 Col.

dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 

ELEMENTELE UNUI VOLUM
Supracoperta;
Coperta I-II;
Blocul de carte:
pagina de gardă;
foaia de titlu;
cuprinsul (tabla de materii) şi rezumatul în
limba de expunere (înainte de prefaţă sau la
sfârşitul volumului);
prefaţa sau corespondentele ei (cuvânt înainte,
studiu introductiv etc.);
notă asupra ediţiei;
lista de simboluri şi abrevieri folosite;
lucrarea propriu-zisă (sau, pe rând, fiecare
lucrare) de la introducere la concluzii (inclusiv
tabele, material ilustrativ, note de subsol etc.);
anexe (texte, tabele, ilustraţii, când se dau
separat de lucrare) la sfârşitul fiecărei lucrări;
notele finale, la sfârşitul fiecărei lucrări (sau
capitol);
bibliografia (când se dă o listă), la sfârşitul
fiecărei lucrări (sau capitol);
indici (de autor, de materii etc.);
postfaţa;
lista ilustraţiilor din volum;
nota bibliografică, rezumatul şi cuprinsul, într-o
limbă străină;
cuprinsul şi rezumatul în limba de expunere
(când se dau la sfârşitul volumului);
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 

“addenda et corrigenda” sau erata (când apare în  COPERTA

ultima “coala tipărită); Este îmbrăcămintea blocului de carte confecţionată din
planşe şi pliante, când se aşează la sfârşit; hârtie groasă sau carton special. Poate fi formată dintr-o bucată
nota tipografică (caseta tehnică); întreagă de carton sau din două părţi unite între ele printr-un
cotor de pânză peste care se aşează hârtie, pergamoid (imitaţie
erata (când nu se tipăreşte în ultima coală). piele), mătase, piele sau alte materiale de legătorie.
Coperta III-IV. Ca elemente deosebim: partea exterioară şi partea
interioară. Partea exterioară este reprezentată prin coperta I,
 SUPRACOPERTA
cotorul şi coperta IV, iar partea interioară de coperta II şi III.
Este o îmbrăcăminte protectoare a coperţilor unei cărţi.
Pe partea interioară a coperţilor nu se scrie nimic
Se confecţionează din hârtie groasă, de obicei lucioasă, deseori
(excepţie fac revistele).
policromă şi ornamentată. Prezenţa unor ilustraţii contribuie la
Pe coperta I se imprimă următoarele înscrisuri:
afirmarea estetică a volumului. La partea exterioară a
supracopertei deosebim ca elemente următoarele: faţa, cotorul, autorul (prenume şi nume);
spatele şi clapele. titlul lucrării;
Pe faţă se scrie: numărul volumului;
prenumele şi numele autorului; ornamente sau ilustraţii;
titlul cărţii şi volumul; editura;
editura. oraşul;
Pe cotor se scrie: anul tipăririi lucrării;
volumul; Pe cotorul cărţii se imprimă:
prenumele şi numele autorului; numărul volumului;
titlul cărţii. autorul (prenume, nume);
Pe clapele supracopertei se pot trece diferite citate, titlul lucrării.
aprecieri ale unor personalităţi privind conţinutul volumului, Pe coperta IV se imprimă:
fotografii ale autorilor şi date privind autorii. I.S.B.N (obligatoriu), în colţul din stânga jos;
Pe spatele supracopertei se pot trece diferite citate sau ornamente sau ilustraţii;
date despre autori.
Partea interioară a supracopertei va fi fără înscrisuri.
citate.
Pe copertă numele autorului se pune centrat la 2 cm faţă
de marginea de sus cu majuscule mai mici decât cele folosite
 Col. dr EMIL ION
pentru titlul lucrării. Când sunt mai mulţi autori la o lucrare,
aceştia se vor trece centrat pe două sau trei coloane lăsându-se
un spaţiu de 0,5-0,7 faţă de big (îndoitura copertei).
Titlul cărţii se scrie cu majuscule (grosimea literei se
stabileşte de redactorul de carte împreună cu autorul copertei),
centrat în partea superioară până la linia imaginară care împarte
coperta. Partea de jos a copertei va fi imprimată cu numele
editurii, oraşul şi anul de publicare a lucrării lăsându-se un
spaţiu liber de 1,5 cm la picior.
 BLOCUL DE CARTE
Este un element de bază al unei cărţi şi reprezintă ceea ce
este cuprins între coperta I şi IV.
Fiind compus din file şi fiecare filă având două pagini,
rezultă că o carte nu se poate termina cu pagină cu număr
impar.
În momentul când deschidem o carte observăm că pagina
din stânga are număr par şi pagina din dreapta număr impar.
Este necesar a se cunoaşte acest lucru deoarece atunci când
tehnoredactăm o lucrare să amplasăm cuprinsul, studiul
introductiv, nota asupra ediţiei, capitolele pe pagină cu număr
impar.
O pagină de carte este compusă din:
oglindă;
ramă.
Oglinda paginii, din punct de vedere editorial, reprezintă
suprafaţa imprimată sau dactilografiată. Pe scurt oglinda paginii
este partea de text.
Marginile paginii până la text poartă denumirea de ramă.
Pe ramă se fac corecturile şi notaţiile corectorilor.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Textul manuscrisului trebuie centrat pe pagină încât să
rămână margini de 2 cm sus, de 1,7 cm în dreapta, de 2 cm jos,
de 2,5 cm în stânga pentru paginile cu număr impar. Pentru
paginile cu număr par se va ţine cont ca marginea din stânga să
fie de 1,7 cm, iar marginea din dreapta de 2,5 cm.
Precizez că tehnoredactorii trebuie să ţină cont de
dimensiunile ramei deoarece când se va trece la procesul de
multiplicare, textele paginilor unei file se vor suprapune (faţă-
verso).
Pagina de gard\ (foaie de gardă) este o foaie
de protecţie, plasată înaintea foii de titlu, de regulă albă sau
având uneori imprimat pe ea titlul lucrării. Titlul se imprimă pe
faţa foii la 4 cm sub marginea de sus. Spatele foii de gardă
rămâne liber.
Pagina de gardă nu se numerotează dar intră în calculul
paginilor blocului de carte.
Foaia de titlu (pagina de titlul sau coperta
interioară) este pagina de la începutul unei cărţi aşezată după
pagina de titlu.
Pe ea se imprimă elementele principale necesare notiţei
de catalog şi celei bibliografice:
prenumele şi numele autorului;
titlul lucrării;
subtitlul;
volumul;
numele traducătorului (dacă este cazul), prefaţatorului,
îngrijitorului de ediţie;
ediţia;
editura;
 Col. dr EMIL ION
locul şi anul de apariţie.
Pe verso la pagina de titlu se trec:
autorul copertei;
copyright-ul;
descrierea CIP (catalogare înaintea publicării);
I.S.B.N.
Foaia de titlu nu se numerotează dar intră în calculul
paginilor blocului de carte.
Cuprinsul (cunoscut şi sub denumirile:
conţinut, sumar, tablă de materii) reprezintă lista cu titlurile ce
se regăsesc în blocul de carte, ordonate după locul în care încep
indicându-se numărul paginii.
El se plasează la sfârşitul volumului sau la început. Am
întâlnit în lucrările studiate indicaţia ca atunci când se plasează
la începutul cărţii să fie plasat după prefaţă.
Considerând că o lucrare este concepută pentru cititor şi
acesta nu trebuie să piardă timp pentru a căuta unde este
amplasat cuprinsul, opinez ca acesta să fie trecut ori la sfârşit
ori la început imediat după coperta interioară.
Cuprinsul se amplasează pe pagină de dreapta care
întotdeauna are număr impar şi se numerotează.
La o lucrare având foaie de gardă şi foaie de titlu,
cuprinsul se începe cu pagina cinci.
Prefa]a (cuvânt înainte) este partea care
precede textul de bază al unei lucrări şi conţine motivele,
intenţiile şi orientarea ştiinţifică a autorului, precum şi utilitatea
problemelor expuse. Ea poate fi scrisă şi de o altă persoană,
specialist în domeniul respectiv, care recomandă lucrarea prin
semnificaţia şi valenţele ei.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Se redactează pe pagină fără soţ şi se amplasează după
cuprins. Dacă lucrarea are o introducere (argument) aceasta se
va amplasa după prefaţă.
În situaţiile când sunt mai multe prefeţe, fiecare se va
pagina separat începând cu pagină nouă. Dacă o prefaţă are un
text scurt, atunci rândurile se pot rări chiar dacă textul de bază
al lucrării de bază nu este rărit.
Când o lucrare este tipărită în mai multe ediţii, fiecare
nouă ediţie poate fi însoţită de o prefaţă care este deosebită de
prima, dând indicaţii asupra modificărilor efectuate, cum a fost
apreciată lucrarea, de ce a fost nevoie de o nouă ediţie.
Publicaţia apărută în mai multe ediţii reproduce de regulă
şi prefeţele anterioare.
Not\ asupra edi]iei cuprinde unele lămuriri,
informaţii de amănunt cu privire la textul de bază şi modul de
organizare a aparatului ştiinţific. Se redactează pe pagină cu
număr impar şi se amplasează înaintea textului propriu/zis al
lucrării, după studiul introductiv sau prefaţă.
Lista de simboluri şi abrevieri cuprinde
prescurtările şi simbolizările utilizate într-o lucrare. Se
amplasează după prefaţă sau corespondentele ei şi va începe cu
număr impar de pagină.
Lucrarea propriu-zisă reprezintă creaţia literară sau
ştiinţifică cuprinsă integral într-o singură carte sau într-o parte a
unei cărţi ori divizată în mai multe cărţi.
Mijloacele de exprimare într-o lucrare sunt: textul,
simbolurile, tabele şi alte prezentări simplificate realizate cu
ajutorul semnelor tipografice şi materialele ilustrative
reproduse poligrafic.
 Col. dr EMIL ION
Textul este concretizarea scrierii ca principal mijloc de
exprimare într-o lucrare şi dacă este scris în limba română
trebuie să se conformeze indicaţiilor Academiei Române
privind lexicul, gramatica şi ortografia. O atenţie deosebită se
va acorda punerii în pagină adică modului de aşezare a textului
şi a celorlalte elemente precum titlurile, subtitlurile, colontitlu,
coloncifră, note.
Dacă lucrarea are două sau mai multe părţi, fiecare parte
începe cu pagină nouă. Dacă lucrarea este formată din mai
multe capitole, însă nu are părţi, fiecare capitol începe cu
pagină nouă. La lucrările cu capitole numeroase, paginaţia
acestora se poate face în continuare.
La un text deosebim:
alineate;
paragrafe;
citate;
note.
Alineatul este rândul dintr-un text care începe mai la
dreapta decât celelalte pentru a marca începutul unui nou
paragraf.
El constă din cinci blancuri (blancul este spaţiul alb care
desparte două cuvinte tipărite) care se lasă la începutul rândului
de text ce marchează noul paragraf. În unele scrieri alineatul
este marcat prin diferite semne: puncte, pătrăţele, semicercuri,
cruciuliţe, triunghiuri, cifre, litere etc.
Paragraful este pasajul unei lucrări despărţit de restul
textului printr-un alineat nou. Între paragrafe se lasă acelaşi
spaţiu ca între rânduri. În unele cazuri când autorul doreşte să
scoată în evidenţă mai pregnant o idee nouă poate mări acest
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
spaţiu dar trebuie să ţină seama de esteticul paginii. Paragraful
cuprinde mai multe rânduri care conţin aceeaşi idee.
alineat
Ca element de noutate, “ Regulamentul”
prevedea stagiile în armă străină, astfel ca după
paragraf
susţinerea examenului de admitere pentru Şcoala
Superioară de Război, ofiţerii să fie trimişi să
execute un an pregătitor în altă armă decât cea din
care provenea: infanteria, geniul şi cavaleria – la
artilerie; artileria şi aeronautica – la infanterie;
marina – la infanterie şi artilerie.
Citatul este un fragment dintr-o lucrare reprodus într-o
altă lucrare cu ortografia, punctuaţia, sintaxa şi eventualele
greşeli din original.
Atestarea reproducerii citatului se realizează prin
încadrarea fragmentului respectiv între ghilimele („”) sau cu un
alt corp de literă mai mic decât acela al textului lucrării.
Trimiterile la referinţa bibliografică respectivă pot fi
simbolizate prin numere, asteriscuri, litere (în ordine alfabetică)
puse sub formă de exponent la sfârşitul citatului care se
regăsesc şi în nota de subsol.
Când autorul doreşte să atragă atenţia cititorului că în
fragmentul original au fost greşeli, el nu le corectează dar poate
interveni adăugând cuvântul sic între paranteze drepte [sic].
Intervenţia celui care reproduce un citat mai poate fi
făcută prin intercalarea între paranteze drepte a semnului
exclamării [!] urmat eventual de textul corectat, propus în locul
 Col. dr EMIL ION
celui care a provocat eclamarea sau a semnului întrebării [?]
precedat eventual de textul bănuit ca fiind corect.
Autorul poate elimina unele părţi din reproducere ţinând
cont însă ca partea rămasă să nu denatureze textul original.
Atestarea omisiunii se realizează, pentru text, prin puncte
de suspensie: trei puncte când este vorba de un text din
interiorul unui alineat sau un rând de puncte când este vorba de
unul sau mai multe alineate.
Punctele de suspensie reprezentând eliminări datorate
editorului (sau celui care citează) se încadrează între paranteze
drepte [...].
Titlul este numele sub care o lucrare este desemnată. El
indică materia tratată în lucrare ori în una din părţile ei sau
rezumă conţinutul unui articol publicat într-un periodic.
Indiferent că titlul este de articol într-o revistă, de carte,
de comunicare ştiinţifică, de lucrare de diplomă sau de teză de
doctorat se scrie cu majuscule, centrat pe pagină, nu se
subliniază şi nu se pune punct după el. În cazurile când titlurile
sunt mai lungi ele se vor scrie pe mai multe rânduri fragmentate
în porţiuni care să nu depăşească 9 cm, ţinându-se cont că la
sfârşit de rând nu trebuie să se lase prepoziţii sau conjuncţii (în,
de, la, cu, pe, ci şi etc.).
Acestea se trec la începutul rândului următor şi se culeg
cu acelaşi corp de literă. Distanţa dintre rândurile titlului este
aceeaşi cu distanţa dintre rândurile textului.
Titlurile nu se plasează la sfârşitul paginii. Dacă la
paginaţie titlul cade către sfârşit de pagină, atunci, trebuie să se
ţină cont ca sub el să fie cel puţin trei rânduri de text.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Subtitlul este termenul sau fraza care urmează după titlul
propriu sau distinctiv pentru a-l completa, explica sau califica.
Titlul nu este întotdeauna suficient pentru cunoaşterea lucrării.
Subtitlul contribuie la stabilirea caracterului scrierii, precizează
genul, forma, destinaţia ei, categoria de cititori căreia i se
adresează.
Exemplu:
Ion Emil. O sută de ani Şcoala Superioară de Război (Bucureşti,
1999), cu subtitlul Contribuţii la dezvoltarea ştiinţei şi artei militare
româneşti.
Constatin Hlihor. Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX
(Bucureşti, 2001), cu subtitlul Consideraţii teoretice şi metodologice.
Colontitlul este rândul separat de text, care se paginează
deasupra formatului de text, cuprinzând coloncifra, titlul
lucrării, părţii sau capitolului şi numele autorului.
Fiecare pagină a unei cărţi sau broşuri poate avea
colontitlu cu excepţia paginii de început, de parte sau capitol ori
acelea ocupate în întregime de ilustraţii sau tabele.
Pe paginile din dreapta (cele cu număr impar) se trec
coloncifra (dacă a fost trecută în partea de sus a paginii) şi titlul
lucrării. Pe paginile de stânga (cele cu număr par) se trec
coloncifra şi numele autorului.
Colontitlul intră în oglinda paginii şi poate fi subliniat cu
o linie fină pe toată lăţimea oglinzii paginii.
Coloncifra (coloncifru) este cifra care indică numărul de
ordine al paginii.
Coloncifrele pot fi aşezate în capul paginilor sau la
piciorul lor, fie centrat faţă de lăţimea rândului, fie la marginile
exterioare ale formatului de text. Nu figurează pe paginile de
 Col. dr EMIL ION
gardă, de titlu, pe paginile a căror suprafaţă este în întregime
ocupată de un tabel sau clişeu, pe paginile finale, pe planşe.
Coloncifra nu intră în oglinda paginii în cazul în care este
separată de colontitlu. Se culege cu cifre arabe. Cifrele romane
sunt şi ele folosite în unele cazuri la numerotarea paginilor unei
prefeţe (când aceasta aparţine altei persoane decât autorului).
Aparatul ştiinţific al unei lucrări (bibliografic, critic,
notele de referinţă, indice, listă de abrevieri) trebuie să
corespundă unor standarde editoriale specificate în literatura de
specialitate.
Nota de subsol (notă de picior) se
amplasează în partea de jos a unei pagini constituind de regulă
o referinţă bibliografică sau documentară la izvoarele folosite
în cuprinsul lucrării.
Se scrie cu caractere mai mici faţă de litera din textul de
bază. Faţă de text, notele de subsol se despart printr-o linie de
circa 1/5 din lăţimea oglinzii paginii care se trasează din stânga
printr-un spaţiu egal cu un rând plus eventual spaţiul dintre
rânduri.
Nota de subsol este legată de textul lucrării printr-un
semn de ordine (cifră sub formă de exponent) care figurează
atât în text, la sfârşitul cuvântului, cât şi în faţa textului de sub
linie.
Acest număr de ordine al notelor poate fi dat în
continuare pentru întreaga lucrare sau poate reîncepe cu fiecare
pagină.
În afara notelor de autor mai sunt şi note de editură sau de
traducător şi atunci se recurge la o aşezare combinată fiind
evidenţiate cu semne diferite (cifre pentru autor şi asteriscuri
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
pentru celelalte). Se mai obişnuieşte ca în text să se pună între
paranteze abrevierea care indică provenienţa (N.A. - pentru
nota autorului; N.Ed. - pentru nota editurii; N.R. - pentru nota
redacţiei; N.N. - pentru nota noastră, adică notă a
comentatorului unei lucrări; N.T. - pentru nota traducătorului;
N.B. - nota bene, o formulă prin care se atrage atenţia asupra
unui pasaj, idei într-un text).
Unii autori preferă să treacă notele de referinţă la sfârşit
de capitol sau de lucrare. Mi se pare un procedeu greoi pentru
cititor deoarece trebuie să dai filele când înainte când înapoi ca
să obţii informaţia.
La un articol notele de referinţă se trec la sfârşit. De
asemenea pentru cărţile care cuprind diferite lucrări ce au fost
prezentate la sesiuni de comunicări notele de referinţă se
plasează după fiecare lucrare.
Pentru o teză de doctorat, o lucrare ştiinţifică, de
cercetare etc., informaţia trebuie să curgă şi cititorul să nu
piardă timp în obţinerea acesteia. De aceea cred că este normal
ca notele de subsol să fie trecute la piciorul paginii.
La notele de subsol, pentru a se evita repetările, se
folosesc referinţe prescurtate precedate de un indicativ.
Ibidem este un indicativ la care se recurge când
se fac mai multe referiri la aceeaşi lucrare de acelaşi autor, ca
să nu mai reproducem integral datele bibliografice ale lucrării
din care se citează. Se poate scrie ibidem sau prin abrevierile
ib, ibid. Folosim acest indicativ când cităm acelaşi autor cu
aceeaşi lucrare iar referinţele vin una în continuarea celeilalte.
Este de reţinut faptul că la această formulă se recurge când se
fac referiri la aceeaşi lucrare pe o singură pagină şi trimiterile
apar imediat una sub alta.
 Col. dr EMIL ION
Idem este un indicativ folosit pentru a nu se mai
repeta numele autorului când i se citează o altă lucrare.
Se scrie idem sau cu abrevierea id. Dacă la piciorul
paginii s-a citat o lucrare a unui autor şi în nota următoare se
citează alte opere ale aceluiaşi autor, neintercalate cu lucrările
altor autori, în locul numelui său se trece idem sau id după care
urmează titlul lucrării şi celelalte date.
Opera citat\, prescurtat op.cit. (în latină opere
citato adică în lucrarea citată) este un indicativ care urmează
după numele unui autor urmat de trimiterea la pagina unde se
găseşte citatul.
Această prescurtare op.cit. indică deci volumul care a fost
specificat anterior pe o altă pagină şi presupune ca între
referinţa de bază şi cea repetată să nu fie alte lucrări ale
aceluiaşi autor.
În locul citat (loc.cit. din latină loco citato) este
indicativul care urmează titlului. Această prescurtare este
folosită când referinţa de bază este despărţită de referinţa
repetată prin alte referinţe pentru a nu se mai repeta locul.
Atât op.cit. cât şi loc.cit. se referă la lucrări citate anterior
pe alte pagini unde au fost menţionate toate datele
bibliografice.
La notele de subsol se mai folosesc prescurtări precum:
conf. (în conformitate cu); pro (în sensul acestei teze); cf.
(abreviere din latină confer) sau comp. – compară cu şi
v = vezi, pentru trimiteri în care autorul nu arată legătura.
Apud înseamnă trimitere la un autor sau o
lucrare care serveşte drept izvor informativ, în situaţia unei
citări indirecte.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Când reproducerea se face dintr-un document
intermediar, referinţa originalului se continuă cu referinţa
documentului intermediar, precedată de textul citat după sau –
când referinţa începe cu numele autorului documentului – apud
(prescurtat ap).
Spre exemplificare, un autor redactează o lucrare de
psihologie. Pentru aceasta el a studiat mai multe lucrări printre
care şi “Eul, imaginea de sine şi comportamentul în luptă” de
Ion Radu-Tomşa în care a întâlnit un citat de William James pe
care doreşte să-l reproducă.
Atunci, el va scrie în text citatul respectiv şi la nota de
subsol va menţiona:
*William James, ESSAI SUR LA DONNEES IMMEDIATES
DE LA CONSCIENCE, (Paris: F.Alcan, 1926) apud col.dr. Ion
Radu-Tomşa, PSIHOLOGIE MILITARĂ. EUL, IMAGINEA DE
SINE ŞI COMPORTAMENTUL ÎN LUPTĂ (Bucureşti: Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 1999), p.37.
În ceea ce priveşte pagina la care se găseşte informaţia ea
poate fi scrisă astfel: p.27 (când este vorba de o singură
pagină); p.p.33-40 (când sunt mai multe pagini). De asemenea
se mai foloseşte passim (prescurtat pass.) când se face o
trimitere la o idee sau la o informaţie în mai multe locuri din
lucrarea respectivă.
Putem întâlni în unele lucrări şi trimiteri de genul: p.42 sq
[sq din latină (et) sequens] adică şi următoarea sau p.42 sqq.
adică şi următoarele.
 Col. dr EMIL ION
Pentru trimiterile la o lucrare se mai folosesc şi alte
simplificări precum supra (sup) adică mai sus şi infra (inf)
pentru mai jos. De pildă: (v.sup. p.12) sau (v.inf. p.12) ceea ce
înseamnă “ vezi mai sus în text la pagina 12” sau “vezi mai jos
în text la pagina 12”.
La nota de subsol vor fi specificate:
prenumele şi numele autorului aşa cum este trecut pe
carte;
titlul cărţii;
oraşul unde s-a publicat volumul;
editura;
anul de apariţie;
volumul;
numărul paginii sau paginilor.
Aceste elemente vor fi delimitate printr-o punctauţie
semnificativă: după numele şi prenumele autorului se pune
virgulă; după titlul lucrării se pune virgulă; urmează paranteză
mică, se scrie oraţul, urmează două puncte, se scrie editura şi
anul de apariţie, se închide paranteza, se pune virgula, se îndică
pagina şi urmează punct.
Grafia unei note de subsol când autorul volumului din
care se citează informaţia este o singură persoană:
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
“Cele două volume ale locotenent-
colonelului Alexandru Ioaniţiu sunt opera unui
observator corect, obsedat de prezentarea
adevărului nud, lipsit de aprecieri ce i-ar putea
modifica substanţa. Pornit pe temeiurile cele
mai avansate ale ştiinţei istorice, cu o
informare care depăşea criteriile obişnuite ale
perioadei date, istoricul oficial întocmit de
Marele Stat Major traduce regretul unei
prezentări care nu trece mai departe de bătălia
de la Argeş-Neajlov” 1.
..........................................................................
Caii urcau cu greutate drumul, iar ostaşii
pentru a uşura povara credincioşilor lor
tovarăşi, se deplasau pe jos. Bateria a cincea
din regimentul trei de artilerie făcea şi ea
deplasarea către localitatea Hrad Modri
Kamen2 unde începuse a se instala
comandamentul.
1
General de brigadă
(r) dr Victor Atanasiu, ROMÂNIA ÎN ANII 1914-1916,
(Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
1997), p.19.
2
Idem, CLIPE DIN VIAŢA UNUI OSTAŞ
ROMÂN, (Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, 2000), p.153.
Grafia unei note de subsol când sunt doi, trei autori ai
volumului din care se citează informaţia:
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 

“Prin intermediul calculaţiei costurilor se

În literatura şi practica pedagogică sunt urmăreşte utilizarea tot mai raţională a
vehiculaţi şi alţi termeni1 alături de metodica resurselor materiale, de muncă, tehnico-
predării specialităţii. ştiinţifice, financiare, informaţionale şi de altă
Prin termenul de tehnologie, “se înţelege un natură pe care le utilizează fiecare agent
mod ştiinţific de proiectare, realizare şi evaluare economic” 1.
1
Col.prof.univ.dr. Marin Dumitru et.al., COSTURI
a unui sistem”2 iar prin instruire “o activitate cu ŞI PREŢURI, (Bucureşti: Editura Academiei de Înalte
două componente: predarea (activitatea Studii Militare, 2001), p.12.
profesorului) şi învăţarea (activitatea
elevului/studentului)” 3.
Aplicarea principiului intuiţiei necesită Lucrarea “Costuri şi preţuri” citată la nota de subsol are
organizarea fluxului informaţional astfel încât patru autori. În acest caz se menţionează primul autor de pe
să poată fi perceput prin analizatori diferiţi4 – copertă după care se pune abrevierea et. al., (este abrevierea
vizual, auditiv, olfactiv, tactil, kinestezic. cuvântului et alii din latină care înseamnă şi alţii.)
Nu este indicat a se folosi abrevierea etc. (etcetera din
1
latină etcaetera) care se pune de obicei după enumerarea unor
Elena Istrate, Adriana Rîşnoveanu, Valentin-Emil lucruri.
Vasiliu, METODICA PREDĂRII SPECIALITĂŢII,
(Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
2001), p.7. Anexele sunt materiale suplimentare (documente,
2
Ibidem, p.7. statistici, tabele, grafice, ilustraţii) adăugate la sfârşitul unei
3
Ibidem, p.7. lucrări.
4
Ibidem, p.64. Din punct de vedere bibliografic alcătuiesc o unitate
cu lucrarea, căreia îi întregesc sau lămuresc textul.
Anexele se paginează în general după textul de bază al
lucrării, pe pagini separate.
Se plasează la sfârşitul textului, după bibliografie şi
Grafia unei note de subsol când sunt mai mulţi autori ai sunt individualizate printr-o literă sau un număr şi prin titlu.
volumului din care se citează informaţia:
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Privind tabelele care sunt culese culcat trebuie avut în ANEXA NR. 9
vedere că ele se paginează cu capul spre marginea din stânga ORDIN DE ZI NR. 90, DIN 21 FEBRUARIE 1942
paginii, indiferent dacă aceasta este cu soţ sau fără soţ. ANEXA NR. 10
Notele de picior la tabele se tehnoredactează după linia SITUAŢIA NUMERICĂ CU PROFESORII ŞCOLII SUPERIOARE DE
RĂZBOI PE ANUL ŞCOLAR 1943-1944
de închidere a tabelului şi se despart de aceasta prin minim
două rânduri albe. ANEXA NR. 11
SITUAŢIA NUMERICĂ PRIVIND ÎNCADRAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
Este indicat ca la o lucrare de cercetare ştiinţifică să se PE ANUL ŞCOLAR 1943/1944
redacteze şi o listă a anexelor după care urmează anexele
ANEXA NR. 12
propriu-zise. ORDINEA DE BĂTAIE PENTRU FUNCŢIONAREA ŞCOLII
Exemplu: SUPERIOARE DE RĂZBOI CU ANUL I LA MEDIAŞ, CONFORM
ORDINULUI NR. 835333 DIN 8 APRILIE 1944 AL M.St.M. (Secţia a 5-a)
LISTA ANEXELOR
ANEXA NR. 1 ANEXA NR. 13
COMANDANŢII MARILOR UNITĂŢI ROMÂNE ÎN RĂZBOIUL 1916- PROGRAMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT AL ANULUI I COMBATANŢI ŞI
1918 INTENDENŢĂ DE LA 20 APRILIE LA 20 IUNIE 1944 PROPUS
CONFORM ORDINULUI NR.835333 DIN 8 APRILIE 1944 AL M.St.M.
ANEXA NR. 2 (Secţia a 5-a)
ŞTIINŢA RĂZBOIULUI (Schemă)
ANEXA NR. 14
ANEXA NR. 3 COMANDANŢI DE ARMATE ŞI COMANDANŢI DE CORPURI DE
ORGANIZAREA ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI ÎN PERIOADA ARMATĂ ÎN PERIOADA 1941-1945
INTERBELICĂ
ANEXA NR. 15
ANEXA NR. 4 SITUAŢIA NUMERICĂ A ABSOLVENŢILOR ŞCOLII SUPERIOARE
VARIAŢIA ANUALĂ A NUMĂRULUI ABSOLVENŢILOR ŞCOLII DE RĂZBOI ŞI ACADEMIEI MILITARE ÎN PERIOADA 1891-1989
SUPERIOARE DE RĂZBOI - PERIOADA 1891-1949
ANEXA NR. 16
ANEXA NR. 5 CURSURI PREDATE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ DE RĂZBOI ŞI
TOTALUL ABSOLVENŢILOR ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI, PE TIMPUL AFECTAT FIECĂRUI CURS PE GRUPĂ SAU CATEGORII
ARME, ÎN PERIOADA 1891-1939 DE PREGĂTIRE, ÎN PERIOADA 1945-1947
ANEXA NR. 6 ANEXA NR. 17
ACOPERIREA (PENTRU MOBILIZAREA ŞI CONCENTRAREA TOTALUL ABSOLVENŢILOR ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI, PE
ARMATEI) - o schemă după generalul Stoenescu Nicolae ARME, ÎN PERIOADA 1940-1949
ANEXA NR. 7 ANEXA NR. 18
EVOLUŢIA PROMOŢIILOR 43-51 DE LA STAGIU LA BREVETARE ORGANIGRAMA ACADEMIEI MILITARE GENERALE LA 1
NOIEMBRIE 1957
ANEXA NR. 8
DESFĂŞURAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ÎN PERIOADA 1941-1942 ANEXA NR. 19
 Col. dr EMIL ION
REPARTIZAREA TIMPULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT PE CATEGORII DE
PREGĂTIRE ŞI SPECIALITĂŢI, SERIA 1962-1965
ANEXA NR. 20
VARIAŢIA ANUALĂ A NUMĂRULUI ABSOLVENŢILOR ACADEMIEI
MILITARE ÎN PERIOADA 1950-1989 (Promoţiile 55-94)
ANEXA NR. 21
TEZE DE DOCTORAT PENTRU TITLUL DE DOCTOR ÎN ŞTIINŢĂ
MILITARĂ SUSŢINUTE ÎN ACADEMIA MILITARĂ ÎN ANII 1972-1983
(Specialităţile: strategie, tactică, istorie, economie)
ANEXA NR. 22
TOTALUL ABSOLVENŢILOR ACADEMIEI MILITARE, PE ARME, ÎN
PERIOADA 1950-1989
ANEXA NR. 23
TIMPUL ÎN PROCENTE AFECTAT CATEGORIILOR DE PREGĂTIRE
ÎN ANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT 1987-1988 (Pregătire teoretică şi
practică)
ANEXA NR. 24
DINAMICA REPARTIŢIEI FONDULUI DE ORE ÎN PLANURILE DE
ÎNVĂŢĂMÂNT PE PERIOADA 1979-1989
ANEXA NR. 25
NUMĂRUL DE ARTICOLE DIN DOMENIUL ŞTIINŢEI ŞI ARTEI
MILITARE PUBLICATE DE CADRELE DIDACTICE ÎN PERIOADA
1965-1984
ANEXA NR. 26
ARTICOLE CE AU ABORDAT PROBLEME DE DOCTRINĂ
MILITARĂ PUBLICATE DE CADRELE DIDACTICE DIN
CATEDRELE DE PROFIL ÎN PERIOADA 1965-1988
ANEXA NR. 27
NUMĂRUL DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE CU TEMATICA DE
ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ MILITARĂ PREZENTATE ÎNTRE ANII 1980-1988
ANEXA NR. 28
NUMĂRUL DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE CU TEMATICA
DOCTRINARĂ PREZENTATE ÎN PERIOADA 1980-1988
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
ANEXA NR. 29
NUMĂRUL DE LUCRĂRI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ CU
TEMATICA DOCTRINARĂ ELABORATE ÎN PERIOADA 1980-1988
ANEXA NR. 30
NUMĂRUL DE LUCRĂRI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
ELABORATE DE SECTORUL TACTIC, OPERATIV ŞI STRATEGIC ÎN
PERIOADA 1980-1988
ANEXA NR. 31
DINAMICA EDITĂRII DE CURSURI, MANUALE, MEMORATOARE,
LECŢII ŞI APLICAŢII ÎN PERIOADA 1980-1988
ANEXA NR. 32
OFIŢERII ŞI GENERALII CARE AU DEŢINUT FUNCŢIA DE ŞEF AL
STATULUI MAJOR AL ARMATEI ROMÂNE DIN ANUL 1860 PÂNĂ ÎN
ANUL 1989
ANEXA NR. 33
MINIŞTRII APĂRĂRII NAŢIONALE ÎN PERIOADA 1859-1989
ANEXA NR. 34
DE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ DE RĂZBOI LA ACADEMIA DE
ÎNALTE STUDII MILITARE
Bibliografia reprezintă lista cărţilor şi
articolelor consultate de un autor pentru a elabora o lucrare.
Este amplasată la sfârşitul lucrării înaintea anexelor, după
concluzii.
Într-o lucrare care cuprinde materiale susţinute la o
sesiune de comunicări ştiinţifice, bibliografia se trece după
fiecare comunicare.
De reţinut este faptul că menţionarea lucrărilor care au
ajutat la întocmirea unei lucrări ştiinţifice este obligatorie.
În lista bibliografiei, lucrările pot fi aşezate:
după categorii de documente (legi, decrete,
dicţionare, atlase, monografii, lucrări beletristice, periodice,
anuare etc.);
 Col. dr EMIL ION
alfabetic după autori (în lipsa menţiunii autorului,
după titlu);
în ordinea cronologică a apariţiei lor;
în ordinea citării în text, după prima citare.
La o teză de doctorat este indicat ca lista bibliografică
să fie redactată pe categorii de documente, iar în cadrul
acestora, lucrările să fie trecute în ordine alfabetică după titlu
(când nu au autor) sau după numele de familie al autorilor.
Scrierea acesteia începe din stânga textului fără
alineat. Dacă nota conţine mai multe rânduri, al doilea rând şi
cele următoare se scriu cu alineat de cinci blancuri. Spaţiul
dintre rândurile notei este mai mic decât spaţiul lăsat la textul
lucrării propriu-zise.
Între note se lasă două spaţii pentru a se putea distinge
una de alta.
Nota din lista bibliografică oferă cititorului informaţii
asupra cărţii, ca lucrare de sine stătătoare, astfel că toate datele
cuprinse sunt esenţiale. La lucrările indicate într-o bibliografie
nu este recomandat să se scrie şi numărul paginii la care se
găseşte citatul. Se poate trece însă numărul total de pagini ale
lucrării.
Elementele unei note bibliografice trebuie să cuprindă
informaţii care să ducă la identificarea documentului.
O notă trebuie să cuprindă:
numele şi prenumele autorului lucrării;
titlul lucrării;
oraşul unde a fost publicată lucrarea;
editura;
anul când a fost publicată lucrarea;
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
eventual date privind caracterizarea cantitativă a
lucrării (numărul de pagini, volum, hărţi, diagrame, scheme,
planşe etc).
Aceste elemente alcătuiesc în cazul unei note
bibliografice zone şi secţiuni de ordonare care sunt delimitate
printr-o punctuaţie semnificativă. Astfel: după numele de
familie se pune virgulă; după prenumele autorului se pune
punct. Urmează titlul lucrării după care se pune punct. După
numele oraşului unde s-a publicat lucrarea se pun două puncte;
urmează editura, virgulă şi după anul publicării se pune punct.
Exemplu de bibliografie:
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE
1. Arhive, anuare, documente oficiale
Arhiva Academiei de Înalte Studii Militare. Fondurile: Secţia Învăţământ,
Registrele istorice din perioada 1948 - 1989.
Arhivele Naţionale. Fondurile: Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Cabinetul
Militar; Ministerul Propagandei Naţionale; Casa Regală - Mihai I.
Arhivele Militare Române. Fondurile: Marele Cartier General; Marele Stat
Major; Cabinetul Ministrului; Şcoala Superioară de Război; Academia
Militară Generală; Academia Militară.
Arhiva Muzeului Militar Naţional. Fondul: Documentare (Periodice; Carte
Militară).
Anuarul ofiţerilor activi al Armatei Române pe anul 1926/1927. Bucureşti:
Ministerul de Război, Tipografia Militară, 1926.
 Col. dr EMIL ION
Biblioteca Academiei Române. Anuarele Societăţii Academice Române,
Tomul IX, Bucureşti, 1876, p.42 (despre alegerea locotenent-colonelului
Ştefan Fălcoianu ca membru al Academiei Române).
Biblioteca Naţională a României. Aşezămintele Brătianu. Fondul: Saint
Georges, colecţia de documente general adjutant Ştefan Fălcoianu.
Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.1803, din 29 august 1948,
de înfiinţare a Academiei Militare.
Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.371, din 14 septembrie
1949, privind înfiinţarea a patru academii militare: de comandă şi stat-
major, politică, tehnică şi spatelui armatei.
Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.368, din 12 septembrie
1953, privind desfiinţarea Academiei Spatelui şi preluarea sarcinilor
acesteia de Academia Militară.
Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.400, din 19 august 1957,
privind contopirea Academiei Politice cu Academia Militară sub
denumirea Academia Militară Generală (A.M.G.).
Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.214, din 13 iunie 1959, prin
care Academia Militară Tehnică s-a contopit cu Academia Militară
Generală.
Decretul Consiliului de Stat nr.1037/1968, privind organizarea şi
funcţionarea instituţiilor militare de învăţământ pentru pregătirea ofiţerilor,
republicat în Monitorul Oficial nr.55/16 mai 1972, Anul VIII, partea I,
cu modificările aduse prin Decretul nr.135, publicat în Buletinul Oficial,
partea I, nr.47/7 mai 1972.
Înaltul Decret nr.2073/8 august 1889 pentru înfiinţarea Şcolii Superioare de
Război, în Monitorul Oficial nr.107, din 15-27 august 1889, pp.2569-
2570.
Legea asupra Serviciului de stat-major în "Monitorul Oastei", nr.23/16 mai
1895, Partea Regulamentară nr.12, pp.145-154.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Legea pentru Serviciul de stat-major din 15 aprilie 1909 (şi modificările din
12 martie 1912), pe baza căreia intră în vigoare "Regulamentul Şcoalei
Superioare de Războiu" publicat în "Monitorul Oastei" nr.26/16 iunie
1909, pp.235-244.
Regulamentul Şcoalei Superioare de Războiu din anul 1889, în "Monitorul
Oastei" nr.70, din 18 noiembrie 1889.
Regulamentul (provizoriu) de funcţionare a Şcoalei Superioare de Războiu
în "Monitorul Oastei" din 15 martie 1923, pp.16-34.
Regulamentul Şcoalei Superioare de Războiu din anul 1931, în Istoricul
Şcoalei Superioare de Războiu 1889-1939, Bucureşti, 1939, pp.346-373.
2. Volume de documente
Antonescu, mareşal Ion. ISTORIA MĂ VA JUDECA. SCRIERI
INEDITE. Documente selectate şi pregătite pentru tipar de maior
Constantin Hlihor. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, 1993.
, CARIERA MILITARĂ. SCRISORI
INEDITE. Ediţie îngrijită de general-maior Mircea Agapie şi căpitan de
rangul I Rotaru Jipa. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, 1992.
Căzănişteanu, locotenent-colonel Constantin, Maria Georgescu,
locotenent-colonel Niculae Niculae. DOCUMENTE PRIVIND
ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN 1886 - 1888.
Bucureşti: Editura Militară, 1975.
, DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA
MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN, mai 1886 - iulie 1888.
Bucureşti: Editura Militară, 1975.
Cioflină, general-colonel Dumitru, et.al. ŞEFII MARELUI STAT
MAJOR ROMÂN 1941 - 1945. DESTINE LA RĂSCRUCE. Bucureşti:
Editura Militară, 1995.
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
3. Memorialistică Georgescu, colonel dr. Haralambie. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC
MILITAR. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, vol.I
Academia de Înalte Studii Militare. DE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ DE (1996), vol.II (1997).
RĂZBOI LA ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII MILITARE. CARTEA
AMINTIRILOR ABSOLVENŢILOR. O SUTĂ DE PROMOŢII (1889 - Popa, Marcel, et.al. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC. Bucureşti: Editura
1995) Texte selectate. Ediţie îngrijită, note, repere cronologice şi Enciclopedică, vol.I, 1993.
addenda de general-maior Mircea Agapie, colonel Pentelescu Aurel,
maior Ion Emil. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, II. LUCRĂRI GENERALE
1994.
Academia Militară. COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE PREZENTATE ÎN
, DE LA ŞCOALA SESIUNEA DIN 29-30 NOIEMBRIE 1984 ÎN SECŢIUNILE DE
SUPERIOARĂ DE RĂZBOI LA ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII ŞTIINŢE SOCIALE. Bucureşti: Academia Militară: 1985.
MILITARE. CARTEA AMINTIRILOR ABSOLVENŢILOR. O SUTĂ
DE PROMOŢII (1889 - 1995). Texte integrale. Bucureşti, 1994. , CATALOG SELECTIV CU
(Exemplar unicat la Editura Academiei de Înalte Studii Militare) LUCRĂRI DIDACTICE, ŞTIINŢIFICE, TEHNICE, DE DOCTRINĂ
ŞI ARTĂ MILITARĂ (1889 - 1989). Bucureşti: Editura Academiei
, Pagini din istoria Academiei Militare, 1989.
Militare (lucrare apărută cu prilejul sărbătoririi centenarului Academiei
Militare). Bucureşti: Editura Academiei Militare, 1989. Agapie, general-locotenent Mircea, maior Dănuţ-Mircea Chiriac, maior
Constantin Hlihor, maior Ion Emil. DE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ
Iorga, Nicolae. O VIAŢĂ DE OM AŞA CUM A FOST. Bucureşti: Editura DE RĂZBOI LA ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII MILITARE.
Minerva, 1984. COMANDANŢI, PROFESORI, ABSOLVENŢI 1889 - 1995. Bucureşti:
Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1995.
Şcoala Superioară de Războiu. CARTEA AMINTIRILOR
ABSOLVENŢILOR. 1889 - 1939. Bucureşti: Şcoala Superioară de Anastasie, maior Tomiţă (Răzăşul). DIN TRECUTUL "ROMÂNIEI
Război, 1939. (Exemplar unicat la Muzeul Militar Naţional, 315 file). MILITARE" (cu prilejul comemorării a 75 de ani de la apariţia revistei).
Bucureşti: Tipografia Marelui Stat Major, 1939.
4. Enciclopedii, dicţionare
Atanasiu, general-maior Dumitru, colonel dr. Victor Atanasiu, et,al.
Căzănişteanu, Constantin, Adrian Pandea, Zodian Vladimir. CONTRIBUŢII LA ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI MILITAR DIN
COMANDANŢI MILITARI. DICŢIONAR. Bucureşti: Editura ROMÂNIA. Bucureşti: Editura Militară, vol.I (1972), vol.II (1978).
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
Burbulea, colonel Emil. PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA MILITARĂ.
Florian, Gheorghe, Popescu Mihai, Rotaru Ion. PREZENŢE MILITARE Bucureşti: Editura Militară, 1984.
ÎN ŞTIINŢA ŞI CULTURA ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Editura
Militară, 1982. Ceauşescu, Nicolae. CUVÂNTAREA LA ADUNAREA ACTIVULUI DE
BAZĂ, DE COMANDĂ ŞI DE PARTID DIN ARMATĂ, 1
OCTOMBRIE 1976. Bucureşti: Editura Politică, 1976.
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
, CUVÂNTAREA LA ADUNAREA Marinescu, general-maior dr. Paul. PARTICIPAREA ÎNTREGULUI
ACTIVULUI DE BAZĂ, DE COMANDĂ ŞI DE PARTID DIN POPOR LA APĂRAREA PATRIEI. ÎNDRUMAR BIBLIOGRAFIC.
ARMATĂ, 4 MARTIE 1983. Bucureşti: Editura Politică, 1983. Bucureşti: Editura Militară, 1977.

Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară. STUDII Marele Stat Major. ROMÂNIA ÎN RĂZBOIUL MONDIAL 1916 - 1919.
SOCIAL-POLITICE ASUPRA FENOMENULUI MILITAR Bucureşti: Imprimeria Naţională, vol.I (1934), vol.II (1936), vol.III,
CONTEMPORAN. Bucureşti: Editura Militară, vol.I (1971), vol.II partea 1 (1940), partea 2 (1941).
(1972), vol.III (1974), vol.IV (1975), vol.V (1976), vol.VI (1978),
vol.VII (1979), vol.VIII (1980), vol.IX (1987). Mocanu, colonel dr. Vasile. ALINIAMENTE EROICE ÎN CÂMPIA
ROMÂNĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1988.
, ARMATA ROMÂNĂ ÎN PRIMII ANI
AI REVOLUŢIEI ŞI CONSTRUCŢIEI SOCIALISTE. Bucureşti: Niculescu, colonel Gheorghe şi colonel Tudor Tamaş. OPINII PRIVIND
Editura Militară, 1977. CERCETAREA SOCIOLOGICĂ ÎN ARMATĂ. Bucureşti: Editura
Militară, 1976.
, ARMATA REPUBLICII SOCIALISTE
ROMÂNIA. TRADIŢII ŞI CONTEMPORANEITATE. Bucureşti: Editura Niculescu, colonel Jean, et.al. PSIHICUL ŞI REALITATEA CÂMPULUI
Militară, 1975. DE LUPTĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1979.

, REVOLUŢIA ŞTIINŢIFICĂ Olteanu, general-maior dr. Constantin. CONTRIBUŢII LA

-TEHNICĂ ŞI IMPLICAŢIILE EI ÎN DOMENIUL MILITAR. CERCETAREA CONCEPTULUI DE PUTERE ARMATĂ LA
Bucureşti: Editura Politică, 1972. ROMÂNI. Bucureşti: Editura Militară, 1979.

, POLITIC ŞI SOCIAL ÎN DOCTRINA Opriţă, general-locotenent Constantin, general-maior Dumitru

MILITARĂ A ROMÂNIEI SOCIALISTE. Bucureşti: Editura Politică,
1974.
, ROMÂNIA ŞI TRADIŢIILE LUPTEI
ARMATE A ÎNTREGULUI POPOR. Bucureşti: Editura Militară, 1972.
, DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ALE
VIEŢII ŞI ACTIVITĂŢII MILITARE. STUDII. Bucureşti: Editura
Militară, 1984.
Geană, general-locotenent Ioan, et.al. PREGĂTIREA TACTICĂ ÎN
CONDIŢIILE DE RELIEF ŞI CLIMĂ ALE TERITORIULUI
NAŢIONAL. Bucureşti: Editura Militară, 1985.
Atanasiu şi colonel dr. Victor Atanasiu. ÎNVĂŢĂMÂTUL MILITAR
ROMÂNESC. TRADIŢII ŞI ACTUALITATE. Bucureşti: Editura Militară,
1986.
Popescu-Neveanu, dr. Paul, et.al. BAZELE PEDAGOGIEI MILITARE.
Bucureşti: Editura Militară, 1971.
Şcoala Superioară de Război. ALOCUŢIUNE LA DESCHIDEREA
CURSURILOR PRIMEI SERII DE OFIŢERI-ELEVI AI ŞCOLII
SUPERIOARE DE RĂZBOI DIN BUCUREŞTI, 5 NOIEMBRIE 1884,
GENERAL ŞTEFAN FĂLCOIANU ŞEF AL MARELUI STAT
MAJOR - în Revista Armatei, nr.21-22/1889, p.764.
Soare, general-maior dr. Corneliu. STUDII DESPRE DOCTRINA
MILITARĂ ROMÂNEASCĂ. FUNDAMENTE TEORETICE ŞI
IDEOLOGICE. Bucureşti: Editura Militară, 1989.
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
, RĂZBOIUL ŞI POLITICA ÎN EPOCA , DESFĂŞURAREA STRATEGICĂ.
CONTEMPORANĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1986. Bucureşti: Editura Militară, 1990.

III. LUCRĂRI SPECIALE Averescu, locotenent Alexandru. TACTICA - TEORII ŞI APLICAŢIUNI.

Academia Militară. ISTORICUL ACADEMIEI MILITARE 1889 - 1989,
(Proiect). Bucureşti: Academia Militară, 1989.
Alevra, maior Nicolae. NOI PROBLEME DE ORGANIZARE. Bucureşti:
Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1930.
Alevra, general Nicolae. ORGANIZAREA ARMATEI DUPĂ RĂZBOI.
(Lucrare premiată de Academia Română şi de Marele Stat Major al
Armatei) Bucureşti, 1930.
Andronescu, maior Mihail. STUDIU CRITIC ASUPRA LUPTEI şi
MANEVREI. Bucureşti: Tipografia Şcolii Militare de Artilerie, 1928.
Andronescu, locotenent-colonel Mihail. PROBLEME TACTICE
ARTILERISTICE ÎN LUMINA RĂZBOIULUI DE MIŞCARE. Bucureşti:
Şcoala Superioară de Război, 1934.
, STUDII TACTICE. LUPTA DE
ÎNTÂLNIRE. Sibiu, 1937.
Antonescu, Dumitru. ISTORIE MILITARĂ. (Anul I, conferinţe, curs de istorie
militară). Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, f.a.
Atanasiu, Constantin. PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA ORDINULUI.
Bucureşti: Imprimeriile "Curentul", 1940.
Bucureşti: Tipografia Curţii Regale, F.Göbl Fii, 1889.
Averescu, căpitan Alexandru. MOBILIZAREA (Conferinţe făcute la
Şcoala Superioară de Război). Bucureşti, 1892.
Averescu, colonel Alexandru. CĂLĂUZA OFIŢERULUI. Bucureşti:
Tipografia F.Göbl Fii, 1915.
Cantuniar, colonel Cristu. CONFERINŢA INAUGURALĂ A
CURSURILOR ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI
1 DECEMBRIE 1940. Bucureşti: Tipografia Şcolii Superioare de
Război, 1940.
Cernăianu, maior Ion. ADAPTAREA DOCTRINEI FRANCEZE ÎN
ARMATA NOASTRĂ. Lugoj: Tipografia Adolf Auspitz, 1927.
, MANEVRA STRATEGICĂ ŞI
BĂTĂLIA. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1929.
Ciobanu, colonel dr. Nicolae. PRINCIPALELE TRECĂTORI DE PE
TERITORIUL ROMÂNIEI (studiu geografico-militar şi istoric).
Bucureşti: Academia Militară, 1985.
Cucu, colonel Mihai. FACTORUL GEOGRAFIC ÎN ACŢIUNILE
MILITARE. SECVENŢE DIN ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ.
Bucureşti: Editura Militară, 1981.

Arsenie, colonel dr. Valentin. PRINCIPII ALE LUPTEI ARMATE ÎN , TRECĂTORILE CARPAŢILOR ÎN
RĂZBOIUL ÎNTREGULUI POPOR. Bucureşti: Editura Militară, 1987. LUPTA POPORULUI ROMÂN PENTRU UNITATE ŞI
INDEPENDENŢĂ NAŢIONALĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1988.
, TACTICA ÎN RĂZBOIUL
ÎNTREGULUI POPOR PENTRU APĂRAREA PATRIEI. STUDII. , ZONELE ÎMPĂDURITE ŞI
Bucureşti: Editura Militară, 1986. ACŢIUNILE DE LUPTĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1983.
 Col. dr EMIL ION
Dinulescu, maior Radu. UN MOD DE A INTERPRETA PRINCIPIAL
ECONOMIA FORŢELOR. În revista "România Militară", nr.5, din mai
1925.
, ARMATA MODERNĂ. Bucureşti:
Şcoala Superioară de Război, 1930.
Dumitrescu, Polihron. TACTICA ÎN IMAGINI. Bucureşti: Institutul de
Arte Grafice "Luceafărul", vol.I, 1937.
Dumitrescu, general-maior în rezervă Polihron, et.al. PAGINI DIN
GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Editura Militară,
1967.
Economu, general Virgil. RĂZBOIUL CARE VINE. Bucureşti: Tipografia
Marelui Stat Major, 1939.
, MANEVRA ÎN RETRAGERE LA
TRUPELE DE ACOPERIRE. Bucureşti: Tipografia Marelui Stat Major,
1927.
Fălcoianu, general adjutant Ştefan. ISTORIA RĂZBOIULUI DIN 1877 -
1870 (ruso-româno-turc) - curs profesat la Şcoala Superioară de Război.
Bucureşti: Tipografia "Voinţa Naţională", 1985.
Grozea, colonel de Traian. CONCEPTE ALE STRATEGIILOR
MILITARE CONTEMPORANE. Bucureşti: Editura Militară, 1988.
, IMPLICAŢII ALE FACTORULUI
MILITAR ÎN VIAŢA INTERNAŢIONALĂ. Bucureşti: Editura Politică,
1987.
, ESEU DESPRE STRATEGIA
APĂRĂRII. Bucureşti: Editura Militară, 1976.
Hârjeu, Constantin N. STUDII ŞI CRITICE MILITARE. DIN
ÎNVĂŢĂMINTELE RĂZBOAIELOR DIN 1913 ŞI 1916 - 1918.
Bucureşti: Editura Librăriei "Stănciulescu", 1921.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Iarca, general Alexandru. PRECEPTE ASUPRA ATACULUI ŞI
APĂRĂRII INFANTERIEI. Buzău: Imprimeria Alexandru Georgescu,
1909.
, INSTRUCŢIUNI PENTRU LUPTĂ ŞI
EXERCIŢII. Buzău: Imprimeria Alexandru Georgescu, 1910.
, CÂTEVA POVEŢE TACTICE.
Craiova: Institutul de Arte Grafice "Samitca", 1913.
Iorga, Nicolae. DOCTRINA NAŢIONALĂ. Bucureşti: Şcoala Superioară
de Război, 1992.
Jitianu, Ion. FORŢELE MORALE ŞI MATERIALE LA RĂZBOI.
Bucureşti: Imprimeria Statului, 1928.
, VERDUNUL ÎN VĂPAIE. 1914 -
1918. Bucureşti: Tipografia Revistei Infanteriei, 1936.
Lupescu, Alexandru. ORGANIZAREA MILITARĂ. CURS. (Note luate la
conferinţele colonelului Lupescu Alexandru asupra campaniilor 1877 -
1877; Principii de strategie şi istorie militară. Partea I-III). Bucureşti:
Şcoala Superioară de Război, f.a.
Logofătu, general-locotenent Gheorghe, et.al. ELEMENTE DE
STRATEGIE MILITARĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1975.
Manolescu, general Ion. EVOLUŢIA ŞI FILOZOFIA RĂZBOIULUI.
Bucureşti: Tipografia N.Stroilă, 1945.
Marin, general-maior dr. Gheorghe. MANEVRA STRATEGICĂ.
STUDII. Bucureşti: Editura Militară, 1982.
Otu, colonel dr. Petre, colonel dr. Teofil Oroian, locotenent-colonel Ion
Emil. PERSONALITĂŢI ALE GÂNDIRII MILITARE ROMÂNEŞTI.
Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, vol.I, 1997.
Pletos, general-maior dr. Dumitru. NOUL ÎN GÂNDIREA TACTICĂ
ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1978.
 Col. dr EMIL ION
Popa, colonel dr. Costică, colonel dr. Ciobanu Nicolae, căpitan Giurcă
Ion. CURS DE ISTORIA ARTEI MILITARE. Bucureşti: Academia
Militară, vol.I (1989), vol.II (1988), vol.III (1988).
Pitea, colonel Simion, colonel dr. Gheorghe Tudor. PAGINI DIN
GÂNDIREA MILITARĂ UNIVERSALĂ. Bucureşti: Editura Militară,
vol.III, 1988.
Popescu, colonel Dumitru. ACOPERIREA FRONTIERELOR ŞI
TACTICA TRUPELOR DE ACOPERIRE. Craiova: Institutul de Arte
Grafice, 1927.
Rosetti, general Radu. PROBLEMA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ
ALALTĂIERI, IERI ŞI AZI, (Memoriile Secţiei istorice a Academiei
Române), Seria III, Tomul XV, mem.II, 1934.
Rudeanu, general Ion. APĂRAREA NOASTRĂ NAŢIONALĂ ŞI
BOGĂŢIILE ROMÂNIEI ÎNTREGITE. Timişoara: Tipografia Adolf
Auspitz, 1936.
Sahini, căpitan comandor Alexandru. NOŢIUNI DE STRATEGIE
AERIANĂ, în "Revista aeronauticii şi marinei", martie şi aprilie 1940.
Sandovici, maior Constantin. PROBLEME MILITARE DIN
LITERATURA ROMÂNĂ ŞI STRĂINĂ. STUDII CRITICE. Bucureşti:
Tipografia F.Göbl, vol.I, 1936.
Sichitiu, general Ion. CONDUCEREA TRUPELOR. Bucureşti: Cartea
Românească, 1935.
Sichitiu, general Ion, colonel Ioaniţiu Alexandru. ELEMENTE DE
STRATEGIE. Bucureşti: Atelierele Cartea Românească, 1936.
Soare, colonel dr. Corneliu, et.al. ISTORIA GÂNDIRII MILITARE
ROMÂNEŞTI. Bucureşti: Editura Militară, 1967.
Stoenescu Nicolae. ACOPERIREA. PRINCIPII. PROCEDEE.
APLICAŢIUNI. Bucureşti: Tipografia "Lupta", Nicolae Stroilă, 1935.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
, DIVIZIA ÎN LUPTĂ. Bucureşti: vol. I-III,
1932 - 1936.
Şcoala Superioară de Războiu. ISTORICUL ŞCOALEI SUPERIOARE DE
RĂZBOIU 1889 - 1939. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1939.
Şteflea, colonel Ilie. LUPTA INFANTERIEI ÎN APĂRARE. Bucureşti:
Universul, 1933.
Şuţa, general-maior Ion. ELEMENTE DE TACTICĂ. (Ediţia a II-a revăzută
şi completată). Bucureşti: Editura Militară, 1972.
Teodor, Radu. VÂNĂTORII DE MUNTE. 1916 - 1918. Târgovişte, 1920.
Tomescu, locotenent Mircea. ARMATA - ROLUL ŞI PUTEREA EI
MORALĂ. Craiova: "Ramuri", 1927.
, CAVALERIA - POSIBILITĂŢI,
MISIUNI, MOD DE ACŢIUNE. Bucureşti: Şcoala Superioară de
Război, 1935.
, CONDUCEREA RĂZBOIULUI DE
COALIŢIUNI. Bucureşti: Tiparul Oltenia, 1932.
, ŞTIINŢA MILITARĂ ŞI DOCTRINA
ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1937.
Topliceanu, general-colonel dr. Iulian. ACOPERIREA STRATEGICĂ.
STUDIU DE DOCTRINĂ ŞI TEORIE MILITARĂ. Bucureşti: Editura
Militară, 1987.
, INSTRUIREA ŞI EDUCAREA
TRUPELOR. ORGANIZARE, METODOLOGIE, CALITATE. Bucureşti:
Editura Militară, 1983.
Ţenescu, general Florea. CUNOŞTINŢE GENERALE ASUPRA
RĂZBOIULUI ŞI STUDIULUI. Bucureşti: Tipografia Militară a
Ministerului de Război, vol. I-III, 1921 - 1922.
  Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Ţupa, locotenent-colonel Romulus, locotenent-colonel Paul Teodorescu. Persoanele se trec în ordine alfabetică pe una sau două
DIVIZIA ÎN RĂZBOIUL DE MIŞCARE. Bucureşti: Tiparul Cultura
Naţională, vol.I-II, 1923.
coloane iar cifrele indicatoare de pagini aliniate în dreapta
rândului respectiv.
Verdeş, locotenent-colonel Constantin. POTENŢIAL DE RĂZBOI.
Bucureşti: Universul, 1939. Iată un exemplu:
, ROMÂNIA - STUDIU GEOGRAFIC. INDICE DE PERSOANE
Bucureşti: Universul, 1939.
A C
Vizanti, colonel Grigore şi maior Scarlat Urlăţianu. STRATEGIA ÎN
VIITORUL RĂZBOI. Bucureşti: Tipografia F.Göbl, 1932. Adrian, George: 8 Cercel, Petre: 199
Alevra, Nicolae: 44, 46 Cernăianu, Ion: 22, 27
IV. PERIODICE Antipa, Grigore: 125 Chiriac, Dănuţ: 44
Averescu, Alexandru: 6, 12, 16, 125 Chiţu, Vasile: 155
• Buletinul Academiei Militare, numerele 3 şi 4/1969.
• Buletinul Şcolii Superioare de Război nr. 1/1937. B D
• Gândirea Militară Românească nr. 1-6 (1991 - 1994).
• Monitorul Oficial, nr. 8/1940. Baciu, Axente Sever: 39, 49 Dabija, Gheorghe: 33, 35
• Revista Armatei, anul 7, nr. 21 - 22/1889. Barotzi, Constantin: 9, 103 Dinulescu Radu: 22, 25
• România Militară, nr. 1/ianuarie 1891; nr. 5/mai 1925. Basarab, Neagoe: 8, 43 Dumitru, Tudor: 45
• Universul nr. 18 din 23 ianuarie 1925. Budiş, Alexandru: 33, 48 Duţu, Alexandru: 49

Indice (index) este o listă alfabetică ce Nota tipografic\ (caseta tehnic\) este nota
reprezintă o enumerare de subiecte, autori, materii ce sunt editorială care conţine informaţii privind apariţia unei
cuprinse într-o lucrare. De regulă, indicele este plasat la publicaţii.
sfârşitul lucrării pentru a putea fi consultat cu uşurinţă de cititor În caseta tehnică sunt specificate:
în timpul lecturării. Dacă lucrarea are cuprinsul la sfârşit, atunci numele redactorului de carte;
indexul va fi plasat înaintea acestuia. numele tehnoredactorului de carte;
Pentru realizarea indicelui de persoane dintr-o lucrare data predării manuscrisului la cules;
autorul va proceda la lecturarea manuscrisului care a fost calitatea hârtiei şi formatul;
pregătit pentru tipar şi va nota numele tuturor persoanelor numărul colilor editoriale;
scrise în lucrare şi pagina respectivă. tirajul;
numărul colilor de tipar;
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
numărul de pagini ale lucrării; Într-o nouă ediţie postfaţa poate fi reînnoită
numărul comenzii; putându-se totodată repeta, în total sau în parte cea din ediţia
numele şi adresa tipografiei. precedentă.
Un exemplu de casetă tehnică:
Addenda este un adaus la o lucrare şi conţine
completări, note, diagrame redactate de către autor de obicei
după primirea bunului de cules la intrarea lucrării în producţie.
Redactor: Se anexează la sfârşitul lucrării.
Tehnoredactor:
Addenda et corrigenda reprezintă
Bun de cules: Bun de tipar:
Hârtie: Format: adaususrile prezentate împreună cu erata.
Coli tipar: Coli editură:
Erata este o listă adăugată la sfârşitul unei
Tipografia Academiei de Înalte Studii Militare
Str.Panduri 68-72 lucrări în care sunt semnalate şi îndreptate greşelile rămase în
Volumul conţine 304 pagini. text. Este tipărită sub formă de tabel pe foaie separată şi
Tiraj: 500 exemplare cuprinde următoarele rubrici: pagina, rândul, textul imprimat
C.206 greşit şi textul rectificat.

Epigraful (motoul) este un citat luat, de obicei,

Postfa]a este un text explicativ, adresat
cititorilor, plasat la sfârşitul unei lucrări şi constituind o parte
separată a acesteia.
Aici se expun unele idei cu privire la utilitatea lucrării,
se arată condiţiile scrierii şi eventual tipăririi, se pun la punct
anumite detalii din lucrare, mai ales când publicarea a întârziat,
se aduc mulţumiri celor care au colaborat la realizarea ei.
Mai este cunoscută şi sub denumirea de post-scriptum.
Fiind un text auxiliar lucrării se aşează după încheierea
lucrării, înainte de rezumat.
dintr-o operă celebră şi aşezat la începutul unei lucrări sau al
unuia dintre capitolele ei în scopul de a releva ideea
fundamentală a lucrării.
Dedica]ia este un text omagial la începutul
unei lucrări prin care autorul închină lucrarea unei anumite
persoane.
Când autorul doreşte ca să adauge la lucrarea sa un
moto (epigraf) sau o dedicaţie, acestea se vor amplasa:
motoul (epigraful) la începutul primului capitol,
între titlul acestuia şi text. Lungimea rândului de text este de
maxim 2/3 din lăţimea oglinzii paginii. Spaţiul dintre titlul
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
capitolului şi moto (epigraf) trebuie să fie mai mare decât
spaţiul dintre moto (epigraf) şi textul capitolul respectiv.
Uneori motoul se paginează şi deasupra textului de capitol;
dedicaţia se paginează de regulă pe prima pagină
fără soţ care urmează după pagina de titlu, ocupând colţul din
dreapta sus sau centrul optic al paginii. Dacă sunt mai multe
dedicaţii, la părţi diferite ale cărţii, acestea se paginează
deasupra titlului părţii respective ocupând colţul din dreapta
sus. Dedicaţia poate fi paginată şi înaintea copertei interioare
(paginii de titlu). Lungimea rândului de text al dedicaţiei este
de 1/3 la 2/3 din lăţimea oglinzii paginii.
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 

În comunicarea scrisă un rol foarte important în

transmiterea informaţiilor îl au tipăriturile. Acestea pot fi
grupate după forma de prezentare în:
cărţi;
broşuri;
periodice şi publicaţii seriale;
foi volante.
Cartea reprezintă una dintre cele mai expresive şi
răspândite forme de scriere cu un anumit subiect, tipărită şi
legată sau brosată într-un volum.
Distingem mai multe categorii de cărţi precum:
cartea ştiinţifică;
cartea beletristică;
cartea de artă.
În cadrul cărţilor ştiinţifice aplicând o ierarhizare
informativă distingem: lucrările de sinteză şi monografiile.
În cadrul lucrărilor de sinteză sunt incluse:
enciclopediile, lexicoanele şi dicţionarele, tratatele, manualele
şi cursurile universitare.

Enciclopediile sunt lucrări de referinţă ce cuprind

informaţii din toate domeniile (enciclopediile generale) sau
dintr-o singură ramură ştiinţifică (enciclopedii speciale).

Lexicoanele şi dicţionarele sunt înrudite cu

enciclopediile.
 TIP|RITURILE Lexicoanele care pot fi generale şi speciale spre deosebire
de enciclopedii pun accentul pe noţiunile şi terminologia abordată.
 Col. dr EMIL ION
Dicţionarele enciclopedice care sunt mai sintetice - conţin date
mai sumare dar precise cu privire la problema sau aspectul abordat.
Tratatele reprezintă o importantă grupă de lucrări
de sinteză care abordează global un domeniu ştiinţific,
prezentând totalitatea cunoştinţelor dobândite şi verificate de
teorie şi practică în sectorul respectiv.
Ele sunt opere colective sau elaborări personale ale unor
mari specialişti ai domeniului respectiv.
Tratatul este o lucrare cu caracter special, în care sunt
expuse metodic problemele fundamentale ale unor discipline.
Manualele sunt înrudite tematic cu tratatele dar
prezentând o precisă destinaţie şcolară, cuprind noţiunile de
bază ale unei ştiinţe, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice.
Sfera de cuprindere ştiinţifică şi nivelul de abordare a
materialului diferă de la manual la manual, în funcţie de
categoriile de cititori cărora le sunt adrsate. Deosebirile devin
evidente în ierarhia manualelor didactice, de la clasele
înferioare către cele superioare.
Manualele detaliază în mod sistematic temele
recomandate de programele şcolare la fiecare obiect de studiu
şi pentru fiecare clasă.
Pentru profesor, manualul este un ghid, un instrument de
orientare, un auxiliar important în pregătirea lecţiilor, conţinând
informaţii privitoare la gradul de detaliere a cunoştinţelor,
oferind sugestii, exemple de modele grafice şi de structurare a
informaţiei, exerciţii, aplicaţii practice, teme de reflecţie.
Pentru elev, manualul constituie instrumentul de bază,
principala sursă de informare de lucru. Raportat la elev,
manualul este conceput pentru a răspunde mai multor exigenţe:
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
informativă, formativă (de structurare şi ghidare a învăţării),
stimulativă, de autoinstruire.
În elaborarea manualelor trebuie respectate anumite
cerinţe de ordin:
ştiinţific: vizând structura logică, evitarea erorilor,
cantitatea şi calitatea informaţiei, nevoia de inteligibilitate,
substanţialitate, coerenţă, abordare interdisciplinară şi integrată a
ştiinţelor;
pedagogic: să pună în evidenţă activismul
cognitiv, să nu se limiteze la nivel reproductiv, să valorifice
potenţialul informativ-formativ al conţinutului, să se realizeze
prelucrarea conţinuturilor pe criteriile coerenţei logice, al
accesibilităţii, al diferenţierii, al dozajului complexităţii
sarcinilor, al stimulării activităţii independente, al clarităţii, al
flexibilităţii, al susţinerii atenţiei şi motivaţiei; să prezinte
metodologia studiului individual;
psihologic: adaptarea la particularităţile de
vârstă; să activeze procesele psihice, să stimuleze gândirea
creatoare, învăţarea prin descoperiore, să stimuleze
independenţa şi activismul în procesul de învăţare, să susţină
atenţia şi motivaţia;
igienic: privind lizibilitatea textului sau a
materialului iconografic, calitatea hârtiei şi a cernelii
tipografice, formatul manualului;
estetic: calitatea tehnoredactării, a ilustraţiilor
utilizate, modul de copertare şi legare, coloritul, atractivitatea
copertei;
economic: rezistenţă la deteriorare, costuri.
Există şi o altă categorie de manuale şi anume manualele
profesionale care reprezintă sinteze teoretico-practice ale
 Col. dr EMIL ION
tuturor cunoştinţelor şi deprinderilor esenţiale necesare unei
profesii, unei meserii.
Cursurile din punct de vedere editorial reprezintă
un ciclu de lecţii sau profesii referitoare la un anumit domeniu
de cunoştinţe predate în învăţământul superior.
Cursurile universitare cuprind sinteze ştiinţifice de nivel
superior, consacrate, de regulă, unui domeniu sau unei
discipline bazate pe cumularea principalelor contribuţii
anterioare ale sectorului investigat, completele cu cele mai noi
cercetări contemporane. Sub aspectul formei de prezentare,
cursurile sunt, în general, o introducere metodică, didactică,
într-un anumit domeniu de cunoştinţe.
Ciclurile de lecţii sau prelegeri sunt tipărite în volum
folosit ca manual de studiu.
Monografia reprezintă un studiu ştiinţific amplu
asupra unui subiect anumit, tratat detaliat şi multilateral.
Este o lucrare de adâncime şi amploare, care tinde a
epuiza tot ceea ce este de spus în jurul unui subiect de interes
public, dintr-un anumit domeniu. Fiind o formă pretenţioasă de
contribuţie exegetică şi documentară, implică din partea
autorului nu numai erudiţie, dar şi o viziune critică, în măsură a duce
la o valorificare a lucrurilor, în adevărate şi întreaga lor semnificaţie.
Privite astfel, toate cărţile ştiinţifice (exceptând lucrările
de sinteză) pot fi încadrate în această categorie informativă.
Printr-o ierarhizare metodologică distingem din această
categorie informaţională:
lucrările elaborate pentru obţinerea unor
titluri universitare sau ştiinţifice: teze de doctorat, lucrări de
diplomă etc.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
studiile de specialitate care prezintă sintetic
cunoştinţele acumulate într-un anumit domeniu şi expun, în
extenso, contribuţiile realizate de autorul lor prin documentare,
cercetare, analiză sau experiment.
Cartea beletristică are în cadrul tipăriturilor
ponderea cea mai însemnată. Indiferent de genul literelor căreia
îi aparţine, cartea beletristică este pusă în circuitul valorilor
spirituale prin numeroase forme editoriale.
Distingem mai multe categorii editoriale precum:
ediţiile critice: urmăresc să pună la dispoziţia
cititorilor şi cercetătorilor textele originale sau cele mai
complete ale operei editoriale, însoţite de toate variantele
existente, în manuscrise şi ediţii, de elemente complementare şi
acte lămuritoare;
ediţiile de popularizare: destinate răspândirii
curente a operei unui scriitor;
ediţii princeps: reprezintă primele editări ale
unei cărţi; de regulă, sub îngrijirea autorului. Sunt întâlnite şi
cazuri când ediţiile prime ale operelor unui autor se tipăresc în
ediţii princeps multe după moartea autorului.
ediţii bibliofile: apar de regulă într-un tiraj
limitat, pe hârtie specială şi în condiţii poligrafice deosebite.
Asemenea lucrări sunt destinate mai ales colecţionarilor. În
această categorie se înscriu şi ediţiile cu autografe şi cărţile
liliputane.
Cartea de artă poate fi grupată funcţie de raportul
între text şi imagine în: monografii şi albume.
În monografii este evidentă predominanţa textului, imaginea
fiind austeră şi explicativă, iar în structura albumelor textul are
numai un caracter subsidiar, explicativ, esenţiale fiind ilustraţiile.
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 

Broşura este o publicaţie care cuprinde până la 48
de pagini (deci trei coli de tipar). Acest tip editorial înlesneşte
difuzarea şi lecturarea unor lucrări de actualitate cum sunt
conferinţele, rapoartele, diferite articole sub formă de extras, documente
de popularizare (tehnice, sanitare, cataloage editoriale etc.).
În funcţie de conţinut şi valoarea lor informativă pot fi
categorisite în:
broşuri de valoare permanentă;
broşuri de importanţă temporară;
extrase cuprinzând fragmente din periodice şi
publicaţii seriale.
Foile volante din punct de vedere tipografic şi
editorial formează o categorie distinctă de imprimate şi
alcătuiesc în bibliotecă colecţii organizate separat de celelalte
publicaţii.
Foaia volantă este o publicaţie alcătuită dintr-o singură
filă, împrimată pe o faţă şi constituie un document cu conţinut
de sine stătător. În aceată categorie distingem, pe de o parte,
tipăriturile administrative cu caracter de periodicitate şi, pe de
altă parte, cele publicitare (afişe, anunţuri, programe, etc.).

Periodicele şi publicaţiile seriale constituie cea mai

răspândită formă de tipăritură.
Periodicele sunt publicaţiile cu apariţie repetată, la intervale de
timp egale (zilnic, săptămânal, bilunar, lunar, trimestrial etc.) al
căror conţinut variat este creaţia unor autori diferiţi.
Înrudite cu periodicele sunt şi publicaţiile seriale cu apariţiile
neregulate, dar cu o numerotare consecutivă, cuprinzând
materiale informative din unul sau din mai multe domeniiâ

Periodicele pot fi grupate în următoarele categorii:

ziare, jurnale, gazete care pot fi enciclopedice sau
speciale;
reviste;
anuare;
calendare şi almanahuri;
publicaţii referative, bibliografice, destinate
documentării generale şi pe ramuri;
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 

Limba se defineşte ca ansamblu de mijloace fonetice,

lexicale şi gramaticale, organizate în sisteme, care serveşte
ca instrument de comunicare între membrii unei comunităţi
lingvistice. Utilizarea limbii în acte concrete de comunicare
(orală şi scrisă) se numeşte vorbire.
Procesul de comunicare implică existenţa a doi factori:
un emiţător (E) care formează mesaje (M) şi un receptor (R)
care le percepe. Pentru realizarea înţelegerii, ambii parteneri
folosesc acelaşi sistem de semne, adică aceeaşi limbă, şi
acelaşi sistem de semnificaţii, adică acelaşi cod. Operaţia de
formare a mesajului se numeşte codaj, cea de percepere şi de
înţelegere – decodaj. Formularea unui mesaj este
condiţionată de circumstanţele obiective în care are loc
comunicarea ( = domeniul sau sfera comunicării; calea de
transmitere: oral, scris; situaţia: oficială, neoficială;
particularităţile receptorului: cunoscut sau necunoscut, unul
singur sau mai mulţi, nivelul de pregătire, starea de spirit;
relaţiile dintre emiţător şi receptor) şi de circumstanţele
subiective ( = intenţia şi particularităţile emiţătorului).

Schematic, procesul de comunicare s-ar putea reprezenta

astfel:
cod comun

 DESPRE STILISTIC| ŞI COMPOZI}IE codaj decodaj

E M R
intenţie efect
 Col. dr EMIL ION
particularităţi particularităţi:
- domeniul comunicării;
- oral/scris;
- oficial/neoficial;
- tipul de relaţii E – R.
circumstanţe subiective circumstanţe obiective
Configuraţia mesajului este determinată de circumstanţele
obiective, mai ales din sfera comunicării şi de situaţia în care
are loc comunicarea. Acestea impun emiţătorului respectarea
anumitor reguli. Cu alte cuvinte, în actele concrete de
comunicare, produse într-o anumită situaţie şi în legătură cu un
anumit domeniu de activitate, distingem trăsături comune,
indiferent de particularităţile şi intenţia emiţătorului. Oricine îşi
dă seama uşor că, fără să se supravegheze, îşi “modelează”
vorbirea în funcţie de obiectul comunicării (ce tip de
informaţie este vehiculată: oficială, ştiinţifică, publicistică,
colocvială, artistică) şi de situaţie (oficială, publică, intimă
etc.). De aici rezultă că limba îndeplineşte funcţii de
comunicare diferite, că există limbaje diferite, condiţionate
social. Aceste variante funcţionale ale limbii se numesc stiluri
funcţionale. Stilul funcţional este o variantă a limbii, o
modalitate specifică de utilizare a limbii de către corbitorii
angajaţi într-un domeniu concret de activitate.
Într-un şir de mesaje formulate de acelaşi vorbitor în
împrejurări diferite, se disting trăsături particulare, care nu se
întâlnesc în mesajele altor vorbitori. Aceste treăsături definesc
stilul individual, adică modul de utilizare a limbii în
conformitate cu particularităţile îndividuale ale vorbitorului.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Mesajele sunt formulate după anumite reguli sau norme.
În orice comunicare se disting trei serii de norme:
- normele limbii [limba există în mod concret ca
variantă literară, ca variantă teritorială (direct,
subdirect, grai), ca variantă socială (argou) sau ca
etapă mai veche sau mai nouă în evoluţia ei. Deci,
normele limbii pot fi definite: literare sau nonliterare,
contemporane sau învechite, corecte sau greşite.
Comunicările sunt judecate, de regulă, pentru referire
la o anumită variantă şi la un anumit moment în
evoluţia acelei variante];
- normele stilistic-funcţionale [Impun vorbitorului
selectarea şi organizarea faptelor de limbă în
conformitate cu obiectul şi situaţia în care are loc
comunicarea. Neadresarea mijloacelor de expresie la
obiect şi situaţie poate afecta perceperea mesajului
până la totala lui receptare. Faptele de limbă pot fi
judecate şi din punctul de vedere al apartenenţei la un
stil funcţional. Distingem două sectoare: unul care
cuprinde fapte de limbă ce au aproximativ aceeaşi
frecvenţă şi aceleaşi semnificaţii în toate stilurile,
formând fondul acestuia stilistic, şi altul cu fapte de
limbă caracteristice unui sau altui stil funcţional];
- normele interne [Sunt norme specifice stilului
individual şi ele sunt uşor de sesizat în producţiile
artistice. Într-o comunicare individuală, unele cuvinte,
forme şi construcţii au semnificaţii particulare. Ele se
manifestă adesea prin preferinţa pentru unele cuvinte,
pentru anumite forme şi construcţii].
 Col. dr EMIL ION
Vorbind, despre calităţile stilului (ale vorbirii cultivate)
ne referim la vorbire, la procesul de comunicare la mesajele pe
care vorbitorii le schimbă între ei.
Vorbirea oricărui om cultivat trebuie să îndeplinească
unele condiţii, numite:
calităţi generale;
calităţi particulare.
Calităţi generale ale stilului (ale vorbirii cultivate):
Claritatea [reprezintă formularea şi exprimarea
limpede a gândurilor şi sentimentelor în aşa fel încât receptorul
să înţeleagă comunicarea. Aceasta se realizează, în ce priveşte
conţinutul, prin suficienta reliefare şi prin înlănţuirea logică a
ideilor, iar în ce priveşte forma, plan selectarea şi constituirea
unor structuri care să nu permită decât interpretarea
intenţionată. Judecată din punctul de vedere al emiţătorului,
claritatea este consecinţa gândirii limpezi. Pe de altă parte,
claritatea este o problemă de accesibilitate a conţinutului, adică
este în funcţie şi de însuşirile receptorului].
Opuse calităţii sunt:
- obscuritatea;
- nonsensul;
- paradoxul;
- echivocul;
- platitudinile;
- truismele;
- pleonasmul;
- tantologia;
- ermetismul.
Obscuritatea: comunicarea nu este percepută sau
nu este înţeleasă din diferite motive (scrierea incorectă a
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
cuvintelor, textul este ilizibil, folosirea de cuvinte necunoscute
– arhaice, neologice, regionale, străine – folosirea unir sensuri
necunoscute, a unor forme şi structuri sintactice neobişnuite.
Nonsensul: exprimă o contradicţie logică;
formularea sau conţinutul devin absurde.
Paradoxul: exprimă o opinie contrară celei
general acceptate sau evidenţiază o contradicţie faţă de uzul
curent.
Echivocul: este consecinţa unei formulări care
poate fi interpretată în mod diferit, fiecare din interpretări
având egală îndreptăţire. Lipsa punctuaţiei, o punctuaţie
incorectă duc la confuzii, la interpretări echivoce, de tipul
oracolului (prezicerilor). Adesea echivocul este utilizat în
calambururi.
Platitudinea: uneori tendinţa de a scrie mult, de a
deveni clar cu orice preţ are efecte contrarii clarităţii.
Comunicarea devine banală dacă informaţia transmisă este un
fapt comun, evident. O comunicare încărcată de platitudini este
neinteresantă, nu atrage atenţia, receptorul o percepe parţial sau
deloc.
Adevărurile banale, lipsite de valoare se mai numesc
truisme.
Pleonasmul: este repetarea aceleiaşi idei prin
două cuvinte diferite aflate în relaţie de subordonare.
Tautologia: este repetarea aceleiaşi idei prin
două cuvinte diferite aflate în relaţie de coordonare, de asociere
sau este repetarea aceluiaşi cuvânt în funcţiii sintatice diferite.
Ermetismul: o structurare neobişnuită a
comunicării, pretinsă de obiect şi de intenţie care crează
dificultăţi de receptare şi înţelegere. Parabola, fabula,
ghicitoarea poartă semnele ermetismului. Ermetismul constă în
 Col. dr EMIL ION
căutarea forţată a expresiei, în impunerea abuzivă a artificiului
petic fără suport emotiv, în fabricarea unor criptografii.
Proprietatea [constă în folosirea celor mai potrivite
mijloace longvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) în
exprimarea ideilor şi sentimentelor. Proprietatea vizează
concordanţa deplină între conţinut, expresie şi intenţie.
Lipsa de proprietate poate fi înţeleasă în două
feluri: modificarea sensului unui cuvânt au al unei construţii
prin transfer (metaforă, instorimie, etc.), adică folosirea
improprie a acestora, sau întrebuinţarea greşită, nepotrivită a
cuvintelor, sensurilor, construcţiilor].
Precizia [constă în utilizarea riguroasă a mijloacelor
lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) necesare pentru
exploatarea ideilor şi sentimentelor. Ea este în funcţie de
organizarea clară şi logică a întregului, fără repetiţii şi abateri.
Opusă preciziei este prolixitatea în exprimare, care
trădează o gândire lipsită de contur, nedisciplinată.
Comunicarea este încârcată de cuvinte de prisos. Uneori,
prolixitatea este intenţionată, fiind un mijloc de mascare a
adevăratelor intenţii.
Digresiunea este o abatere de la ideea centrală
directoare a comunicării. Vorbitorul, involuntar sau intenţionat,
idei paralele sau suprapuse ideii esenţiale. Digresiunile
influenţează negativ claritatea şi precizia comunicării.
Uneori digresiunile (digresiunile propriu-zise, paranteze,
cuvinte şi construcţii incidente) sunt necesare fie pentru a da o
explicaţie fără de care claritatea comunicării suferă, fie pentru a
evidenţia atitudinea vorbitorului].
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Corectitudinea [constă în respectarea normelor
(oficiale) limbii în organizarea comunicării.
Abaterile de la corectitudine sunt solecismul şi
anacolutul. Solecismul este o greşeală de natură sintactică:
lipsa de acord, folosirea greşită a locuţiunilor conjucţionale.
Anacolutul constă în suspendarea unei
construcţii sintactice începute şi continuarea ei cu o altă
construcţie. Este o construcţie hibridă, rezultată prin
“încrucişarea” a două construcţii diferite. Când solecismul şi
anacolutul sunt folosite în scopuri expresive se numesc licenţe].
Puritatea [este corectitudinea idiomatică, adică
utilizarea mijloacelor lingvistice (foneme, cuvinte, sensuri,
forme, structuri) consacrate prin uz, admise de limba literară.
Abateri de la puritate:
- folosirea unor cuvinte, sensuri şi construcţii arhaice,
neologisme, popular-regionale, argotice].
Calităţi particulare ale stilului:
1. Naturale]ea – constă în exprimarea firească,
degajată, lipsită de constrângere. Are două izvoare: stâpănirea
perfectă a resurselor limbii şi stâpănirea obiectului comunicării.
Opuse naturaleţei sunt afectarea /întrebuinţarea căutată a
unor cuvinte şi construcţii pretenţioase) şi emfaza (folosirea
unor cuvinte umflate, pretenţioase menite să epateze pe
receptor.
2. Simplitatea – constă în reliefarea valorii, a
cuvintelor, a formelor şi structurilor simple.
Opus simplităţii, este simplismul, expresie a
superficialităţii.
 Col. dr EMIL ION
3. Armonia – rezultă din acordul perfect al părţilor
întregului; fluxul comunicării se distinge prin echilibru, cadenţă
şi ritm.
Contrariul armoniei este cacofonia, rezultată din
succesiunea imediată sau la distanţă a unor sunete care
impresionează neplăcut auzul.
4. Demnitatea - constă în folosirea cuvintelor şi
expresiilor admise de simţul cultivat al limbii. Ea cere să se
evite ceea ce este necuvincios, grosolan, trivial, vulgar.
5. Retorismul – imprimă comunicării o notă avântată,
entuziastă. Când retorismul este formal, fără acoperire, se
transformă într-un cusur.
6. Fine]ea – este subtilitatea în exprimare: sensul şi
aluzia trebuie descoperite de receptor.
7. Umorul – constă în sesizarea şi reliefarea, într-un
mod îngăduitor, a aspectelor ridicole ale vieţii. Umorul se
prezintă într-o gamă foarte variată, de la atitudini joviale, pline
de haz, până la umorul negru, tragic sau absurd.
8. Ironia – constă în sesizarea, evidenţierea şi negarea
aspectelor negative ale vieţii, prin disimulare. Ea cunoaşte o
bogată varietate de nuanţe: persiflare, zeflemea, batjocură,
maliţie, autonomie, sarcasm etc.
9. Concluzia – constă în utilizarea mijloacelor
lingvistice strict necesare în exprimare.
Opusă concluziei este poliloghia (exprimare pletorică şi
difuză).
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
10. Oralitatea – constă în imitarea particularităţilor
limbii vorbite într-un anume mediu social.
În orice limbă există câteva stiluri funcţionale, care
coexistă şi se află în interacţiune. Stilul funcţional este o
variantă a limbii care îndeplineşte funcţii de comunicare într-un
domeniu de activitate determinat. Orice stil funcţional apare ca
un model care exercită o anumită presiune asupra conştiinţei
vorbitorului. Aceştia ăşi modelează involuntar sau, intenţionat
forma comunicării în funcţie de condiţiile concrete în care are
loc ea.
În limba română contemporană sunt cinci stiluri
funcţionale:
- stilul oficial (administrativ);
- stilul tehnico-ştiinţific;
- stilul publicistic;
- stilul colocvial;
- stilul artistic.
Stilul oficial (administrativ) îndeplineşte funcţia de
comunicare în sfera relaţiilor oficiale. În ordinea frecvenţei şi
importanţei apar următoarele modalit\]i de comunicare:
- monologul scris (în
documente şi acte oficiale – administrative,
politice, diplomatice, juridice, economice: legi,
decrete, decizii, regulamente, circulare,
instrucţiuni, protocoale, rapoarte, informări etc.);
- monologul oral
(cuvântări în ocazii oficiale etc.);
- dialogul scris
(corespondenţe oficiale);
 Col. dr EMIL ION
- dialogul oral (în
relaţiile oficiale dintre instituţii).
Caracteristici:
- stricta respectare a
normelor limbii literare: corectitudine fonetică, grafică,
ortografică, lexicală şi gramaticală;
- caracter obiectiv,
impersonal: comunicările (scrise sau orale sunt neutre
expresiv, lipsite de încărcătură afectivă);
- accesibilitate, claritate
şi precizie: comunicările oficiale nu permit decât o
singură interpretare;
- absenţa oricărei
nuanţe afective, prezenţa formalismului, a exprimării
rigide; lipsesc lexicul afectiv, mijloacele de expresie
figurată, epitetele apreciative.
În documente oficiale se întâlneşte o terminologie
specific\: adeverinţă; adresă; articol; cerere; certificat; comisie;
comitet; consiliu; dare de seamă; decizie; domiciliu; dosar;
indemnizaţie; lege; litigiu; mandat; ordin de zi; paragraf;
proces-verbal; sesiune, subsemnatul(a) etc.
Compuneri cu distincţie speciale:
1. Cererea
Prin intermediul acesteia se solicită unei instituţii,
inteprinderi sau organizaţii, prin conducătorul ei un anumit
lucru.
În alcătuirea unei cereri intră:
- formula de adresare
(cu iniţiale majuscule) după care se pune virgulă;
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
- numele şi prenumele
solicitantului;
- funcţia sau ocupaţia şi
adresa completă;
- conţinutul propriu-zis
al cererii şi motivaţia acestuia (se vor evita descrierile
inutile);
- formula de încheiere,
pe căt posibil simplă (cu stimă, cu respect etc.), în
dreapta sub text şi semnătura solicitantului;
- data când a fost
conceptuă cererea, în stânga paginii, sub text;
- funcţia adresantului şi
locul său de muncă, în partea de jos a paginii.
La aşezarea în pagină trebuie să se ţină seama de
necesitatea lăsării unui spaţiu pentru rezoluţie şi îndosariere.
Astfel, în partea de sus a paginii se lasă un spaţiu liber (8-
10 cm.) până la formula de adresare, iar în stânga paginii 4,5
cm.
2. Referatul
Acest act cuprinde relatarea unei activităţi sau
prezentarea unei lucrări, fiind structurat, de obicei, astfel:
- prezentarea pe scurt a problemei abordate;
- descrierea activităţilor, a cercetărilor sau a unei cărţi;
- concluzii şi propuneri;
- semnătura celui care a întocmit referatul;
- eventual data.
( Model referat carte care trebuie editată).
 Col. dr EMIL ION
3. Raportul
Este un document care cuprinde relatarea unei activităţi
personale sau colective. El are următoarea alcătuire:
- nume, prenume şi funcţia celui care a întocmit
raportul;
- prezentarea faptelor sau a situaţiilor care au făcut
necesară scrierea raportului;
- expunerea activităţii;
- concluzii şi eventual propuneri;
- semnătura (însoţită eventual de o formulă de politeţe).
4. Darea de seam\
Conţine prezentarea activităţii unei organizaţii sau a unei
instituţii într-o perioadă anumită de timp.
Cuprinde:
- o scurtă introducere pentru încadrarea activităţii într-
un context mai amplu;
- prezentarea realizărilor obţinute şi analiza elementelor
care au condus către acestea;
- menţionarea lipsurilor şi analizarea acestora cu spirit
critic şi autocritic, precum şi indicarea cauzelor care
le-au determinat;
- propuneri de măsuri (plan de măsuri);
- o sumară prezentare a orientărilor activităţii viitoare.
În capul unei dări de seamă privind modul cum a fost
gospodărită o gestiune aceasta cuprinde:
- indicarea dării de referinţă;
- precizarea valorii avute în gestiune şi provenienţă;
- menţionarea cheltuielilor şi justificarea lor;
- semnătura şi data.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
5. Memoriul de activitate
Este un document care prezintă detaliat activitatea
desfăşurată de o persoană într-un domeniu. În funcţie de scopul
întocmirii memoriului şi de ceea ce se urmăreşte este bine să fie
cât mai cuprinzător.
6. Memoriul
Cuprinde prezentarea amănunţită şi bine determinată a
unei situaţii. Este conceput astfel:
- formula de adresare;
- numele, prenumele şi funcţia celui care l-a întocmit;
- prezentarea situaţiei respective şi analiza ei;
- şedineţe propuse;
- semnătura;
- funcţia adresantului şi instituţia unde lucrează.
7. Procesul-verbal de constatare
Este un act care se emite cu prilejul unei inspecţii sau al
unui control efectuat periodic.
Cuprinde următoarele:
- locul şi ziua efectuării controlului;
- numele, prenumele şi funcţia celui care întocmeşte
procesul-verbal. Se menţionează şi împuternicirea acestuia,
actul oficial în baza căruia se efectuează controlul şi organul
emitent;
- menţionarea ocaziei cu care se înfăptuieşte controlul
precum şi scopul acestuia;
- modalităţile la care s-a apelat pentru cunoaşterea
activităţii persoanei sau instituţieie;
- concluziile şi eventual hotărârea adoptată;
- semnătura organului de control.
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE
8. Procesul-verbal de consemnare
Prin acest document se înregistează amănunţit sau pe
scurt, modul în care s-a desfăşurat o şedinţă sau o adunare.
Are următoarea structură:
- data, locul şi felul adunării;
- participanţii;
- menţionarea ordinii de zi a discuţiilor (cu nominalizarea
celor care au luat cuvântul) şi prezentarea pe scurt a ideilor din
intervenţiile acesora, precum şi hotărârile adoptate;
- semnătura celui care a redactat procesul-verbal sau a
celor care au participat, în cazul unei şedinţe restrânse.
9. Procesul-verbal de predare-primire
Este un act care se încheie între două persoane sau între
reprezentanţii a două instituţii.
Cuprinde:
- data, locul încheierii actului;
- numele, prenumele şi funcţia celui care predă;
- numele, prenumele şi funcţia celui care primeşte;
- consemnarea tuturor bunurilor care formează obiectul
acestor activităţi;
semnăturile (însoţite de formulele am predat şi am
primit).
10. Adeverin]a
Este un act oficial, eliberat la cerere, de către o instituţie
sau organizaţie, în care se consemnează cele solicitate, spre a
servi solicitantului. Urmează semnătura emitentului şi ştampila
instituţiei. Pentru cele mai multe tipuri de adeverinţă există
formulare tip.

Model
11. Autobiografia
Este o scriere cuprinzând relatarea propriei vârste. În
alcătuirea ei intră informaţii obligatorii ca:
- data şi locul naşterii;
- numele, prenumele şi ocupaţia părinţilor;
- studiile efectuate de autorul bibliografiei şi rezultatele
obţinute de el;
- locurile de muncă, meritele exercitate şi funcţiile avute;
- activitatea profesională;
- situaţia familială;
- data şi semnătura.
Compuneri - corespondenţă
Cele mai des întâlnite scrieri de acest gen sunt:
1. Biletul
Are un conţinut simplu prin care se transmite cuiva un
mesaj.
Se recomandă să fie utilizat numai în raporturile dintre
persoane egale ca poziţie socială şi vârstă. Este o compunere
lipsită de proporţii, dar aceasta nu înseamnă că poate fi
neîngrijită. În general, cuprinde date calendaristice şi, eventual
locul unde a fost scris, mesajul propriu-zis şi iscălitura celui
calre îl trimite.
2. Telegrama
Are un caracter, de obicei localnic, conţinând o singură
informaţie. Caracteristica ei principală este conciziunea,
realizată şi prin înlăturarea elementelor de (mai ales a
conjuncţiilor).
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
În funcţie de conţinut, telegramele pot fi: adaosuri, acestea sunt consemnate într-un post-scriptum, notat
- de felicitare; cu iniţialele P.S.
- de răspuns; Există o foarte mare diversitate de scrisori:
- de condoleanţe; - familială;
- oficiale etc. - amicală;
Alcătuind o telegramă, trebuie să se manifeste atenţie - de felicitare;
pentru ca din dorinţa de conciziune să nu se afecteze înţelesul şi - de muţumire;
să se dea naştere la interpretări greşite. - de dragoste;
Telegramele adresate prietenilor sau rudelor pot fi - de invitaţie;
semnate doar cu prenumele. - de condoleanţe;
- de justificare;
3. Cartea de vizit\ - literară etc.
Poate fi concepută diferit. Cuprinde profesia şi titlul
profesional, ştiinţific ori academic, numele şi prenumele, adresa Reguli generale de alcătuire a corespondenţei:
şi nemerele de telefon, de acasă şi de la locul de muncă. - nu se scrie cu creionul;
Cartea de vizită poate fi folosită în diferite ocazii pentru a - se acordă atenţie caligrafieie şi în general esteticii (fără
face o invitaţie, pentru felicitări sau pentru o acţiune. stersături, corecturi);
În acele scopuri, în care, pe cartea de vizită se scrie un - se lasă în stânga paginii o margine de cca. 3 cm.;
text, se începe scrierea chiar sub nume şi se continuă, deci este - se menţionează data redacării corespondenţei (fie în
necesar şi pe verso. Pe plic vor fi scrise doar numele, adresa dreapta paginii, sus, fie la sfârşit, după semnătură);
destinatarului. - se notează pe faţa plicului adresa completă a
adresantului;
4. Cartea poştal\ ilustrat\ - se evită prescurtătile (în general observaţiile);
Cuprinde salutări sau urări trimise de obicei dintr-o altă - se crie pe versoul plicului numele şi adresa
localitate, precum şi scurte informaţii. Dacă este adresată celor expeditorului;
apropiaţi, poate fi semnată doar cu prenumele. - P.S. se foloseşte numai îăn corespondenţa familială sau
amicală, nu şi în cea oficială;
5 Scrisoarea - se recomandă folosirea unei exprimări elegante şi
Presupune o comunicare mai pătrunzătoare, evidenţiind sugestive;
unele intenţii artistice (genul epistolar). Cuprinde formulele - se ale formulele de politeţe introductive şi finale
introductive, conţinutul, şi o încheiere. Dacă sunt necesare corespunzătoare vârstei sau funcţiei celor cărora se adresează.
 Col. dr EMIL ION
II. Stilul tehnico-ştiin]ific
Îndeplineşte funcţia de comunicare în domeniul ştiinţei şi
tehnicii. Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în
lucrări şi documente ştiinţifice şi tehnice), modelul oral (în
prelegeri, expuneri, comunicări cu caracter ştiinţific şi tehnic);
dialogul oral (în cadrul colocviilor, seminariilor, delegaţiilor
ştiinţifice).
Caracteristici:
Corectitudine: în cominicare sunt preferate variantele
literare ale sistemelor limbii; în monologul oral şi dialogul oral
se ivesc abateri dla norma literară.
Obiectivitatea: comunicarea este, în general, lipsită de
încărcătură afectivă, mai ales când e vorba de concluzii sau de
adevăruri unanim recunoscute.
Accesibilitatea este relativă, deoarece orice lucrare
ştiinţifică se adresează unui anume destinatar. Comunicările se
disting prin claritate,,prin precizie şi proprietate. Ele sunt
însoţite de mijloace auxiliare, extralingvistice (tabele,
diagrame, schiţe, fotografii, hărţi etc.).
Terminologia este proprie fiecărui domeniu al ştiinţei
şi tehnicii (limbaje ştiinţifice). Termenii sunt monosemantici şi
de multe ori aceştia sunt definiţi în prealabil.
Lexicul ştiinţific include numeroase neologisme derivate
cu prefixe şi pseudoprefixe nelogice (contraofensivă,
contraatac) sau compuse cu elemente de compunere ştiinţifice.
Sunt frecvente substantivele abstracte provenite din
infinitive lungi şi adjective.
În cadrul comunicărilor ştiinţifice sunt frecvent folosite
pluralul autorului şi pluralul solidarităţii.
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
Infinitivul apare uneori cu valoare de imperativ în
observaţii, şi note, puse de regulă în paranteză (a se vedea ......)
Sunt folosite procedee care să asigure claritate şi prezie
precum şi desfăşurare logică în organizarea comunicării
ştiinţifice.
Coordonarea sub forma enumeraţiei (organizare pe
capitole, articole, paragrafe, cuvinte de ordonare), a repetiţiei
(reluarea unor idei importante, concepte etc.).
Digresiunea serveşte drept segment suplimentar. Pune
într-o lumină nouă o anumită problemă sau aduce o completare
nu neapărat necesară.
Unele digresiunisunt introduse în textul comunicării prin
cuvinte şi expresii specifice (în ce priveşte, cu privire la, merită
a fi amintit şi faptul). Altele se prezintă ca notă, observaţie,
comentariu, adnotare în cuprinsul textului sau la subsolul
paginii.
III. Stilul publicistic îndeplineşte funcţie de
popularizare. Publicul este informat, influenţat şi mobilizat într-
o anumită direcţie în legătură cu evenimentele sociale şi
politice, economice, ştiinţifice, artistice etc.
Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în
presă şi publicaţii), monologul oral (radio, televiziune),
dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri
consemnate scris).
Caracteristici:
•comunicarea are rol de informare, de formulă de
convingere de emoţionare şi mobilizare;
 Col. dr EMIL ION
•tendenţionalism: orice comunicare publicistică este
expresia unei tendinţe, a unei atitudini exprimate în mod
evident;
•varietatea de formare publicistică (articole, comentarii,
comunicat, convorbire, cronică, cuvântare, declaraţie, foileton,
grupaj, interviu, manifest, pamflet, parodie, reportaj, scrisoare,
ştire etc.);
•materialul este deseori însoţit de mijloace
extralingvistice (fotografii, articole, diagrame, tebele, statistici,
desen etc.);
Normele limbii literare sunt în general respectate. Prin
stilul publicistic se răspândesc termeni ştiinţifici, forme corecte
dar şi cuvinte regionale, din limbajul familial sau din argouri,
forme şi construcţii populare.
Temă pentru publicistică este tot ce interesează la un
moment dat pe om, tot ce poate deştepta un ecou în mintea şi
sufletul acestuia.
IV. Stilul doctrinal (al conversaţiei uzuale)
îndeplineşte funcţia de comunicare într-o sferă restrânsă.
Modalităţile de comunicare sunt: dialogul oral (cea mai
frecventă), dialogul scris (schimb de scrisori), monologul scris
(notiţe, jurnal intim), monologul oral (felicitări, urări etc.)
Mijloacele lingvistice sunt foarte variate: unele se apropie
de norma literară, altele de normele dialectice sau de normele
limbajelor speciale (argou, limbaj profesional neoficial).
Uneori, vorbirea unor persoane se caracterizează prin
poliglosie (capacitatea de a-şi adapta vorbirea potrivit
mediului).
FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 
V. Stilul artistic are un domeniu propriu de
manifestare: domeniul esteticului. Dacă în stilurile funcţionale
(oficial-administrativ, tehnico-ştiinţific, publicistic, colocvial)
esenţialul îl constituie transmiterea informaţiei (informaţii de
un anumit tip, cu un anumit grad de accesibilitate), vorbiorul
urmăreşte mai ales selectarea mijloacelor care răspund cel mai
bine formării informaţieie şi alege de regulă ceea ce consideră
că este eficient, în stilul artistic transmiterea informaţieie este
corelată cu efectul produs de o anumită formă de transmitere a
informaţieie asupra destinatarului. Forma devine element
esenţial şi modelator în transmiterea informaţieie.
Caracteristici:
•consecvenţionalitate (dacă în celelalte scrieri funcţionale
comunicarea urmăreşte să redea rolul sau ce este considerat
real, în stilul artistic, destinatarul nu-şi pune problema folosirii,
el ştie că e vorba de ficţiune, de convenţie);
•este permeabil tuturor mijloacelor de expresie, indiferent
cărui stil funcţional ar aparţine; pătrunse în stilul artistic, ele îşi
pierd funcţia specifică de comunicare şi dobândesc funcţie
estetică.
Punând în valoare fapte de limbă din alte stiluri
funcţionale, fapte cu caracter periferic, inovaţii lingvistice
(limbajul figurat, noi structuri sintactice, noi ritmuri, noi
modalităţi de organizare a comunicării, care se răspândesc
rapid, deoarece au ecouri profunde şi de durată în conştiinţa
cititorilor şi ascultătorilor, producţiile artistice aduc o
contribuţie importantă în formarea şi dezvoltarea limbii literare.
Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris
(literatura cultă) şi monologul oral (literatura populară).
 Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE 