Aceasta e marea Taina a vietii. Încotro ne îndreptăm?

Vedem că sfârşitul vieţii noastre vine odată

cu moartea, şi asta pentru ca există un oarecare adevăr în acest lucru, dar şi din pricina necredinţei
noastre, căci suntem necredincioşi.
Suntem asemeni pruncului care creşte în pântecele mamei sale până se face destul de puternic încât să-l
poată părăsi. Iar în momentul în care acesta părăseşte pântecele, dacă stăm şi ne gândim mai bine,
moare. Vrea oare cineva să se întoarcă în pântecele matern? Acolo am avut o viaţă liniştită, nu aveam
taxe de plătit şi datorii, însă nu ne dorim să ne întoarcem în acel stadiu al vieţii. Reîntoarcerea ar
însemna să o luăm de la capăt cu toate problemele acestei vieţi. Un psalm spune că Dumnezeu ne-a făcut
fără nici un motiv, însă, cred eu, ne este adresat nouă, celor puţin credincioşi. Credem oare că Dumnezeu
este atât de nătâng? Ne-a creat El pe noi toţi atât de diferiţi doar din trebuinţa de a ţine focul iadului
aprins pentru că nu are chibrituri să-l reaprindă? Nu! Dumnezeu este iubire, iar iubirea este simbolul
tuturor virtuţilor. Smerenia este prima virtute, iar iubirea fără smerenie nu este iubire adevărată.
Iubirea include toate virtuţile, însă noi avem o abordare diferită a iubirii, nu în sensul în care Dumnezeu o
înţelege. Iar scopul vieţii noastre este acela de a pătrunde în mintea Lui Dumnezeu, de a-I înţelege
creaţia şi care anume este scopul ei. În urma acestei înţelegeri devenim martorii miracolului creaţiei. În
istorie, generaţiile se nasc din strămoşi, părinţi, prooroci, mucenici şi tot felul de oameni care ne sunt
aproape. Iar cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Spre exemplu, toată viaţa am fost tânăr şi apoi,
dintr-odată, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am ajuns la sfârşitul generaţiei mele. Cine va fi următorul
dintre noi care va pleca? Suntem recolta Domnului, când ajungem la sfârşitul vieţii noastre şi ne cheamă
la Dânsul. Fiecare fiinţă umană se naşte, petrece o vreme în această viaţă, iar apoi Dumnezeu ne cheamă
la El, gândindu-Se doar la un singur lucru, şi anume, cum să ne aducă pe noi în viaţa Sa. Unicul lucru
valoros în această viaţă este să-L înţelegem pe Dumnezeu şi planul Său.
Ce este această viaţă pe care n-o trăim acum? Trebuie să recunoaştem că încă nu trăim viaţa adevărată.
Cea de acum este un început în care luăm deciziile ce ne vor duce în viaţa adevărată. După căderea
omului, scopul vieţii nu este acela de a cunoaşte şarpele lui Adam, ci acela de a face diferenţa între bine
şi rău. Să distingem binele de rău şi să alegem binele, deoarece răul nu reprezintă o alegere. Ce este
răul? Răul nu există, deoarece numai creaţia lui Dumnezeu există, iar El nu a creat răul. Şi atunci ce
este, totuşi, răul? Ei, bine, răul este o denaturare a binelui pe care Dumnezeu l-a creat. Răul este o
minciună, iar dacă oamenii trăiesc în această minciună, înseamnă că ei trăiesc în ceva ce nu există. Ce se
va întâmpla cu ei când vor trece la cele veşnice? Vor rămâne în această minciună? Oare vom fi aşa cum se
spune în Apocalipsă despre fiară, “că era şi nu este, măcar că este”? Ce înseamnă asta? Aici este
minciuna. Să vi le spun şi altfel… Viaţa este ca verbul “a fi”, doar că nu am ajuns încă în “a fi”, ci doar
“existăm” momentan. Ce înseamnă a exista? Viaţa noastră reprezintă un început şi, din punctul acesta de
vedere, Dumnezeu nu există aşa cum spun ateii, ci El este însăşi existenţa. Dumnezeu “este” dintru
început, El Însuşi este începutul. Dumnezeu este existenţă, El este calea ce duce spre “a fi”, întru
Adevăr. Trebuie să înţelegem poruncile nu doar ca pe norme etice, dar şi pe ca un mod de a trăi, de a
merge către Adevărul vieţii, ca ceea ce ne conduce către acest fel adevărat de “a fi”. În special în
Evanghelia după Ioan, Hristos zice de multe ori că viaţa veşnică este Cuvântul Tatălui. Cuvântul Domnului
este Însuşi Hristos. Aşadar, Cuvântul Domnului este ipostatic, e o persoană. Cândva vom fi capabili să
înţelegem acest lucru, însă nu acum, dar este, într-adevar, ceva extraordinar să putem înţelege acest
lucru înainte de a muri, să putem merge până în adâncurile sensurilor vieţii înainte de a muri. Dar voi
vorbi despre asta mai târziu.
Ce înseamnă că Dumnezeu “este”, că El “nu exista”, ci “Este”? E mai presus de existenţă. Prima dată
când Domnul Şi-a dat nume Lui Însuşi a fost faţă de Moise. Înaintea lui Moise, cei puţini care Îl
cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraam. Evreii Îl ştiau drept Dumnezeu, “Părintele
nostru”. Dar şi alte neamuri de alte credinţe Îl recunoaşteau ca Părinte. Însă proorocul Moise este cel
care vrea să ştie cine este acest Părinte şi Îl întreabă ce să răspundă poporului atunci când va fi întrebat
de Cine a fost trimis să-i salveze din robia egipteană, Cine voi spune că i-a salvat? Care Ţi-e numele? Ce
înseamnă un nume? Un nume este mai important decât modul în care poţi numi pe cineva, reprezintă
esenţa acelei persoane. Când Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraam, i-a schimbat şi numele. Prin
urmare, Numele Domnului reprezintă o descoperire a ceea ce Dumnezeu este. Astfel, momentul în care
alegem nume pruncilor este cu atât mai important, deoarece numele reprezintă semnificaţia acelei
persoane, nu doar o modalitate de a o striga. Întorcându-ne, Dumnezeu i-a răspuns lui Moise: “Eu sunt
“Cel ce este”". Mii de ani mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan a mai adăugat ceva, ce a pus în seama
revelaţiei Sfântului Duh: Dumnezeu este Iubirea. Iar această Iubire face parte din Numele Domnului.
Ce înseamnă iubirea? Fără ea, suntem simpli indivizi, altfel spus, individualismul umanităţii. Dobândind
iubirea, devenim persoane, adică indivizi care pot trăi veşnic. Aşadar, scopul vieţii noastre este acela de
a câştiga iubirea, această esenţă ce reprezintă începutul vieţii veşnice. Dragostea adevărată nu cunoaşte
moarte. Ea cuprinde toate virtuţile şi atunci când câştigăm o virtute, ca smerenia sau ascultarea,
celelalte se adaugă şi ele. Toate virtuţile ne duc la dragoste, iubirea este sfârşitul. Ajunşi aici, putem
muri fără a muri. Părintele Sofronie, ajuns la sfârşitul vieţii sale, nu mai putea merge, fizic era vrednic
de milă, dar din punct de vedere spiritual era plin de viaţă. În acele zile începea orice cuvânt cu: “Nu ştiu
cum de mai sunt în viaţă… Sunt bucuros că Domnul m-a lăsat în viaţă până acum”. Obişnuia să vorbească
despre moarte în fiecare seară, spunând că un om nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum spunem în Crez,
“viaţa veşnică”. Ce înseamnă credinţa în viaţa veşnică? Credinţa este iubire, este o condiţie a esenţei în
care putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de cele văzute, în cele nevăzute. Credinţa
este o energie, este iubire. Şi chiar o iubire mică fiind, Domnul Care este Iubire răspunde la această
iubire. Vorbim despre credinţă, nădejde şi iubire. Trăind în nădejde, câştigăm credinţa şi începem să-L
vedem pe acest Dumnezeu nevăzut. Începem să ne comportăm potrivit credinţei şi să înţelegem că acest
Dumnezeu Care nu exista se poartă cu noi de parcă ar exista. Credinţa creşte şi începem să avem
nădejde. Ce este nădejdea? Speranţa că nu mor, că Dumnezeu mă iubeşte, deşi sunt un păcătos. Şi în
această nădejde asceza noastră faţă de Dumnezeu devine mai puternică, deoarece deja avem credinţă.
Am arătat, iată, cum credinţa poate transcende moartea, însă la acest stadiu nu doar simţim ceva pentru
că avem nădejde, ci putem alerga mai repede, devenim mai sprinteni. Nădejdea ne-a adus undeva, iar
acest undeva este iubirea. Şi iubirea este desăvârşirea. Calătoria vieţii noastre este un drum al
neîmplinirii, iar la sfârşitul lui trebuie să fie atunci când devenim maturi prin obţinerea gustului iubirii spre
a renaşte în cealaltă viaţă. Trebuie să fim în Dumnezeu începând cu această viaţă. Întregul sens al vieţii
noastre constă în a găsi drumul către acea călătorie a eternităţii. Să ne pocăim, să scăpăm de moarte şi
din această minciună, din naşterea ce nu naşte şi din această existenţă care nu există. De ce nu există
moarte pentru cei care merg pe calea cea dreaptă către această altă viaţă? Trebuie să ajungem în acea
stare, încât lumea în care trăim să ne devină străină, să dorim să o abandonăm, chiar şi pe cei dragi,
gândind că această abandonare e temporară şi îi vom reîntâlni. Stareţii nu ne-au abandonat la plecarea
lor din această lume, ne privesc pe noi toţi, se roagă pentru noi şi ne vom întâlni cu ei din nou. Mulţi
dintre noi i-am reîntâlnit într-un anumit fel. Aşa cum Sfântul Siluan spunea, ei ne văd cum trăim, sunt
asemeni lui Dumnezeu. Nu e vorba de desăvârşire, ci aşteaptă învierea morţilor.
Ce este învierea? Este învierea trupurilor noastre? Cum aşa? Dumnezeu va readuce la viaţă trupurile
noastre. Ce cântăm atunci când îi îngropăm pe cei dragi nouă? Spunem: “Al Domnului este pământul şi
plinirea lui”. Ce semnificaţie are împlinirea pământului? Înseamnă a-l hrăni cu rămăşiţele noastre.
Pământul nu-i este de nici un folos Domnului, nu are nevoie de el pentru a mânca salată. Pentru
Dumnezeu, pământul suntem noi. Şi aşa cum noi îngropăm comori în pământ pentru a le feri de hoţi,
Dumnezeu face şi El ceva similar. Trupurile noastre păcătoase reprezintă o comoară pentru Dumnezeu, pe
care El o ascunde sub pământ până la ziua învierii, când ne vom bucura cu o bucurie de neimaginat. Dă-ne
Doamne un dram de nădejde!
Părintele Sofronie spunea că trăim timpuri în care poate oamenii se pot mântui doar cu nădejdea la vreme
de necaz. Omenirea nu mai are speranţă şi fără harul lui Dumnezeu nu mai ştim ce este nădejdea
adevărată. Cunoaştem suferinţa încă din pântecele mamei noastre şi suferinţa nu poate privi către înviere.
Nădăjduiesc însă că Domnul va avea milă şi că voi fi salvat, chiar dacă nu mă văd înviat.
După Primul Război Mondial omenirea şi-a pierdut din har, iar după cel de-al doilea, a rămas cu şi mai
puţin. Suferinţa a pătruns în firea noastră. Aşadar, în această lume pierdută, singurul lucru ce-l pot
spune celor mulţi este să aibă nădejde, căci Dumnezeu este omnipotent şi ne iubeşte.
Am mai înţeles ceva din cuvintele Sfântului Siluan, ceva ce este mai aproape de nivelul nostru, iar în toate
momentele grele ale vieţii să amintim de această învăţătură: lumea aceasta nu este o lume a deznădejdii.
Trăim şi noi un iad, iar acesta este la nivelul vieţii noastre. Poate că tocmai atunci Hristos e mai aproape
de noi, când ne simţim pierduţi, căci prin cruce a venit în vieţile noastre în care trăim iadul. Şi atunci
trebuie să-l găsim pe Hristos. Vă spun aceasta din ceea ce am observat din viaţa mea.
Ce este oare iadul? Iadul este păcatul. Când suntem în iad, Domnul ne este alături. De câte ori păcătuim,
nu facem ceva nou, suntem păcătoşi, asta e natura noastră de a fi. Dar dacă înţelegem că suntem
păcătoşi, începem să intrăm în adevăr. Să conştientizăm aceasta, că suntem păcătoşi şi departe de
Dumnezeu. Şi când am acceptat acest fapt, Domnul, care este Adevărul, ni se alătură şi putem simţi
învierea noastră, căci Domnul merge alături de noi.
Cândva, un copil de vreo 7 ani a venit la mine pentru spovedanie. A venit cu teamă. Copilul făcuse o
greşeală mică, însă o vedea ca pe una însemnată. I-am citit rugăciunea şi s-a bucurat atât de mult, încât
la ieşirea din biserică mi-a spus: “Părinte, acum pot să alerg, dar nu pot doar alerga, ci chiar să zbor!”
Mare taină, până şi în necaz a dat dovadă de credinţă, realizând că trebuie să se spovedească. Copilul a
înţeles că este un păcătos şi a acceptat acest lucru. Adevărul constă în faptul că aparţinem iadului şi că
nu poate fi nici o milă pentru noi deoarece suntem păcătoşi. Însă Adevărul are pentru noi un nume, şi
anume Hristos, Cuvântul Lui Dumnezeu, care este Adevărul. Nu noi suntem aproape de Hristos, ci Hristos
e aproape de noi. Mântuirea noastră e lucrarea Domnului, şi El face toată munca cea grea. Nouă ne
rămâne doar să alegem. Sunt păcătos, am un gând rău, ştiu că nu e bun şi mai văd că nu pot avea binele
şi nu pot fi binele. Dar dacă îi spun Domnului, îmi va arăta următorul pas al călătoriei mele.
Într-o scriere se spune: pentru om, a-şi vedea propriul păcat înseamnă începutul vederii Adevărului, iar
aceasta se poate produce prin Sfânta Spovedanie. Observăm că suntem păcătoşi, dar mai important este
să vedem păcatul ce-l facem. Să-l vedem şi să respingem cele rele, alegând binele. Şi chiar dacă nu-l
putem obţine, să-l întâmpinăm cu speranţă, să ne rugăm pentru bine. Asta înseamnă rugăciunea.
Aşadar, prin mărturisirea păcatelor respingem răul. Nu putem ieşi din păcat, deşi ne dorim binele pe care
nu-l putem face şi nu ne dorim răul pe care îl facem. Există în noi o forţă ce ne împinge să facem răul ce
nu-l dorim, însă lucrul măreţ este că nu vrem răul şi că vrem Cuvântul Domnului.
Cel mai măreţ lucru acum este a păstra învăţătura Sfântului Siluan precum o ancoră a nădejdii. Iubirea
Domnului e aşa cum cântăm şi în paraclis. Dragostea nu abandonează, El nu a abandonat niciodată pe
nimeni. Cei pierduţi l-au părăsit pe Domnul, dar El n-a părăsit niciodată pe nimeni. Iubirea Lui Dumnezeu
se schimbă şi nu poate fi alterată, iubirea Sa nu poate abandona. În cele mai grele momente, Dumnezeu
ne este alături şi nădăjduim că Dumnezeu ne va da în orice situaţie învăţăturile de care avem nevoie.
Poate vom descoperi că Dumnezeu ne este mai aproape la vreme de necaz decât în momentele de bucurie.
Vă rog să nădăjduiţi pentru mine, şi eu nădăjduiesc pentru voi prin puterea rugăciunii. Astfel ne vom
continua călătoria. Ne vom despărţi cândva, dar nu ştiu cine va fi următorul care va pleca. Moartea este
tragică, însă nu este nici o tragedie în ea. Dumnezeu este atotputernic, iar acesta este lucrul sensibil în
ce-L priveşte. Domnul să vă ajute în toate suferinţele voastre şi să vă bucure, nădăjduind că vom fi cu
toţii împreună la poarta Raiului pentru a trăi viaţa veşnică!
Putem lua aminte la călătoriile marilor părinţi Siluan şi Sofronie. Sfântul Siluan L-a întrebat pe
Dumnezeu: “De ce diavolul nu mă lasă să mă rog cu mintea curată?”. Şi Domnul i-a răspuns: “Cei mândri
suferă de la draci”. Stareţul se ruga de 15 ani, iar acesta a fost singurul răspuns al Domnului după toată
această vreme. Şi i-a zis Domnului: “Sufletul meu a văzut că eşti milostiv, învaţă-mă ce să fac”. Iar
Domnul îi răspunde: “Ai spus că sunt milostiv şi că sufletul tău M-a cunoscut, crede-te mie şi
nădăjduieşte”. Viaţa e o călătorie în care trebuie să ne încredem Domnului. Şi Sfântul Siluan a ascultat
Cuvântul Domnului şi a început să se roage şi să cânte, că va rămâne în întuneric pe vecie, zicând: “Mintea
mi s-a curăţit de diavoli şi de gânduri păcătoase”.
Gândurile păcătoase au drept sursă duhurile rele. Dumnezeu a spus să avem credinţă în El până şi în iad.
Sfântul Siluan aşa a făcut, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale şi astfel s-a mântuit. Şi-a parcurs
călătoria vieţii şi îi rămăsese un singur lucru de înfrânt – propria mândrie, iar Domnul i-a arătat cum să o
învingă. Părintele Sofronie ne-a zis de multe ori să nu facem asemeni Sfântului Siluan, să nu ne imaginăm
în iad, căci aceasta nu este măsura noastră, ci calea perfecţiunii. Cei care au făcut astfel s-au
îmbolnăvit. Fantezii ale mândriei!
Vă mai spun că există trei perioade în viaţa omului: timpul petrecut în pântecele mamei, timpul ce-l
petrecem acum şi veşnicia. În pântecele mamei celulele cresc până ajung la maturitate şi pot ieşi în
această lume. Aşadar, viaţa noastră nu este viaţă, ci un fel de perioadă de gestaţie până ce vom fi
renăscuţi în cealaltă lume. Mama noastră spirituală este Biserica. Suntem în pântecele Bisericii, însă nu
ştim care e adevărata lume, aşa cum nici fătul nu ştie că se află în pântecele mamei până în momentul
naşterii. Creşterea noastră în pântece se face cu poruncile Domnului. Astfel adăugăm celule duhovniceşti
sufletelor noastre. Şi când ne vom naşte din nou, în altă lume, vom ieşi din trupurile noastre care vor
ajunge în pământ, dar sufletele vor trăi. Căci sufletele sunt trupuri duhovniceşti. Până vom redobândi
trupurile pentru a trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc. Pentru a ajunge la această stare de
fiinţare avem de împlinit o condiţie. Şi aceasta este iubirea. Ea cuprinde totul, văz, auz şi tot ce este
important în lumea aceasta. Aşadar, venim în această lume. Mediul nostru înconjurător din uter a fost apa
şi trecem la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. După cum vedeţi, are logică.
Rafail Noica