UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE

SI MEDICINA VETERINARA
FACULTATEA BIOTEHNOLOGII

Student: Minca Sorin

Grupa  : B.A

1
 CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………..4

Cap 1 : Importanta

graului………………………………………………………………..5

1.1. Raspandire, suprafete, productii………………………………………………….6

1.1.1 :Repartitia suprafetei cu grau si a productiei mondiale de grau………....6

1.1.2 :Situatia culturii graului in tarile care cultiva peste 1 milion hectare cu

grau.....................................................................................................................
7
1.2. Originea graului…………………………………………………………………….8
1.3. Recoltarea
graului…………………………………………………………………..8

Cap 2 : Ameliorarea graului………………………………………………………………

9

2.1 :Origine si sistematica……………………………………………………………….10

2.1.1:Clasificarea speciilor de grâu, după SEARS, 1963………………………10

2.1.2:Clasificarea speciilor de grâu, după MAK KEY 1966……………………

11

2.2:Genetica graului……………………………..……………………………………….12

2.3 :Germoplasma…………………………………………………………………………
15

Cap 3 :Obiective de ameliorare…………………………………………………………

16

2
3.1: Ameliorarea capacităţii de producţie
……………………………………............17

3.1.1:Optimizare proceselor fiziologice………………………………………….17

3.1.2: Optimizarea proceselor de

morfogeneză………………………………....18

3.2: Ameliorarea calitatii de productie…………………………………………………

20

3.2.1: Creşterea conţinutul de proteine…………………………………..…20

3.2.2: Sporirea proporţiei de aminoacizi esenţiali.

………………………..20

3.2.3: Îmbunătăţirea calităţii din punct de vedere tehnologic…………....21

3.3: Ameliorarea rezistenţei la

iernare……………………………………………..21

3.4:Ameliorarea rezistenţei la boli………………………………………………….22

3.5: Ameliorarea pretabilităţii la mecanizarea

culturii…………………………..22

3.6: Ameliorarea
precocităţii………………………………………………………...23

Cap 4: Metode de ameliorare……………………………………………………………

24

4.1:
Hibridarea………………………………………………………………………...24

4.2:Mutaţiile……………………………………………………………………………24

4.3: Metode
speciale…………………………………………………………………..26

3
 4.4: Selectia…………………………………………………………………………….26

Cap 5: Graul
hibrid……………………………………………………………………….27

Bibliografie ………………………………………………………………………………..29

Introducere…

Grâul este originar din Asia de sud-vest. Cele mai vechi dovezi arheologice
referitoare la cultivarea grâului au fost descoperite în Siria, Iordania, Turcia,
Armenia și Irak.

Acum aproximativ 9000 de ani, o specie de grâu sălbatică (einkorn,

Triticum boeoticum) a fost recoltată și apoi cultivată de către locuitorii acelor
meleaguri, fapt confirmat de dovezile arheologice ale agriculturii sedentare din
zonă. Aproximativ 1000 de ani mai târziu, o mutație a survenit în cadrul altei
specii de grâu, numită emmer (Triticum dicoccoides), rezultând o plantă cu
boabele mai mari, care nu se mai puteau împrăștia în bătaia vântului. Deși
această plantă nu s-ar fi putut reproduce în sălbăticie, oferea mai multă hrană

4
pentru oameni și astfel a întrecut celelalte specii, devenind primul strămoș al
varietăților moderne de grâu.

La începuturi, boabele de grâu se pare că erau consumate crude, mai apoi

fiind prăjite sau fierte în apă, sau sub formă de turte, făcute din făina grosieră
rezultată prin măcinarea lor între două pietre. Grâul se impune ca aliment de bază
în cultura occidentală, fiind prezent în mesele zilnice sub formă de pâine, griș,
paste făinoase, produse de patiserie, biscuiți, etc.

Cultura grâului nu este la fel de dificilă precum cea a orezului, câmpurile

cultivate nu necesită o amenajare specială sau lucrări laborioase de întreținere.
Între semănat și recoltă, muncile câmpului sunt relativ reduse. Odată cules, spre
deosebire de orez, grâul nu trebuie supus unor operații speciale (decorticare).

Cap1 : Importanta graului

Graul este cea mai importanta planta cultivate, cu cea mai mare
raspandire pe glob, cultivat in peste 100 de tari si constituie o sursa comerciala de
prim rang. Importanta graului este data de :

 compozitia chimica a boabelor si raportul dintre hidrantii de

carbon si proteine, in raport cu cerintele organismului uman ;
 plasticitatea ecologica ridicata, fiind cultivat in zone cu climate
diferite (subtropical, mediteranean, oceanic, continental de stepa
), pe diferite tipuri de sol ca nivel de fertilitate ;
 posibilitatea de mecanizare integrala a culturii si de obtinere a
unor productii ieftine ;

5
  posibilitatea de pastrare, de transport si depozitare fara sa se
altereze.
Utilizarile graului sunt multiple si variate. Boabele se folosesc pentru o
gama de produse de morarit din care se fabrica un sortiment bogat de produse de
panificatie, paste fainoase, produse de patiserie si biscuiterie care constituie
alimente de baza pentru 35-55 % din populatia globului, asigura 50-55 % din
caloriile consumate in lumea intreaga, impreuna cu celelalte cereale cultivate.

Pentru prelucrarea boabelor de grau este creata o intreaga industrie avand

in linii mari urmatoarea succesiune :

 industria conditionarii si pastrarii ;

 industria moraritului ;
 industria panificatiei ;
 alte industrii ( amidon, gluten alimentar, alcool alimentar
glucoza, bioetanol, nutreturi, combinate, etc.).

In urma procesarii graului in morile de mare capacitate rezulta cantitati

mari de tarate, care constituie un furaj concentrat valoros ( bogat in proteine,
lipide si saruri minerale ) si germeni cu continut ridicat in vitamine, care
constituie o polivitamina naturala dar si lipide cu utilizari in cosmetologie.

Paiele ramase dupa recoltare se pot folosi pentru fabricarea celulozei, furaj
de volum sau asternut pentru diverse categorii de animale, ingrasamant organic
dupa o perioada de compostare sau incorporate ca atare in sol, dupa recoltare,
iar prin brichetare se pot folosi ca combustibil.

Importanta agronomica este data de :

 mecanizare integrala a culturii ;

 eliberarea devreme a terenului si posibilitatea efectuarii
araturilor de vara, fiind o buna premergatoare pentru
majoritatea culturilor ;
 dupa soiurile timpurii, permite amplasarea unor culturi
succesive in anumite zone.

6
1.1 :Raspandire, Suprafete, Productii
Datorita plasticitatii ecologice, graul este cultivat pe toate continentele,
intre 65° latitudine nordica in Norvegia si 45° latitudine sudica in Argentina si de
la nivelul marii pana la 3500 m in Ecuador.

Graul se cultiva in lume pe circa 230 milioane hectare, cu mici fluctuatii in

timp( 224 mil. Ha in 1998, 208 mil. Ha in 2003).

Productia mondiala de grau a atins 609 mil. tone in 1998 si 557,3 mil. tone
in 2003, din care 85 – 103 mil. tone constituie obiect de comert in fiecare an.

Productia medie mondiala in ultimii ani a fost 2530 – 2677 kg boabe/ha.

1.1.1 :Repartitia suprafetei cu grau si a productiei mondiale de grau

Continentu Suprafata Productia Productia

l (mii ha) medie globala
(kg/ha) (mii tone)
Pe glob 208.133 2677 557.308
Asia 94.679 2615 247.645
Europa 51.221 3036 155.497
America 32.483 2775 90.150
de Nord
Tarile 43364 2127 92.222
fostei URSS
Oceania 12.509 1952 24.418
Africa 8.228 2324 19.124
America 9.012 2271 20.473
de Sud

1.1.2 :Situatia culturii graului in tarile crae cultiva peste 1 milion

hectare cu grau

7
 Tara Suprafata Productia Productia
cultivata medie globala
(mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Algeria 2.400 825 1908
Maroc 2701 1228 3316
Egipt 984 6357 6225
Canada 10971 1940 21.280
SUA 19689 2706 53.278
Argentina 7108 2493 17.730
Brazilia 1702 1881 3203
Afganistan 2125 1320 2.800
China 24.399 3823 93.500
India 24.963 1742 68.458
Iran 6000 1250 7.500
Pakistan 8.125 2333 18.955
Turcia 8.600 1861 16.000
Bulgaria 1249 3042 3.800
Franta 4.779 6632 31.695
Germania 2.900 7893 22.889
Italia 2305 2822 6503
Anglia 1630 7077 11.570
Polonia 2627 3576 9.393
Romania 2500 3044 7730
Ungaria 1204 4293 5176
Australia 12526 1818 23.760
Kazahstan 10827 1192 12910
Federatia 20920 2241 46.871
Rusa
Ucraina 6.880 3101 21.333

Marii producatori sunt in acelasi timp si exportatori de grau. In anul  

2001, marii exoprtatori au fost : SUA 25,2 mil. tone, Canada 9,5 mil. tone,
Australia 8,6 mil. tone si Argentina 8,2 mil. tone.

Marii importatori sunt : Brazilia, Egipt, Japonia, Iran, Algeria si Mexic.

Tarile UE sunt mari producatoare de grau ( 103,8 mil. tone in anul 2001 ), dar

8
exporta anual numai 16 mil tone datorita restrictiilor impuse prin acordurile cu
SUA.

In Romania, suprafetele cultivate cu grau au cunoscut modificari putin

importante.

1.2 : Originea graului

Pe baza descoperirilor arheologice facute in decursul timpului s-a
confirmat ca originea graului este in Orientul Apropriat, iar vechimea sa este
de cca 11 mii ani, asa cum precizeaza botanistii si geneticii de la institutul
Weizman ( Israel ) si de la Universitatea Missouri ( SUA ), pedescoperirilor
mai recente.

1.3 : Recoltarea graului

Cel  mai potrivit moment de recoltare la grau este la maturitatea
deplina, cand umiditatea boabelor a ajuns la 14-15 %. In acest moment
combinele de recoltare lucreaza fara pierderi de boabe in resturile vegetale,
% redus de boabe sparte, curatirea boabelor se poate regla fara dificultate,
boabele se pot depozita in conditii bune, fara sa fie necesare interventii
pentru uscare.

Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje : presa de balotat

pentru furaje, persa de balotat cilindrica si masina de adunat si capitat, in
functie de destinatie.

Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca asternut sau furaj

pentru animale, materie prima in industria celulozei sau ca materie pentru
compostori.

Mijloacele mecanice performante sunt echipate cu dispozitive de tocare

a paielor si imprastiere pe sol pe latimea de lucru a combinei, concomitent cu

9
recoltatul. Prin lucrarile ulterioare ale solului se face incorporarea fara
dificultate.

Arderea paielor si a miristii dupa recoltarea graului sunt interzise prin

lege, aceasta solutie se accepta in cazul solelor infestate cu diversi agenti
patogeni sau daunatori numai cu autorizatie de la Organele judetene pentru
protectia mediului.

Cap 2 :Ameliorarea graului

Grâul este un aliment de bază care este principala sursă de hrana pentru
aproximativ 40% din populaţie.

Datorită adaptabilităţii largi, arealul de cultură a grâului se întinde de la

600 latitudine nordică până la 450 latitudine sudică. În privinţa altitudinii, grâul
poate fi întâlnit până la o altitudine de 3500 m.

Utilizarea în alimentaţie se datorează valorii alimentare dată de conţinutul

în proteine cu valoare nutritivă superioară, obţinută la un preţ de cost mult mai
scăzut decât cel al porumbului.

Ca şi conţinut biochimic, în boabele de grâu se găsesc proteine bogate în

aminoacizi esenţiali 7-22%, amidon 65-70%, lipide 2-4%, săruri minerale,
vitaminele B, K, PP, H (lipesc însă vitaminele A, C, D).
Boabele de grâu îşi găsesc o largă utilizare în panificaţie, industria
alcoolului şi a glucozei. Tărâţele şi resturile vegetale sunt folosite în furajarea
animalelor.

2.1: Originea şi sistematică

Cercetările arheologice şi cele de sistematică arată că grâul a fost cultivat
din cele mai vechi timpuri. Există date de atestă că grâul a fost cultivat în Orientul

10
Mijlociu şi Asia Mică cu 10.000-15.000 ani în urmă, în centrul Mediteranean cu
peste 6.000 ani.

Cea mai veche formă cultivată a fost alacul (Triticum monococum) iar din
grupa speciilor hexaploide T.spelta. Din centrul de cultură Asia Mică, cele două
specii s-au răspândit în Europa, nordul Africii şi sudul Asiei.

În clasificarea speciilor de grâu există două sisteme de clasificare, în

funcţie de gradul de ploidie.

Speciile de grâu fac parte din familia Gramineae, genul Triticum.

După SEARS (1963) citat de CEAPOIU şi colab., 1986 , există 11 specii de

grâu, grupate în trei grupe.(Tabelul 1.1)

Tabelul 1.1.

2.1.1:Clasificarea speciilor de grâu, după SEARS, 1963.

Grupa diploi Grupa tetraploidă Grupa hexaploidă

(4x) genomul AABB
dă (2x) (6x) genomul
AABBDD
genomul AA
T.boeticum T.dicocoides, T.aestivum ssp.:
(T.aegilopsoides)
T.dicocum, - vulgare,
,
T.durum, - compactum,
T.monococum.
T.turgidum -
sphaerococum,
T.turanicum
- spelta,
T.polonicum
- macha,
T.persicum
- vavilovii
T.timopheevi
(AAGG)

11
 După MAK KEY (1966) citat de AURIAU şi colab., 1992), există 5 specii de
grâu, deoarece deosebirile între speciile grupei diploide şi între cele ale grupei
tetraploide (conform clasificării lui SEARS) sunt foarte mici, între acestea
diferind doar câte o singură genă. (tabelul 1.2)
Tabelul 1.2.

2.1.2: Clasificarea speciilor de grâu, după MAK KEY 1966.

Grupa diploidă Grupa tetraploidă Grupa

(2x) (4x) hexaploidă (6x)
T.monococum. T.turgidum T.aestivum
(AA) (AABB) (AABBDD) ssp.:

T.timopheevi - vulgare,
(AAGG)
- compactum,

-
sphaerococum,

- spelta

T.zukovski
(AAAAGG)
Accepţia generală asupra evoluţiei speciei T.aestivum este că acesta este un
alohexaploid având la bază trei specii diploide: T.boeticum (AA), Aegilops
speltoides (BB) şi A.squarosa (DD)

2.2: Genetica grâului

Cercetările de genetică la grâu au fost numeroase, dar s-au desfăşurat
destul de greoi din cauza numărului mare de cromozomi, a existenţei celor trei
genomuri şi a interacţiunii puternice dintre genotip şi mediu. Cu toate că se

12
cunosc bine cromozomii genotipului cu genele caracteristice, încă nu s-a
definitivat o hartă cromozomială completă a grâului.

Numerotarea cromozomilor a fost făcută de către Sears în anul 1956: 1A la

7A, 1B la 7B, 1D la 7D.

Studiul localizării genelor pe cromozomi a fost făcut cu ajutorul

monosomilor şi nulisomilor, obţinând pe lângă localizarea genelor pe cromozomi
şi stabilirea determinismului genetic pentru principalele caractere.

Capacitatea de producţie este un caracter complex influenţat puternic de

condiţiile de mediu, având o stabilitate destul de redusă. Determinismul genetic al
acestui caracter este de tip poligenic cu efecte de aditivitate, dominanţă,
spradominanţă sau epistazie, putând fi implicate şi oligogene sau gene cu efecte
modificator de amplificare, inhibare sau reducere.
În urma unui astfel de determinism rezultă două componente ale capacităţii
de producţie: o componentă morfologică şi una fiziologică, ambele fiind
influenţate de condiţiile de mediu în proporţie de 50-60%.

În privinţa componentelor producţiei interesează stabilitatea genetică a

acestora. Caractere cu stabilitate genetică mare sunt: MMB, densitatea spicului,
numărul de spiculeţe din spic. Stabilitate mijlocie prezintă: lungimea spicului,
numărul de boabe din spic, iar cu stabilitate mică: numărul fraţilor fertili,
greutatea boabelor din spic, numărul de boabe din spic şi numărul boabelor pe
plantă.

Calitatea la grâu prezintă două componente principale: procentul de

proteină şi calitatea proteinei.

Procentul de proteină variază între 8 şi 12%, dar la soiurile cultivate este

de 14-16%. Procentul de proteină este determinat poligenic cu efecte de aditivitate
şi dominanţă. Există şi gene majore dominante (genele Pro 1 şi 2 amplasate pe
cromozomul 5D la soiul Hope; sau gene amplasate pe cromozomii 1A,1B,1D la
linia F.26-70) sau recesive (amplasate pe cromozomii 5A şi 5D la soiul Atlas 66).

Procentul de proteină are un coeficient de ereditate cuprins între 0,4-0,8 şi

este corelat negativ cu capacitatea de producţie.

13
 Calitatea proteinei este dată de calitatea glutenului. Această fracţie
proteică are două componente: gliadina determinată de gene amplasate pe
cromozomii 2,3,4,7 şi gluteina determinată de gene amplasate pe cromozomii 1.

Rezistenţa la ger este un caracter determinat poligenic intervenind puţine

gene majore. Pentru acest caracter apar frecvent transgresiuni în populaţiile
hibride. Genele pentru acest caracter sunt localizate pe cromozomii 1B, 1D,
7A,4D, 5D.
Rezistenţa la diferitele boli poate fi prezentă de tip vertical sau orizontal.
Principalele gene recunoscute pentru rezistenţa la boli sunt:

- pentru făinare (Erysiphe graminis): Pm 1-8, bun donator soiul Khlapi,

- pentru rugina brună (Puccinia recondita): Lr 1-26 preluate de la genurile

Aegilops, Secale, Agripyron, T.monococum, T.timopheevi,

- pentru rugina galbenă (Puccinia striiformis): Yr 1-10 preluate de la

Aegilops, Agropyron sau de la donatorii Nadadores sau Aurora,

- pentru rugina neagră (Puccinia graminis): Sr 1-37, preluate de la

T.monococum, T.turgidum, T.timopheevi, Aegilops, Agropyron, Haynaldia

- pentru mălură (Tiletia sp.): Bt 1-10, bun donator Turkei 3055,

- pentru fuzarioză (Gibberella sp.): gene neprecizate găsite la T.timopheevi,

Aegilops, Agropyron,

- pentru septorioză (Septoria sp.): gene neprecizate la soiurile Oasis şi

Blueboy.

Rezistenţa la dăunători se poate realiza în mai multe moduri: prin

nepreferinţă, prezenţa unor antibiotice sau poate fi creată numai o toleranţă.

Pentru principalii dăunători pot interveni gene majore sau poate apărea un
determinism de tip poligenic.

- pentru musca de Hessa: genele H 1-8 preluabile din soiurile Turkey,

Seneca, Jawa,

14
 - pentru viespea grâului: gene neprecizate găsite în soiurile Rescue, Rega,
Fortuna,

- pentru gândacul ovăzului: gene neprecizate care conferă peroziatate

frunzelor găsite în soiul Doweny

- pentru păduchele verde al grâului: gene neprecizate găsite în soiul Amigo

sau triticalele Gancho.

Rezistenţa la scuturare a fost mai puţin studiată. Se cunoaşte că prezenţa

genei Tg de pe cromozomul 2B conferă tenacitate rahisului. Această genă provine
de a unele specii de Aegilops.

Rezistenţa la încolţirea în spic este determinată de genele R 1-3 cu acţiune

cumulativă, gene amplasate pe cromozomii 3A, 3B, 3D. Se cunoaşte că formele cu
bob roşu sunt mai rezistente.

Rezistenţa la cădere este influenţată de elemente morfologice: talie şi

structura anatomică a paiului. Este un caracter determinat poligenic, genele fiind
amplasate pe cromozomii 1A, 2A, 2B, 4B, 2D, 3D. Reducerea taliei se poate face
utilizând genele Rht 1-7 plus genele de piticire d cu efect aditiv. Cel mai utilizat
donator pentru reducerea taliei este soiul Norin 10.

Rezistenţa la secetă prezintă un determinism genetic mai puţin cunoscut,

ştiindu-se doar că pot interveni atât gene majore cât şi gene minore.

Precocitatea este un caracter determinat de gene dominante. Pentru

precocitate acestea sunt amplasate pe cromozomul 7D a soiurilor Kanred şi
Kharkov, iar pentru tardivitate pe cromozomii 1A şi 7D ai liniei Cornell Selection
507.

2.3: Germoplasma
Germoplasma la grâu este foarte bogată. Pe lângă populaţiile locale şi
soiurile vechi (Odvoş 231, Cenad 117, A-15) se pot utiliza ultimele creaţii
româneşti din principalele centre de ameliorare.

15
 Creaţiile de la Fundulea sunt mai timpurii, rezistente la iernare şi secetă, cu
o calitate bună, cu capacitate mare de adaptare, având producţie bazată pe
capacitate mare de înfrăţire. Spicele şi boabele sunt mai mici.
Creaţiile de la Lovrin sunt foarte productive, cu spice şi boabe mari, dar cu
capacitate mai slabă de înfrăţire. Rezistenţa la cădere este bună, dar sunt mai
sensibile la iernare şi cu calitate mai slabă.

Soiurile străine prezintă caracteristici aparte în funcţie de zona de

provenienţă. grupa ecologică din estul Europei se caracterizează printr-o foarte
bună rezistenţă la ger şi secetă, capacitate de înfrăţire foarte bună, productivitate
satisfăcătoare, foarte precoce dar bune calitativ.

Grupa ecologică din centrul Europei prezintă capacitate de producţie bună

şi o rezistenţă la iernare medie.

Grupa ecologică din vestul Europei se caracterizează printr-o

productivitate foarte mare, sunt forme tardive, cu spic foarte mare, foliaj bogat,
pretenţioase faţă de umiditate şi fertilizare, dar slabe din punct de vedere calitativ.

Grupa ecologică din estul Asiei se caracterizează prin precocitate, talie

redusă, rezistenţă la cădere, boabe mici.

Grupa ecologică din centrul Asiei se caracterizează prin rezistenţă la boli.

Grupa ecologică din America de Sud se caracterizează prin productivitate

mai redusă dar rezistenţă la aciditatea şi excesul aluminiului în sol.

Grupa ecologică din Africa este rezistentă la secetă, cuprinzând forme

specifice de primăvară.

Genitorii de profesie sunt soiuri sau linii care prezintă gene speciale, aceste
soiuri fiind amintite la determinismul principalelor caractere. Cei mai cunoscuţi
sunt: Fiorello pentru boabe mari, Norin 10 pentru talie mică, Atlas 66 pentru
calitate, etc.

Speciile înrudite constituie un bogat rezervor de gene pentru rezistenţe la

boli sau la factorii de mediu nefavorabili.

16
 Speciile diploide sunt rezistente la rugini şi făinare şi au o bună capacitate
de înfrăţire. Speciile tetraploide prezintă gene de rezistenţă pentru majoritatea
bolilor. T.turgidum poate fi folosit pentru îmbunătăţirea capacităţii de producţie,
iar T.durum şi T.timopheevi pentru corectarea calităţii.

Pe lângă speciile genului Triticum, mai pot fi folosite ca genitori pentru

diferite tipuri de rezistenţe, specii din genurile Aegilops, Agropyron, Secale,
Haynaldia.

Cap 3: Obiective de ameliorare

Obiectivele de ameliorare pot fi împărţite în patru mari categorii:

- Ameliorarea capacităţii de producţie în condiţii de mediu nelimitative.

- Stabilitatea recoltei în condiţii de mediu limitative (rezistenţă la boli, la

factorii de mediu nefavorabili, precocitate).

- Adaptare la tehnologia aplicată (recoltare mecanizată, rezistenţă la

erbicide, adaptare la condiţii de irigare).

- Îmbunătăţirea calităţii recoltei.

Aceste obiective se vor avea în vedere ca un complex, ameliorarea făcându-

se concomitent în toate direcţiile, acţionarea într-o singură direcţie fiind
neeconomică.

Cu cât numărul obiectivelor propuse este mai mare cu atât progresul

genetic este încetinit. Ca urmare, se va stabili o strategie de ameliorare prin
punctarea priorităţilor în funcţie de necesităţile zonei deservite de laboratorul de
ameliorare. Pentru a se realiza acest lucru este necesară cunoaşterea factorilor
limitativi din zonă, a posibilităţilor de progres genetic şi alegerea unor metode de
ameliorare care să poată duce la realizarea obiectivelor propuse.

3.1:Ameliorarea capacităţii de producţie.

17
 Nivelul producţiilor atinse de soiurile actuale este de 8.000-9.000 kg/ha,
dar teoretic, potenţialul biologic poate permite atingerea unor valori de 11.000-
13.000 kg/ha. Pentru atingerea unor astfel de parametrii trebuie îmbunătăţite
unele caracteristici morfologice şi unele însuşiri fiziologice.

3.1.1: Optimizare proceselor fiziologice.

Producţia de boabe este realizată în urma acţiunii a trei procese fiziologice

importante: fotosinteza, respiraţia, utilizarea asimilatelor în procesele de creştere
şi depunere a lor ca substanţe de rezervă.

Sporirea potenţialului fotosintetic se realizează prin obţinerea unor forme

cu suprafaţa foliară mai mare şi o poziţionare erectă a frunzelor astfel încât să
valorifice mai bine lumina. Un potenţial fotosintetic mai mare îl prezintă speciile
diploide şi cele tetraploide de la care pot fi preluate gene pentru îmbunătăţirea
acestei însuşiri.

În privinţa suprafeţei foliare, prin crearea unor forme cu frunze mai late, se
tinde spre o suprafaţă foliară de 5-7 m2 suprafaţă folaiară/m2 de teren.

La asemenea suprafeţe foliare, pentru asigurarea unei bune aprovizionări

cu substanţe nutritive, este necesară şi dezvoltarea sistemului radicular.

În scopul direcţionării asimilatelor spre depunere şi evitarea consumării lor

în procesele de creştere, este necesară reducerea taliei, obiectiv ce contribuie şi la
mărire rezistenţei la cădere.

3.1.2. Optimizarea proceselor de morfogeneză.

Formarea elementelor morfologice componente ale producţiei se realizează

secvenţial. În fiecare fază fenologică se formează câte un component de producţie,
care are determinism genetic stabilit. Pentru aceasta se urmăreşte selecţia
formelor dorite sau folosirea metodelor adecvate pentru crearea acestora, apoi a
celor de identificare a creaţiilor valoroase.

În urma optimizării proceselor de morfogeneză se îmbunătăţesc

caracteristicile morfologice componente ale producţiei. Producţia de boabe are

18
două componente importante: numărul spicelor la unitatea de suprafaţă şi
productivitatea unui spic.

Numărul de spice la unitatea de suprafaţă depinde de:

- capacitatea de înfrăţire care este un caracter determinat genetic cu

influenţă din partea condiţiilor de mediu;

- calitatea seminţei de care depinde numărul plantelor răsărite. Acest

caracter este influenţat de mărimea embrionului, viteza de germinare, puterea de
străbatere care este mai mare la formele cu coleoptil lung sau cele la care
numărul rădăcinilor embrionare este mai mare.

- rezistenţa la iernare influenţează direct numărul spicelor la unitatea de

suprafaţă prin desimea plantelor rămase după trecerea peste iarnă.

Productivitatea spicului este un caracter complex, care include mai multe

elemente morfologice.

- numărul de boabe din spic este influenţat de durata de creştere a

primordiei spicului care duce la realizarea unei anumite lungimi a spicului şi de
mărimea suprafeţei de asimilaţie care contribuie la asigurarea asimilatelor pentru
ducerea la maturitate a unui număr de boabe cât mai mare, astfel existând
posibilitatea creşterii numărului de boabe din spiculeţ mai mare de 3. Genetic
acest lucru se poate realiza prin transferarea de gene de la unele forme ce
prezintă 7-8 boabe în spiculeţ, de exemplu soiul Tetrastichum. Asemenea forme
pot realiza în jur de 20.000 boabe/m2. (AUSTIN şi colab. 1989)

- mărimea boabelor este un alt element component al productivităţi spicului.

Acesta este dependent de mărimea ovarelor, de durata de umplere a boabelor şi de
longevitatea aparatului foliar. Pentru creşterea mărimii ovarelor există gene
speciale care pot fi găsite în soiurile: Lovrin 231, Fiorello, Cologna.

În ameliorarea capacităţii de producţie trebuie avute în vedere şi corelaţiile

dintre acest caracter şi alte caractere. În cazul unor corelări negative,
îmbunătăţirea productivităţii se face greu. Astfel, producţia de boabe este corelată
negativ cu talia redusă. Formele cu talie mică sunt rezistente la cădere, dar

19
prezintă coleoptilul mic ceea ce afectează răsărirea, au o masă vegetativă redusă
ceea ce afectează capacitatea de asimilaţie, ducând şi la o micşorarea a mărimii
boabelor.

Capacitatea de producţie este corelată negativ şi cu perioada de vegetaţie

scurtă. Formele precoce prezintă avantajul că sunt mai puţin afectate de boli şi de
secetă, dar prezintă un număr de fraţi mai mic fiind scurtată perioade de înfrăţire,
sunt mai slab rezistente la ger şi prezintă boabe mai mici fiind redusă perioada de
umplere a boabelor.

Aceste corelaţii nedorite pot şi evitate prin găsirea unor forme care fac
excepţie, forme la care s-a realizat ruperea corelaţiilor, sau găsind forme care
prezintă un "compromis" cu eficienţă fiziologică maximă.

Ameliorarea capacităţii de producţie se realizează destul de greu deoarece

este un caracter complex, numărul genelor implicate fiind foarte mare. O altă
piedică este faptul că interacţiunile dintre genotip şi mediu sunt complexe, iar
estimarea productivităţii din primele generaţii se face cu precizie redusă. Fiind un
caracter cantitativ şi dependent de acţiunea omului, numărul segregantelor
valoroase este redus, iar dacă se are în vedere prezenţa transgresiunilor, acestea
apar foarte rar.

Pentru a creşte eficienţa ameliorării acestui caracter, trebuie făcută o

selecţie indirectă timpuriu pe baza elementelor morfologice componente ale
producţiei, sau pe baza caracterelor corelate cu aceasta. Selecţia timpurie trebuie
făcută pentru caracterele cu ereditate simplă cum sunt: mărimea boabelor,
capacitatea de înfrăţire, masa a 1000 boabe.

O cale de selecţie rapidă, care cuprinde atât elementele fiziologice cât şi

cele morfologice, este alegerea prin intermediul indicelui de recoltă sau a
randamentului de boabe.

3.2: Ameliorarea calităţii.

Calitatea boabelor de grâu poate fi privită sub diferite aspecte, atât în ceea
ce priveşte conţinutul biochimic, cât şi însuşirile tehnologice.

20
 3.2.1: Creşterea conţinutul de proteină.

În ceea ce priveşte conţinutul de proteină în boabele de grâu, există o

variabilitate foarte mare. Diferenţele dintre soiuri în privinţa conţinutului de
proteină se menţin fără a fi influenţate de condiţiile de mediu. Ca genitori pentru
mărirea valorilor pentru acest caracter se pot folosi genitorii de profesie: Atlas
66, linia F 26-70, Naphall, April.

Procentul de proteină este corelat negativ cu capacitatea de producţie.

pentru a reduce la minim efectul acestei corelaţii se recomandă folosirea unor
metode rapide de detectare a conţinutului de proteină încă din etape ale selecţiei,
selecţia liniilor după cantitatea de proteină la unitatea de suprafaţă sau selecţia
pe baza indicelui de eficienţă a utilizării azotului ( produsul între procentul de
proteină şi indicele recoltei utile). Această corelaţie negativă se reflectă în faptul
că nu există soiuri foarte productive şi cu o calitate foarte bună. Îmbunătăţirea
conţinutului în proteină se poate realiza prin transfer de gene de la unele specii
înrudite: T.turgidum, T.diccocoides, T.durum. (PAYNE şi colab., 1980)

3.2.2: Sporirea proporţiei de aminoacizi esenţiali.

Dintre aminoacizii esenţiali, lizina şi metionina sunt deficitari. Conţinutul în

lizină este corelat negativ cu procentul de proteină până la valoarea de 16%.
Dintre soiurile bogate în aceşti doi aminoacizi, pot fi folosite ca genitori Naphall,
Hybrid English.

3.2.3: Îmbunătăţirea calităţii din punct de vedere tehnologic.

- Calitatea de morărit se referă la randamentul maxim de produs finit

(făină) la un consum energetic minim. Acest fapt depinde de mai multe
caracteristici. Una dintre acestea este procentul de endosperm din bob care
trebuie să fie între 73 şi 86%. Procente ridicate prezintă boabele mari, pline,
sferice, cu sănţuleţul ventral superficial.

Un consum energetic redus se obţine la boabele cu duritate mică, uniforme,

la care endospermul se desprinde uşor de pericarp.

21
 - Calitatea de panificaţie este o însuşire complexă care este dependentă de
conţinutul de proteină şi de calitatea acesteia. O proteină bogată în gluten duce la
obţinerea unei făini cu putere mare, cu randament al aluatului bun, cu o putere
mare de absorbţie a apei. Calitatea glutenului influenţează caracteristicile pâinii:
volum, porozitate, elasticitate. (GRAYBOSCH şi colab., 1996)

- Calitatea pentru paste făinoase este dependentă de conţinutul de gluten şi

de o altă componenţă a glutenului. În această situaţie, glutenul trebuie să fie puţin
gonflabil, iar aluatul să îşi păstreze forma la modelare.

3.3: Ameliorarea rezistenţei la iernare.

Rezistenţa la iernare este o însuşire care influenţează direct capacitatea de
producţie. Aceasta este determinată poligenic cu contribuţia unor gene majore.
Fiind un caracter cantitativ, se atinge cu greu nivelul rezistenţei părintelui cel mai
rezistent, dar adesea apar transgresiuni favorabile.

Pentru această însuşire, trebuie ales un prag minim de rezistenţă, deoarece

este corelat negativ cu capacitatea de producţie. Limita de rezistenţă trebuie
stabilită în funcţie de caracteristicile climatice ale zonei unde va fi cultivat viitorul
soi. Pentru asigurarea unei siguranţe a recoltei capacitatea de producţie trebuie
testată concomitent cu rezistenţa la iernare. În cazul în care testarea în condiţii
naturale nu este relevantă, din cauza iernilor blânde, testarea acestui caracter
trebuie făcută în condiţii artificiale, deşi aceste metode nu caracterizează complet
rezistenţa la iernare, ci mai mult rezistenţa la ger. Astfel, cele două metode trebuie
aplicate împreună, sau testarea trebuie făcută în zone cu ierni aspre.

3.4: Ameliorarea rezistenţei la boli

Rezistenţa la boli este un obiectiv permanent deoarece variabilitatea
ecologică a agenţilor patogeni este foarte mare. Permanent apar numeroase rase
fiziologice specializate astfel că în această direcţie de ameliorare progresele se
obţin greu.

În trecut programele de ameliorare s-au bazat pe folosirea genelor de

rezistenţă totală, uşor de transferat prin back-cross din surse de gene cunoscute.
Diversificarea continuă a agenţilor patogeni face ca soirile create prin această

22
metodă să aibă o viaţă scurtă, apariţia unei rase fiziologice noi ducând la
distrugerea soiului.

În prezent, se conturează ameliorarea rezistenţei la boli prin acumularea în

genotip a oligogenelor sau amestecul unor genotipuri diferite în privinţa
genelor de rezistenţă (soiuri multilinale), acestea fiind forme tolerante. (KNOTT,
1995)

Astfel de soiuri se pot crea cu o bună rezistenţă la făinare şi rugini, dar

pentru rezistenţa la septorioză şi fuzarioză sursele de gene de rezistenţă sunt mai
puţin cunoscute. Sursele de rezistenţă la boli au fost prezentate la descrierea
determinismului genetic al principalelor caractere.

3.5: Ameliorarea pretabilităţii la mecanizarea culturii.

Pretabilitatea la mecanizarea lucrărilor din tehnologie necesită o bună
rezistenţă la cădere şi la scuturare.

Rezistenţa la cădere este un caracter dependent de înălţimea plantelor şi

constituţia anatomică a paiului. Rezistenţa paiului la frângere este bună când
ţesuturile mecanice sunt bine dezvoltate (startul de sclerenchim) şi numărul
fasciculelor libero-lemnoase este mare. Elemente de selecţie sunt şi diametrul şi
lungimea paiului.

Cel mai frecvent şi mai facil, îmbunătăţirea rezistenţei la cădere se face prin
crearea de soiuri cu pai scurt, diametru mare, o bună ancorare a rădăcinilor în
sol. Cel mai dificil se îmbunătăţeşte elasticitatea paiului. (STORLIE şi TALBERT,
1993)

Testarea acestei însuşiri se poate face prin metode indirecte (măsurători

biometrice sau studii anatomice asupra paiului) sau direct în câmp, folosind
agrofondurile de provocare.

Rezistenţa la scuturare este un caracter care la soiurile actuale de grâu nu

pune probleme deosebite. Aceasta depinde de gradul de acoperire a boabelor cu
glume şi palee.

23
3.6: Ameliorarea precocităţii.
Obţinerea de soiuri precoce este un obiectiv important datorită unor
avantaje care apar. Formele precoce sunt mai puţin atacate de principalele boli,
scapă de acţiunea nefavorabilă a secetei şi temperaturilor ridicate, dar sunt mai
puţin productive.

În ameliorare se urmăreşte crearea de soiuri din toate grupele de

precocitate pentru a se obţine o amplitudine a precocităţii de 8-10 zile. Durata
perioadei de vegetaţie depinde de modul de desfăşurare a procesului de
vernalizare, de fotoperiodism, de ritmul de creştere şi de rezistenţa la iernare.
(CAMBRON şi colab., 1996)

Pentru perioada de vegetaţie există o variabilitate foarte mare. Formele

cele mai precoce se găsesc în Orient, fiind cu 12-14 zile mai precoce decât soiul
Fundulea 29, iar cele mai tardive în vestul Europei, fiind cu 12-14 zile mai tardive
decât acelaşi martor. Pornind de la acest genofond se pot crea soiuri care să
permită o eşalonare a recoltatului, astfel încât să nu apară pierderi din cauza
supracoacerii (pierderi prin scuturare, degradare a producţiei datorită încolţirii
în spic, etc.)

Cap 4: Metode de ameliorare

La începuturile ameliorării grâului a fost folosită variabilitatea naturală

cumulată de-a lungul timpului. În această perioadă s-a aplicate selecţia în masă,
şi mai târziu selecţia individuală fiind obţinute soiuri cultivate mult timp pe
suprafeţe mari: Odvoş 241, Cenad 117, A 15.

În ultimul timp, în ameliorarea grâului se impune crearea de variabilitate

prin diferite metode, urmată se selecţie.

4.1: Hibridarea
Este principala metodă de provocare a variabilităţii. pentru obţinerea
seminţei hibride, în ameliorare se aplică castrarea manuală urmată de polenizare

24
artificială. S-a încercat şi folosirea unor substanţe chimice care să inhibe
formarea polenului sau să distrugă viabilitatea acestuia, dar care să nu afecteze
partea femelă a florii. Pe lângă aceste efecte, substanţele respective trebuie să
menţină cele două lodicule de la baza florii în stare de turgescenţă pentru ca
floarea să se menţină deschisă făcând posibilă polenizarea artificială mai uşoară.
O altă cale, mai puţin utilizată în ameliorare din cauza costurilor ridicate, este
folosirea androsteriltăţii.

Ca tipuri de hibridare, în ameliorarea grâului, se folosesc toate tipurile.

Foarte utilizată a fost hibridarea simplă, care a dus la crearea multor soiuri
cultivate şi în perioada actuală.

O largă utilizare o are back-cross-ul în îmbunătăţirea unor soiuri valoroase

deficitare în privinţa unuia sau a unui număr mic de caractere. Această metodă se
aplică mai ales pentru îmbunătăţirea rezistenţelor la boli.

Prin hibridare complexă se caută să combine alele valoroase de la mai

mulţi genitori. Pentru a se obţine rezultate rapide, aceşti hibrizi complecşi trebuie
să fie studiaţi în populaţii foarte mari, deoarece fiind vorba despre un număr mare
de gene implicate, segregarea se desfăşoară în paralel cu efectuarea hibridărilor.
Pentru a mări frecvenţa genelor favorabile, primii parteneri în hibridare trebuie
să aibă caracterele dorite uşor de urmărit, iar ultimii genoitori să fie cei mai
valoroşi şi mai bine adaptaţi. Succesul este sporit de diversitatea genetică a
materialului utilizat, deci genitorii trebuie să fie din zone ecologice diferite, cu
reacţii diferite la condiţiile de mediu şi complementari în privinţa caracterelor.

Frecvent este folosită şi hibridarea îndepărtată. În cazul încrucişării între

specii ale aceleiaşi grupe de ploidie hibrizii sunt fertili. Dacă hibridarea se face
între diploizi şi tetraploizi, sau între diploizi şi hexaploizi, hibrizii rezultaţi vor fi
sterili. În cazul încrucişărilor între tetraploizi şi hexaploizi, hibrizii vor fi parţial
sterili. prin intermediul încrucişărilor îndepărtate s-au transferat gene de
rezistenţă la boli de la diferite specii. Prin această metodă au fost create multe
soiuri, obţinute din combinaţii între specii aparţinătoare genului Triticum:
T.durum x T.aestivum - rezistent la rugină neagră; T.diccocum x T.aestivum sau

25
T.timopheevi x T.aestivum - rezistente la rugina brună; T.turgidum x T.aestivum -
forme cu boabe mari.

Hibridarea îndepărtată poate apărea nu numai între speciile aceluiaşi gen,

ci şi între specii aparţinătoare unor genuri diferite. Pe această cale au fost
obţinute soiuri din combinaţiile hibride: T.aestivum x Aegipols comosa - rezistent
la rugina galbenă; T.aestivum x Ae.umbeluletum - rezistent la rugina brună;
T.aestivum x Ae.ventricosa rezistent la cercosporela. Foarte frecvente au fost
încrucişările dintre grâu şi secară pentru crearea de rezistenţă la bolile ce atacă
grâul.

Hibridarea îndepărtată a fost folosită şi pentru preluarea de gene de

androsterilitate. Acestea pot fi preluate de la Ae.ovata, Ae.cadata sau
Ae.speltoides. (CEAPOIU şi colab., 1986)

4.2: Mutaţiile
Constituie o altă metode de provocare a variabilităţii. cele mai utilizate sunt
nutaţiile genice sau cromozomiale. Ca agenţi mutageni pot fi foilosite radiaţiile de
orice tip, cât şi factorii mutageni chimici. Dintre aceştia, eficacitatea cea mai
mare o au etilenimina 0,01-0,06% sau etil-metan-sulfonatul 0,2-1,5%. Caracterele
cele mai afectate de mutaţii sunt talia plantelor, durata de vegetaţie, rezistenţele la
boli, unele elemente ale capacităţii de producţie. Radiaţiile sunt folosite foarte
frecvent asupra hibrizilor îndepărtaţi pentru a mări frecvenţa translocaţiilor.

4.3: Metode speciale

Metode speciale de creare a variabilităţii sunt diferitele tehnici ale
biotehnologiilor: hibridarea somatică, aplicarea de mutaţii asupra culturilor de
celule "in vitro", etc.

4.4: Selecţia
Este metoda care urmează celor ce provoacă variabilitatea. Tipul de
selecţie adecvat se stabileşte în funcţie de metoda de bază folosită. Efectul selecţiei
depinde de proporţia genotipurilor dorite, de gradul de manifestare a genotipului
în fenotip şi de facilitatea testării caracterelor urmărite.
26
 Proporţia genotipurilor dorite într-o populaţie hibridă este influenţată de
numărul genelor implicate în realizarea caracterelor ameliorate. Numărul mare al
locilor implicaţi în realizarea unui caracter îngreunează procesul selecţiei. Un alt
element ce are implicaţii asupra proporţiei genotipurilor valoroase dintr-o
populaţie este generaţia segregantă în care se află aceasta. Un procent mare de
segregante apare în primele generaţii segregante, dar majoritatea genotipurilor
sunt heterozigote, deci caracterizate prin instabilitate, acestea trebuind a fi
prelucrate prin selecţie repetată. Ca o ultimă influenţă, poate fi amintit gradul de
dominanţă care poate uşura procesul selecţiei.

Gradul de manifestare a genotipului în fenotip este un alt factor hotărâtor

în succesul selecţiei. Pentru caracterele cu un coeficient de ereditate mare,
progresul obţinut este mai pronunţat.

În cazul caracterelor care pot fi testate direct selecţia se face mai rapid,
însă nu pentru toate însuşirile se pot aplica metodele directe. În multe situaţii se
apelează la metodele indirecte bazate pe unele corelaţii dintre caracterul urmărit
şi alte însuşiri mai uşor de detectat.

Dintre metodele de selecţie aplicate cu succes în ameliorarea grâului, sunt

cele specifice prelucrării populaţiilor hibride: selecţia genealogică, selecţia
tardivă sau selecţia în populaţii parţiale.

Cap5: Grâul hibrid

Existenţa heterozisului la grâu a pus întrebarea dacă în producţie nu pot fi

cultivaţi hibrizii de grâu. Deşi valoarea heterozisului la grâu este mai mică decât
la plantele alogame, în funcţie de combinaţi hibridă şi de condiţiile de mediu, el
poate atinge valori de până la 50%. O mărime mai mare se poate atinge dacă
formele parentale sunt foarte diferenţiate din punct de vedere genetic. Prezenţa
supradominanţei şi epistazie măreşte valoarea heterozisului.

27
 Din studiile făcute s-a constatat că soiurile ameliorate sunt mai puţin
valoroase ca genitori pentru crearea de hibrizi cu heterozis ridicat. Dificultăţile în
realizarea hibrizilor pe scară largă sunt legate de necesitatea castrării care,
manual, se realizează foarte dificil. S-a căutat înlocuirea castrării manuale cu
tratarea florilor formei mamă cu unele substanţe chimice (agenţi chimici de
hibridare) care să distrugă fertilitatea polenului. (OURY şi colab., 1990)

Problema castratului a fost rezolvată prin utilizarea androsterilităţii. Surse

de androsterilitate au fost găsite la unele specii înrudite de la care au foste
transferate la unele soiuri de grâu. Prima sursă de androsterilitate a fost
descoperită la Aegilops ovata şi Aegilops caudata, în Japonia (Kihara şi
Fukasawa), în anul 1951. În anul 1957, în Statele Unite au fost descoperite
asemenea gene şi la Triticum timopheevi, iar mai recent la Triticum speltoides.
(Wilson şi Ross). În toate cazurile tipul de androserilitate descoperit a fost cea
nucleo-citoplasmatică. Din aceste surse, genele au fost transferate prin backross
în mai multe soiuri, cum sunt: Bison şi Selkirk.

Utilizarea androsterilităţii de tip nucleo-citoplasmatic este legată de

prezenţa genelor de restaurare a fertilităţii (Rf). Formele restauratoare de
fertilitate pot fi create prin transfer de gene de la Triticum timopheevi sau de la
soiul Nebred, care posedă asemenea gene. Pe lângă aceste gene, asemenea forme
fiind utilizate ca formă tată, trebuie să aibă o bună capacitate combinativă şi să
asigure o bună scuturare a polenului. Din păcate, la grâu, genele restauratoare de
fertilitate nu sunt total dominante fiind sub acţiunea unor gene modificatoare,
astfel că nu există restauratori universali.

Dificultatea hibridării la grâu decurge şi din capacitatea slabă de

polenizare cu polen străin şi legare a florilor deficitară. Acestea se datorează
faptului că grâul este o plantă autogamă la care deschiderea florilor este redusă.

Pentru uşurarea polenizări formele parentale trebuie să îndeplinească

anumite condiţii în privinţa unor caractere morfologice.

Formele mamă trebuie să înflorească cu 1-2 zile mai devreme decât forma
tată, florile să se menţină mai mult timp deschise, spicul să fie lax, glumele plate
ca să nu acopere stigmatele, spicele să fie nearistate, iar talia să fie foarte mică.
28
 Formele tată trebuie să fie cu talie mai înaltă, foarte bogate în polen care să
se scuture uşor sau să fie vizitate de albine.Organizarea loturilor de hibridare
trebuie efectuată numai în zonele foarte favorabile culturii. Semănatul trebuie
făcut cu orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului dominant.
Parităţile între formele parentale pot fi de 1:2, 1:3, 2:4, 4:8, în funcţie de
capacitatea formei tată de a produce polen. Cu toate că problemele caracteristice
obţinerii hibrizilor de grâu au fost clarificate, cultivarea acestora nu s-a extins din
cauză că obţinerea seminţei hibride este costisitoare. Una dintre cauze este aceea
că la grâu, coeficientul de înmulţire este foarte mic (1:10 până la 1:15). Preţul de
cost al seminţei este mare din cauză că din totalul suprafeţei lotului de hibridare
se recoltează numai două treimi, deci producţia la unitatea de suprafaţă este
foarte mică. Producţiile mici se datorează şi faptului că procentul de legare a
florilor este redus, de cel mult 70-80%. Un alt inconvenient economic este faptul
că pentru înfiinţarea unei culturi de grâu, necesarul de sămânţă la hectar este
foarte mare. Din aceste motive, până la momentul actual cultivarea hibrizilor nu
este extinsă pe suprafeţe mari, rămânând o problemă de viitor.

CONCLUZII

 Cercetările de genetică la grâu au fost numeroase, dar s-au desfăşurat

destul de greoi din cauza numărului mare de cromozomi, a existenţei cellor

trei genomuri şi a interacţiunii puternice dintre genotip şi mediu. Cu toate că se

cunosc bine cromozomii genotipului cu genele caracteristice, încă nu s-a
definitivat o hartă cromozomială completă a grâului

 Prin diversificarea bazei genetice a programelor de ameliorare a grâului

pot creşte şansele de progres genetic pentru a face faţă provocărilor noi ce stau
în faţa agriculturii, ca urmare a schimbărilor climatice şi preocupărilor pentru
reducerea poluării.

 S-au obţinut rezultate în transferul de gene utile de la Triticum

dicoccoides, Aegilops squarosa, Thinopyrum intermedium şi Secale cereale
29
(prin intermediul speciei Triticale).

 Primele rezultate sunt deja folosite intens ca genitori în programul de

ameliorare de la Fundulea şi au fost transmise şi centrelor de ameliorare din
ţară.

Bibliografie :

-www.google.ro

-www.referat.ro

-Banu Constantin - Tratat de industrie alimentara. Tehnologii

alimentare. Siguranta alimentelor, Editura Tehnica, Bucuresti.

30
31