CE S-A ÎNTÂMPLAT LA FUKUSHIMA

luni 14 martie 2011, 23:00

Aici este linkul de la MIT departamentul Nuclear : http://mitnse.com/

Expertii de la MIT drespre criza din Japonia : http://web.mit.edu/nse/newsandmedia/news.html#starr
aici sunt si alte informatii tot din aceeasi sura : http://web.mit.edu/newsoffice/2011/cis-forum-japan-
0317.html

Mai jos este traducerea in limba romana dupa un material facut de un inginer de la MIT pentru prietenii/colegii din
Japonia

(Traducere după textul lui de Josef Oehman, cercetător la MIT, Boston. Puteţi citi versiunea originală aici. Mi-am
permis să ilustrez articolul cu câteva imagini relevante. Update 14.03.2011, 08:30: Articolul se referă la situaţia
primului reactor, dar explicaţia şi principiile prezentate sunt valabile şi pentru incidentele următoare, de la aceiaşi
centrală sau de al alte centrale nucleare de tip BWR).

Scriu acest text (12 martie) pentru a vă linişti în legătură cu cele întâmplate recent în Japonia. Pe scurt, situaţia
reactoarelor nucleare nipone este destul de serioasă, dar ea se află sub control. Textul este destul de lung, dar
citindu-l, veţi afla mai multe despre centralele nucleare decât toţi jurnaliştii de pe planetă, la un loc.

Nu a fost şi nici nu va fi eliberare semnificativă de radioactivitate.

Prin semnificativă înţeleg un nivel de radiaţie mai mare decât aţi primi, de exemplu, într-un zbor de lungă durată sau
dintr-un pahar de bere care provine dintr-o zonă cu un nivel crescut de radiaţie naturală.

Am citit toate ştirile despre acest subiect, de când el a avut loc. Nu am găsit nici unul care să nu conţină erori, şi
vinovată pentru acest lucru este şi criza de comunicare din parte Japoniei. Prin erori nu mă refer la jurnalism
tendenţios anti-nuclear, destul de des întâlnit în aceste zile, mă refer la erori grave privind descrierea legilor naturii,
interpretări eronate ale faptelor din pricina lipsei unei înţelegeri fundamentale asupra funcţionării reactoarelor
nucleare. Am citit un raport al CNN de trei pagini şi nu am găsit un singur paragraf care să nu conţină o astfel de
eroare.

Înainte să mergem mai departe, va fi necesar să trecem în revistă câteva aspecte fundamentale.
Construcţia centralelor atomice de la Fukushima

Centralele de la Fukushima sunt de tipul BWR (Boiling Water Reactors). Principiul pe care se bazează aceste
reactoare este asemănător cu o oală sub presiune. Combustibilul nuclear încălzeşte apa, apa fierbe şi creează abur,
aburul pune în mişcare turbinele care produc electricitate, apoi aburul este răcit şi acesta condensează din nou, fiind
refolosit. Dispozitivul sub presiune funcţionează în mod normal la o temperatură de 250 grade Celsius.

Combustibilul nuclear este oxidul de uraniu, un material ceramic cu un punct de topire destul de mare, în jurul
valorii de 3000 de grade Celsius. Combustibilul este produs în formă de capsule de dimensiunea aproximativă a unei
piese Lego. Aceste piese sunt puse într-un tub mai mare, confecţionat dintr-un aliaj denumit zircaloy, care are un
punct de topire la 2200 de grade. Acest ansamblu constituie o bară de combustibil. Aceste bare sunt apoi grupate în
pachete şi inserate în reactor. Toate aceste pachete formează miezul reactorului.

Exemplu de bară de combustibil nuclear (plus detalii)

Ambalajul de zircaloy reprezintă primul strat (compartiment) izolator. El separă combustibilul radioactiv de restul
lumii.

Miezul reactorului este apoi plasat în vasul sub presiune. Acest vas reprezintă al doilea strat (compartiment) izolator,
rezistând până la temperaturi de câteva sute de grade, în cazul în care răcirea este oprită, dar repornită ulterior.

Întregul sistem de vas sub presiune, ţevi, pompe, răcitor (apă) sunt protejate de un al treilea strat izolator,
confecţionat dintr-un aliaj de oţel extrem de rezistent şi închis ermetic. Al treilea strat izolator a fost proiectat,
construit şi testat pentru un singur scop: să susţină pentru un termen nedefinit, o topire totală a miezului reactorului.
Din acest motiv, un bazin mare şi gros se află sub vasul cu presiune (al doilea strat protector), plin cu grafit, plasat în
interiorul celui de-al treilea strat protector.

Acest al treilea inel de protecţie este înconjurat de clădirea reactorului, în interiorul căreia de obicei se păstrează o
presiune mai scăzută, pentru a nu exista scurgeri în afara acesteia, dar clădirea în sine nu oferă protecţie reală
împotriva radiaţiei.

Aspecte fundamentale ale reacţiilor nucleare

Combustibilul de uraniu generează căldură prin fisiune nucleară. Atomii mari şi grei de uraniu se “rup” în doi atomi
mai mici, proces ce generează energie (căldură) plus câţiva neutroni (una din particulele din interiorul unui atom).
Când un neutron loveşte un alt atom de uraniu, acesta se “rupe” (fisionează), generând căldură şi mai mulţi neutroni
şi tot aşa. Aceasta este ceea ce se numeşte o reacţie în lanţ.

Schema reacţiei în lanţ ce are loc în barele de combustibil

Grupând la un loc mai multe bare de combustibil descrise mai sus va

duce destul de repede la supra-încălzirea instalaţiei şi la topirea barelor
de combustibil. Acest lucru merită menţionat şi reţinut, el fiind motivul
pentru care un reactor nuclear nu va putea niciodată exploda ca o bombă
nucleară. Construcţia unei bombe nucleare este un lucru destul de dificil
(întrebaţi-i pe cei din Iran, de exemplu). În cazul incidentului de la
Cernobîl, explozia a fost cauzată de acumularea unei presiuni prea mari,
urmată de o explozie de hidrogen şi penetrarea tuturor straturilor de
protecţie ale reactorului, împrăştiind material radioactiv în mediu (a fost
practic o “bombă murdară” şi nu o explozie nucleară). De ce aşa ceva nu
se va întâmpla în Japonia, veţi afla citind mai departe.

Pentru a controla reacţia nucleară în lanţ, cei ce controlează reactorul folosesc aşa-numitele bare moderatoare. O
bară moderatoare absoarbe neutroni, omorând instantaneu reacţia nucleară ce are loc în miezul reactorului. Un
reactor nuclear este construit în aşa fel încât pentru a funcţiona în mod normal, să nu aibă nevoie de barele
moderatoare. Agentul de răcire (apa) preia căldura excesivă (pe care o transformă în abur şi apoi electricitate) în
acelaşi ritm în care miezul reactorului o produce.

Problema este că după inserarea barelor moderatoare şi oprirea reacţiei în lanţ, miezul continuă să producă ceva
căldură. Uraniul nu mai fisionează, dar un număr de elemente radioactive create de către uraniu îşi continuă procesul
de fisiune, eliberând căldură (izotopi radioactivi de cesiu şi iod care în cele din urmă vor fisiona şi vor crea atomi
stabili care nu vor mai produce radioactivitate). [acesta a fost motivul pentru care imediat după Cernobîl s-au
împărţit pastile de iod populaţiei expuse: glanda tiroidă are obiceiul de a fixa iodul din mediul. Saturarea sa cu iod
din tablete o va împiedica să absoarbă iod radioactiv din mediul înconjurător -n.t.]. Pentru că uraniul nu mai
fisionează, izotopii de cesiu şi iod nu mai sunt produşi în barele de combustibil, astfel că în câteva zile miezul
reactorului se va răci, după consumarea acestor izotopi. Această căldură reziduală le dă bătăi de cap japonezilor
acum.

Recapitulând, primul tip de

material radioactiv este
uraniul din barele de
combustibil plus elementele
radioactive formate prin
fisiunea atomilor de uraniu,
elemente care se găsesc tot
în interiorul barelor de
combustibil (cesiu şi iod).

Mai există şi un al doilea tip

de material radioactiv
produs în afara barelor de
combustibil. Marea
diferenţă este însă că aceste
materiale radioactive au un
timp de înjumătăţire foarte
mic (o viaţă foarte scurtă)
ceea ce înseamnă că aceşti
atomi radioactivi se
descompun rapid în
elemente care nu sunt
radioactive. Rapid însemnând câteva secunde. Dacă aceste elemente ajung în mediu, da, se poate spune că mediul a
fost contaminat cu radiaţie, dar acest lucru nu este deloc periculos. De ce? Până cineva pronunţă cuvântul “R-A-D-I-
O-N-U-C-L-I-D”, elementele în cauză vor fi inofensive, deoarece mare parte din ele deja s-au transformat în
elemente ce nu sunt radioactive. Elementele radioactive de care vorbim sunt N-16 (un tip de atom de azot,
constituent al aerului) şi gaze nobile (xenon). Dar de unde provin acestea? Când atomul de uraniu fisionează,
generează doi sau trei neutroni. Mare parte din neutronii produşi astfel lovesc alţi atomi de uraniu şi menţin reacţia
în lanţ, dar câţiva dintre aceştia pot ajunge în apă sau în aerul din apa care se află în reactor.Când un element care nu
este radioactiv (deci este stabil) va capta un neutron, el devine radioactiv. Însă acesta va scăpa repede de neutronul
suplimentar şi va înceta să fie radioactiv.
Acest al doilea tip de radiaţie este foarte important pentru a vedea ce anume a fost expulzat în mediu în cazul
centralei de la Fukushima.

Ce s-a întâmplat la Fukushima?

Voi încerca să rezum următoarele. Cutremurul care a lovit Japonia a fost de 7 ori mai puternic decât cutremurul
pentru care a fost proiectată centrala. Scara Richter este una logaritmică, astfel că diferenţa dintre un cutremur de 8.2
– valoare luată în calcul la construcţia centralei – şi 8.9 este un factor de 7 şi nu 0.7). Aşa că inginerii japonezi
merită primul val de aplauze, pentru că totul a rămas în picioare după cutremur.

Când cutremurul de 8.9 grade a avut loc, centrala nucleară s-a oprit automat. În câteva secunde de la începutul
cutremurului, barele moderatoare au fost inserate în miez şi reacţia nucleară a fost imediat oprită, urmând ca
sistemul de răcire să transporte afară din sistem căldura degajată. Căldura reziduală reprezintă aproximativ 3% din
căldura totală, când centrala funcţionează la parametri normali.

Cutremurul a distrus sursa externă de electricitate

pentru reactorul nuclear. Acest eveniment reprezintă
unul din cele mai grave accidente de care poate avea
parte o centrală nucleară şi este tratat cu maximă
seriozitate de echipa de proiectanţi. Energia
electrică este necesară pentru a păstra în funcţiune
pompele care asigura debitul agentului de răcire.

Lucrurile au funcţionat timp de o oră deoarece un

set de generatoare Diesel au asigurat electricitatea
necesară. Apoi a venit valul tsunami, mult mai mare
decât proiectanţii centralei au luat în calcul, val care
a măturat aceste generatoare de electricitate.

Atunci când se proiectează o centrală nucleară, se

urmează o filosofie denumită “Defense in Depth“.
Se ia în calcul cea mai mare catastrofă şi se proiectează totul ca să facă faţă acesteia. Mai departe, în cazul în care
sistemele cedează unul după altul, centrala trebui să poată funcţiona în continuare. Un val tsunami care a înlăturat
toată rezerva de energie este un astfel de exemplu. Ultima linie de rezistenţă devine acum al treilea inel de izolare
(vezi discuţia din secţiunea precedentă) care va păstra totul în interiorul reactorului, indiferent de starea barelor de
moderare, indiferent dacă miezul este topit sau nu.

Când generatoarele Diesel nu au mai fost disponibile, reactorul a trecut pe puterea generată de bateriile de urgenţă.
Aceste baterii sunt un fel de backup al backup-ului, asigurând funcţionarea sistemului de răcire al reactorului pentru
8 ore. i aşa s-a întâmplat.

În cele 8 ore, a trebuit găsită o altă sursă de energie care să fie conectată la centrală. Reţeaua energetică naţională nu
a fost disponibilă din cauza cutremurului. Generatoarele Diesel au fost măturate de tsunami. Aşa că au fost aduse
generatoare mobile.

Din păcate, începând de la acest punct, lucrurile au început să meargă prost pentru centrală. Generatoarele extern nu
au putut fi conectat la centrală din cauză că acestea nu se potriveau. Când bateriile s-au consumat, căldura reziduală
nu a mai putut fi transportată în afara reactorului.

În acest moment, personalul centralei a început să urmeze procedurile standard pentru astfel de situaţii de urgenţă.
Alimentarea cu electricitate a sistemului de răcire nu ar fi trebui să se întrerupă în nici o situaţie, însă s-a întrerupt,
aşa că personalul s-a retras la următoarea linie de apărare. Aceste lucruri fac parte din exerciţiile de rutină de care au
parte angajaţii centralei.

Abia acum a început să se vorbească despre posibilitatea topirii miezului. Dacă până la sfârşitul zilei sistemul de
răcire nu ar fi fost pus cumva în funcţiune, miezul s-ar fi topit în cele din urmă şi atunci ar fi intrat în acţiune ultima
linie de apărare, bazinul cu grafit care ar fi captat şi îngropat miezul reactorului.

Dar prioritar în acel moment era menţinerea integrităţii tuburilor din zircaloy precum şi a structurii vasului sub
presiune, pentru a le da timp inginerilor să repare sistemul de răcire.

Deoarece răcirea miezului reactorului este un lucru atât de important, acesta are un număr mare de posibilităţi de
răcire. Până în acest moment nu se ştie exact care din acestea a cedat şi care nu.
Imaginaţi-vă un vas sub presiune aflat pe o flacără. O flacără slabă, dar suficientă cât să încălzească în continuare
vasul. Căldura trebuie disipată prin orice metode au la îndemână cei din camera de control a centralei, altfel
presiunea va creşte. Prioritară este menţinerea integrităţii primului compartiment (menţinerea temperaturii barelor de
combustibil sub 2200 de grade), cât şi a celui de-al doilea compartiment (vasul sub presiune). Pentru acest lucru,
presiunea trebuie scăzută, prin eliberarea de abur din când în când. Acest lucru fiind atât de important, acest vas are
11 valve care permit o astfel de operaţiune, care a şi avut loc, menţinând astfel o temperatură de 550 grade în
interiorul miezului.

A fost momentul în care presa a raportat scurgeri radioactive de la centrala de la Fukushima. Am explicat mai sus de
ce acest lucru nu este deloc periculos pentru mediu sau pentru populaţia din jur.

Momentul primei explozii de la centrala de la Fukushima

În timpul acestor operaţiuni de ventilare a vasului sub presiune, s-a produs explozia. Aceasta a avut loc în afara celui
de-al treilea compartiment de protecţie, în interiorul zidurilor clădirii centralei, zid ce nu are un rol în izolarea
radiaţiei. Încă nu se ştie exact ce s-a întâmplat, dar un scenariu foarte plauzibil este următorul: inginerii au decis să
elibereze excesul de abur nu direct în mediu, ci în spaţiul dintre cel de-al treilea compartiment şi zidul clădirii
reactorului, pentru a permite nivelului de radioactivitate să scadă înainte ca acesta să ajungă în mediu. Problema este
că la temperaturile mari din miez, se poate întâmpla ca moleculele de apă să disocieze, adică legătura H2O să se
rupă în hidrogen şi oxigen, o combinaţie explozivă [motoarele navetei spaţiale folosesc hidrogen şi oxigen lichid
pentru propulsie - n.t.]. Astfel, explozia avut loc în afara celui de-al treilea compartiment, avariind şi clădirea
reactorului. Acest tip de explozie a avut loc şi la Cernobîl, însă atunci a fost în interiorul vasului sub presiune, din
cauza proiectării şi folosirii greşite a acestuia de către personalul sovietic. Acest lucru nu s-a întâmplat şi nu se va
întâmpla la Fukushima, din cauza designului diferit a vasului respectiv. Disocierea apei şi acumularea de hidrogen şi
oxigen este una din cele mai mari probleme întâmpinate în timpul construcţiei unei centrale nucleare (deşi sovieticii
nu şi-au bătut prea mult capul cu asta), astfel încât reactorul a fost astfel proiectat încât acest lucru să nu se întâmple
în interiorul său. S-a întâmplat în afara lui, un lucru nedorit, dar un scenariu posibil, dar fără implicaţii grave pentru
mediu.

În acest moment, presiunea era sub control, aburul în exces fiind evacuat. Însă, dacă fierbeţi continuu o oală sub
presiune şi evacuaţi aburul, în scurt timp nivelul apei din interior va scădea. Miezul este acoperit de câţiva metri de
apă, dar după câteva ore sau zile, aceasta va scădea simţitor. În momentul în care barele de combustibil nu mai sunt
imersate în apă, ele se vor topi în 45 de minute. Acesta este momentul în care tubul zircaloy se va topi.

Acest lucru a început să se întâmple. Răcirea nu a putut fi asigurată înainte ca unele bare de combustibil să fie
avariate prin topire. Materialul nuclear din interior (uraniul) este intact, dar ambalajul de zircaloy începe să se
topească. Din păcate, în acest moment produşii secundari rezultaţi în urma fisiunii uraniului, izotopi radioactivi de
cesiu şi iod vor ajunge în abur. Aspectul cel mai important este că pastilele de uraniu rămân intacte până la 3000 de
grade şi acestea nu au ajuns încă în vapori. A fost confirmată prezenţa unor mici cantităţi de cesiu şi iod radioactiv
în aburul ajuns în atmosferă, moment în care s-a trecut la planul B de acţiune. Planul A presupunea asigurarea răcirii
reactorului. Din ce motiv acest lucru nu s-a întâmplat, nu se ştie cu exactitate, dar probabil că valul tsunami a avariat
rezervele de apă necesară răcirii. Cert este că s-a întâmplat şi porţiuni din tuburile din zircaloy au început să se
topească, lucru confirmat de prezenţa cesiului şi iodului radioactiv în aburul ventilat din reactor în atmosferă.

Apa folosită pentru răcire este foarte curată şi demineralizată (un fel de apă distilată, dar cu un grad sporit de
puritate). Motivul pentru care se foloseşte apă pură este dat de activarea neutronilor din uraniu: apa pură nu se
activează prea mult, aşa că nu devine radioactivă. Impurităţile din apă sau sărurile pot absorbi neutroni mai repede şi
astfel apa poate deveni radioactivă.

Pentru a împiedica o topire generală a miezului şi pentru că nu aveau la îndemână proviziile de apă pură necesare,
operatorii centralei au decis folosirea apei de mare pentru răcire. Încă nu se ştie dacă apa de mare a fost folosită
pentru inundarea miezului sau doar pentru a răci vasul sub presiune, dar acest lucru nu este relevant în acest
moment. Important este că barele de combustibil nuclear s-au răcit în acest fel. Cum reacţia nucleară în lanţ s-a
întrerupt demult, nu a mai rămas de disipat decât acea căldură reziduală de care aminteam mai înainte. Cantitatea
mare de apă a fot de data asta suficientă pentru a ţine piept acestei încălziri reziduale. Datorită faptului că nu se mai
produce căldură, deci nici abur, presiunea scade acum simţitor. În plus, s-a adăugat şi acid boric în apa de mare,
aceasta fiind un fel de bară lichidă de moderare, el captând orice neutron care ar mai fi produs în neutron,
contribuind la răcirea sistemului.

Centrala nucleară de la Fukushima a fost foarte aproape de o topire a miezului reactorului, însă acest lucru a fost
evitat prin pomparea de apă de mare pentru răcirea acestuia şi reducerea presiunii din reactor. Dacă acest lucru nu ar
fi fost posibil, ventilarea aburului în atmosferă era singurul lucru care putea fi făcut pentru a păstra presiunea sub
control. Al treilea compartiment ar fi fost complet izolat, permiţând astfel topirea în siguranţă a miezului reactorului,
fără ca acest proces să răspândească substanţe radioactive în mediu. În cele din urmă sistemul de răcire ar fi fost pus
din nou în funcţiune, pentru a permite operarea în siguranţă a sistemelor reactorului, pentru îndepărtarea capsulelor
de uraniu din miezul topit, care ar fi urmat să fie transportat înapoi la staţiile de procesare ale combustibilului
nuclear. În funcţie de avarie, centrala ar fi fost reparată sau dezmembrată.

Aşadar, pentru a recapitula:

* Centrala este în siguranţă şi va rămâne aşa

* Probabil acest incident va fi catalogat drept unul de gradul 4 pe scara INES: accident nuclear cu consecinţe
locale. Acesta este un lucru destul de rău pentru compania care deţine centrala, dar nu prea afectează pe altcineva.
* Radiaţie nucleară a ajuns în mediu, în timpul ventilării vasului sub presiune, dar toţi izotopii radioactivi din
aburul ajuns în atmosferă au dispărut deja. A fost eliberată în atmosferă şi o cantitate redusă de cesiu şi iod
radioactiv. Atât de redusă încât dacă aţi fi stat deasupra coşului centralei în acest timp, ar trebui să vă lăsaţi de fumat
pentru a avea din nou o speranţă de viaţă apropiată de medie. Izotopii de iod şi cesiu au fost diluaţi de apa mării.
* Primul compartiment a fost avariat, ceea ce înseamnă cu urme de cesiu şi iod vor ajunge în agentul de răcire,
dar nu şi uraniu. Există instalaţii pentru tratarea acestei ape în al treilea compartiment, cesiul şi iodul radioactiv va fi
extras şi depus în zona de deşeuri nucleare, specifice oricărei centrale de acest tip.
* Apa de mare folosită pentru răcire a fost activată într-un oarecare grad. Deoarece barele de control sunt inserate
în reactor, reacţia nucleară a uraniului nu are loc, deci nu contribuie la activarea apei. Materialele radioactive
intermediare (cesiu şi iod) nu mai sunt disponibile în această fază, deoarece fisiunea uraniului s-a oprit de ceva
vreme. Acest lucru reduce şi mai mult activarea radioactivă a apei. În concluzie, apa de mare folosită pentru răcire
este uşor radioactivă, dar acest lucru se va remedia în instalaţiile specifice, înainte ca apa să se întoarcă în natură.
* În timp, apa de mare va fi înlocuită cu agent de răcire normal (apă pură)
* Miezul reactorului va fi demontat şi inspectat, exact ca în cazul normal al schimbului de combustibil
* Barele de combustibil şi întreaga centrală vor fi verificate pentru eventuale avarii. Acest lucru va dura 4-5 ani.
* Sistemele de siguranţă din toate centralele nucleare japoneze for fi îmbunătăţite pentru a suporta un cutremur de
9.0 grade pe scara Richter şi valuri tsunami aferente.
* Cea mai mare problemă va fi criza de energie electrică din perioada imediat următoare. Jumătate din reactoarele
nucleare ale Japoniei vor fi probabil oprite şi inspectate, reducând astfel cu 15% cantitatea de energie din sistemul
naţional. Aceasta diminuare va fi suplimentată de centrale clasice, care erau în mod normal folosite doar pentru a
face faţă în perioadele de vârf. Acest lucru va duce la scumpirea energiei electrice în toată Japonia.