Oscilaţii

Mişcarea oscilatorie au loc într-un câmp central, în vecinătatea poziţiei de echilibru

stabil, sub acţiunea unei forţe elastice.
Cea mai importantă este mişcarea sinusoidală deoarece este uşor de tratat
matematic şi constituie o reprezentare destul de precisă a multor fenomene de oscilaţie
întâlnite în natură.
Se nomeşte oscilaţie orice fenomen în care se transformă energia dintr-o formă în
alta, în mod periodic sau pseudoperiodic, reversibil sau iereversibil (oscilaţii mecanice,
electromagnetice electromecanice....)
Oscilaţiile mecanice de înaltă frecvenţă se numesc vibraţii iar cele de joasă frecvenţă
se numesc pendulări.
Se numeşte oscilaţie liniară o oscilaţie în cursul căreia mărimile ce caracterizează
sistemul oscilant rămân constante, iar în cazul în care aceste mărimi depind de timp, de
coordonatele generalizate şi de vitezele generalizate oscilaţia este neliniară.
Oscilaţii disipative acele oscilaţii în care se pierde energia specifică şi se regăseşte
sub o altă formă de energie.
În oscilaţiile nedisipative transformarea energiei este reversibilă.
Dacă sistemul pus în oscilaţie este izolat şi a primit un impuls iniţial, oscilaţiile
efectuate se numesc oscilaţii libere sau oscilaţii proprii. Dacă oscilaţiile proprii sunt
nedisipative ele sunt neamortizate. Frecvenţa unei asemenea oscilaţii se numeşte
frecvenţă proprie. O oscilaţie proprie disipativă este o oscilaţie amortizată.
 Dacă sistemul pus în oscilaţie nu este izolat, el fie pierde energie în
exterior, oscilaţiile amortizându-se, fie primeşte energie, în acre caz oscilaţiile
devin forţate sau întreţinute. Dacă energia este primită periodic, cu frecvenţa
egală cu frecvenţa proprie a sistemului oscilant sistemul intră în rezonanţă.
În cursul unei oscilaţii, valorile mărimilor caracteristice variază periodic în
funcţie de timp, perioada T fiind intervalul minim de timp după care funcţia
capătă aceleaşi valori în acelaşi sens
S t   s t  T  T
~ 1
Se numeşte valoare medie a mărimii S care variază periodic mărimea S   sdt
T0
Dacă S reprezintă mărimea care variază armonic în funcţie de timp putem
scrie S  A sin t   ca soluţie a ecuaţiei generate de forţe de tip elastic
A este amplitudinea mărimii oscilante, F  ks
2
 se numeşte pulsaţia mişcării cu relaţia T  ,
 poartă semnificaţia de fază iniţială. 
Conform teoremei lui Fourier, o oscilaţie periodică poate fi considerată ca
rezultând din suprapunereaunor oscilaţii armonice ale căror frecvenţă sunt multipli
întregi ai unei frecvenţe minime. Oscilaţia care se efectuează cu această frecvenţă
minimă se numeşte oscilaţie fundamentală, celelalte fiind armonicele ei
superioare. Deci în cazul unei mişcări periodice oarecare, reprezentată prin S  F t 

unde F(t) este o funcţie periodică, conform teoremei lui Fourier S   A i sin i t  i 
i

în cazul unei oscilaţii pseudoperiodice, mărimile de stare ale sistemului sunt

funcţii pseudoperiodice de timp, adică funcţii care reprezintă produsul între o
funcţie neperiodică şi o funcţie periodică.
Oscilaţiile unui sitem cu un singur grad de
libertate
Cazul cel mai simplu de mişcare oscilatorie este acela al unui
sistem cu un singur grad de libertate, adică al unui sitem a cărui
mişcare este descrisă complet dacă se cunoaşte modul în care
variază, în funcţie de timp, o singură mărime de stare, liniară.
Ecuaţia mişcării este
unde
m s
  h s
  ks  F t
m masa punctului material,
s elongaţia mişcării
-ks forţa elastică
-hs’ forţa de rezistenţă a mediului vâscos,
Oscilaţii armonice
Dacă h=o şi F=0 ecuaţia ms  ks  0 reprezintă ecuaţia oscilaţiilor armonice.
Soluţia acestei ecuaţii va fi
S  C 1 e i t  C 2 e  i t
k
unde C1 şi C2 sunt două constante reale sau complexe,   este pulsaţia
m
mişcării. e iz  cos z  i sin z
Folosind formulele lui Euler e iz  cos z  i sin z soluţia poate fi scrisă sub forma
C 1  a  ib S  A sin t  
unde C 2  a  ib
a
tg  
prin identificare obţinem b A 2 a b 2 2
a şi b fiind reale. Putem
exprima pe tg şi A în funcţie de numerele complexe C1 şi C2.
i C 1  C 2 
A  2 C1C 2 tg 
C1  C 2

se poate vedea că viteza v  S este dată de

S  A cos t   sau
S  iC 1 e it  iC 2 e  it

1 1 m 2 A 2
Energia totală a mişcării este E  2
ms 2  ks 2
2
sau E
2
 
 Oscilaţii amortizate
Dacă în ecuaţia de mişcare h0 mişcarea oscilatorie este amortizată, adică
  ms  hs  ks  0
sau
s  2s  s  0
unde  2  k şi 2  h şi integrala acestei ecuaţii este
m m
S  C 1 e r1 t  C 2 e r2 t
unde r1 şi r2 fiind rădăcinile ecuaţiei caracteristice

r 2  2 r   2  0
iar C1 şi C2 două constante.
Se deosebesc următoarele cazuri:
  2  2
1. 1. Forţa de frânare are intensitate mică, deci . În acest caz r1 şi
r2 sunt imaginare conjugate şi integrala ecuaţiei devine
S  S m e  t sin t  
2.unde i   2   2
Sm şi  fiind două constante ale căror valori se determină din condiţiile iniţiale
ale mişcării.
2  Pseudoperioada
2 de mişcare este în acest caz
T 
 2   2

Relaţia lui T ne arată că perioada mişcării

amortizate este mai mare decât cea a unei
mişcări neamortizate.
Două amplitudini care se succed la intervale
Sde
me
 o
t perioadă au valori care sunt în raportul
T
e
S m e   t  T 
al cărui logaritm
  T
se numeşte decrementul
logaritmic al mişcării oscilatorii amortizate
graficul variaţiei lui S în funcţie de timp
fiind de tipul celei din figură.
1. Forţa de frecare are intensitatea mare, deci 
în acest caz r1 şi r2 sunt reale şi se poate scrie

S  S m e t C 1 e  2 2 t
 C2e  2  2 t

Când timpul creşte, elongaţia tinde către zero fără ca mişcarea să aibă un caracter
oscilator. Mobilul tinde
asimptotic către poziţia
de repaus, care corespunde
lui S=0. Graficul variaţiei
lui S în funcţie de timp, are
o formă care depinde
de valoarea vitezei
iniţiale v0.
 
1. Cazul intermediar =. În acest caz ecuaţia caracteristică are o rădăcină dublă şi
 

deci unde C1 şi C2 sunt două constante ale căror valori se deduc din condiţiile iniţiale
ale mişcării. Mişcarea este aperiodică şi S tinde spre zero când timpul creşte fără
 ca mobilul să oscileze.
 
S   C 1  C 2  e  t
 Oscilaţii forţate
Fie F  F0 sin  1 t forţa exterioară care acţionează asupra mobilului. În acest
caz ecuaţia de mişcare devine: ms  hs  ks  F sin  t sau s  2s   2 s  F0 sin 1 t
0 1
m
Soluţia acestei ecuaţii se obţine adăugând la soluţia ecuaţiei fără membrul drept o
soluţie particulară de forma
S  C sin  1 t  
C şi  având astfel de valori încât
să fie satisfăcută ecuaţia de mişcare.
După un interval de timp destul de
lung de la începutul mişcării S de
mai sus devine soluţie a ecuaţiei.
Se găseşte că
2 
 C tg   1
F
0    
2 2
1

  m      4 
2 2 2
1
2 2
1

 Dacă forţa de frânare are valoare mică,

deci h este mic şi dacă 1 a forţei aplicate
este apropiată de 0 proprie a mişcării,
amplitudinea creste spre  şi spunem
că sistemul întră în rezonanţă.
 Compunerea oscilaţiilor
Compunerea oscilaţiilor armonice de-a lungul aceleiaşi direcţii
 
Fie două mişcări oscilatorii armonice de aceeaşi perioadă, deci cu aceeaşi
pulsaţie, care se efectuează de-a lungul aceleiaşi direcţii
S 1  A 1 sin t   1  S 2  A 2 sin t   2 
Mişcarea rezultantă va fi tot o mişcare oscilatorie arminică de aceeaşi perioadă
S  A sin t  
A2
Astfel încât în orice moment S  S1  S 2
2
Această condiţie reprezentând A1
o identitate trebuie ca A cos   A cos   A cos 
1 1 2 2
A
A sin   A sin   A sin 
Deci 1 1 2 2

A  A  A  2 A 1 A 2 cos  1   2 
2 2
1
2
2 1
A 1 sin  1  A 2 sin  2
tg 
A 1 cos  1  A 2 cos  2
poate constata că constantele A şi  pot fi obţinute şi pe cale grafică
(construcţia Fresnel) în coordonate polare. Construcţia lui Fresneal are avantajul
de a putea fi generalizată pentru un număr oarecare de mişcări oscilatprii
componente.
Se
   2  2 A 1 A 2 cos  1   2 
2 2 2
Se vede că A A 1 A
        dacă 1-2=0 adică cele două oscilaţii sunt în fază A=A1+A2
        dacă 1-2= adică cele două oscilaţii sunt în opoziţie de fază,
A=A1-A2 şi dacă A1=A2 atunci A=0;
        dacă 1-2=(2n+1)/2 cele două oscilaţii sunt în cuadratură şi
A2=A12+A22.
Fenomenul de bătăi
Fie două mişcări oscilatorii de aceeaşi amplitudine şi frecvenţe foarte apropiate
1 şi 2 şi  1  0  d  2  0  d
S 1  A sin  1 t S 2  A sin  2 t
Oscilaţia rezultantă se va efecua după o lege care se obţine scriind că în orice
moment elongaţia rezultantă este suma elongaţiilor componente, deci
S  S 1  S 2  A sin 0  d t  sin 0  d t 
Sau S  2 A cos d t sin 0 t
 
Ralaţia arată că oscilaţia rezultantă are o amplitudine A rez  2 A cos d t
  2
Care variază în timp, intervalul între două maxime sau două minime fiind d ,
iar pulsaţia mişcării rezultante fiind 0 Acest fenomen poartă numele de bătăi.