XVIII.

Incursiuni cu melomani

Muzica, prin natura ei, are puterea

de a exprima absolut orice.
Igor Stravinski
 Când o apuci pe un drum, e imposibil să nu dai şi de alţii.
O frază din prefaţa cărţii „Către noi înşine. Dumitru Constantin-
Dulcan în dialog cu Stela-Maria Ivaneş şi Constantin Ivaneş.”
(Eikon, 2010). Cu experienţa vieţii, îţi dai seama că vorbele astea
sunt perfect adevăerate, că ele, spun de fapt într-un alt fel, ceea ce
sociologii şi psihologii au spus diuntotdeauna: există o uimitoare
nevoie de social a fiinţei umane. Altfel spus, e nevoia de a fi
împreună, tu, eu, noi cei care împărtăşim aceleaşi valori. Cand e
vorba de muzică, vrând-nevrând, facem apel la un termen care de
vreo câteva decenii circula mai întâi în limbajul criticilor şi transmis
apoi – considerându-se inspirat – iubitorilor unui anumit gen
muzical. Care iubitori nu se mai numesc aşa ci fani. E mai chic, nu-i
aşa?
Fanul, însă, e altceva decât un iubitor de muzică. Cuvântul
e mai mult decât elocvent: venind de la fanatic şi mulţumindu-se cu
abrevierea pe care o ştim, duce cu gândul, tocmai din cauza originii,
la ceva patologic: oricum o fi, oricum ar cânta, orice ar face, eu,
fanul, sunt alături de X. Criteriul valorii cade, ori tocmai asta nu
doreşte un iubitor adevărat de muzică. Pentru el, criteriile esenţiale
ale unui artist adevărat sunt valoarea individuală, modalitatea absolut
personală de a transmite emoţia şi bucuria muzicii şi câte altele,
inefabile, toate, – elemente care duc cu gândul la ceea ce ştim cu
toţii, la muncă şi neodihnă. Iată aşadar, care sunt calităţile în faţa
cărora e nevoie a se depune reverenţa recunoscătoare de talent,
ofranda supremă a melomanului.
Invitaţii Incursiunilor cu melomani sunt, cu toţii,
ascultători pasionaţi, foarte exigenţi, cu ei înşişi mai întâi, dar şi cu
ceilalţi. Nu spun lucruri mari afirmând că de gândurile şi
consideraţiile lor nu avem a ne îndoi: pasiunea pentru muzica de
calitate a fost şi este raţiunea vieţii lor, pur şi simplu raţiunea de a fi.
 *
Sergiu Alex pentru Iosif Viehmann: Pepi Viehmann
(nimeni nu-i spune Iosif, nici nu ştiu că au acest prenume), se arată,
de fiecare dată, reticent a vorbi despre sine. De aceea, spun eu ceva
despre el. Nu-ţi vine să crezi! Pepi a împlinit 85 de ani! Timpul, se
spune, se îndrăgosteşte de unii oameni. Ei bine, el este unul dintre ei.
Vârsta aceasta, la el, nu se vede: este o apariţie care pur şi simplu
uluieşte. Vezi în faţa ta un tip jovial, de o extremă amabilitate,
gustând cu o nedisimulată plăcere umorul fin al altora şi egalat, rapid
şi suculent, în aceeaşi notă, de Pepi. Inegalabil combinator de excusii
pentru savanţi, pentru studenţi, pentru prieteni, pentru oricine, şi afli
de la el, într-un minut de la prima cunoştinţă, că-i place jazz-ul. El
pronunţă „djázz”, deşi atunci când, alături de Stan Bucur, realizam –
tot la Radio Cluj – Panorama Jazz, îl convinsesem să pronunţe ca
americanii, ca acasă la ei, adică: „dzjéz”....Pepi Viehmann este un
spirit tânăr şi vivace pentru care a fost şi va fi un permnanent swing,
cântat până la extaz de un bigband existenţial.
Doru Stoica: In ce mă priveşte, aş spune că am îndrăgit
muzica de când mă ştiu. M-au fascinat sunetele acoredeonului şi ale
chitarei şi, odată ajuns elev al Şcolii populare de artă din Oradea, am
făcut cunoştinţă cu arta interpretării şi instrumentele, cu meşteşugul
compoziţiei. Nu m-am specializat ulterior în muzică, dar dragostea
pentru ea mi-a rămas întipărită definitiv în suflet. Ador muzica lui
Vivaldi, Haydn, Schubert, Chopin sau Mozart, iar dintre muzicienii
contemporani, îi am la inimă pe Rick Wakeman şi Yanni.
Cristian Mureşanu: Aş vrea să mă consider un audiofil,
care în intenţiile mele de a face o scurtă descriere, înseamnă un
meloman care îşi construieşte şi apoi adaptează permanent instalaţia
de redare a sunetului în funcţie de muzică. Această legătură dintre
muzică şi electronica audio a început de foarte tînăr. Am urmat 7 ani
un liceu de muzică dar profesia de interpret nu era pentru mine, aşa
că am devenit un ascultător şi comentator profesionist, realizînd 15
ani emisiuni radiofonice cu muzică de film şi new age. Pot spune că
muzica mi-a însoţit paşii în viaţă în permanenţă, pornind de la
sintetizatorul de sunete şi maeştri acestuia precum Klaus Schulze şi
Tangerine Dream, cristalizîndu-se treptat spre forme tot mai
complexe de new age şi în prezent bucurîndu-mă mai ales de un neo-
clasic destinat a ilustra pelicule cinematografice. Muzica a fost şi
este ingredientul meu zilnic, medicament, prieten nedespărţit, hrană
pentru minte, corp şi suflet, este mai importantă decît filmul şi o
ascult ore în şir, atât în profunzime cît şi făcînd numeroase alte
activităţi: ea e aceea care îmi oferă stabilitate şi inspiraţie. Muzica
este o energie, o emoţie descriptivă şi transmisibilă. Eu exist
deoarece există muzica.
Sergiu Alex: Muzica, zeiţa care umple, cu harul ei, zi de
zi, spaţiul nostru interior. Câteva crochiuri cu tuşe mai mult sau mai
puţin îngroşate, despre starea de fapt. Suntem la început de mileniu
şi nu avem perspectiva istoricului pentru care câţiva ani sunt o
cantitate neglijabilă ce nu poate aduce concluzii definitive. Totuşi, se
pot observa efecte ale deceniilor din urmă ce continuă şi azi, se pot
vedea tendinţe, unele benefice dar altele de-a dreptul îngrijorătoare.
Să încercăm câteva explicaţii pentru filele unui posibil dosar...
Pepi Viehmann: Eu aş comenta ceva apropo de cuvântul
„fan”. Ei, fanii, sunt amatorii, în senul că „ se dau în vânt după...”,
ei sunt pasionaţii, şi nu posedaţii... Se foloseşte mai mult în muzica
uşoară şi de jazz şi o spun sus şi tare, acestora, fan-ilor, nu le lipseşte
criteriul valorii.
Doru Stoica: Referindu-mă strict la subiect, aş spune că
efectele deceniilor trecute se fac resimţite şi astăzi, iar dintre
tendinţele benefice aş aminti influenţa pe care o singură piesă –
Yesterday a formaţiei The Beatles a avut-o asupra unei întregi
generaţii de muzicieni. Acestei melodii, aflate în repertoriul a peste
3000 de interpreţi şi orchestre (inclusiv solişti de operă şi mari
ansambluri simfonice) i se datorează apariţia unor curente precum
rock-ul simfonic, jazz-ul simfonic sau new clasicul. Cât despre
celelalte tendinţe, cele care îngrijorează, cred că se nasc din cauza
unor muzicieni care doresc să epateze, să şocheze cu orice preţ. Şi ,
în goana lor după profit, cei ce girează industria muzicii îşi au şi ei
partea lor de vină, promovând din motive exclusiv financiare mult,
prea mult balast muzical.
Cristian Mureşanu: Creativitatea compozitorilor consacraţi, a
geniilor vremurilor noastre din anii '90 pare să fi ajuns la un nivel de
saturare. Deşi continui să admir tot ceea ce apare sub numele lor,
totuşi trăirile mele nu sunt decît rareori amplificate de o anumită
nuanţare şi dezvoltare tematică pe care uneori o aştept de la ei.
Ascult Tangerine Dream şi nu trebuie nici măcar să ştiu că sunt ei
deoarece vei recunoaşte stilul inconfundabil, dar în ultimii 5 ani
ritmurile lor par a fi epuizate în anumite piese. Cred că orientarea
mea spre acel neoclasic destinat peliculei de cinema este motivată de
profunzimea emoţiei transmisă prin interpretări complexe în structuri
clasice foarte bine elaborate. Aici continui să descopăr fascinaţia,
noutatea, originalitatea şi acea emoţie care mă vibrează încă de mic
copil. Da, într-adevăr avem o moştenire de dinainte de ’89 dar cred
că cele mai nefaste influenţe asupra muzicii de calitate au apărut şi
continuă să apară în prezent: milioane de albume de muzică de foarte
proastă calitate artistică. Nu îmi permit să dau nume deoarece
respect gusturile şi alegerile tuturor. Ele apar şi ca urmare a faptului
că tehnologia permite oricui să îşi editeze propriile CD-uri. Faima
caselor de discuri de altă dată a apus odată cu LP-urile, a căror
producţie nu a fost la îndemîna amatorilor. În acea vreme trebuia ori
să fii un geniu, ori să ai bani foarte mulţi pentru a plăti editarea.
Acum nu mai e nevoie de acestea.
Sergiu Alex: De ce credeţi că este greu tânărului de azi,
cel care îşi caută rostul în viaţă, să găsească darul artei? N-are timp?
Are, dar îl iroseşte? Ce să facă: să se resemneze? Să persevereze în
căutare? Ce are? Ce-i lipseşte?
Pepi Viehmann: Talentul nu-i întotdeauna „ofranda
supremă.” Poate fi supremă dacă se află în tandem cu munca.. Eu,
spre exemplu, sunt un fan al jazz-ului? Cum am putea caracteriza
propriul meu profil? Vă spun cum cred: prin căutarea perenă a
întâlnirilor mele cu jazz-ul şi dorinţa de a face din această muzică un
leit-motiv. Iar dacă deceniile din urmă se fac simţite şi în
continuare– spre a trece la o altă idee, – atunci e de bucurie. Asta
înseamnă că fan-ul e sincer şi fidel „vândut” genului.
Doru Stoica: În mod cert, a găsi drumul artei nu e cel mai
uşor lucru. Pentru mulţi tineri, drumul e lung şi întortocheat. Pentru
cei care s-au simţit atraşi încă din copilărie de frumuseţea muzicii
sau a picturii, a artei fotografice sa a sculpturii, a celi dramatice, a
filmului sau televiziunii, impactul cu valorile artei va constitui,
neîndoielnic, o adevărată desfătare spirituală. Din păcate, tinerii
aceştia sunt o minoritate. Majoritatea ar avea nevoie de o iniţiere
competentă: e drumul în care ar învăţa să discearnă între valoare şi
non-valoare, în care s-ar cristaliza simţul estetic pentru marea artă.
Ce să facă tânărul de azi în faţa dificultăţilor? Să persevereze,
desigur! I-aş aminti că operele de artă izvorăsc din sufletul marilor
artişti pentru a se întoarce în sufletul iubitorilor de artă. Perseverând,
va descoperi măreţia, măreţia aertei. Şi la ce bun arta? La ridicarea
din vremelnicele noastre căderi , la învierea şi reînvierea sufletelor
noastre.
Cristian Mureşanu: Tînărul de azi este foarte uşor
orientabil spre ceea ce eu numesc pseudoartă, pseudocultură,
deoarece obişnuindu-se de mic cu un limbaj de cartier, cu sportul
bazat pe competiţie şi agresivitate, cu o şcoală care tinde să-l
transforme într-o maşină de memorat noţiuni şi un robot obedient,
obişnuindu-se şi deseori acceptînd toate acestea, el descoperă acea
muzică în care îşi regăseşte obişnuinţele şi spre care evadează pentru
a ieşi sistemul de educaţie, căutînd o altă formă de educaţie, dar care
nu e deloc mai bună. Cred că muzica zilelor noastre, cele mai
apreciate şi difuzate melodii, reprezintă o oglindă a ceea am ajuns,
marea majoritate dintre noi. Cred că aş răspunde foarte rapid la
întrebările anterioare prin : are timp, dar nu îl interesează arta de
calitate, cei resemnaţi sunt mai puţini, … de perseverat nu va
persevera decît în direcţia pe care a apucat-o deoarece Media nu mai
are demult un rol educativ.
Sergiu Alex: Gustul muzical: un dar care trebuie cultivat.
Dar darul acesta are şi duşmani şi prieteni...
Pepi Viehmann: Gustul muzical, cred, poate fi tălmăcit
şi prin urechea muzicală. Acesta nu poate fi cultivat. Il ai sau nu.
Dacă nu, ai ieşit în afara arenei.
Doru Stoica: Se ştie că gustul muzical al fiecăruia e strâns
legat de structura sa sufletească. Există şi alţi factori care pot
influenţa pozitiv sau negativ, gustul nostru muzical. Audierea
diferitelor concerte educative, consultarea cărţilor de specialitate şi a
materialelor instructive de pe internet sau mass media şi, nu în
ultimul rând, discuţiile cu melomani sau muzicieni competenţi.
Aplecarea urechii doar la creaţii facile, de valoare îndoielnică –
însoţite, după cum ştim şi de o publicitate zgomotoasă – nu pot avea
decât un efect distructiv asupra gustului muzical.
Cristian Mureşanu: Aş porni de la ideea că pofta vine
mîncînd… uneori. Pentru ca gusturile faţă de o muzică mai specială
să se dezvolte, uneori e nevoie să fie … “testate”… Alteori e nevoie
să o descoperi, în anumite conjuncturi precum aceea de a însoţi nişte
imagini, după care să încerci să vezi dacă impresiile tale vor fi mai
mari sau mai mici în lipsa imaginilor. Prietenii şi duşmanii gustului
muzical nu sunt altceva decît propriile noastre calităţi şi defecte
reflectate în genurile şi stilurile preferate. Uneori aceste gusturi se
reflectă şi în situaţii temporare precum o bucurie foarte mare sau o
depresie, după care alegerile ne “revin” la ceea ce reprezintă o
permanenţă a acestor trăsături. Cum spuneam, uneori muzica este un
medicament, poate fi şi drog dar a cărui dependenţă şi rezultate
depind de însăşi structurile melodice în sine. Toate alegerile noastre
sunt condiţionate de caracterul personalităţii proprii.
Sergiu Alex: Un om, cu spiritul lui, v-a influenţat
vreodată, la început de carieră sau mai târziu, în alegerea căii de
urmat, ca iubitor de muzică? Prin ceea ce a făcut el însuşi, prin ce a
spus, prin felul de a fi şi a gândi, v-a sugerat cum trebuie să vă
apropiaţi de ea? Căci, chiar dacă nu i-am mărturisit, el a fost acela
care ne-a luat de mână şi ne-a arătat drumul. În felul lui, el este un
maestru. E momentul să-i pomenim numele.
Pepi Viehman: Da, m-au influenţat mai mulţi. Prin
sfaturi, explicaţii şi observaţii despre muzica în cauză. Lor, acum,
mulţumirile mele peste timp.
Doru Stoica: Da. Alexandru Groza de la Filarmonica de
stat din Oradea este omul care mi-a îndrumat primii paşi spre
adevărata muzică. De la el am primit primele noţiuni de teoria
muzicii şi tot de la el am moştenit pasiunea de a căuta poezia muzicii
în opera fiecărui compozitor.
Cristian Mureşanu: Desigur, primi paşi spre muzică i-am
făcut la Liceul de Artă Cluj, unde profesorul de vioară Simionca
Virgil a fost unul dintre cei mai importanţi pentru mine la acea
vreme. Pe urmă l-am mai cunoscut Sorin Văcar, care era cu 5 ani
mai mare, în prezent fiind absolvent al Conservatorului “Gh. Dima”
din Cluj, şi de la el am învătat electronica audio şi cum să îmbin
muzica cu redarea la înalte performanţe. Pe urmă, am avut şansa se a
cunoaşte cîţiva pasionaţi de la care am aflat despre muzica
electronică iar după anii '90 şi mai ales odată cu apariţia internetului,
accesul meu la muzică s-a lărgit considerabil şi noii mei “maeştri” au
fost John Williams, James Horner, Hans Zimmer şi mulţi mulţi alţii.
Am ajuns să îi îndrăgesc atît de mult încît era de ajuns să văd doar
numele lor pe genericul unui film şi să fiu deseori tentat să cumpăr
discul original. De cele mai multe ori am fost foarte mulţumit de
alegerile făcute.
Sergiu Alex: Copilăria este preţul pe care-l plăteşte un
virtuoz pentru şansa de a fi în vârf. E adevărat, preţul este mare,
neîndurător. De cealaltă parte, melomanul, cel care-i receptează arta,
îşi aduce şi el obolul, dar în preţul lui intră mai multe elemente :
timp, energie, bani. Poate mai mult. Începem o incursiune pe drumul
nostru de meloman...
Pepi Viehman: Da, acesta este şi va fi, mereu, preţul...Dar
să nu uităm că perioada vieţii numită „copilărie” este şi un certificat
suficient spre a urca în scara accederii spre marea muzică. Atât ca
meloman cât, mai ales, ca profesionist. În Germania, spre exemplu,
şi nu numai, în orice familie se cânta seara...
Doru Stoica: E bine ştiut că arta cere sacrificii. Şi, înaintre
de toate, sacrificiu de timp. Dar e un sacrificiu rentabil. Aşa cum
spunea Beethoven, „ muzica trebuie să facă să ţâşnească focul din
spiritul uman”. De aici, ideea că satisfacţia pe care ţi-o dă muzica de
valoare e de neînlocuit.
Cristian Mureşanu: Am cheltuit timp şi energie pentru a
îmi satisface cele mai pretenţioase condiţii de audiere a muzicii şi aş
putea afirma că am economisit bani deoarece la acea vreme audierea
muzicii în condiţii profesionale putea aduce melomanul la cheltuieli
de cîteva mii sau zeci de mii de dolari… ceea ce era de neconceput.
Şi atunci, deoarece în majoritatea cazurilor, melomanul este un om
sărac el era forţat să asculte în condiţii mizere şi deseori asta îi făcea
să renunţe în a mai asculta şi de a se îndrepta spre alte hobby-uri.
Dar o să vă povestesc şi o întîmplare stranie. Un foarte mare
admirator de Tangerine Dream şi Klaus Schulze a venit să audă
sunetul la instalaţia mea făcută într-o cutie din fier ruginit şi cu un
design mizerabil dar care avea o singură calitate de bază: suna
formidabil de bine pe înalte şi joase (hiperbass). Deoarece el a avut
ceva resurse financiare strînse cu multă trudă şi efort s-a hotărît să le
investească în cele mai scumpe aparate disponibile la acea vreme
precum un amplificator Akai, boxe şi magnetofon Akai, pick-up
Akai, etc. A cheltuit aproape o treime din pretul apartamentului cu
două camere în care locuia. Apoi m-a chemat pe mine într-o vizită să
aud ceea ce s-ar fi aşteptat să fie “fenomenul Akai”. Nu am fost
deloc impresionat. Am luat aceeaşi bandă de magnetofon, imprimată
la viteza costisitoare de 19cm/s şi am rulat-o apoi prin instalaţia mea.
Eu aveam un mic adaos de zgomot dar bogăţia de sunete care la el
pe Akai aproape lipseau, aici se auzeau cu o strălucire impecabilă. A
fost atît de dezamăgit de investiţia sa încît nici nu m-a mai căutat
vreodată, apoi am aflat ulterior că a încercat să revîndă toate
aparatele şi a renunţat la hobby-ul de meloman. Iată deci un preţ
plătit pentru un hobby, deoarece redarea de calitate nu e chiar la
îndemîna oricui.
Sergiu Alex: Momentele de extaz muzical nu sunt foarte
dese în viaţa unui meloman. Dar sunt. Ni le amintim cu toţii în
împrejurări fericite. Aceasta, convorbirea noastră, este o împrejurare
fericită, de ce nu ? Să descriem măcar un moment de extaz la
întâlnirea cu ea, cu Muzica.
Pepi Viehmann: Această excitare a sufletului este ceva cu
totul deosebit, ieşit din comun. El poate fi produs doar de un virtuoz
şi, din păcate, nu-i de durată. Aşa cum spui, Sergiu Alex, e doar un
moment, un moment de extaz. Să recunoaştem: tinerii se dau în vânt
după „virtuozităţi”... Astfel: ritmuri accelerate până la delir, ieşirea
de pe portativ cu acute, tratarea „pe dos” a instrumentelor muzicale.
Năravuri ale vârstei inofesnive...
Doru Stoica: Prima mea întâlnire cu muzica a constituit un
moment de extaz pe care nu-l pot uita. O fetiţă de şase ani îmbrăcată
în alb – un înger parcă – s-a aşezat la claviatura unui pian şi când a
început să cânte Für Elise. Am avut senzaţia că ceva diafan mă
învăluie şi că plutesc pur şi simplu pe albastrul cerului. Aşa a început
drumul meu de meloman...
Cristian Mureşanu: Da, muzica poate aduce extaz. Dar
cuvintele nu ar putea să-l descrie şi cred că nici un ar fi util
cititorului. El vine în mod surprinzător atunci cînd personalitatea
noastră generează ceea ce limbajul ingineresc spune : stare de
rezonanţă. În acele momente e suficientă o anumită picătură sau un
anumit ingredient sonor special ales şi starea se declanşează la
modul copleşitor, asemănător cu ceea ce ne-melomanii ar putea
asocia unei relaţii intime cu partenera sau partenerul de viaţă. Ei
bine, melomanul ajunge într-o relaţie intimă cu muzica, cu sound-ul,
cu acordurile şi trăirea sa este extrem de benefică şi necesară
corpului, minţii şi sufletului. Aş putea da exemple în care am trăit
aceste extazuri la audiţia în premieră şi anume : Vangelis 1492
Cucerirea Paradisului, Vangelis – ilustraţia din serialul lui Carl
Sagan numit Cosmos, Kitaro – Silver Cloud, Klaus Schulze –
Timewind, Tangerine Dream – White Eagle, James Horner – Star
Trek II si III, Jerry Goldmsmith – Star Trek I, Supergirl, John
Williams – Star Wars… lista e lungă.
Sergiu Alex: Există în opera fiecărui creator muzical o
ierarhie anume: însuşi compozitorul o comentează cu bunii săi
prieteni şi, uneori, o divulgă cronicarilor sau reporterilor. Cu alte
cuvinte, unele creaţii sunt mai iubite decât altele. Tot aşa, există o
ierarhie în receptarea operei muzicale. În funcţie de cum o primeşti,
eşti ascultător, auditor ( adică o ştii auzi) sau meloman. Ştii adică, în
felul tău, s-o simpatizezi, s-o îndrăgeşti, s-o iubeşti sau să adori
muzica. Să comentăm ierarhia aceasta şi ce anume ar trebui să facă
un simplu ascultător pentru a deveni un meloman.
Pepi Viehmann: Ierarhizarea creaţiilor muzicale? Da,
normal, unele sunt mai iubite decât altele (banal şi normal). Acest
lucru se explică prin variabilitatea şi biodiversitatea intraspecifică.
Doru Stoica: A face saltul de la simplu auditor la
meloman cred că înseamnă a reuşi să treci pragul dintre simpla
muzică de divertisment şi acea muzică ce unora pare a fi mai
complexă, imposibil de ascultat. Un salt ce nu pare la fel de simplu
pentru toţi. Şi totuşi, audierea şi reaudierea cu tenacitate a unor
bucăţi muzicale care iniţial par mai dificile, va aduce într-o bună zi
şi la reuşita trecerii acestui prag,
Cristian Mureşanu: De-a lungul anilor această ierarhie a
preferinţelor mele muzicale a suferit anumite modificări. Imediat
după cei 7 ani de la liceul de muzică am ascultat un disco de mare
calitate precum Abba, Boney M, la care am adăugat ulterior
Kraftwerk şi în anul 1980 l-am descoperit pe Jean Michel Jarre. Prin
intermediul unei cunoştinţe am avut privilegiul de a-mi înregistra o
bandă Agfa (calitate superioară lui Orwo) cu primele 3 albume
numite Oxygene, Equinoxe şi Magnetic Fields. Vă mărturisesc
faptul că am ascultat acea bandă de peste 2000 de ori, deoarece nu
puteam găsi nicăieri altceva mai bun şi în general nu se găsea nici un
fel de muzică. O altă curiozitate care o mărturisesc cu această ocazie
este că începînd cu anul 1998, timp de 5 ani la rînd, am ascultat
lucrarea Bicentennial Man de James Horner tot de peste 2000 de ori.
În prezent e cu totul altfel. Ascult multă muzică de film, dar
diversificată pe numeroase nuanţe şi emoţii, muzica eroică fiind
printre top-urile mele, amintind aici de exemplu Hans Zimmer (The
Rock, Crimson Tide, …) sau Immediate Music (o formaţie şi casă de
producţie născută din şcoala berlineză a lui Hans Zimmer). Pentru a
fi un meloman adevărat e nevoie de cele mai bune şi performante
aparaturi de redare a sunetului. Fără asta, pasiunea se va înneca
undeva în zona în care redarea frecvenţelor medii şi profunzimea
ritmică ar avea cea mai mare importanţă, precum muzica rock, hard,
house, tehno,… etc. Dar noi cei care dialogăm pentru această carte
suntem altfel de … melomani.
Sergiu Alex: Speranţa este o virtute şi avem datoria a o
nutri, cu energia şi viul nostru, cât ne este scris. De aceea, chiar
dacă în fotogramele noastre am surprins multe umbre, este nevoie ca
împreună să construim şi nu să demolăm.
Mijloacele tehnice moderne, Internetul în primul rînd, dar
şi celelalte tradiţionale - cărţile, discurile, concertele, etc., sunt şansa
generaţiei actuale şi a celor viitoare de a avea ceea ce n-am avut noi
şi n-au avut nici cei care ne-au precedat. Şi ce anume? Accesul
instantaneu, aproape neîngrădit, la muzică! Între dorinţa de a te
îmbogăţi sufleteşte şi realizarea ei nu se află acum nici un zid, ci,
adesea, un simplu click! Totul e să vrei. Sigur, voinţa nu se poate
cumpăra, dar se poate construi, crescând-o, încet-încet, până când
vlăstarul va deveni precum arborele cel falnic. Şi asta, spre a împlini
o idee pe care o exprima un poet filosof, după ce-şi va fi rotit
privirea peste „corola de minuni a lumii” : să pui în viaţa aceasta
pietre pe templul tău. L-am numit pe Lucian Blaga.
Pepi Viehmann: La capitolul „Speranţă” aş zice:
a) Totul merge înainte şi spre mai bine. Nici muzica nu va
retrogada sau va sta pe loc.
b) E de prisos să ne facem asemenea griji...
Doru Stoica: John Lennon spunea că atâta timp cât trăim,
avem speranţele întregi. Şi într-adevăr, speranţa într-o lume mai
bună este cea care i-a călăuzit pe atâţi muzicieni în realizarea unor
lucrări de o inestimabilă valoare. Aşadar, să nu deznădăjduim
niciodată. Să ne întărim mereu voinţa de a ne îmbogăţi sufleteşte,
pentru ca fiecare speranţă să poată deveni certitudine.
Cristian Mureşanu:Aici aş face mai degrabă un
comentariu asupra afirmaţiei anterioare. Nu e chiar atît de simplu
“un click”, deoarece, aşa după cum mai precizam, el depinde foarte
mult de personalitatea noastră extrem de complexă aflată mereu între
oscilaţii de armonie şi dizarmonie. Aş îndrăzni să spun că dacă un
om are o structură mereu orientată spre stress, agresivitate, mişcare
şi sexualitate atunci chiar dacă pe ecranul desktop-ului are avea de
făcut alegerea dintre a face click pe, să zicem, un album de muzică
hardrock sau o muzică de film, şansele de a accesa muzica hard-rock
sunt maxime. E o alegere instinctuală, automată şi subconştientă care
se manifestă în afara voinţei. Un meloman care îşi respectă toate
gusturile şi alegerile pe care le-ar face, nu poate să “aleagă” decît în
cazuri rare, altceva decît ceea ce reprezintă starea de bază a
personalităţii lui, şi care la rîndul ei, este o reflecţie a vieţii sociale:
viteză, trepidaţie, consum, agresivitate, competiţie, sexualitate,
droguri, … deci alegerile se fac în funcţie de aceste elemente. Ele
sunt automate.
Sergiu Alex: Discografie sine qua non. Nu v-aţi putea
despărţi pentru nimic în lume de unul sau mai multe discuri sau
DVD-uri. Numiţi-le!
Pepi Viehmann: Orchestra lui Duke Ellington, cu
Rhapsody In Blue a lui G. Gershwin, în aranjamentul propriu. Mihai
Berindei spunea, în 1978, că acest disc este preferinţa lui de o viaţă.
Iată, este şi a mea.
Doru Stoica: Când va fi să trec apa Styx-ului, mi-aş dori
să pot lua cu mine CD-ul lui Rick Wakeman The New Gospels. E o
lucrare de inspiraţie sacră, capodopera pe care mi-aş dori s-o ascult o
veşnicie.
Cristian Mureşanu: James Horner – Bicentennial Man,
Jean Michel Jarre – Oxygene şi piesa Waiting for Cousteau,
Tangerine Dream – cam toate…,Klaus Schulze – cam toate…Şi incă
vreo cîteva sute..