-interpretare se modifică
radical în cazul textelor literare sau eminente, cum le numeşte Gadamer: în raport cu
textele (interpretările) integrate procesului comunicativ, în care interpretul slujeşte un
text, textul eminent nu trimite la un discurs originar sau la intenţia vorbitorului, întrucât
îşi are originea în el însuşi12, îşi posedă propria autenticitate întrucât nu reprezintă simpla
fixare a discursului, realizând astfel o autoprezenţă a cuvântului şi o anticipare a unei
vorbiri noi, ideale. Textul literar şi discursul (mediator) al interpretului se întâlnesc "în
permanenta sa vorbire laolaltă (mitreden), într-o prezentitate sui-generis – în care
configuraţia de sens a discursului se combină (de fiecare dată altfel) cu o multiplă
stratificare şi diferenţiere dintre sunet şi sens, ţinând de modalitatea exprimării, de stil, de
arta cuvântului.
Limba şi scrisul, pentru Gadamer, constau în indicare (Verweisung), în vizare "...
chiar şi atunci când ceea ce este vizat nu există nicăieri altundeva decât în cuvântul care
apare"14. Tocmai de aceea, ascultarea şi lectura, ca şi înţelegerea presupun o structură
hermeneutic circulară, ce se amplifică în textul literar, datorită plăsmuirii (Gebilde)
continue, oarecum din interior către exterior, o dată cu disponibilitatea receptorului de a
asculta, prin zăbovire (Verweilen). Urmând acest scenariu, sarcina de a înţelege se
desfăşoară ca proces de formare, nu din perspectiva unei completitudini planificate
prealabil, ci a edificării în noi a ceea ce este plăsmuire, a construirii a ceva care nu este
construit sau a renunţării la alte încercări de construire. În cele din urmă, realizarea

5
hermeneutică este "o astfel de transpunere dintr-o lume în alta, din lumea zeilor în cea a
oamenilor, din lumea unei limbi, cea străină, în lumea celeilalte limbi, cea proprie"15. O
asemenea transpunere solicită gândirea, imaginaţia, simţirea întrucât nu traducem pur şi
simplu limbi, ci culturi, istorii, memorii... pe care le putem apropia înţelegând ceea ce e
diferit cât şi ceea ce e comun, identitatea ca şi alteritatea, prin efortul unei lecturi plurale,
apte să realizeze solidarităţi, acorduri mai profunde, la toate dimensiunile vieţii omeneşti,
cum mereu spera şi Gadamer.

Note
1. H. G. Gadamer, Adevăr şi metodă, Teora, Buc., 2001, p. 269
2. P. Ricoeur, Hermeneutica traducerii, Polirom, Iaşi, 2005, p. 55
3. H. G. Gadamer, op. cit., p. 271
4. Ibidem, p. 511
5. Ibidem, p. 284
6. Ibidem, p. 599-600
7. Ibidem, p. 600
8. G. Steiner, După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, Buc., 1983, p. 74
9. H. G. Gadamer, op. cit., p. 510
10. Ibidem, p. 511
11. Ibidem, p. 605
12. Ibidem, p. 61
13. Ibidem, p. 614
14. Ibidem, p. 615
15. Ibidem, p. 433