Capitolul I.

Fluxurile şi circuitele financiare

Intreprinderea este un sistem complex, deschis, în care au loc procese specifice activităţii
economice. Ea funcţionează în ansamblul economiei naţionale şi se integrează în sistemul
general al pieţei.
In economia de piaţă, schimburile de activităţi dintre agenţii economici reprezintă condiţia
de viaţă a întreprinderii. Orice schimb implică fluxuri compensatorii. De exemplu, unui
flux real de bunuri şi servicii îi corespunde un flux financiar echivalent în termeni
monetari. Cantităţile de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii
economici se numeşte flux. Cantitatea de bun sau monedă existentă la un moment dat se
numeşte stoc.
Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismelor financiare.
Prin mecanisme financiare ale întreprinderii se înţeleg metode, p’rghii, instrumente şi
proceduri de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor. Mecanismele sunt foarte
diversificate: mecanismele privind autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară,
mecanismul amortizării activelor fixe, mecanismele circuitului capitalului, mecanismele
formării şi utilizării surplusului monetar, etc.
Fluxurile financiare pot fi:
 De contrapartidă;
 Decalate;
 Multiple;
 Autonome.
Fluxurile financiare de contrapartidă presupun înlocuirea imediată a unui activ fizic cu
monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării unui bun cu plata imediată
îm numerar.
Fluxurile financiare decalate apar atunci c’nd, fluxurilor fizice nu le corespund imediat
fluxuri financiare. Echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui activ
financiar, adică o creanţă la furnizor şi o datorie la cumpărător. Aceste fluxuri se nasc în
cazul operaţiunilor comerciale însoţite de credite.
Fluxurile financiare multiple apar atunci c’nd, pentru a compensa efectele decalajelor
dintre fluxurile fizice şi cele financiare, întreprinderea îşi schimbă creanţele pe monedă,
apel’nd la un terţ. Acesta este de regulă un intermediar financiar. Fluxurile se desfăşoară
astfel:
- Bunurile v’ndute de furnizor sunt transferate la cumpărător, deci are loc un flux
real;
- Furnizorul vinde creanţa unei terţe persoane şi încasează c/val produselor, adică
primul flux financiar;
- Cumpărătorul de mărfuri achită suma, adică stinge datoria faţă de terţi, ceea ce
reprezintă al doilea flux financiar.
Fluxurile financiare autonome se degajă din operaţiuni financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, c’nd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta.
Aceste fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.
Pe de altă parte, fluxurile sunt :
• Instantanee
• Periodice

3
 Cele instantanee, la r’ndul lor sunt:
- Reale
- Monetare
Fluxurile reale presupun un contract între agentul economic şi un agent exterior. Aceste
fluxuri presupun o tranzacţie care are în vedere un bun, un serviciu, o creanţă şi corespund
unui schimb de valori între cei doi. Se numesc instantanee pentru că sunt concepute sa se
producă în momentul consemnării angajamentului respectiv şi al înregistrării contabile,
baz’ndu-se pe o evaluare monetară făcută anterior.
Fluxurile monetare, care se mai numesc de lichidităţi, sunt formate din plăţile care au loc
în urma fluxurilor reale.
Fluxurile periodice, la r’ndul lor sunt:
- De trezorerie;
- De fonduri.
Fluxurile de trezorerie au în vedere lichidităţile agenţilor economici care sunt în
permanentă mişcare exprim’ndu-se în intrări şi ieşiri de monedă. Specialiştii de trezorerie
procedează la însumarea încasărilor zilnice, a plăţilor zilnice, analizează soldurile şi le
extrapolează, la anumite perioade- trimestru, semestru, obţin’nd astfel o viziune a
rentabilităţii unei activităţi economice.
Fluxurile de fonduri sunt de fapt fluxuri potenţiale de trezorerie care, dacă sunt corect
gestionate devin chiar fonduri de trezorerie.. Aceste fluxuri sunt:
o Fluxuri de fonduri necesare
o Fluxuri de fonduri de resurse
Fluxurile de fonduri necesare sunt lichidităţile imobilizate, de obicei stocuri sau creanţe,
iar fluxurile de fonduri de resurse duc la creşterea lichidităţilor prin diferite metode care
urmăresc reducerea stocurilor şi obţinerea de credite. Există 3 categorii de fluxuri de
fonduri de resurse:
1. fluxuri de fonduri de investiţii şi finanţare care sunt uşor remarcate în bilanţul
agenţilor economici în contul de investiţii:
2. fluxuri de fonduri interne, care corespund capacităţii de autofinanţare a agenţilor
economici, av’nd drept contrapondere fluxurile reale, eidenţiate în contul de
rezultate:
3. fluxurile ce exprimă decalajul dintre fluxurile reale şi cele de trezorerie.

Alături de fluxurile financiare trebuie precizată şi noţiunea de ciclu financiar. Un ciclu

financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin între
momentul transformăriimonedei în bunuri şi servivii p’nă la cel în care se recuperează.
Activitatea unei întreprinderi cunoaşte trei cicluri financiare principale:
 ciclul de investiţii- amortizare;
 ciclul de explaoatare;
 ciclul operaţiunilor financiare.
Ciclu de investiţii – amortizare presupune în primul r’nd ramura investiţii prin care se
crează capital de producţie. Cu ajutorul acestuia se obţin venituri o anumită perioadă de
timp. Odată creat, capitalul de producţie începe să se deprecieze fizic şi moral.
Recuperarea acestei deprecieri se face prin mecanismele şi sistemele de amortizare.
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor pe care le desfăşoară
întreprinderea pentru a-şi atinge obiectivele propuse. În general, aceste operaţiuni
4
presupun achiziţii de materii prime şi materiale, transformarea lor în produse finite şi
v’nzarea lor. Întruc’t acest proces este continuu, intervine noţiunea de stocuri. În acest
ciclu, capitalul ia forme diferite, transform’ndu-se permanent. Astfel, fluxurilor reale le
corespund fluxuri financiare şi acitve financiare ( creanţe şi datorii).
Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare sau luare
de împrumut, precum şi achiziţiile de titluri de proprietate. Aceste operaţiuni dau naştere
la fluxuri financiare. Între fluxurile financiare iniţiale şi cele finale nu există echivalenţă.
Diferenţa este determinată de dob’ndă.

Circuitul financiar are la bază:

- un concept de forme ( spaţiu);
- un concept de timp( durată).
El integrează 4 componente fundamentale:
a. o componentă spaţială. Toate activităţile economice se produc într-un cadru
geografic definit, de cele mai multe ori, o ţară;
b. o componentă temporală. Activităţile unei întreprinderi se desfăşoară în timp,
continuu şi se analizează pe perioade, de regfulă, un an;
c. o componentă tranzacţională. Au loc permanent schimburi cu extriorul. Toate
tranzacţiile îmbracă forma fluxurilor;
d. o componentă dinamică. Circuitele se plasează la nivelul combinării
operaţiunilor microeconomice interdependente realizate pe diferite pieţe.
Circuitele financiare sunt o componentă a circuitelor economice şi se constituie prin
interacţiunea fluxurilor determinate de operaţiuni în care intervin resurse pecuniare
afectate nevoilor pe orice perioadă. Ele pot fi:
- pur financiare, şi vizează resursele pecuniare pentru diverse nevoi, pe
termen lung;
- monetare, dacă se referă la resurselepecuniare destinate satisfacerii
nevoilor pe termen scurt.
Circuitele financiare stau la baza dezvoltării unei economii. Eficienţa lor reprezintă una
din condiţiile creşterii economice.
Pentru ca acest circuit financiar să fie eficient, el trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe:
1. trebuie să întrunească un număr mare de participanţi plasaţi în aceleaşi condiţii;
2. trebuie să ofere transparenţă, adică informaţii disponibile legate de preţuri şi riscuri;
3. trebuie să permită unui participant potenţial să intre sau să iasă din circuit.
4. Orice circuit trebuie să fie legat de altele cu minimum de restricţii pentru a se putea
adapta în timp şi spaţiu nevoilor agenţilor economici cu capacităţi de finanţare faţă
de agenţii economici cu nevoi de finanţare.

Cicuitele financiare pot fi clasificate astfel:

• Circuite financiare primare
• Circuite financiare secundare
Circuitele financiare primare presupun:
 Finanţare directă
 Finanţare indirectă
Circuitele financiare secundare cuprind:

5
  Pieţe monetare
 Pieţe financiare
Pentru a înţelege mai bine conceptul de circuit financiar trebuie analizată cererea de
active.
În schimbul obţinerii de monedă, agenţii economici trebuie să creeze active
financiare. Aceste active reprezintă contrapartida necesară cererii de lichidităţi pentru
finanţare. Ofertanţii de monedă vor , în schimb, titluri de proprietate sau de creanţă.
Teoretic, ar trebui ca procesul de creare de active în scopul obţinerii de lichidităţi să pună
în legătură directă agenţii economici cu nevoi de lichidităţi şi agenţii economici care au
excedent de lichidităţi. În practică însă, acest lucru nu se înt’mplă din motive diferite:
necunoaşterea reciprocă a părţilor, riscul de lichiditate, lipsa de supleţe a pieţei, respectiv a
cererii şi ofertei, etc. De aceea, circuitele financiare sunt organizate în principal, de
organisme financiare , care intermediază realizarea circuitelor financiare prin crearea de
mijloace de plată şi transformare de titluri.
Finanţarea directă este destul de rar înt’lnită şi vizează sume at’t de mari înc’t un
singur ofertant de fonduri nu poate face faţă marilor cerinţe. Este o tehnică de finanţare
spacifică marilor întreprinderi şi se concretizează în emisiunea unui număr mare de active
identice de valoare nominală mică, care se achiziţionează de un număr mare de
subscriitori. Astfel de active pot face obiectul tranzacţiilor la bursele de valori mobiliare.
Activele create pot fi din cele care se integrează în capitalul propriu sau care se integrează
în capitalul de împrumut.
Astfel, cele mai cunoscute sunt:
• Acţiunile şi părţile sociale;
• Obligaţiunile.
Există deosebiri între aceste două forme de active, at’t din punct de vedere al
ofertantului , cât şi din punct de vedere al solicitantului. Astfel, pentru ofertant, acţiunile
implică un drept de propietate şi generează venit variabil, iar obligaţiunile reprezintă un
drept de creanţă şi generează venituri fixe. Pentru solicitant, acţiunile şi părţile sociale se
integrază în capitalul propriu , iar obligaţiunile reprezintă un capital de împrumut. Activele
integrate în capitalul propriu – deci acţiunile în principal- oferă deţinătorilor dreptul de
coproprietar şi de participant la repartizarea profiturilor. Acţiunile dau naştere la două
fluxuri impozabile: când se obţin dividende anuale şi c’nd se v’nd acţiunile. Dividendele
sunt veniturile acţionarilor şi sunt supuse impozitării.
Activele financiare integrate capitalului împrumutat se realizează prin emisiunea şi
vânzarea de obligaţiuni. Există multe categorii de obligaţiuni cu caracteristici diferite
pentru a atrage cumpărătorii şi a putea fi uşor plasate: cu dobândă fixă, cu dobândă
variabilă, convertibile, etc.
Finanţarea indirectă crează 2 tipuri de active:
1. active reprezentând resursele instituţiilor financiare, constituite din active monetare
şi active constituite din plasamente disponibile la vedere, care pot fi convertite în
orice moment în mijloace de plată;
2. active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari în care se cuprind toate
categoriile de creanţe acordate întreprinderilor sau persoanelor fizice.
Circuitele financiare secundare presupun obţinerea surselor de finanţare de la diverse
instituţii financiare specializate. Aceste instituţii joacă rolul de intermediari, deoarece ele
nu lucrează numai cu capitaluri proprii ci şi cu capitaluri de împrumut.Ele au un rol de

6
verigă intermediară între cei care au capitaluri de plasat şi cei care au nevoi de capitaluri
suplimentare. Aceste instituţii financiare crează două feluri de active:
- active reprezentând resursele instituţiilor financiare, constituite din active
monetare-monedă, cecuri, cărţi de credit.;
- active reprezentând creanţele asupra clienţilor bancari în care se cuprind
toate categoriile de credite acordate întreprinderilor sau persoanelor fizice.
Pieţele monetare presupun schimburi de bani pe termen lung, înglobând toate relaţiile de
împrumut, bancare şi nebancare. Ele presupun şi piaţa interbancară, piaţa ipotecară
refinanţările şi intervenţiile bămcii centrale.
Pieţele financiare reprezintă totalitatea pieţelor pe care titlurile pe termen lung sunt
schimbate pe monedă. Există două tipuri de pieţe financiare:
- pieţe bursiere care sunt speculative;
- pieţe la termen, care deşi au şi ele elemente speculative urmăresc acoperirea
riscului respectiv şi evitarea pierderilor de randament sau de capital.

7
 Capitolul II. Structura financiară a întreprinderii

2.1. Conţinutul finanţelor

Finanţele întreprinderii reprezintă ansamblul de măsuri şi activităţi care au ca obiect

fenomenul financiar. Acest fenomen este urmărit de fiecare întreprindere pentru că îşi
doreşte derularea unei acitivtăţi în condiţii de rentabilitate. Sunt urmărite în special
fondurile necesare exerciţiilor financiare cu tot ce presupun acestea: procurare, cuamtum,
mod de rambursare, etc. Deşi problema pare simplă la prima vedere, îm realitate ea
implică o analiză profundă, cunoştinţe temeinice şi capacitatea de a lua decizii de finanţare
ferme şi la timp. Astfel, procurarea acestor fonduri se poate realiza fie din surse interne, fie
din surse externe. Fiecare din aceste categorii de resurse presupun anumite costuri şi
riscuri, astfel încăt selecţionarea lor presupune de cele mai multe ori puţin arbitrariu şi
multă analiză după criterii economice.
Pe de altă parte, fluxurile pot fi de intrare sau de ieşire, iar între aceste două
categorii trebuie să existe o stare de echilibru, de care depind în ultimă instanţă lichiditatea
sau capacitatea de plată a întreprinderii. Dezechilibrele, în orice parte din întreprindere s-ar
manifesta, dovedesc o proastă gestionare a activelor şi pasivelor întreprinderii. O bună
activitate financiară influenţează pe de o parte rezultatele economice şi financiare ale
întreprinderii, iar pe de altă parte raporturile acesteia cu băncile, organele fiscale ale
statului, partenerii de afaceri, acţionarii şi angajaţii ei.
În orice analiză financiară este esenţial să ştim să interpretăm corect financiar
bilanţul contabil. El presupune cele două laturi: activ şi pasiv.
Activul presupune:
 Active imobilizate aconstituite din cheltuieli care nu sunt consumate dintr-o dată, ci
se amortizează în fiecare an ( după anumite metode) sau se stabilesc rezerve. Sub
aspect financiar asadar, activele imobilizate reprezintă o cheltuială recuperabilă pe mai
multe exerciţii financiare. Există trei tipuri de imobilizări:materiale, nemateriale şi
financiare. Imobilizările materiale cum ar fi terenuri, construcţii, utilaje, sunt prinse
în inventarul unei întreprinderi şi , în ultimă instanţă, reprezintă substanţa acesteia.
Aceste active se înregistrează la preţul de achiziţie şi prin metode specifice se
amortizează anual. Aceasta este valoarea contabilă şi nu trebuie pus semnul egalităţii
între această valoare a întreprinderii şi valoarea sa financiară. Valoarea financiară a
unei întreprinderi depinde, pe lăngă valoarea contabilă şi de rentabilitatea ei, de cursul
bursier dacă este cazul, de alte imobilizări, de fluxurile pozitive şi negative pe care
activele contabile le generează. Imobilizările nemateriale sunt alcătuite din cheltuieli
care de asemenea se recuperează pe mai multe exerciţii financiare, dar sunt lipsite de
substanţă. Pot fi imobilizări nemateriale cum ar fi cheltuieli de cercetare dezvoltare,
licenţe, mărci, procurări de brevete. Sunt cheltuieli adesea foarte consistente, dar care
pot mări substanţial valoarea financiară a întreprinderii. De exemplu mărcile aduc
averi colosale atunci cănd sunt cunoscute. Marca Coca Cola valorează 35 mild. Dolari,
adică mai mult decăt toate acvivele sale contabile de pe glob, la un loc, deci dublează
valoarea întreprinderii. În acelaşi timp însă, aceste imobilizări sunt fragile şi necesită o
atenţie deosebită, întrucăt pot fi fictive ( cum sunt cheltuielile de cercetare). Ele se
înscriu în Activ doar pentru a putea fi amortizate, în perioadele
următoare.Imobilizările financiare sunt alcătuite din creanţe şi titluri, obligaţiuni,

8
 acţiuni, care sunt evaluate cel puţin o dată pe an şi se înscriu în patrimoniu.Activele
imobilizate pot fi evaluate la valoarea de cumpărare ( cum se procedează de cele mai
multe ori), la valoarea economică actuarială sau la valoarea pieţei.
 Activele circulante sunt constituite din stocuri, creanţe, plasamente pe termen scurt,
disponibilităţi băneşti, s.a. Modificarea valorii activelor circulante se poate realiza
dacă, la data bilanţului se constată fluctuaţii ale valorii acestora. De exemplu, se
constată ca valoarea stocurilor este inferioară/superioară preţului curent.Este nevoie ,în
acest caz, de reevaluarea lor, pe bază se inventar.
Pasivul bilanţier cuprinde, în principa, capitalul propriu şi datoriile întreprinderii.
Capitalul propriu este compus din capitalul social, din creşteri ulterioare de capital,
din reevaluări, beneficii nedistribuite, subvenţii.Cuantumul capitalului propriu poate
înregistra modificări, în funcţie de voinţa proprietarului. El este supus riscului de
rentabilitate, lichiditate şi solvabilitate. Participănd la finanţarea întreprinderii şi totodată
condiţie a fiinţialităţii acesteia, capitalul propriu nu este rambursabil şi nici garantat. Sub
aspect financiar, capitalul propriu arată în ce măsură întreprinderea este sau nu rentabilă, la
un moment dat. Astfel, dacă o întreprindere înregistrează pierderi mai mari de jumătate din
capitalul său social, ea trebuie să se dizolve, sau pănă la bilanţul următor, să reconstituie
capitalul social avut anterior pierderilor.
Rezervele bilanţiere, sunt de mai multe feluri:
- legale, deci în virtutea legii, prin care întreprinderea îşi poate constitui un fond
utilizat pentru creşteri de capital sau acoperirea unor pierderi (el are o anumită
pondere, de obicei 10%);
- statutare sau contractuale, constituindu-se, într-o anumităproporţie, în cazul unor
amănăriale plăţii impozitului pe profit sau constituirea unei rezerveîn cazul în care
primesc subvenţii de la buget
- alte rezerve, stabilite de obicei, de adunarea generală a acţionarilor pentru diverse
situaţi care urmăresc reducerea unor riscuri legate de fluctuaţii valutare, creşterea
dobănzilor bancare, deprecieri ale stocurilor, etc.
Provizioanele reprezintă resurse ale întreprinderii, deşi presupun o depreciere a
patrimoniului.Ele sunt constatări ale pierderilordein valoare, fără consecinţe directe asupra
nevoilor şi resurselor întreprinderii. Se cunosc mai multe tipuri de provizionane:
-provizioane pentru deprecieri de active;
-provizioane pentru pierderi şi cheltuieli;
-provizioanereglementate sau speciale;
-provizioane pentru riscuri generale sau excepţionale.
Provizioanele au o triplă influenţă: asupra rentabilităţii, asupra lichidităţii şi asupra
fiscalităţii .
Pasivul exigibil, se referă la acea parte importantă a pasivului, care este reprezentată de
datorii. Acestea, în funcţie de termenul de scadenţă, se împartz în:
• datorii pe termen lung şi mijlociu, cum sunt împrumuturile obligatare şi
creditele;
• datorii pe termen scurt, cum sunt creditele comerciale, avansurile primite,
obligaţiile fiscale.
Pe de altă parte, datoriile pot fi:
- datorii de exploatare;
- datorii financiare:

9
 - alte datorii.
Datoriile de exploatare se compun din credite de furnizor, datorii sociale sau
fiscale.
Datoriile financiare presupun împrumuturi obligatare, împrumuturi de la instituţii de
credit şi alte asemenea,
Alte datorii cuprind avansuri primite pentru comenzi, sume vărsate de clienţi ca şi
aocnt, etc.

2.2. Conţinutul structurii financiare a întreprinderii

Întreprinderea, indiferent de forma sa de organizare, de ramura de activitate, de

forma de utilizare a capitalului său, de natura capitalului îşi desfăşoară activitatea în
legătură cu un ansamblu de norme ce se cer respectate în cadrul unor fluxuri de natură
bănească şi financiară. Aceste fluxuri sunt dependente de o serie de variabile dintre care
unele ţin de întreprinderile respective, altele de mediul său exterior.
Prin structura financiară a întreprinderii se înţelege raportul existent între finanţările
sale pe termen scurt şi finanţările pe termen mijlociu şi lung. Structura financiară reflectă
deci compoziţia capitalurilor întreprinderii.
Structura poate fi definită ca raportul dintre finanţările pe termen scurt şi finanţările
pe termen lung, sau ca un raport dintre resursele de trezorerie şi capitalul permanent.
Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt precum şi
din credite comerciale. Ele acoperă o parte a activelor circulante.
Capitalul permanent se compune din fonduri proprii ale întreprinderii şi din
împrumuturi pe termen mijlociu şi lung acoperind activele imobilizate şi o parte a
activelor circulante sub forma fondului de rulment.
Simplificat, structura financiară a întreprinderii se poate aprecia şi după raportul
datoriilor totale supra capitalul propriu. Această formulă reflectă ponderea finanţării pe
baza resurselor împrumutate faţă de resursele proprii.
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă un aspect important al politicii
financiare a întreprinderii. decizia de structură financiară depinde de obiectivele
întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care şi le asumă. În aceiaşi
măsură cu factorii interni, decizia de structură financiară depinde şi de factori externi
întreprinderii, mai ales de conjunctura economică, adică situaţia pieţei financiare,
oscilaţiile ratei dobânzii, inflaţia. În strânsă legătură cu analiza structurii financiare se
situează efectul de îndatorare.
Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul pozitiv sau negativ pe care îl obţine
agentul economic ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. Efectul de
îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul
capitalului împrumutat, adică dobânda.
Dacă rentabilitatea economică este mai mare decât dobânda efectul de îndatorare este
pozitiv, deci favorabil agentului economic. Dacă rentabilitatea economică este mai mică
decât dobânda, efectul de îndatorare este negativ, deci prin activitatea sa agentul economic
nu reuşeşte să-şi asigure un profit sau, nici măcar să-şi plătească costul capitalului
împrumutat.
Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa
dintre rentabilitatea economică şi dobânda.

10
 datorii totale
Ei = × ( Re − d ) , unde:
capital propriu
Re = rentabilitatea economică
d = costul capitalului împrumutat (dobânda).
2.3. Alegerea structurii financiare
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune, pe de o parte alegerea
raportului între capitalul permanent şi capitalul pe termen scurt, iar pe de altă parte
alegerea proporţiei fiecărei surse din capitalul permanent în totalul pasivului bilanţier,
astfel încât să permită maximizarea valorii întreprinderii.
Structura capitalului marchează compoziţia fondurilor la dispoziţia unei societăţi
comerciale şi este un aspect important al managementului. Importanţa structurii capitalului
decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra rentabilităţii financiare, adică a
rentabilităţii capitalului propriu precum şi asupra riscului financiar.
Beneficiul unui agent economic porneşte de la rentabilitatea economică a acestuia
având în vedere activul bilanţier din care se scade costul capitalului împrumutat.
B = Re ⋅ A – i ⋅ D, unde:
A = activul bilanţier
i = rata dobânzii
D = datoriile totale ale agentului economic.
Activul bilanţier al întreprinderii cuprinde atât capitalul propriu (C) cât şi datoriile
totale ale agentului:
B = Re ⋅ (C + D) – i ⋅ D
B +i ⋅ D B +i ⋅ D
Re =
C +D ⇒ Re =
A

Pe lângă rentabilitatea economică avem şi rentabilitatea financiară, care se

calculează ca fiind raportul dintre beneficiu şi capitalul întreprinderii:
B
Rf =
C
Re ( C + D ) i ⋅ D Re ⋅ C Re ⋅ D i ⋅ D
Rf = − = + −
C C C C C
D
R f = Re + ( Re − i )
C
Dacă datoriile sunt egale cu zero rentabilitatea financiară este egală cu rentabilitatea
economică.
Dacă datoriile sunt mai mari decât zero, rentabilitatea economică va fi diferită de
rentabilitatea financiară.
Urmărind optimizarea rezultatelor economice societăţile comerciale pot folosi şi
indicatorul „beneficiu/acţiune” în locul rentabilităţii financiare, rezultatele fiind identice
dacă se promovează aceiaşi politică de îndatorare.
În strânsă legătură cu alegerea structurii financiare trebuie analizată capacitatea de
îndatorare. Capacitatea de îndatorare a unei întreprinderi (Ci) reprezintă posibilitatea
acesteia de a primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv plata
dobânzilor să nu creeze greutăţi financiare de nesuportat.
În stabilirea capacităţii de îndatorare sunt interesaţi atât agenţii economici respectivi
cât şi banca. Astfel agenţii economici trebuie să-şi comensureze cât mai exact atât
garanţiile disponibile cât şi fluxurile financiare pozitive viitoare, astfel rambursarea
11
 creditelor şi plata dobânzilor să poată fi posibilă. Pe de altă parte banca este şi ea interesată
întrucât, acordând credite ea îşi asumă anumite riscuri (de incapacitate de plată, de neplată
a dobânzii, de devalorizare a monedei) şi de aceea este direct interesată să cunoască
situaţia financiară a viitorului debitor pentru a putea aprecia dacă acceptă cererea de credit
sau o respinge.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla întreprinderea banca utilizează anumiţi
indicatori denumiţi uzual CIG (coeficient îndatorări globale) şi CIT (coeficient îndatorări
la termen).
datorii totale 2
CIG = ≤
pasiv total 3
datorii totale
CIG = ≤2
capital propriu
datorii la termen 1
CIT = ≤
capital permanent 2
datorii la termen
CIT = ≤1
capital propriu
Dacă societatea comercială aduce valori maxime ale indicatorilor înseamnă că are
capacitatea de îndatorare saturată şi nu mai poate primi credite. Este suficient ca numai
unul din indicatori să fie depăşit pentru ca operaţiunea de creditare să nu se realizeze.
2.4. Structura financiară a întreprinderii
Examinarea structurii pasivului întreprinderii pune în evidenţă cvasitotalitatea
resurselor de forme financiare variate:
– acţiuni ordinare
– acţiuni preferenţiale
– împrumuturi
– obligaţiuni.
Sunt foarte rare întreprinderile care sunt finanţate 100% din capitalul propriu şi nu au
nevoie de datorii. Problema care se pune este de a şti modul de utilizare a unui mijloc
financiar şi impactul său asupra costului unei alte surse financiare. De asemenea trebuie
apreciat atent efectul contractării de datorii asupra capitalului întreprinderii.
Când se analizează structura financiară se urmăresc trei aspecte:
1. structura financiară comparativ cu structura de capital
2. pârghiile financiare
3. costul capitalului în realizarea structurii financiare.
Structura financiară este desemnată de structura întregului bilanţ al întreprinderii.
Structura capitalului desemnează structura financiară pe termen lung şi cuprinde
acţiuni, obligaţiuni, împrumuturi.
Pasivul bilanţier cuprinde:
– structura capitalului → capital propriu
→ datorii de termen mediu şi lung
– structura financiară → capital propriu
→ datorii pe termen mediu şi lung
→ datorii pe termen scurt
Alegerea unei structuri financiare implică, în primul rând stabilirea datoriilor pe
termen lung şi a datoriilor pe termen scurt, proporţia acestor fonduri în ansamblul
întreprinderii fiind dependentă de natura activelor întreprinderii şi, pe de altă parte
12
alegerea proporţiei fiecărei resurse de capital permanent în totalul pasivului.
Pârghiile financiare au ca efect posibilitatea de apreciere a influenţei îndatorării
asupra rentabilităţii întreprinderii.
În ceea ce priveşte costul capitalului acesta este determinat în primul rând de
dobânda pe care banca o percepe (când capitalul este împrumutat) şi de comisioanele pe
care banca le percepe pentru operaţiuni (care fac ca dobânda efectivă să fie mai mare decât
dobânda nominală).
Aplicaţii
1. Să se calculeze efectul de îndatorare şi randamentul financiar al capitalului
propriu ştiind că:
capitalul propriu = 10.250.000 u.m.,
capitalul împrumutat = 5.000.000 u.m;
Re = 25%
Rd = 27,5%.
Rezolvare:
C imp 5.000 .000
Ei = ( Re − Rd ) = ( 25% − 27,5% ) = 0,487 ⋅ (−2,5%) =
Cp 10 .250 .000 Rdf = Re + Ei = 25% - 1,21% =
= −1,21%
23,79%
2. Să se calculeze efectul de îndatorare şi randamentul financiar al capitalului
propriu ştiind că:
capitalul propriu = 5.000.000 u.m.,
capitalul împrumutat = 15.000.000 u.m;
Re = 12%
Rd = 8,5%.
Rezolvare:
C imp
Ei = ( Re − Rd ) = 15.000.000 (12% − 8,5%) = 3 ⋅ 3,5% = 10,5%
Cp 5.000.000
Rdf = Re + Ei = 12% + 10,5% = 22,5%
4. Trei societăţi comerciale sunt identice din toate punctele de vedere cu excepţia
politicii de îndatorare. Prima societate financiară se finanţează integral cu capital
propriu, deci rata de îndatorare este 0. A doua societate are o rată de îndatorare de
50%, iar a treia societate de 75%.
SC2 SC1 SC3
Total capital utilizat 800.00
800.00 800.000
0 0
Fonduri proprii 800.00
400.00 200.000
0 0
Datorii -
400.00 600.000
0
Rd 6% 6% 6%
Nr. acţiuni 8.000 4.000 2.000
Valoarea acţiunii 100 100 100
Să se stabilească incidenţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare în ipoteza în
13
care rentabilitatea economică se modifică de la 3% în primul an la 3,75% în anul 2 şi 7,5%
în anul 3. Beneficiile sunt 24.000 u.m. în primul an, 30.000 u.m. în al doilea an, 60.000
u.m. în al treilea an. Impozitele totale sunt 38%.

Rezolvare:
SC1 I II III
B 24.00 30.00 30.000
0 0
D - - -
Impozi 9120 11.40 22.800
t 0
Bnet
Rf

SC2 I II III
B 24.00 30.00 30.000
0 0
D
Impozi
t
Bnet
SC3
Rf I II III
B 24.00 30.00 30.000
0 0
D
Impozi
t
Bnet
Rf

Anul
I II III
Rf -6% 3% 7,44%

4. Pasivul bilanţului unei societăţi comerciale se prezintă astfel:

Cp = 1.400.000 u.m.
Datorii la termen = 700.000 u.m.
Datorii termen scurt = 950.000 u.m.
Să se stabilească capacitatea de îndatorare maximă.
Rezolvare:
Cp = 1.400.000
Datorii termen = 700.000 cap. permanent = 2.100.000
Datorii pe termen scurt = 950.000 datorii totale = 1.650.000
14
Total pasiv = 3.050.000 u.m.
1.650 .000 2 1.650 .000
CIG = = 0,54 ≤ ; CIG = = 1,17 ≤ 2
3.050 .000 3 1.400 .000
700 .000 1 700 .000
CIT = = 0,33 ≤ ; CIT = = 0,50 ≤ 1 .
2.100 .000 2 1.400 .000
Datorii totale = 2.800.000 ⇒ CIG = 2
Cim = 2.800.000
Înou = 1.150.000 ⇒ datorii la termen = 700.000
datorii termen scurt = 450.000

5. Pasivul balanţei unei societăţi comerciale este:

capital propriu = 250.000 u.m.
datorii termen = 200.000 u.m.
datorii termen scurt = 300.000 u.m.
Societatea doreşte un credit bancar nou de 100.000 u.m.
Rezolvare:
Cap îndatorat = 450.000 u.m. (250.000 + 200.000)
Datorii totale = 500.000 u.m. (200.000 + 300.000)
Total pasiv = 750.000 u.m. (250.000 + 200.000 + 300.000)
500 .000 2 500 .000
CIG = = 0,66 ≤ ; CIG = =2≤2
750 .000 3 250 .000
200 .000 1 200 .000
CIT = = 0,44 ≤ ; CIT = = 0,8 ≤ 1 .
450 .000 2 250 .000
Datorii totale maxime = 2× 250.000 = 500.000
6. Capitalul propriu al unei societăţi comerciale este 420.000. datoriile la termen =
280.000. datoriile pe termen scurt = 500.000. Societatea doreşte să împrumute 350.000 lei.
Rezolvare:
Cap îndatorat = 700.000 u.m. (420.000 + 280.000)
Datorii totale = 780.000 u.m. (280.000 + 500.000)
Total pasiv = 1.200.000 u.m. (420.000 + 280.000 + 500.000)
780 .000 2 780 .000
CIG = = 0,65 ≤ ; CIG = = 1,85 ≤ 2
1.200 .000 3 420 .000
280 .000 1 280 .000
CIT = = 0,4 ≤ ; CIT = = 0,66 ≤ 1 .
700 .000 2 420 .000
Datorii totale maxime = 2× 420.000 = 840.000
840.000 – 780.000 = 60.000
Datorii la termen = 280.000 + 350.000 = 630.000
Cap îndatorat = 1.050.000 u.m. (420.000 + 630.000)
Datorii totale = 1.130.000 u.m. (630.000 + 500.000)
Total pasiv = 1.550.000 u.m. (420.000 + 630.000 + 500.000)
1.130 .000 2 1.130 .000
CIG = = 0,72 ≥ ; CIG = = 2,69 ≥ 2
1.550 .000 3 420 .000
630 .000 1 630 .000
CIT = = 0,6 ≥ ; CIT = = 1,5 ≥ 1 .
1.050 .000 2 420 .000
Notăm cu x minimul de capital propriu şi cu y maximul de datorii.

15
 x + y = 3 5 .0 0 0

 2(4 2.0 0 +0 x) = 2 8.0 0 +0 y + 5 0.0 0 0
 x + y = 3 5.00 0 0

 2 x + y = − 6 0.0 0 0
 x = 9 .66 6 7

 y = 2 5.33 3 3
Cap îndatorat = 1.050.000 u.m. (420.000 + 96.667 + 516.667)
Datorii totale = 1.033.333 u.m. (280.000 + 253.333 + 500.000)
Total pasiv = 1.550.000 u.m.
1.033 .333 2 1.033 .000
CIG = = 0,66 = ; CIG = = 1,99 ≤ 2
1.550 .000 3 516 .667
533 .333 1 533 .333
CIT = = 0,50 = ; CIT = = 1,032 ≥ 1 .
1.050 .000 2 516 .667
Datorii la termen = 516.667
533.333 – 516.667 = 16.667
Cap îndatorat = 1.033.334 u.m.
Datorii totale = 1.033.334 u.m.
Total pasiv = 1.550.001 u.m.
1.033 .334 2 1.033 .334
CIG = = 0,66 ≤ ; CIG = =2≤2
1.550 .001 3 516 .667
516 .667 1 516 .667
CIT = = 0,33 ≤ ; CIT = =1 ≤1.
1.550 .001 2 516 .667

7. Pasivul bilanţier al unei întreprinderi este:

capital propriu = 1.200.000
datorii termen = 520.000
datorii termen scurt = 650.000
Se doreşte un credit de 1.600.000 lei.
Rezolvare:
Cap îndatorat = 1.720.000 u.m.
Datorii totale = 1.170.000 u.m.
Total pasiv = 2.370.000 u.m.
1.170 .000 2 1.170 .000
CIG = = 0,49 ≤ ; CIG = = 0,97 ≤ 2
2.370 .000 3 1.200 .000
520 .000 1 520 .000
CIT = = 0,3 ≤ ; CIT = = 0,43 ≤ 1 .
1.720 .000 2 1.200 .000
Datorii termen = 520.000 + 1.600.000 = 2.120.000.

16
17
 Capitolul III. Finanţarea pe termen lung

Finanţarea pe termen lung poate proveni din:

I. fonduri proprii
II. fonduri împrumutate.
I. Finanţarea din fondurile proprii pot fi, la rândul ei:
1. finanţare internă din fonduri proprii
2. finanţare externă din fonduri proprii.
1. Finaţarea internă din fonduri proprii poate fi:
– autofinanţare
– creştere de capital prin raporturi noi de numerar
a) Autofinanţarea → este un procedeu de finanţare foarte răspândit şi presupune ca
întreprinderea să îşi asigure dezvoltarea cu forţe proprii folosind drept surse de finanţare o
parte din profitul obţinut în exerciţiul expirat şi fondul de amortizare. Autofinanţarea
presupune două aspecte:
• capacitatea de autofinanţare
• costul beneficiilor reinvestite
Capacitatea de autofinanţare (CAF) a agentului economic reprezintă un surplus
monetar care se obţine ca rezultat al tuturor operaţiilor de încasări şi plăţi efectuate de un
agent economic într-o perioadă de timp având în vedere şi incidenţa fiscală. Pentru
determinarea capacităţii de autofinanţare trebuie avute în vedere atât variabilele economice
cât şi cele financiare.
Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantitate × preţ) şi de
la previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale), în timp ce variabilele
financiare au în vedere politica de împrumut promovată de agentul economic care
ocazionează cheltuieli financiare fixe, politica de amortizare şi politica de repartizare a
veniturilor.
 I 
CAF = (V – C – Cf – A)⋅ 1 −  + A, unde:
 100 
V = venituri totale obţinute din activitatea economică şi financiară;
C = cheltuieli de exploatare
Cf = cheltuieli financiare
A = cheltuieli cu amortizarea
I = cota de impozit pe profit.
De cele mai multe ori cota de autofinanţare efectivă este mai mică de cota de
autofinanţare deoarece nu întreaga capacitate de autofinanţare rămâne la dispoziţia
întreprinderii pentru necesitatea de finanţare internă şi mai puţin beneficiile distribuite
acţionarilor sub formă de dividende şi participaţiile la beneficii ale salariaţilor.
CrealăAF = CAF – dividende – participaţii la beneficii.
Costul beneficiilor reinvestite → profitul obţinut de o societate comercială poate fi
reinvestit sau poate fi distribuit acţionarilor sub formă de dividende.
În cazul distribuirii de dividende acţionarii vor suporta impozitul pe venituri din
dividende astfel că lor le rămâne un venit net mai mic pentru al utiliza spre exemplu în
vederea achiziţionării de noi acţiuni.
Dacă societatea comercială nu distribuie dividende sau distribuie într-un volum mai
mic ea poate reinvesti întregul beneficiu sau o parte a acestuia formând astfel o bază
18
 pentru venituri viitoare sporite. Este necesar însă ca randamentul net pentru acţionari să
rămână acelaşi fie că se distribuie dividende fie că profitul se reinvesteşte. Situaţia trebuie
să rămână aceiaşi din punct de vedere al patrimoniului acţionarului.
Pentru calcularea ratei rentabilităţii beneficiilor reinvestite este necesar să se ţină
cont şi de incidenţa fiscală.
1− I p
Rr = R ⋅ , unde:
1− Is
Rr = rata beneficiilor reinvestite
R = rentabilitatea generală a agentului economic
Ip = impozitul asupra venitului din dividende (impozit personal)
Is = impozit asupra beneficiilor reinvestite (impozit societal).
b) Creşterea de capital prin raporturi noi de numerar → capitalul unei societăţi
pe acţiuni este divizat în părţi egale concretizate în acţiuni a căror valoare nominală este
egală cu suma capitalului adus de acţionari raportată la numărul acţiunilor emise.
Suplimentarea sau creşterea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni şi
punerea lor în vânzare antrenează un nou aport de capital, capitalul suplimentat fiind egal
cu numărul de acţiuni emise înmulţit cu preţul de emisiune.
Preţul de emisiune trebuie să fie mai mic decât cursul vechilor acţiuni (pentru a
putea fi plasate) şi mai mare decât valoarea nominală (pentru a proteja vechii acţionari şi a
obţine fonduri suplimentare pentru capitalul social).
Creşterea de capital prin noi aporturi de numerar se poate realiza prin două metode,
fie se procedează la creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni păstrându-se nemodificat
numărul acţiunilor, fie se emit noi acţiuni cu aceiaşi valoare nominală ca şi a vechilor
acţiuni.
2. Finaţarea externă din fonduri proprii poate fi:
– creştere de capital prin încorporarea rezervelor
– creştere de capital prin conversiunea datoriilor
a) Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare
noi pentru societatea respectivă fiind operaţiune fără flux financiar pozitiv. Practic, o parte
a fondului de rezervă se transformă în capital social.
Din punct de vedere contabil se diminuează soldul unui cont de pasiv majorându-se
corespunzător soldul altui cont de pasiv cu influenţă neutră asupra pasivului total.
Încorporarea rezervelor acţionează ca o îngheţare a capitalului propriu total cu
consecinţe favorabile asupra grantării creditelor şi credibilităţii societăţii comerciale.
b) Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor reprezintă o posibilitate de
achitare a unor datorii atunci când lipsesc lichidităţile. În contul datoriei agentul economic
emite acţiuni în favoarea creditorului. Operaţiunea nu aduce fluxuri financiare pozitive ci,
dimpotrivă stabileşte obligaţii, de aceea, în practică se stabilesc de cele mai multe ori
clauze precise prin care agentul economic poate răscumpăra acţiunile respective.
II. Finanţarea din fonduri împrumutate reprezintă o posibilitate a agentului
economic de finanţare a operaţiunilor sale. Cele mai importante instrumente de îndatorare
sunt:
1. împrumuturi pe termen lung (ordinale)
2. împrumuturi obligatoare
1. Împrumuturile pe termen lung sunt obţinute pe lângă o bancă sau o altă instituţie
financiară şi trebuie rambursate într-o perioadă mai mare de un an. Împrumutul pe termen

19
lung este, în mod obişnuit negociat direct între cel care solicită împrumutul şi banca.
Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază, în România fiind considerate
împrumuturi pe termen lung cele a căror scadenţă depăşeşte 5 ani. Aceste împrumuturi
sunt, de multe ori preferabile celor de pe termen mediu şi scurt deoarece asigură celui ce ia
un împrumut un grad mai mare de siguranţă.
La angajarea unui împrumut pe termen lung firma trebuie să ia în calcul trei factori:
– costul cu dobânda
– garanţiile cerute de creditor
– termenele de rambursare.
De regulă aceste împrumuturi sunt considerate avantajoase din trei motive:
• rapiditate în obţinere
• flexibilitate
• costuri de obţinere relativ modeste.
De asemenea, pentru că se negociază direct documentele formale sunt mai puţine ca
la cele pe termen scurt.
Flexibilitatea este determinată şi de posibilitatea modificării mutuale a condiţiilor
contractuale (lucru care nu este posibil în cazul împrumuturilor obligatoare).
Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă. Ea poate fi ajustată anual, trimestrial, lunar
sau pe baza altor date specificate în contract. De cele mai multe ori contractele de
împrumut prevăd că rambursarea creditelor se face în rate concomitent cu achitarea
dobânzii (se reduce astfel riscul creditului), în umele cazuri este prevăzută şi o perioadă de
graţie (nu se începe rambursarea).
Obligaţiile anuale sau pentru oricare altă perioadă (semestru, trimestru, etc) de
rambursare plus obligaţia plăţii dobânzii la creditul nerambursat formează anuităţi de
plată. Rambursările periodice ale împrumutului se numesc, în limbaj bancar amortismente,
deci anuitatea este amortismet periodic plus dobândă.
Suma împrumutului este egală cu suma amortismentelor, iar valoarea actualizată a
împrumutului este egală cu valoarea actualizată a amortismentelor.
Cel mai simplu mijloc de rambursare a împrumuturilor reale este cel cu anuităţi
constante şi rată fixă a dobânzii.
1 − (1 + i )
−n
c = a⋅ , unde:
i
c = capital împrumutat
a = anuităţi de plată
i = rata dobânzii
n = numărul perioadelor de rambursare
i
a =c .
1 − (1 + i )
−n

2. Împrumutul obligatar are la bază obligaţiunile. Obligaţiunea face parte din

categoria împrumuturilor pe termen lung şi este, în mod obişnuit o obligaţie creată în urma
împrumutării unor sume de bani de către o firmă. Obligaţiunile pot fi oferite investitorilor
spre cumpărare numai dacă solicitarea împrumuturilor este însoţită de un prospect. Acesta
este definit ca un pliant de înştiinţare, circulare, prin care se oferă publicului posibilitatea
subscrierii sau cumpărării unei acţiuni sau obligaţiuni emise de o firmă. Firma se
angajează să ramburseze creditul celui care a dat un împrumut (a cumpărat obligaţiuni) la
o dobândă (o rată a dobânzii aplicată asupra valorii obligaţiunii).

20
 Pentru utilizarea fondurilor deţinătorul obligaţiunii, deci cumpărătorul, este un
creditor al firmei şi are prioritatea de a fi plătit în caz de faliment faţă de acţionari.
Emisiunea de obligaţiuni poate fi publică şi privată. Principala diferenţă dintre
emisiunea publică şi cea privată este că datoria privată este plasată la o instituţie creditoare
şi nu publicului larg.
Emisiunea publică a obligaţiunilor are nevoie de următoarele proceduri:
– oferta trebuie aprobată de consiliul de administraţie al firmei;
– pregătirea unui document de înregistrare la comisia valorilor mobiliare;
– dacă acest document este acceptat el devine efectiv şi obligaţiunile pot fi vândute.
Pe lângă acestea mai trebuie să existe un contract între firmă şi o firmă trust
desemnată de firma emitentă. Aceasta trebuie să procedeze astfel:
• să urmărească şi să fie sigură că termenii contractului sunt respectaţi
• să gestioneze fondul de amortizare
• să reprezinte pe deţinătorii de obligaţiuni dacă firma emiţătoare nu îşi respectă
obligaţiile.
Încă din anii ’80 pe piaţa SUA au avut loc multe inovaţii în ceea ce priveşte piaţa
obligaţiunilor. Acestea au fost determinate, în primul rând de inflaţie şi apoi de variaţia
mare a ratei dobânzii asupra valorilor mobiliare cu venit fix. Emitenţii şi creditorii în astfel
de active financiare au fost confruntaţi cu riscuri şi incertitudini ridicate privind ratele
dobânzii, reinvestirea, puterea de cumpărare, insolvabilitatea.
Cele mai cunoscute obligaţiuni care au încercat să reducă aceste riscuri sunt:
– obligaţiunile actualizate puternic sau obligaţiunile cu cupon zero sau foarte scăzut;
– obligaţiunile cu rată fluctuantă;
– obligaţiunile cu posibilitatea prelungirii duratei;
– obligaţiunile riscante sau cu randament ridicat;
– obligaţiunile revânzabile emitentului.
Obligaţiunile actualizate puternic nu acordă plăţi de dobândă anuală dar se vând cu
un discount sub valoarea nominală furnizând astfel o compensaţie investitorilor sub forma
aprecierii capitalului. Obligaţiunile cu cupon zero ajută la protejarea investitorilor care pot
reinvesti discount-ul (diferenţa dintre preţul plăti pentru o obligaţiune şi valoarea nominală
a acesteia) în proiecte cu rate variate ale dobânzii.
Ex. Firma Pepsi-Cola a emis în 1981 obligaţiuni de acest tip cu următoarele
caracteristici: durată de 3 ani; preţ de emisie 67,25 % din valoarea nominală; rata dobânzii
14,14%. Aceasta însemna că emitentul primea de la emisiunea obligaţiunii 67,25 USD şi
rambursa la scadenţă 100 USD. Avantajul firmei a fost că ea a avut o protecţie foarte bună
împotriva răscumpărării timp de 3 ani (rata dobânzii era între 5-8% pe an). Dezavantajul a
fost, însă, după 3 ani când a necesitat plăţi mari la scadenţă.

21
 Capitolul IV. Gestiunea financiară pe termen scurt

Gestiunea financiară pe termen scurt presupune decizii de corelare curente care sunt
subordonate deciziilor pe termen lung. Aceasta nu înseamnă că sunt mai puţin importante,
întrucât aplicarea lor greşită poate afecta negativ profitul întreprinderii.
Deciziile de finanţare pe termen scurt se mai numesc „gestiuni de trezorerie” şi
reprezintă un domeniu larg al gestiunii financiare.
Gestiunea de trezorerie are drept obiectiv stabilirea şi urmărirea nevoilor de
mijloace băneşti pentru realizarea obiectivelor întreprinderii, constituirea şi utilizarea
fondului de rulment, stabilirea nevoilor de credite pe termen scurt şi a costului capitalului
utilizat pentru exploatare.
Gestiunea financiară pe termen scurt are în vedere:
– gestiunea stocurilor
– gestiunea fondului de rulment
– gestiunea creditului dintre întreprinderi
– politica de îndatorare pe termen scurt şi implicaţiile asupra rentabilităţii şi riscului
financiar
– gestiunea încasărilor şi plăţilor.

4.1. Gestiunea stocurilor

Stocurile reprezintă o investiţie pentru societatea comercială. Fondurile investite în

stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică, ele au un cost şi
trebuie rentabilizate.
Efortul financiar de investire în stocuri se analizează pe baza lichidităţilor efectiv
imobilizate, ţinând seama de durata imobilizării, de fluxurile intermediare de lichiditate, de
costurile ocazionate de păstrare-depozitare şi alte cheltuieli administrative, pentru ca, în
final, să se poată evalua pierderea sau câştigul din deţinerea de stocuri.
Construirea de stocuri însemnate la nivelul agentului economic, cu scopul asigurării
ritmicităţii procesului economicşi evitării rupturii dintre aprovizionare şi desfacere poate
avea următoarele influenţe:
– pozitive, dacă preţurile materialelor din stoc ceşte, iar din partea clienţilor se primesc
comenzi mari;
– negative, dacă preţurile respectivelor materiale scade, dacă apar înlocuitori calitativi,
dacă se produc dereglări sau pierderi din stoc.
Gestiunea stocurilor presupune:
a) dimensionarea stocurilor
b) lichiditatea stocurilor
a) Dimensionarea stocurilor este operaţiunea prin care se stabileşte necesarul optim
pentru exerciţiul financiar, în vederea realizării în bune condiţii a activităţii respective.
Cele mai importante metode de dimensionare a stocurilor sunt:
– metoda extrapolării
– metoda standard
– metoda analitică
Metoda extrapolării (globală) porneşte de la ideea unei legături directe dintre
fondul de rulment (Fr) şi cifra de afaceri (CA), trebuie exprimată sub forma unui raport

22
Fr
. Această metodă se poate aplica când în exerciţiile financiare anterioare s-a constatat
CA
o valoare constantă a raportului, iar în exerciţiul curent nu se prevăd modificări
substanţiale.
Fr
În astfel de cazuri indicatorul realizat în perioadele anterioare poate fi păstrat şi
CA
pentru anul curent.
Fr0
Fr1 = × CA1 .
CA0
Determinarea necesarului de active circulante nu se realizează numai în funcţie de
stocuri, ci şi de alte active şi pasive de exploatare. De aceea, necesarul global al ciclului de
exploatare se determină ca diferenţă dintre active de exploatare şi pasive de exploatare.
Metoda globală nu ţine seama de natura relaţiilor cu clienţii, de natura relaţiilor cu
furnizorii şi nici de evoluţia stocurilor.
Metoda standard sau a termenelor de plată vizează determinarea nevoilor de
finanţat ale ciclului de exploatare, exprimate iniţial în zile/cifră de afaceri, şi ulterior în
cuantum valoric.
Metoda are două etape:
 evaluarea duratei de rotaţie, în zile, a posturilor din active şi pasive de exploatare
(durata stocajului, durata creditului client, durata creditului furnizor);
 fiecare durată se converteşte în zile/cifră de afaceri, coeficientul de conversie
depinzând de ponderea costurilor în cifra de afaceri.
Metoda analitică vizează determinarea necesarului pentru fiecare element al
activelor circulante, urmând ca, în final să se însumeze.
Pentru mărfuri, necesarul de finanţat este egal cu stocul final, recalculat în preţuri de
reaprovizionare:
Nfm = Sf – B – TVA + Ch, unde:
Nfm = necesar de finanţat pentru mărfuri
Sf = stoc final
B = beneficiul aferent stocurilor
TVA = taxa pe valoarea adăugată
Ch = cheltuieli de transport, magazinaj, etc.
CA × S z
Sf = , unde:
T
CA = cifra de afaceri;
Sz = stoc zile/CA, exprimat în procente.
Pentru ambalajele de circulaţie necesarul se stabileşte în funcţie de stocul de mărfuri
şi de ponderea ambalajelor faţă de stocul de mărfuri realizat în exerciţiul anterior:
S mf 1 × Pa 0
Na = , unde:
100
Na = necesarul de ambalaje
Smf1 = stocul final de mărfuri în anul curent
Pa0 = ponderea ambalajelor faţă de mărfuri în exerciţiul anterior.
Pentru obiectele de inventar necesarul de finanţat se stabileşte astfel:
 S f −U   P 
N oinv =  S 0 −  ⋅ 1 ± , unde:
 100   100 

23
 Noinv = necesar de finanţat pentru obiecte de inventar;
S0 = stocul obiectelor de inventar din anul de bază;
Sf = stocul obiectelor de inventar în folosinţă în anul de bază;
U = norma obiectelor de inventar;
P = creşterea sau descreşterea suprafeţei comerciale în anul curent faţă de anul de
pază (exprimată în procente).
S c1
P= ×100 .
S c0
Pentru materiale şi piese de schimb, necesarul de finanţat:
 P 
N mat = S 0 1 ± , unde:
 100 
Nmat = necesar de finanţat pentru materiale;
S0 = stoc de materiale şi piese de schimb, în anul de bază;
P = ponderea parcului de transport auto şi a dotării cu utilaje în anul curent faţă de
 TU 
anul de bază  P = TU 1 × 100  .
 0 
b) Lichiditatea stocurilor
Stocurile sunt cu atât mai lichide cu cât pot fi transformate mai repede în bani.
Indicatorul „viteza de rotaţie” marchează starea de lichiditate a stocurilor şi eficienţa
folosirii acestora. Accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor prezintă însemnătate pentru
întreprindere întrucât conduce la creşterea masei beneficiului şi la economii de fonduri ce
ar putea fi utilizate pentru alte destinaţii, dacă nu se are în vedre creşterea activităţii de
exploatare.
Viteza de rotaţie se poate exprima sub două forme:
– viteza de rotaţie în zile
– viteză în număr de circuite (coeficientul vitezei de rotaţie Nc).
S ×t
Vz =
CA
CA
Nc = .
S

4.2. Gestiunea fondului de rulment

Fondul de rulment serveşte, împreună cu creditul furnizor şi creditele bancare pe

termen scurt, la finanţarea activelor circulante. Fondul de rulment exprimă condiţiile
echilibrului financiar pe termen scurt care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea
activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.
La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidităţi
mai mici de un an, asupra pasivelor cu exigibilităţi mai mici de un an.
Fondul de rulment este un mijloc de finanţare şi, în acelaşi timp, un indicator de
lichiditate.
Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât cu cât mai mici vor fi datoriile pe
termen scurt pentru finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment poate fi: fond de rulment brut (total), cuprinzând ansamblul
elementelor de activ susceptibile a fi transformate în bani într-un termen mai mic de un an;
fond de rulment net (Frn), adică partea din capitalul permanent ce poate fi utilizată pentru
finanţarea activelor circulante, adică excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de un an
24
asupra pasivelor cu exigibilităţi mai mici de un an sau excedentul capitalului permanent
asupra activelor imobilizate; fond de rulment propriu (Frp), reprezentând excedentul
capitalului propriu asupra activelor imobilizate; fondul de rulment străin (Frs),
reprezentând diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu, adică
datoriile la termen.

4.3. Gestiunea creditului dintre întreprinderi

Creditul reciproc dintre întreprinderi se prezintă sub două aspecte:

– creditul-client
– creditul-furnizor
Orice întreprindere poate avea concomitent atât creanţe asupra clienţilor, cât şi
credite primite de la furnizori.
Creditul-client reprezintă o imobilizare pentru întreprin-dere, care încetineşte viteza
de rotaţie a activelor şi micşorează lichiditatea financiară. Gestiunea creditului-client
presupune măsuri pentru minimizarea sumei creditului, a termenelor de acordare, precum
şi a riscului de nerecuperare.
Creditul-furnizor reprezintă o mobilizare pentru întreprin-dere, adică o finanţare pe
seama surselor partenerilor de contracte, mărind lichiditatea financiară. Gestiunea
creditului-furnizor presupune măsuri de maximizare a volumului şi a termenelor pentru
care sunt acordate.
Aşadar, firma, pe lăngă faptul că în relaţiile ei cu exteriorul ( deci piaţa) este nevoită
să văndă pe credit, la răndul ei beneficiază de credite comerciale acordate de furnizori. Cu
alte cuvinte. Datoriile ei faţă de terţi(inclusiv salarii, impozite faţă de stat) reprezintă, pănă
la scadenţă, surse atrase de capital pentru finanţarea activelor circulante. Aceste surse
cresc automat cu extinderea activităţii firmei. În plus, acest tip de credite este gratuit, în
sensul că nu se plăteşte în mod explicit dobăndă pentru aceste surse atrase.Cu toate
acestea, firma nu poate, în mod obişnuit, să controleze integral pasivele stabile ( să le
mărească de exemplu), deoarece scadenţa pentru unele dontre acestea ( salarii, impozite)
sunt stabilite prin lege. Totuşi, o gestiune eficientă a pasivelor stabile presupune realizarea
unui decalaj de plăţi ale firmei ( mai ales către furnizori) mai mari decăt decalajele de
încasări ale acestora. Sursele atrase sunt practic, nişte împrumuturi pe termen scurt
indirecte care se crează prin decalajul de timp dintre momentul vănzării sau prestării de
servicii şi momentul în care beneficiarul îl plăteşte. Această formă de împrumut indirect
este foarte frecvent ea reprezentănd aproximativ 40% din obligaţiile curente ale firmelor.
Acest procent eate mai mare la firmele mici pentru că ele, de cele mai multe ori nu au
acces la alte finanţări.
Prin pasive stabile se înţelege datoria minimă permanentă a firmei către terţi
rezultată de decalajul de timp dintre apariţia obligaţiei de plată şi data efectuării plăţii.
Deoarece au caracter permanent, pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii, fiind
folosite pentru finanţarea activelor circulante.
Elementele concrete generatoare de pasive stabile sunt: salariile, impozitele pe
salarii, impozitul pe profit, alte impozite şi taxe, obligaţii izvorăte din aprovizionare,
energie gaze, dobănzi bancare, avansuri primite.
Există două metode de calcul a pasivelor stabile:
1. metoda însumării soldurilor zilnice. Se foloseşte la estimarea surselor atrase din
datorii la termen fix de plată cum sunt energia, salarii, CAS, impozite, care au solduri
25
crescătoare pănă în momentul plăţii. Există sase etapa în acest calcul:
- se alege trimestrul cu activitatea minimă, iar calculul se face pentru o singură lună
de 30 zile din acest trimestru;
-determinarea datoriei zişnice pe fiecare categorie prin raportarea obligaţiei
trimestriale la numărul de zile din trimestru;
-stabilirea soldului din fiecare zia lunii luate în calcul;
-se însumează soldurile din fiecare zi la toare sursele atrase;
se alege soldul zilnic total cel mai mic, care va reprezenta pasive stabile al
respectivelor elemente de finanţare.
2.metoda analitică calculează pasivele stabile pentru fiecare element generator în
parte, pentru fiecare trimestru sau perioadă în parte. Spre deosebire de metoda însumării
soldurilor zilnice, metoda analitică determină pasivele stabile din aprovizionări, chirii,
garanţii, avansuri. In general, Bci
PS= ------- *nzi
T

Unde PS sunt pasive stabile; Bci baza de calcul trimestriala la elementul i;T
trimestrul; nzi numar de zile intarziere a platii.

4.4. Împrumuturi pe termen scurt

Creditele de trezorerie, numite şi credite cu caracter general, sunt deschise de bancă,

în funcţie de situaţia de trezorerie a întreprinderii, fără legătură cu alte creanţe sau
operaţiuni.
Creditele se acordă în vederea acoperirii plăţilor curente, fără alte garanţii decât
bonitatea întreprinderii cunoscută de bancă şi solvabilitatea acesteia pe termen scurt.
Volumul creditelor se stabileşte pe baza situaţiei de trezorerie întocmită de agentul
economic la începutul trimestrului, pe baza datelor contabile din trimestrul anterior, a
programelor de producţie şi comerciale, potrivit contractelor şi a altor documente din care
să rezulte diferenţa dintre totalul stocurilor şi cheltuielilor, pe de o parte, şi totalul
resurselor şi încasărilor, pe de altă parte, în perioada curentă.
Creditele de trezorerie prezintă pentru bancă un risc relativ mare pentru că ele nu
sunt garantate cu active certe, ci ele sunt dependente de activitatea curentă a firmei. De
asemenea, aceste credite nu au stabilite termene de rambursare, acestea din urmă
realizându-se în funcţie de asigurarea echilibrului dintre cheltuielile şi încasările din
exploatare ale firmei.
Una din formele de acordare a creditelor de trezorerie este descoperirea de cont
(overdrafts) care este o formă foarte flexibilă care, în limitele sumei şi a duratei fixată de
bancă, oferă firmelor posibilitatea să aibă la conturile lor din bancă solduri debitoare pe
anumite perioade. În cazul acordării unui astfel de credit, băncile îşi rezervă posibilitatea
solicitării construirii unor garanţii reale sau personale dacă le consideră necesare ţinând
cont de situaţia financiară a clienţilor lor, de nivelul descoperirii şi de modul de
funcţionare al creditului.
Banca trebuie să fie convinsă că preţul bunurilor sau mărfurilor oferite garanţie nu
sunt volatile astfel încât să nu se piardă din valoarea garanţiei. De asemenea, băncile
doresc adeseori să aibă dreptul unui executor în cazul în care firma falimentează până la
scadenţa rambursării overdraftului sau depăşeşte limitele acestuia.
26
 Firma împrumutată trebuie să fie atentă ce face cu banii pe care i-a obţinut. Dacă
aceştia sunt solicitaţi să fie rambursaţi, firma trebuie să fie în măsură să-i ramburseze, ceea
ce va fi destul de dificil dacă fondurile au fost utilizate pentru cumpărarea de active
imobilizate, spre exemplu.
Linia de credit este o înţelegere între bancă şi firmă prin care aceasta din urmă poate
să împrumute până la o limită maximă stabilită pentru o perioadă de timp specificată.
Pentru perioada de nefolosire integrală a sumei maxime, corespunzător sumei neangajate,
banca percepe o sumă procentuală. Suma creditului se stabileşte de regulă, pe un an.
Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a sumei pusă la dispoziţia
acesteia deoarece rambursările efectuate permit firmei, în perioada următoare, obţinerea de
noi credite, în limitele stabilite iniţial (creditul se reînnoieşte).
O serie de alte credite bancare, puse la dispoziţia firmelor, necesită din partea
acestora motivarea solicitării, garantarea lor şi condiţionarea utilizării creditelor. Acest gen
de credite pot fi, în ansamblu, considerate drept credite pentru stocuri. Banca preferă astfel
de credite care se mai numesc credite care se autolichidează (self-liquidating) deoarece
aceste credite sunt probabil rambursate în mod automat şi rezonabil de repede odată cu
lichidarea obiectului pentru care au fost acordate. Firmele care au nevoie de stocuri de
materiale pot obţine un credit sau un overdraft garantat prin gajarea stocurilor; stocurile
sunt păstrate în gaj (garanţie) şi orice ieşire sau intrare de stocuri este reportat băncii.

4.5. Gestiunea încasărilor şi plăţilor

Agestiona încasările şi plăţile zi cu zi, înseamnă a avansa sau devansa în timp cheltuielile
şi încasările întreprinderii astfel încăt, respectănd angajamentele asumate, excedentele de
trezorerie să fie finanţate la timp, cu costuri minime. De aceea este necesară o estimare
precisă a încasărilor şi plăţilor fiecărei zile, sau cel puţin a fiecărei săptămăni. Întrucăt este
o metodă foarte laborioasă şi dificilă este puţin folosită, în ciuda faptului că se obţin
informaţii sigure şi reale. În practică se foloseşte mai des metoda termenelor de
plată/încasări. Această metodă are în vedere a cunoşte la ce dată poate întreprinderea să
utilizeze efectiv sumele cuvenite ajunse la scadenţă sau cănd apar în cont cecurile depuse
la bancă de către partenerii de afaceri, iar pe de altă parte cînd trebuie să-şi plătească
obligaţiile către terţi. Se iau astfel în considerare termenele de plată din contracte, cele
legate de bugetul statului, termenele acordate întreprinderii, etc. Se calculează doi
indicatori: cifra de afaceri, de fapt vănzări previzionate şi cumpărări de mărfuri. Aceşti
indicatori sunt estimaţi în încasări/plăţi ce se vor efectua cash. Se ţine cont de asemenea de
creditul-client şi creditul furnizor şi de termenele de încasare respectiv de plată.
Metoda are două momente:
- în primul moment se calculează încasările efective şi plăţile către furnizori pe
trimestru, pentru întregul an;
- în al doilea moment, se întocmeşte situaţia trezoreriei prin compararea încasărilor şi
plăţilor şi stabilirea trezoreriei pozitive sau negative, după caz.
În cazul trezoreriei pozitive, se încearcă eficientizarea ei prin plasamente pe termen scurt,
extinderea creditului client, reducerea creditului furnizor sau reducerea fondului de
rulment.
Cănd se constată trezorerie negativă se încearcăsporirea fondului de rulment, apel la
credite bancare pe termen scurt, sau majorarea creditului furnizor.
O altă problemă importantă pentru gestiunea încasărilor şi plăţilor este optimizarea
27
lor. Optimizarea constă în a aplica anumite mijloace tehnice ( cvasiîncasări) pentru a avita
risipa de fonduri, în scopul intensificării utilizării lichidităţilor întreprinderii şi reducerii la
maxim a apelării la credite bancare pe termen scurt. Mijloacele tehnice avute în vedere
presupun două aspecte: accelerarea încasărilor şi reducerea volumului fondurilor
neutilizate.
Accelerarea încasărilor se realizează prin alegerea inspirată a locului unde să se facă
plata şi a băncii care să o efectueze. În acest fel, se poate scurta timpul dintre emisia
instrumentelor de plată de către debitor şi momentul introducerii în bancă pentru încasare.(
De exemplu, se poate cere debitorului să se introducă instrumentul de plată la o bancă
anume).
Reducerea fondurilor care stau neutilizate este de asemenea un obiectiv important al
întreprinderii.Existenţa unor asemenea fonduri poate face parte din strategia acesteia în
ceea ce privesc lichidităţile, dar nu înseamnă neapărat o gestionare eficientă. Soluţia
optimă este centralizarea fondurilor, deschiderea conturilor la aceeaşi bancă pentru a le
putea uşor coordona şi folosi eficient. Operaţiunile cu numerar au o importanţă relativ
redusă la întreprinderi în prezent. Datorită dezavantajelor legate de riscuri şi costuri pentru
utilizarea lor, sont folosite pe scară largă încasările şi plăţile fără numerar. Aceste mijloace
de plată sunt:
- tradiţionale: cecul, cambia, biletul la ordin, viramentul, compensarea, cărţile de
credit;
- informatizate: compensarea informatizată, cambia, cecul şi biletul la ordin cu bandă
magnetică.

Aplicaţii:
1. Să se determine necesarul de finanţat pentru exploatare pe baza datelor contabile
privind exerciţiul financiar expirat şi a previziunilor pentru anul curent.
A Bilanţ (anul N) B
Imobilizări ...............5000000 Capital propriu............. 8500000
Stocuri .....................7500000 Datorii la termen ......... 4000000
Clienţi .....................2000000 Furnizori ..................... 2500000
Disponibil .................500000
Total A 15000000 Total P 15000000

reviziuni pentru anul n+1:

– cifra de afaceri ....................28.000.000
– costul mărfurilor vândute ...19.880.000 (71% din CA)
– cumpărări de mărfuri ..........16.000.000
Rezolvare:
I. Evalurea duratei de rotaţie în zile, a posturilor de activ şi de pasiv:
volumul stocurilor ×360 7500000 ×360
Durata stocajului = = =135 ,8 zile
cos tul marfurilor 19880000
creante clienti × 360 2000000 × 360
Durata creditului client = = = 25 ,7 zile
CA 28000000
furnizori ×360 2500000 ×360
Durata creditului furnizor = = = 56 ,2 zile
cumparari de marfuri 16000000
II. Fiecare durată de rotaţie se converteşte în zile/cifra de afaceri, coeficientul de
conversie depinzând de ponderea costurilor în cifra de afaceri.
28
 – stocaj (135,8× 71%) = 96,4 zile/CA
– credit-client = 25,7 zile/CA
– credit furnizor (56,2× 71%) = 39,9 zile/CA
Fondul de rulment în zile = 96,4+25,7-39,9 = 82,2 zile
Fondul de rulment însumează:
28 .000 .000 ×82 ,2
= 6.393 .333
360
Acesta reprezintă 22,83% din CA.

2. Valoarea aprovizionărilor pe trimestru este următoarea:

Trim I Trim II Trim III Trim IV
30180 19754 25825 18853 Numărul de zile întârziere a plăţii este de 3 zile.
Să se calculeze pasivele stabile.
Rezolvare:
30180
Trim I: × 3 = 1006
90
19754
Trim II: 90 × 3 = 658 ,46 ≈ 658
25825
Trim III: 90 × 3 = 860 ,83 ≈ 861
18853
Trim IV: 90 × 3 = 628 ,43 ≈ 628

3. În anul precedent baza de calcul trimestrială pentru concedii de odihnă a fost:

Trim I Trim II Trim III Trim IV
3500 3750 3000 3750
Soldul preliminărilor la finele anului = 350.000 lei. Baza de calcul medie în anul de
bază este de 350.000 lei. Ponderea soldului preliminărilor faţă de baza medie este:
350
× 100 = 10% .
3500
Numărul mediu de zile de întârziere a plăţilor de calculează după regula de trei
simplă:
3500 .......................... 90
350 ............................. x
350
x= × 90 = 9 zile.
3500
Dacă pentru anul de plan sunt prevăzute următoarele baze de calcul trimestriale (mii
lei):
Trim I Trim II Trim III Trim IV
3800 4100 4000 4200
Pasivele stabile trimestriale vor fi:
– folosind ponderea:
3800 ×10
Trim I: = 380 mii lei
100
Trim II: 410 mii lei
Trim III: 400 mii lei
Trim IV: 420 mii lei.
– folosind numărul de zile de întârziere:
29
 9 1
Trim I: 3800 × = 3800 × = 380 mii lei
90 10
Trim II: 410 mii lei
Trim III: 400 mii lei
Trim IV: 420 mii lei.

4. Determinaţi pasivele stabile, cunoscând următoarele date:

Nr Salarii Impozit Energie Termofic. Gaze Total
crt CAS electrică apă
1 Baza de 1170 210 270 240 840 -
calcul
2 Cota pe zi = 39 7 9 8 28 -
1
30
3 Data plăţii 23 şi 8 8 Din 5 în 5 Din 5 în 5 15 şi 30 -
1 624 217 9 8 28 886
2 663 224 18 16 56 977
3 702 231 27 24 84 1068
4 741 238 36 32 112 1159
5 780 245 0 0 140 1165
6 819 252 9 8 168 1256
7 858 259 18 16 196 1347
8 312 56 27 24 224 643
9 351 63 36 32 252 734
10 390 70 0 0 280 740
11 429 77 9 8 308 831
12 468 84 18 16 336 922
13 507 91 27 24 364 1013
14 546 98 36 32 392 1104
15 585 105 0 0 0 690
16 624 111 9 8 28 781
. .
. .
. .
30 585 210 0 0 0 795

30
 Capitolul V. Calcularea dobânzii pentru creditele pe termen scurt

Formula utilizată pentru calculul dobânzii este:

c ⋅ D ⋅T
∆D =
100 ×360
unde: ∆ D este suma anuală a dobânzii
c este capitalul
T timpul ce se scurge până la scadenţă
D rata anuală a dobânzii.
Aplicând această formulă asupra capitalului, se poate afla capitalul final (cf):
cDT  DT 
cf = c + = c1 + .
100 × 360  100 × 360 
Această formulă se aplică şi în calcularea dobânzii la bonuri de casă, bonuri de
trezorerie şi certificate de depozit.
Bonurile de casă sunt titluri de îndatorare la termen (scurt), emise de societăţi
comerciale sau de bănci şi subscrise de diverşi agenţi economici. Suma dobânzii se
antecalculează astfel încât, la cumpărare se achită valoarea nominală diminuată cu suma
dobânzii, iar la scadenţă se restituie valoarea nominală. În general, scadenţa este la 3 luni.
Bonurile de trezorerie sunt titluri de credit pe termen scurt, negociabile, emise de
societăţi comerciale. Scadenţa se stabileşte după un număr fix de săptămâni (13 până la
52).
Certificatele de depozit sunt eliberate de bănci, în sume fixe. Dobânda este
avantajoasă urmărându-se atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei.
Suma dobânzii se poate calcula şi plăti la scadenţa creditului sau certificatului de
depozit. În acest caz rambursarea va cuprinde atât creditul acordat cât şi suma calculată a
dobânzii. Această dobândă se numeşte dobândă simplă post-calculată.
Dacă suma dobânzii se calculează şi se bonifică în momentul achiziţionării creditului
(bonul de casă), înseamnă că preţul plătit în momentul încheierii contractului (captalul
efectiv, ce) este egal cu valoarea nominală minus dobânda. Această dobândă se numeşte
simplă antecalculată. La scadenţă, investitorul primeşte valoarea nominală a creditului,
acesta fiind deci capitalul final (cf).
cDT  DT 
ce = c − = c1 − .
100 × 360  100 × 360 
Această dobândă este foarte avantajoasă pentru investitor. El utilizează un capital mai
mic decât valoarea nominală a creditului (bonului de casă), în schimb beneficiază de o
dobândă calculată la valoarea nominală. Prin urmare, rata efectivă a dobânzii (De) este
mai mare decât rata nominală (D).
D
De =
1−
DT .
100 × 360
O particularitate în calculul dobânzilor o reprezintă disponibilităţile depuse în
conturi bancare sau pe librete de economii.
În acest caz se ia în calcul factorul timp, calculându-se dobânda în funcţie de
chenzine. Se consideră că orice depundere reprezintă un credit acordat înstituţiei bancare
iar orice retragere din cont semnifică un împrumut acordat de instituţie (aceasta în cazul
când, prin contract se stabileşte că dobânda se calculează la sfârşitul anului).
În acest caz:
31
 c ⋅ D ⋅ Nq
∆D =
100 × 24
, unde Nq → numărul de chenzine
Nq = 2(13 − L) −t
L este luna depunerii sau retragerii din cont, t coeficient de timp.
În aplicarea formulei se aplică următoarele reglementări:
→ la depunere: – dacă depunerea se face între 1 şi 15 ale lunii, t = 1
– dacă depunerea se face între 16 şi 30, t = 2
→ la retragere: – dacă retragerea se face între 1 şi 15 ale lunii, t = 0
– dacă retragerea se face între 16 şi 30, t = 0
Acest sistem de calculare a dobânzilor crează un avantaj bănesc instituţiilor
respective; comparabil cu calcularea dobânzilor în funcţie de numărul de zile, la fiecare
depunere se bonifică un volum mai mic de dobândă, iar la fiecare retragere se percepe un
volum mai mare de dobândă.
Un alt aspect important în calculul dobânzii îl reprezintă operaţiunile de încasări şi
plăţi în contul curent.
În acest caz, calcularea dobânzilor este o operaţiune periodică (anuală, trimestrială,
lunară) sau alte termene stabilite în prealabil cu banca, pe baza formulei dobânzii simple,
dar adaptată pentru aceste operaţiuni. Astfel:
∆D =
∑N , unde:
Div . fix
N = numere
 100 × 360 
Div.fix este divizor fix  .
 D 
La contul curent, sumele sau soldurile produc dobânzi debitoare sau creditoare
(după natura lor) pornind de la o anumită dată numită „dată-valoare” sau „zi-valoare” şi
care corespunde înscrierii operaţiunii în cont de către bancă (şi nu la data efectuării
operaţiunii în contabilitatea agentului economic).
Termenul până la care se calculează dobânzile se numeşte epocă.
Pot fi utilizate trei metode:
a) metoda directă cu dobânzi reciproce
b) metoda directă cu dobânzi diferite
c) metoda hamburgheză sau în scară
a) Se caracterizează prin faptul că rata dobânzii este aceeaşi atât pentru numerele
debitoare, cât şi pentru cele creditoare.
Numerele se obţin înmulţind sumele debitoare şi cele creditoare, succesiv, cu
numărul de zile de la înregistrarea operaţiunilor în cont, până la epocă. Se totalizează apoi
numerele debitoare şi separat numerele creditoare, se face diferenţa dintre ele şi se obţine
soldul numerelor, care poate fi debitor sau creditor. Se raportează soldul numerelor la
divizorul fix, şi rezultă volumul dobânzii cu care se corectează soldul contului curent.
b) Procedeul de calcul este asemănător cu prima metodă. Diferenţa constă în faptul
că, nu se mai stabileşte soldul numerelor ci se aplică rate diferite de dobândă separat
pentru numerele debitoare şi pentru numerele creditoare. În final, se obţine suma dobânzii
cuvenită numerelor debitoare şi suma cuvenită numerelor creditoare; se face diferenţa şi se
dă semnul celei mai mari. Ulterior, se corectează corespunzător soldul contului curent cu
suma dobânzii.
c) Această metodă presupune următoarele operaţiuni:
– operaţiunile din extrasul de cont se ordonează cronologic, ceea ce permite
32
determinarea soldului după fiecare operaţiune;
– un slod oarecare generează dobânzi de la data înscrierii operaţiunii în cont (zi-
valoare), până la data operaţiunii următoare. Rezultă că numerele se calculează înmulţind
soldul cu numărul de zile de la o operaţiune la alta (şi nu până la epocă);
– metoda permite aplicarea unor rate diferite de dobânzi de la o etapă la alta.
O problemă de mare actualitate în perioada contemporană o reprezintă dobânda reală.
Rata nominală a dobânzii este cea înscrisă în contractul de credit şi depinde de factori
diferiţi; cum ar fi: cererea şi oferta de capital de împrumut, riscul de capital, garanţiile
debitorului, etc.
În condiţii de instabilitate economică, când au loc procese inflaţioniste, băncile îşi
pun problema recuperării capitalului împrumutat şi obţinerii unui profit care să-i asigure
cel puţin aceeaşi putere de cumpărare existentă în momentul acordării împrumutului. În
acest context, se calculează indicatorul dobândă reală.
Dobânda reală exprimă gradul de apărare a intereselor creditorului şi se stabileşte în
funcţie de evoluţia ratei nominale a dobânzii şi a ratei inflaţiei:
1 + D / 100
Dr = −1
1 + I / 100
D = rata nominală a dobânzii
I = rata inflaţiei
Dr = dobânda reală
Dobânda reală poate fi:
real-pozitivă (D > 1)
real-negativă (D < 1).
Costul creditului pe termen scurt suportă două influenţe:
a) comisioanele bancare
b) „zilele-valoare”
a) Băncile comerciale aplică, în relaţiile lor cu clienţii, diverse comisioane:
comision de mişcare, comision de confirmare, comision de securitate, etc. Numărul
comisioanelor practicate şi mărimea lor poate să difere de la o bancă la alta, dar toate
influenţează costul creditului, în sensul majorării lui. Practic, rata efectivă a dobânzii
devine mai mare decât rata nominală (De > D).
b) „Zilele-valoare” constituie un element de cost pentru debitorii băncii şi se
calculează ca diferenţă între numărul de zile pentru care banca percepe dobânzi şi numărul
de zile de folosire efectivă a creditului de către clientul bancar (de exemplu, băncile
comerciale debitează contul unui client, în cazul unui credit, cu o zi mai devreme, astfel
încât creditul să fie disponibil începând din ziua următoare, la prima oră a băncii; la fel se
procedează şi în cazul creditării, dar cu o zi întârziere). Aceste „zile-valoare”, scumpesc
creditul, deci măresc rata dobânzii efective faţă de rata nominală.
Cea mai importantă problemă pentru agenţii economici constă în alegerea creditului
pe termen scurt în funcţie de cost.
Ei au la dispoziţie trei criterii de selectare a creditelor pe termen scurt:
– accesibilitatea
– supleţea
– costul
Alegerea creditului cel mai puţin costisitor reprezintă mijlocul cel mai eficient de
reducere a cheltuielilor financiare.
Pentru stabilirea costului unui credit pe termen scurt se porneşte de la rata nominală
33
a dobânzii, se iau în considerare numărul şi nivelul comisioanelor, data plăţii lor şi data
plăţii dobânzii, numărul de zile de folosire efectivă a creditului.
Rata nominală a dobânzii se stabileşte de către bancă, în funcţie de rata de bază a
dobânzii bancare, la care se adaugă diverse majorări, în funcţie de natura creditului şi
bonitatea clientului.
Numărul de zile pentru care se calculează dobânzi se situează între ziua înregistrării
creditului în contabilitatea băncii („zi-valoare”) şi scadenţă. Dacă acest interval este mai
mic de 10 zile, banca aplică forfetar, numărul minim de 10 zile, la care adaugă şi o zi în
plus (aşa numita zi de bancă).
Nivelul comisioanelor şi al altor cheltuieli suportate de clientul bancar depinde de
felul creditului acordat şi de instituţia
de credit. Comisioanele pot fi legate direct de utilizarea creditului sau independent de
utilizarea lui.
Durata de utilizare efectivă a creditului fiind, de regulă, mai mică decât perioada
pentru care se percep dobânzi de către bancă face ca de fapt costul real al creditului să fie
mai mare.

Aplicaţii:
Dobânda simplă post calculată
C = 75.000
D = 8%
T = 45 zile
75 .000 × 8 × 45
I. ∆D = = 750
100 × 360
75 .000 × 8 × 45
II. Cf = 75 .000 + = 75 .750
100 × 360
750 360
∣ × =0,08=8
75. 000 45
III. D=¿ ∣sau 
75. 000×D×45 750×100×360
∣750= ⇒ D= =8
100×360 75. 000×45
750 ×100 ×360
T = = 45 zile
75 .000 ×8
IV. T = sau
75 .000 ×8T 750 ×100 ×360
T = ⇒T = = 45 zile
100 ×360 75 .000 ×8

34
 Capitolul VI. Amortizarea activelor fixe

Activele fixe, din punct de vedere material se concretizează în utilaje, instalaţii,

mijloace de transport, clădiri şi formează baza tehnică a oricărui agent economic.
Activele fixe reprezintă aceea parte a aparatului de serviciu care se consumă şi
transmit valoarea asupra serviciilor nu dintr-o dată, ci treptat, în decursul mai multor
cicluri de exploatare, păstrează forma fizică şi au o durată îndelungată de funcţionare.
Transmiterea treptată a valorii este determinată de faptul că consumul activelor fixe,
uzura fizică şi morală acţionează tot în mod treptat.
Înlocuirea activelor fixe presupune acumulare sistematică de resurse financiare sub
forma fondului de amortizare.
Înlocuirea şi expansiunea activelor fixe au loc prin investiţii.
Sunt considerate active fixe, acele instrumente care împlinesc cumulativ condiţiile:
- au o durată de serviciu mai mare de 1 an
- au o valoare de investiţie mai mare decât limita prevăzută de lege.
Activele fixe au o pondere mare în cadrul bunurilor care formează patrimoniul
agenţilor economici si au o durată mai mare de transformare în lichidităţi.

Clasificarea activelor fixe

1) După natura lor:

- cheltuieli de instalare
- imobilizări corporale( clădiri, construcţii)
- imobilizări necorporale( brevete, licenţe, mărci)
- alte valori imobilizate(împrumuturi acordate mai mari de1 an, depozite, titluri de
participare)
Imobilizările mai pot fi clasificate:
- imobilizări de exploatare( direct productive)
- imobilizări în afara exploatării(bunuri indirect productive , ex.: locuinţele angajaţilor)
2) După deprecierea lor:
- imobilizări care se depreciază
- imobilizări care nu se depreciază( terenuri)
Activele fixe se grupează in 9 categorii mari:( clădiri, construcţii speciale, maşini de
forţă si utilaje energetice, maşini, utilaje si instalaţii de lucru, mijloace de transport etc.) si
apoi pe trepte mai analitice
3) După criteriul apartenenţei
- active proprii
- active închiriate
Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii. Mărimea activelor fixe
influenţează rentabilitatea, deoarece sunt purtătoare de cheltuieli de amortizare, întreţinere,
chirii, sarcini financiare, astfel că la stabilirea volumului imobilizărilor este necesar să se
ţină seama de criteriul rentabilităţii.
Din momentul în care se produc, dar mai ales din momentul de folosire, activele
fixe se uzează fizic si moral.
Uzura fizică reprezintă baza materiala a pierderii valorii activelor fixe, fiind
determinată de întrebuinţare, acţiunea unor factori naturali şi de scurgerea timpului.

35
 Ca efect al uzurii, activele fixe trebuie supuse reparaţiilor, întreţinerilor, dar toate
acestea presupun cheltuieli.
Uzura morala are loc atunci când activele fixe se demodează , se învechesc din
punct de vedere tehnologic, apar altele mai perfecţionate şi mai bine adaptate la condiţiile
de lucru. Uzura morala poate şi trebuie luată în calculul volumului de amortizare prin
stabilirea unei durate de serviciu (mai mic) nu numai în funcţie de uzura fizică ci şi de cea
morală (ca metodă, amortizarea accelerată).
Atât uzura fizica cât şi cea morala reprezintă cadrul obiectiv al funcţiei de
amortizare.
Deoarece activele fixe sunt supuse unui proces continuu de uzură şi amortizare şi ca
ele influenţează nivelul profitului, este necesară utilizarea lor la întreaga capacitate.
Acţiunea se poate realiza atât pe cale extensiva cât şi intensivă.

Conţinutul, destinaţia si durata amortizării

Amortizarea poate fi privită sub 3 aspecte:

a) ca proces, care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra
producţiei
b) ca o cheltuială, ce se include în costuri
c) ca fond sau resursă financiară care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi
deci, finanţarea înlocuirii acestora.
Amortizarea este expresia băneasca a uzurii.
Amortizarea poate fi definită şi ca o sursă de bani ce se detaşează din activele fixe şi
care permite:
a) menţinerea constantă a activelor fixe, atunci când a utilizat resurse financiare proprii
pentru obţinerea acestora
b) rambursarea exactă a creditelor, atunci când a utilizat resurse financiare împrumutate
pentru procurare activelor fixe.
Amortizarea ca element al costurilor se referă la o parte însemnată a cheltuielilor
munca trecută ce se va recupera odată cu celelalte cheltuieli, adică odată cu vânzarea şi
încasarea produselor.
În activitatea curentă a unităţii, pentru creşterea profitului este necesar să se reducă
cheltuielile privind amortizarea., ceea ce se poate realiza prin creşterea producţiei,
reducerea activelor fixe inactive şi micşorarea valorii de inventar prin reducerea
cheltuielilor efectuate pentru obţinerea activelor fixe.
Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea activelor fixe, constituindu-se
fondul de amortizare. Acest fond este destinat înlocuirii activelor fixe, scoase din uz (în
economia de piaţă, temporar, poate fi utilizat si pentru alte scopuri - procurare de active
circulante).
Fondul de amortizare se consideră o componenta a fondului de dezvoltare.
Rolul amortizării este de a evidenţia valoric deprecierea activelor fixe şi permite
repartizarea acesteia pe costuri. Amortizarea mai are rolul de a elibera resurse de finanţare
pentru reînoirea activelor fixe.
Amortizarea este absolut necesară, chiar daca nu obţine profit. O unitate care nu
amortizează va săraci. Deci ea apare ca o sursă a autofinanţării.
2 probleme:

36
 a) trebuie să se tină seama de inflaţii( trebuie stabilit corect nivelul amortizării căci
sumele care trebuie reinvestite vor fi mai mari.
b) un activ fix nu se înlocuieşte cu unul identic ci calitativ superior, cu alte
performanţe şi implicit alte costuri.
Pentru ca un agent economic să fie competitiv, trebuie sa aibă capacitatea de a investi
cât mai mult şi trebuie ca fondul de amortizare şi alte resurse să aibă un nivel
corespunzător.
Există mai multe posibilităţi ca fondul de amortizare să poată contribui la dezvoltarea
agenţilor economici pentru că procesul de rotaţie a activelor fixe este decalat între
momentul constituirii şi cel al folosirii şi deci fondul poate fi folosit în alte scopuri.
Amortizarea trebuie să înceapă în momentul punerii în funcţiune a mijloacelor fixe
până când a fost recuperata integral valoarea acestuia.

Evaluarea si reevaluarea activelor fixe

Subevaluarea şi supraevaluarea mijloacelor fixe au efect nedorit asupra costurilor,

rezultatelor financiare şi a profitului.
În evidenţa agenţilor economici, mijloacele fixe sunt înregistrate la o anumită valoare
de inventar, care poate fi:
1) o valoare iniţială sau de origine
2) o valoare de înlocuire, reproducţie sau actualizată
1. nivelul cheltuielilor de inventar în mijloacele fixe, montarea si punerea în funcţiune
efectuate de agenţii economici în momentul procurării.
2. este totalitatea cheltuielilor ce s-ar efectua de unitate, pentru înlocuirea mijloacelor fixe
cu altele identice; această valoare se stabileşte ori de câte ori este necesară reevaluarea
activelor fixe.
Activele fixe sunt înscrise în bilanţ la clasa 1. Această valoare poate fi actualizata
prin tehnica de reevaluare prin procesul amortizării.
Reevaluarea are la bază preţurile existente în momentul în care are loc această
operaţiune.
Ca tehnici de evaluare:
- valoarea de intrare corectată cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri căreia îi
aparţine elementele de active fixe.
- valoarea de intrare corectată cu indicele care exprimă variaţiile nivelului general al
preţurilor.
În cadrul reevaluării se stabileşte şi valoarea actualizată rămasă (Var) în funcţie de
valoarea de investiţii actualizată (Via), durata consumată (Dc) si durata rămasă (Dr), după
Via × Dr
relaţia Var =
Dc + Dr
Cu ocazia reevaluării se stabilesc de obicei şi noi durate normate de serviciu
concomitent cu duratele rămase şi cele consumate.
Durata de serviciu (normată) este o perioadă medie de timp în care activele fixe vor
putea să funcţioneze. La stabilirea acestei durate, în toate cazurile trebuie să se ţină seama
de următorii factori:
- uzura fizică, adică deprecierea datorată folosirii, timpului, factorilor naturali
- demodarea(uzura morala), adică învechirea tehnologiei - care poate face necesară
înlocuirea unui sistem încă în stare de funcţiune cu altul mai modern.
37
- condiţiile de folosire date de mediul în care funcţionează activele fixe, numărul de ore de
lucru într-o zi.

Normele de amortizare

Pentru stabilirea fondului de amortizare este necesar să se cunoască normele sau

cotele de amortizare care sunt exprimate de regulă în procente.
Aceste norme au un caracter mediu şi se stabilesc pe principalele grupe de produse
omogene sau categorii mari de active fixe. De aceea normele pot fi: analitice, pe categorii
mari şi globale (unice). În stabilirea normelor de amortizare trebuie să ţină seama de
crearea bazei financiare pentru înlocuirea activelor fixe după un număr corespunzător de
ani, ceea ce presupune luarea în considerare a uzurii fizice şi morale, astfel încât norma
trebuie să fie bine fundamentată tehnic şi economic.
Există în practica financiară următoarele categorii de norme:
a) proporţionale
b) regresive sau accelerate
c) progresive
a) Normele proporţionale au mai multe variante, cele mai des întâlnite fiind
următoarele:
1) Normele proporţionale în timp - au caracter uniform, egal constant, şi dau naştere
unui fond de amortizare egal în fiecare an la aceleaşi active fixe, astfel că şi costurile,
rezultatele financiare vor fi egal afectate de fiecare dată. Aceste norme crează un cadru
favorabil pentru previziune, analiză si urmărirea amortizării, dar nu ţine cont de
variabilitatea în timp a uzurii.
Vi
100
Relaţia de calcul: Na = Dn ×100 sau Dn
Vi
unde:
Vi-valoarea de inventar
Dn - durata normală de servire
2) Normele proporţionale / unitatea de produs se aplică la agenţii economici care
au un număr limitat de active fixe (clădiri, construcţii speciale).
Vi Vr
Relaţia de calcul: Na = sau
Re Re
unde:
Vi – valoarea de inventar
Vr - valoarea rămasă
Re - rezerva exploatabila
3) Norme de amortizare pe km sau 1000 km pentru mijloacele de transport:
Vi
np 100
Na = ×100 =
Vi Np
unde:
Np - normă de parcurs
b) normele regresive - se caracterizează prin descreşterea nivelului lor de la un an
la altul, aplicarea lor dând naştere la fondul de amortizare mai mare în primii ani de
funcţionare a activelor fixe şi mai mica la sfârşitul duratei de servire. Această metodă este

38
avantajoasă pentru ca asigură:
- concordanţă între norme pe de-o parte şi starea tehnică şi randamentul mijloacelor fixe pe
de altă parte;
- procurarea mai rapidă a resurselor financiare;
- micşorarea pierderilor provocate de uzură;
- reducerea valorii rămase neamortizate ca urmare a scoaterii premature din uz a
mijloacelor fixe.
Dezavantaje:
- contravine desfăşurării obiective a uzurii fizice;
- transformă o parte din beneficiu în amortizare la începutul perioadei;
- complică munca de calcul a amortizării;
- nu asigură cunoaşterea la un moment dat a valorii reale a mijloacelor fixe întrucât există
diferenţe între uzura fizică şi amortizare.
Normele regresive cunosc 2 variante principale:
a) constante
b) descrescătoare
a) constante - deşi sunt constante, aplicarea lor dă naştere unui sistem regresiv prin
baza de calcul a fondului de amortizare, care este valoarea rămasă şi care se micşorează de
Vr
la un an la altul (prin scăderea amortizării din valoarea de inventar) Na =1 − n ×100
Vi
unde:
n - durata de serviciu
Vr - valoarea reziduala la sfârşitul duratei de serviciu
Vi - valoarea de inventar
Dr ×100
b) descrescătoare Na =
Nu
unde:
Dr - durata rămasă
Nu - suma numărătorilor utilizaţi în calcul
c) Normele progresive - se caracterizează prin creşterea lor în fiecare an,
conducând la formarea unor fonduri din ce în ce mai mari.
Deci fondurile vor fi mai mici la începutul perioadei şi mai mari la sfârşitul
perioadei.
Dezavantaje:
- nu ţine seama de starea tehnică şi scăderea randamentului mijloacelor fixe pe măsură ce
acestea se apropie de limita de scoatere din uz;
- întârzie constituirea masivă a fondului de amortizare neţinând seama de uzura morală
decât prin stabilirea nivelului duratei de serviciu;
- conduce la variaţii foarte mari ale amortizării in costuri, influenţând astfel profitul
( transformă amortizarea în profit la darea în funcţiune a mijloacelor fixe şi invers la
sfârşitul perioadei).
Dc
De aceea această metodă se aplică foarte rar şi numai la bunuri imobiliare. Na = ×100
Nu
unde:
Dc - durata consumată
Sistemul normelor de amortizare s-a bazat până în prezent pe normele proporţionale
şi în special pe cele proporţionale în timp.
39
 În scopul simplificării muncii, la nivel de agenti economici se pot accepta şi norme
unice (globale). Aceasta presupune stabilirea fondului de amortizare pe baza normelor
analitice.
In acest scop, calcularea fondului de amortizare pe baza normelor analitice se face pe
perioade mai lungi când se determină şi norma unică ce se va aplica în următorii câţiva
ani.
Exemplificând, în cazul unui agent economic cu mijloace fixe ce au durată de
Fat
serviciu exprimată în ani, îşi poate calcula şi o normă unică, după relaţia: Nu = ×100
Vmatt
unde:
Nu - norma unică
Fat - fond de amortizare stabilit pe baza normelor analitice
Vmatt - valoarea medie anuală totală sau de amortizat pentru toate activele fixe existente
Fat
În cazul mijloacelor de transport: Nu =
P
P - parcursul total exprimat în mii de km.
Normele de amortizare ar putea avea un nivel care să asigure nu numai finanţarea
înlocuirii mijloacelor fixe ci şi cea aferentă Rk
Vi + Rk
În acest caz: Na = Dn ×100
Vi
Norma de amortizare ar putea ţine seama şi de valoarea reziduală ce se obţine cu
ocazia lichidării mijloacelor fixe.
Vi + Rk − Vr
Na = Dn ×100
Vi

Sisteme de calcul a fondului de amortizare

În funcţie de categoria de normă de amortizare există mai multe sisteme de calcul a

fondului de amortizare.
a) sistem proporţional
b) sistem regresiv (accelerat)
c) sistem progresiv
a) sistemul proporţional cunoaşte 3 variante principale:
1. proporţional în timp (liniar)
2. proporţional pe unitate de produs
3. proporţional pe km. (sau 1000 km.)
Vmat × Na
1. Fondul de amortizare anual rămâne constant şi se stabileşte astfel: Fa =
100
Vmat - valoarea medie anuala totala sau de amortizat
Vmat = Vi + Vmai – Vmas
Vi ×Tf
Vmai =
12
Vi – valoarea de inventar a mijloacelor fixe ce vor intra în funcţiune în cursul anului
Tf - timpul de funcţionare exprimat în luni întregi si calculat începând cu luna următoare
celei de intrare până la sfârşitul anului

40
 Vi ×Tnef
Vmas =
12
unde:
Tnef - timpul de nefuncţionare exprimat în luni întregi şi calculat începând cu luna
următoare celei de ieşire până la sfârşitul anului
2. Sistemul proporţional pe unitate de produs: Fa = Pa × Na
unde:
Pa - producţia anuală exprimată în unităţi fizice

3. Sistemul proporţional pe km sau 1000 de km:

Vi (Vii ) × p × Na
Fa =
100
unde:
Vi - valoarea medie a unui autovehicul
Vii - valoarea de inventar individuală a unui autovehicul când nu se poate calcula Vi
P - parcursul total anual exprimat în mii de km. echivalent pentru toate autovehiculele care
au aceeaşi valoare medie
Daca agentul economic foloseşte Nu(norma unică) în cazul activelor fixe cu durata
Vmatt × Nu
de servire exprimată în ani, fondul de amortizare se va calcula: Fa =
100
unde:
Vmatt = valoarea medie anuală totală sau de amortizat pentru toate mijloacele fixe
existente în unitate
Agenţii economici au nevoie şi de fondul lunar efectiv de amortizare (Fla):
Vite × Na ( Nu )
1. proporţional în timp: Fla =
100 ×12
unde:
Vite - valoarea de inventar totală existentă la sfârşitul lunii precedente.
2. proporţional pe unitate de produs:
Fla = Pl * Na
unde:
Pl - producţia lunară efectivă

3. În cazul normelor proporţionale pe km:

Fla = Pl * Nu
unde:
Pl - parcursul lunar efectiv total
În sistemul nostru de amortizare, unele active au durata de servire exprimată atât în
ani cât şi în ore. Pentru aceste mijloace fixe, daca depăşesc normativul anual exprimat în
ore, amortizarea se recalculează anual, procedându-se astfel:
- se stabileşte normativul anual in ore de funcţionare prin raportul dintre durata de servire
normată exprimată în ore şi durata de servire normată exprimată în ani;
- se stabileşte norma de amortizare în lei/ora de funcţionare prin raportul dintre valoarea de
inventar şi durata de servire exprimată în ore;
- se face diferenţa dintre numărul de ore de funcţionare efective şi normativul anual în ore
de funcţionare;
- se calculează amortizarea în plus prin înmulţirea diferenţei de mai suscu normativul
41
annual în lei/oră.
b) sistemul regresiv are 2 variante:
1) cu normă constantă
2) cu normă descrescătoare
1. Baza de calcul a fondului de amortizare este valoarea rămasă neamortizată (Vr),
valoarea care variază de la un an la altul ăn sensul descreşterii, in timp ce norma de
amortizare ramâne aceeaşi.
Făcând abstracţie de intrările şi ieşirile în şi din funcţiune a mijloacelor fixe în cursul
Vr × Na
anului: Fa =
100
Valoarea rămasă neamortizată se obţine în fiecare an prin scăderea fondului de
amortizare din Vi.
2. Baza de calcul a fondului de amortizare este Vi, valoare care rămâne aceeaşi pe
toată durata de serviciu a mijloacelor fixe, dar ceea ce asigură caracterul regresiv este
Vi × Na
norma de amortizare Fa = care se micşorează care se micşorează de la un an la
100
altul.
c) Sistemul progresiv.
Baza de calcul a fondului de amortizare este tot valoarea de inventar, valoare care
rămâne constantă de-a lungul duratei de
serviciu, progresivitatea asigurată prin norma de amortizare, normă care creşte de la un an
Vi × Na
la altul. Fa =
100
Pe plan mondial - sistemul mixt regresiv cu cotă constantă şi proporţional în timp.
Fondul de amortizare se determină prin aplicarea la baza de calcul, care este valoarea
rămasă, a unei norme de amortizare până la un moment de când urmează să se utilizeze o
normă proporţională ( de timp ). Se urmăreşte să se amortizeze valoarea totala a
mijloacelor fixe fără a rămâne o valoare reziduală la sfârşitul perioadei de serviciu.

Aplicaţii:

1. Valoarea de inventar este 72.000.000 lei. Norma unică de amortizare 5,85.

Intrări:
aprilie 720.0000
octombrie 600.000
Ieşiri:
februarie 120.000
iunie 360.000

Rezolvare:
Vma × Nu
Fa =
100
Vma = Vi + Vint – Vieş
720 .000 × 8
V int = = 480 .000
12
600 .000 × 2
V int = = 100 .000
12

42
 120 .000 ×10
Vies = = 100 .000
12
360 .000 × 6
Vies = = 180 .000
12
Vma = 72.000.000 + 580.000 – 280.000 = 72.300.000
72 .300 .000 × 5,85
Fa = = 4.229 .550
100

2. Să se calculeze fondul de amortizare anual, în regimul amortizării regresive

pentru un mijloc fix de 1.500.000 şi o durată normată de utilizare de 5 ani.

Rezolvare:
Anuităţi = 1 + 2 + 3 + 4 + 5 = 15
5
Anul 1: 1.500.000 × 15
= 500.000
4
Anul II: 1.500.000 × 15 = 400.000
3
Anul III: 1.500.000 × 15 = 300.000
2
Anul IV: 1.500.000 × 15 = 200.000
1
Anul V: 1.500.000 × 15 = 100.000

3. Să se calculeze fondul de amortizare anual în sistem progresiv pentru un mijloc

fix cu Vi = 600.000 şi durată de serviciu normată de 3 ani.
Rezolvare:
Anuităţi = 1 + 2 + 3 = 6
1
Anul I: Fda = 600.000 × 6
= 100.000
2
Anul II: Fda = 600.000 × 6
= 200.000
3
Anul III: Fda = 600.000 × 6
= 300.000

43
 Capitolul VII. Echilibrul financiar al întreprinderii:
lichiditate, capacitate de plata şi solvabilitatea

Echilibrul - o proprietate a mişcării, care exprima starea de armonie a diverselor

situaţii, având un caracter temporar, relativ, datorita modificărilor permanente ale
comportamentelor.
Echilibrul economic- concordanta dintre laturile interdependente ale producţiei.
Dezvoltarea firmei este indisolubil legata de asigurarea echilibrului financiar, care
reprezintă o parte constitutiva a echilibrului economic in expresie valorica. Echilibrul
financiar exprima egalitatea si corelaţiile dintre necesarul de resurse financiare si
posibilităţile de constituire a acestor resurse.
Echilibrul poate fi dimensionat prin metode matematice dar nu trebuie limitat numai
la acestea pentru a nu se ignora factorii calitativi care provoacă variabilitatea endogena.
Instrumente de urmăriri a echilibrului, bilanţul contabil, programe financiar elaborate pe
termene mici, medii, lungi.
Echilibrul financiar se poate exprima la un moment dat prin egalitatea intre capitalul
economic si resursele sale de constituire, intre încasări si plaţi.
Analiza echilibrului poate fi făcută cu ajutorul ratelor calculate pe baza datelor de
bilanţ, a indicatorului fondului de rulment, etc.
ex: - rata data de raportul dintre capitalul permanent si activul economic
- raportul dintre datoriile fata de furnizori .si activele circulante (gradul de acoperire
a activităţilor prin datorii fata de furnizori).
- rata de lichiditate imediata, ca raport intre valorile disponibile si datoriile pe
termen scurt.
Echilibrul financiar se poate realiza si cu ajutorul plăţilor de investiţii si de finanţare
întocmit pe o perioada mai îndelungată, precum si pe baza BVC.
Activitatea unei întreprinderi trebuie sa se desfăşoare astfel încât sa se asigure o
egalitate intre resursele financiare si folosinţele acestora F , adică R=F .
Din aceasta relaţie in fundamentarea BVC trebuie sa se tina seama ca in R sunt:
- venit din activitatea de baza si alte activităţi (V)
- pasive din exploatare si sector de investiţie (Pe)
- credite de la bănci si alte organizaţii (C)
- finanţări de la bugetul statului (Fb)
- aporturi in numerar a acţiunilor (A)
- alte resurse = Ar
R=V+Pe+C+Fb+A+Ar
Folosinţele pot fi:
- stocuri, clienţi si asimilate -S
- cheltuieli cu personalul P
- cheltuieli cu activităţi sociale, culturale, sportive, protecţie sociala
- cheltuieli cu investiţii Ci
- cheltuieli cu tehnica noua Ctu
- cheltuieli ce se suporta din venituri (Csv)
- plata impozitelor, restituirea creditelor, plata dobânzilor (Of)
- alte cheltuieli (Ac)
F=S+P+Ci+Ctu+Csv+Of+Ac

44
 Se înlocuiesc R si F
V+Pe+C+Fb+A+Ar=S+P+Ci+Csv+Of+Ac
- capitalul economic= fonduri proprii si împrumutate sau activul bilanţier = pasivul
bilanţier
- veniturile= cost de producţie + cheltuieli neevidenţiate in cost + rezultate financiare
- beneficiu = destinaţiile .....
- necesarul financiar al exploatării = fondul de rulment + credite de trezorerie
- sold iniţial al trezoreriei + încasări = plaţi + sold final
Caile prin care se poate acţiona asupra asigurării echilibrului financiar:
- desfăşurare unei activităţi eficiente
- realizarea ritmica a producţiei, aprovizionării. si comercializării produselor
- realizarea de venituri acoperitoare si obţinerea de rezultate financiare bune
- reducerea cheltuielilor si plăţilor inutile
- înlăturarea stocurilor excedentare si prevenirea apariţiei lor
- accelerarea vitezei de rotaţie
- folosirea raţională a capitalului de producţie si fondul de munca
- îmbunătăţirea cooperării intre compartimente

Lichiditate, capacitate de plata si solvabilitate

Prin lichiditate se înţelege capacitatea unei firme de a-si onora in orice clipa datoriile.
Intreprinderile, pentru a face fata datoriilor, trebuie să dispună de mijloace băneşti cel
puţin la nivelul plăţilor exigibile.
Lichiditatea depinde de felul cum au loc fluxurile de bunuri si servicii si fluxurile
băneşti; de ritmicitatea aprovizionării, producţiei; desfacerii, de calitatea activelor.
Lichiditatea exprima laturile calitative si cantitative de activitate economic-financiara,
gradul de menţinere a echilibrului financiar, eforturile de a răspunde obligaţiilor ce decurg
din angrenarea întreprinderilor in mecanismul economic si financiar.
Lichiditatea ( L ) scade când fondul se avansează in activele circulante cu rotaţie
încetinita sau întrerupta cum sunt stocuri de prisos, mărfuri fără desfacere asigurata,
stocuri supranecesare, produse refuzate..
Lipsa de lichiditate se manifesta prin plaţi restanta, nerambursarea la timp a creditelor.
O lichiditate precara inferioara – capitalul de plata, echivalând cu incapacitatea
intreprinderii de a-si transforma activele in moneda in cuantumul necesar.
Lichiditatea se poate exprima in mai multe moduri, prin mai multe rate:
Rata generala de lichiditate=(Active circulante / datorii+ stocuri)*100.
Fondul de rulment = active circulante-(datorii+stocuri)
Fondul de rulment in zile= (fondul de rulment*360) / cifra de afaceri

Lichiditatea sau lipsa acesteia este generata de modul de derulare si organizare a

activităţii si pasivelor circulante
Lichiditatea poate fi măsurată si cu ajutorul altor indici, sau a unor coeficienţi
C1= (disponibilităţi băneşti +credite / plăti exigibile )*100
Daca Ce> 100% activitatea este satisfăcătoare
Capacitatea de plata reprezintă puterea firmei la un moment dat de a face fata
plaţilor scadente (fata de furnizori , bugetul statului , bănci, etc.

45
 Menţinerea capacităţii de plata este un rezultat al activităţii complexe pe care o
desfăşoară întreprinderea in sectoarele de aprovizionare, producţiei si comercializare si
gospodărirea resurselor, reclamând luarea de măsuri tehnice, economice si financiare care
sa asigure un circuit normal capitalurilor.
Capitalul de plata este sau va fi corespunzător atunci când firma dispune sau va
dispune la un moment dat de disponibilităţile băneşti si alte valori transformabile in scurt
timp in moneda corespunzătoare acoperirii obligaţiilor exigibile.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii e a achita toate obligaţiile băneşti
imediate si îndepărtate fata de terţi. O întreprindere este solvabila când suma activelor
circulante, fixe si financiare este mai mare sau cel puţin egala cu totalul datoriilor sau
obligaţiilor.
O întreprindere poate sa fie solvabila la un moment dat, din lipsa de lichiditate, nu
prezintă capacitatea de plata. Lipsa capacităţii de plata si a lichidităţii pot avea un caracter
temporar daca întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generala. Solvabilitatea are la
baza o activitate eficienta, care se soldează cu beneficii. Pierderile atrag după sine starea
de insolvabilitate. Solvabilitatea să se măsoară cu ajutorul unui coeficient, care, exprimat
in procente, poarta denumirea si de grad de solvabilitate Gs:

Gs= (capitalul propriu/ capitalul străin*100

Gs=( capitalul străin / capitalul propriu)*100

Gs=(capitalul propriu / datorii + capitalul propriu)*100

Din literatura de specialitate, rezulta ca daca ultimul coeficient se încadrează intre

40-60% starea solvabilităţii este satisfăcătoare.

46
 Capitolul VIII. Previziunea financiară şi echilibrul financiar

În procesul de previziune se aleg obiectivele, activităţile viitoare, se apreciază

politicile economice, financiare şi procedurile menite să asigure condiţii pentru realizarea
acestora.
Prin documentarea de previziune se stabilesc proporţiile şi priorităţiile în activitatea
economică şi financiară, se concretizează strategia şi tactica financiară.
La elaborarea programului financiar, întrucat trebuie să ţină cont de organizarea
activităţilor de producţie, învăţământ, sociale, de folosinţă a potenţialului uman, tehnic,
material şi financiar, şi alocarea resurselor financiare, achitarea la timp a tuturor
obligaţiilor. Programul financiar trebuie elaborat în aşa fel încât să mobilizeze firma în
folosul tuturor capitalurilor de producţie, ridicarea nivelului calităţii produselor, reducerea
costurilor, productivitatea, depistarea resurselor interne, aplicarea unui regim sever de
economii, etc.
În faţa previziunii stau o serie de sarcini:
- determinarea corecta şi obţinerea de venituri, cheltuieli rezultate, resurse financiare şi
utilizarea optimă a acestora.
- colectarea capitalurilor în funcţie de nevoi, costuri şi alte criterii.
- descoperirea şi mibilizarea rezervelor interne.
- accelerarea circuitului capitalurilor.
- impulsionarea realizării programelor economice.
- stabilirea de indicatori financiari mobilizatori.
- asigurarea echilibrului financiar.
Previziunea financiară se realizează în economia noastră prin BVC.
BVC îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de planificare
- funcţia de control
- funcţia de asigurare a rentabilităţii, lichidităţii, echilibrului financiar şi de prevenire şi
înlăturare a riscului.
Scopul de bază al previziunii financiare constă în a se asigura că resurselor băneşti li
se va da o utilizare eficientă.

Forme şi instrumente de previziune financiară; tipuri de bugete

Există următoarele forme de previziune:

a) previziune strategică (pe termen lung )
b) previziune pe termen mediu (operaţională)
c) previziune pe termen scurt
a) prospectarea pe o perioadă îndelungată a cadrului general de conducere şi dezvoltare a
firmelor în strânsă legatură cu relaţiile cu mediul în care evoluează. Obiectivul
principal: produse ce se vor.fabrica, sistemul pieţelor de aprovizionare, etc.
b) are ca obiect stabilirea diferitelor resurse materiale, umane şi financiare necesare
întreprinderii.
c) Este cunoscută sub denumirea de bugete:
1) bugete de exploatare

47
 2) bugete financiare
1) cuprind: bugetul vânzărilor, bugetul cumpărăturilor, bugetul de producţie
2) au următoarele forme principale:
- bugetul general sau director, care reflectă indicatori de sinteză privind toate categoriile
de activitate, venit, cheltuieli rezultate
- bugetul de investiţii şi de finanţare (1 an)
- bugetul de trezorerie – regrupează toate fluxurile financiare financiare (încasări şi plăţi)
Există următoarele tipuri de bugete:
- buget continuu sau glisant prin care se realizează o activitate permanentă de îndrumare
şi control.
- bugetul periodic se referă la o anumită perioadă de timp (bugetul anual , cu defalcări)
- bugetul proiect- ia în considerare un an proiect. (se foloseşte de regulă pentru
fundamentarea şi execuţia investiţiilor de capital).
- bugetul general sau director- cuprinde un ansamblu de indicatori sintetici
- buget de responsabilităţi (se întocmesc şi se execută ţinând seama de răspunderile ce
revin diferitelor posturi pentru realizarea operaţiilor planificate).
- bugete pe activităţi – scot în evidenţă cheltuielile şi venitul antecalculate pe feluri de
activităţi
- bugete statistice- previzionarea cheltuielilor considerate constante
- bugete flexibile- stabilesc nivelul acestor cheltuieli considerate variabile în raport cu
volumul activităţilor.

48
 Capitolul IX. INVESTIŢII

Orice plasament de fonduri, pe termen scurt sau lung, în scopul obţinerii unui profit,
reprezintă o investiţie. Aşadar investirea reprezintă o imobilizare de capital făcută în
prezent, în speranţa unui profit viitor.
Politica de investire reprezintă un capitol foarte important din politica generală a
unei întreprinderi, de ea depinzând practic viitorul acesteia. Totuşi , este o problemă
dificilă pentru ca presupune costuri ridicate , care pun problema alegerii surselor de
finanţare şi a rentabilităţii.
Întrucât joacă un rol multiplicator în CE , influenţând întreaga economie naţională
,statul încurajează deciziile de investire, fiind interesat să stimuleze investiţiile interne, cât
şi cele externe, pentru care încearcă să creeze condiţii favorabile în lupta de concurenţă
internaţională. Astfel, toate statele lumii au o politică intervenţionistă în economie în ceea
ce privesc investiţiile, urmărind anumite obiective. El utilizează, atunci când analizează
obiectivele de interes , două criterii:
- criteriul sectorial
- criteriul finalităţii
Criteriul sectorial are în vedere sectorul spre care îşi îndreaptă atenţia statul pentru a-l
sprijini în politica sa de investiţii. Poate fi vorba de agricultură, informatică, siderurgie,
industria alimentară. Indiferent de sectorul ales, statul trebuie să respecte doua condiţii :
- trebuie să ajute creşterea investiţiilor şi nu exploatarea obiectivelor;
- intervenţia statului trebuie să fie temporară.
Criteriul finalităţii urmăreşte acordarea unor ajutoare şi sprijinul unor sectoare care sunt
foarte importante pentru economia naţională, dar presupun cheltuieli atât de mari, încât
fără acest sprijin ele nu ar putea exista. Statul nu poate asista pasiv la dispariţia acestor
sectoare , care, de obicei, pe termen lung, dezvoltă societatea. Este vorba în principal de
cercetarea fundamentală, dar şi de domenii cum ar fi automatica , cibernetica, robotica,
lansarea de noi generaţii de produse, activităţi care urmăresc protecţia mediului,
combaterea poluării, etc..
În acest context există mai multe modalităţi de intervenţie a statului în economie.
Cele mai des întâlnite sunt:
- subvenţia - care reprezintă un transfer nerambursabil de la bugetul statului către
întreprindere cu scopul de a menţine capacitatea productivă a unei întreprinderi care în altă
situaţie nu ar acoperi costul din vânzarea produselor ; ea poate fi eşalonată în timp , sau
acordată într-o singură tranşă; urmăreşte acoperirea pierderilor efective ale întreprinderii.
- subvenţia rambursabilă – este o formă intermediară între subvenţie şi credit. Ea
funcţionează astfel: dacă proiectul astfel subvenţionat are succes , subvenţia este
rambursată, dacă proiectul eşuează, subvenţia rămâne definitivă, deci nu se mai
rambursează. Este o practică des întâlnită în domeniul cercetării aplicate.
- participaţia statului cu capital la o anumită operaţiune economică ,completând
fondurile întreprinzătorului .Agentul economic este interesat, pentru că îşi procură în acest
fel fondurile necesare, iar statul are şi un interes financiar, întrucât ia parte la repartizarea
profitului.
- exonerările fiscale , cu tot complexul pe care îl presupune (reduceri, amânări,
strategii de datorii), sunt înlesniri pe care statul le face agenţilor economici pentru ca

49
aceştia ca să poată trece de momentele mai grele ale rambursărilor de credite pentru
investiţiile făcute.
- garanţia statului , acordă băncilor sau altor instituţii specializate , permite agenţilor
economici să obţină credite.
Şi întreprinderile sunt direct interesate să aibă o politică dinamică a investiţiilor. Doar
prin modernizare şi retehnologizare ea poate rămâne un personaj activ pe piaţa
concurenţială. Atunci când se hotărăşte acţionarea în domeniul investiţiilor , trebuie
parcurse mai multe etape:
- preselecţia proiectelor
- studierea proiectelor selectate
- adoptarea variantei optime de investire.
Preselecţia proiectelor urmăreşte îndeplinirea obiectivelor generale ale întreprinderii,
încadrarea acestora în posibilităţile acesteia atât sub aspect financiar, cât şi sub aspectul
recrutării forţei de muncă, posibilitatea efectivă de producţie , desfacere, etc..
Studierea proiectelor selectate se face sub aspect comercial, financiar, tehnico-
economic, de personal, etc..
Studiul comercial ( de marketing) este primul care se realizează întrucât însăşi
rentabilitatea întreprinderii este dependentă de rezultatele acestui studiu. Se decide, în
principal cantitatea de bunuri sau servicii care trebuie şi pot fi realizate , se analizează
firmele concurente şi potenţialul acestora, dinamica pieţelor interne şi externe. Rezultatul
acestui studiu este de fapt C A posibil de realizat.
Studiul tehnico-economic rezolvă probleme constructive ale proiectului , ordinea
execuţiei, costurile proiectului, costul exploatării după darea în funcţiune.
Studiul fiscal urmăreşte consecinţele impunerii fiscale, în special când există
reglementări care încurajează investiţiile (subvenţii, amortizări accelerate, exonerări, etc.).
Studiul de personal analizează categoriile de personal angrenate în procesul investiţiei,
sub aspect cantitativ şi calitativ, precum şi cheltuielile pentru calificare , recalificare,
continuarea de studii.
Studiul financiar analizează posibilităţile de folosire a diverselor surse de finanţare ,
costul acestor surse , posibilitatea de a obţine împrumuturi pe termen mediu şi lung. Există
mai multe criterii financiare prin care , de obicei se compară mai multe proiecte în vederea
adoptării unei decizii cât mai avantajoase. Cel mai des întâlnite sunt trei criterii:
1. criteriul rentabilităţii
2. criteriul lichidităţii
3. criteriul riscului.
1. Acest criteriu este considerat a fi cel mai important , căci rata rentabilităţii , ca regulă
generală, trebuie să fie mai mare decât costul surselor de finanţare (proprii sau
împrumutate)
R > K , unde R- rata rentabilităţii
K- capital de finanţare
Sunt cunoscute mai multe metode de evaluare a rentabilităţii investiţiilor:
- metoda contabilă
- metoda financiară
- indicele de profitabilitate.
Metoda contabilă este simplă şi presupune raportarea beneficiului net la valoarea netă a
investiţiei

50
 R= beneficiul net
Investiţia netă
Beneficiul net este beneficiul obţinut atunci când investiţia este pusă în funcţiune , după
deducerea obligaţiilor fiscale
Investiţia netă – valoarea iniţială a proiectului din care se scade fondul de amortizare
constituit.
Această metodă este rar folosită din mai multe motive:
1. este greu să se calculeze profitul net pentru investiţia respectivă (dacă aceasta
este un utilaj, complex de utilaje, maşini), întrucât de obicei se calculează
beneficiul total al întreprinderii.
2. calculându-se investiţia netă, adică scăzându-se amortizarea , numitorul formulei
se reduce de la an la an , determinând obţinerea unei rentabilităţi nereale. Astfel ,
deşi întreprinderea poate obţine indicatori foarte buni sub aspectul rentabilităţii ,
în practică ea nu are creşteri semnificative care să îi permită o dezvoltare
autentică.
Metoda financiară porneşte de la ideea că o investiţie este rentabilă atunci când
încasările generate de investiţia respectivă sunt mai mari decât cheltuielile realizate cu
investiţia. Sunt importante trei aspecte:
 lichidităţile se obţin progresiv , pe durata de viaţă economică a obiectivului
 se compară fluxurile financiare negative cu fluxurile financiare pozitive,adică
cheltuielile realizate pentru investiţii şi amortizările şi beneficiile obţinute
 fluxurile financiare pozitive sunt actualizate dec se realizează un calcul , care
permite compararea directă a fluxurilor.
Prin metoda financiară, se pot calcula:
- rata rentabilităţii investiţiilor – porneşte de la formula
R= F1 – v0 sau v0 ( 1+R) = F1 unde R- rata rentabilităţii
v0 F1,F2,…,Fn–fluxurile anuale
de intrare (A+B)
v0- costul iniţial al investiţiei
Pentru mai mulţi ani , formula devine:
v0(1+R)ⁿ = F1(1+R)n-1+ F2( 1+R)ⁿ-2 +…+Fn / (1+R)ⁿ
v0 = F1_ + _F2__ + … + _Fn__ adică v0 = Σ __Ft__
2
(1+R)¹ (1+R) (1+R)ⁿ (1+R)t

În felul acesta , se calculează rata rentabilităţii capitalului investit, echivalând cu

rentabilitatea care s-ar obţine dacă acelaşi capital ar fi plasat la o bancă , având dobândă
compusă, pe o durată de timp egală cu durata de viaţă a obiectivului realizat prin investiţia
respectivă. Această rata se mai numeşte rata rentabilităţii interne sau rata rentabilităţii
actuariale . Această tehnică prezintă un mare dezavantaj legat de faptul că estimarea
fluxurilor pozitive este cu atât mai incertă cu cât proiectele au o viaţă economică mai
lungă.
- valoarea actuarială netă (VAN)
Valoarea AN reprezintă diferenţa dintre valorile actuariale ale fluxurilor de cheltuieli
( fluxurile negative) şi veniturile viitoare ( fluxurile pozitive)

VAN=-C+B[__B1____ + __B2__ + __B3___ +…+ __Bn__ ] + _V_

51
 (1+D/100)1 (1+D/100)2 (1+D/100)3 (1+D/100)n (1+D/100)n
D= rata actualizată a dobânzii
i= D/100; V= valoarea reziduală
Dacă B1,B2,…, Bn sunt egali şi constanţi, se obţine :

VAN = -C+B [ __1__ + __1__ +…+__1__ ] + __V__

1 2 n
(1+D/100) (1+D/100) (1+D/100) (1+D/100)n
VAN=-C+B 1-(1+i)-n + __V__
i (1+i)n
(1+i)-n cu care se ponderează fiecare venit anual (B ) se găseşte în tabele financiare.
VAN poate fi pozitivă, negativă sau nulă. Când este pozitivă înseamnă că
rentabilitatea investiţiei este mai mare decât costul acesteia. Proiectul este în acest caz
acceptabil. Dacă VAN este negativ , proiectul nu poate fi acceptabil, întrucât rata
rentabilităţii acestei investiţii este mai mică decât costul investiţiei. La valoarea zero a
VAN , se constituie limita minimă de acceptare a proiectului.
- indicele de profitabilitate , ia în calcul tot fluxurile negative şi cele
pozitive actualizate , dar nu le face diferenţa, ci le raportează

Iprof = flux +_
flux –

__Ft__ + __V6__
Ip = Σ (1+i)t (1+i)t
K

Calculând acest indice , investiţia poate fi acceptată când valoarea raportului este
mai mare decât 1 , ceea ce arată un randament favorabil pe unitatea de monedă. Datele
obţinute de VAN nu coincid cu Ip .Astfel există situaţii când un proiect are o VAN
favorabilă , adică un cash - flow superior , iar alte situaţii când Ip este mai bun indicând un
randament superior pe unitatea monetară.

2. Criteriul lichidităţii
Prin lichiditate financiară se înţelege capacitatea întreprinderii de a transforma în
bani activele de care dispune. Acest criteriu aplicat investiţiei urmăreşte recuperarea ei în
termen cât mai scurt, adică o perioadă de timp cât mai mică, la capătul căreia fluxurile
financiare pozitive să devină egale cu K.

Nr. de ani = _______K_________

Fluxuri anuale pozitive

Dacă fluxurile anuale pozitive nu sunt egale , se însumează an de an aceste fluxuri până
când ele ajung la un nivel cât mai apropiat de valoarea investiţiei. Pentru fracţiunile de ani
se aplică metoda interpolării liniare, obţinându-se numărul de luni , zile sau trimestre.
Criteriul lichidităţii nu ţine seama de veniturile pe care le poate aduce proiectul după
recuperarea integrală a valorii. De aceea întreprinderea poate fi pusă în situaţia de a opta

52
între două variante : să acorde prioritate timpului , caz în care valoarea investiţiei se
recuperează foarte repede, dar rentabilitatea este mai scăzută, sau să acorde prioritate
rentabilităţii , care aduce beneficii mari, dar după anumite perioade de timp. Se ţine cont
de această variantă, de obicei , în situaţia în care uzura morală este mai scăzută sau
activitatea concurenţei este foarte slabă.
3. Criteriul riscului
Orice investiţie comportă un risc pentru investitor. Riscul investiţiei, poate fi
economic şi financiar.
Riscul economic are la bază incertitudinea încasării fluxurilor pozitive scontate , sub
toate formele pe care le presupune apariţia acestor fluxuri. Ca metodă de protecţie
împotriva acestui risc întreprinderile obişnuiesc să ia în considerare aplicarea unei cote de
risc care să majoreze rentabilitatea aşteptată R+r > K.
Riscul financiar este legat de lichiditatea investiţiei , adică de capacitatea de a
transforma în bani activele, într-un timp cât mai scurt, fără pierderi de capital investit.
Riscul financiar se exprimă în :
- costuri de oportunitate , atunci când investitorul constată că valoarea
investiţiei sale scade ca urmare a apariţiei altor oportunităţi;
- valoare de piaţă , când riscul este cu atât mai mare cu cât piaţa secundară
este mai slabă.
În general riscul financiar este strâns legat de durata de viaţă a proiectului de
investiţii. Investitorul îşi mobilizează fondurile o perioadă determinată de timp. Creditorii
au parte de un risc financiar pronunţat , dacă nu îşi negociază actualizarea dobânzilor ,
deoarece în timp ,ei pot pierde posibilitatea unor plasamente mai bune.
Cel care primeşte fondurile riscă de asemenea dacă investiţia este de lungă durată ,
deoarece fluxurile pozitive devin tot mai incerte şi greu de cuantificat , pe măsură ce
timpul este mai îndepărtat. D e asemenea costul capitalului poate suporta influenţe
semnificativ negative, prin rata de actualizare.
În practică , la acest capitol se mai calculează doi indicatori. Investiţia specifică şi
valoarea totală a investiţiei.
Investiţia specifică = ____Valoarea totală a investiţiei______
Capital de producţie ( desfacere sau depozitare)

Valoarea totală a investiţiei este un indicator înscris în devizul general al investiţiei.

Ea cuprinde pe lângă valorile cunoscute şi cele determinate de construirea căilor de acces ,
racorduri la apă, canalizare, gaze naturale, energie electrică, etc.. Indicatorul poate
influenţa hotărâtor decizia de investiţie.
Mai poate fi analizat şi riscul determinat de incidenţa fiscală. Gradul ridicat de
fiscalitate , nesiguranţa fiscală, lacunele din legislaţie pot fi criterii care influenţează
decizia de investiţie în special în cazul investiţiei străine.
Sursele de finanţare a investiţiei

Obiectivul esenţial al finanţelor în cea ce priveşte investiţia o constituie asigurarea

la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiei. Investitorii nu dispun de la
început , de toată suma necesară unei investiţii. Resursele financiare se formează paralele
şi corelat cu efectuarea cheltuielilor. In acest fel, disponibilităţile băneşti ale unei
întreprinderi nu sunt stocate , ci sunt folosite eficient. Pe de altă parte însă, întârzierea
formării resurselor în raport cu obligaţiile de plată sunt extrem de nefavorabile pentru că
53
presupun întreruperea lucrărilor cu toate consecinţele ce derivă de aici : prelungirea
termenului de dare în folosinţă , imobilizări de capital în investiţii neterminate, dobânzi
pentru credite, etc..
Pentru finanţarea investiţiei sunt important de analizat următoarele surse:
- fondul de amortizare
- beneficiul
alte surse
- resurse interne
- credite bancare
Fondul de amortizare serveşte înlocuirii activelor imobilizate, formând principala
resursă proprie de finanţare a obiectivelor de investiţii. Mărimea acestei surse se stabileşte
anual, prin planul de amortizare , care se utilizează exclusiv pentru constituirea fondurilor
destinate finanţării investiţiilor.
Beneficiul este o sursă importantă de finanţare , mai puţin în ceea ce privesc
înlocuirile ( care se realizează prin amortizare) şi mai mult pentru dezvoltarea şi lărgirea
activelor existente şi realizarea altora. Cuantumul beneficiului care va fi folosit pentru
investiţii se stabileşte de către consiliile de administraţie. Acestea analizează oportunitatea
investiţiei , volumul acesteia , alte priorităţi care trebuie plătite din această sursă, etc..
Alte surse sunt alcătuite în principal din vânzarea unor active, din lichidarea unor
stocuri , valorificarea unor materiale.
Resursele interne pentru investiţii reprezintă o modalitate de a finanţa investiţiile ,
aceasta consumându-se pe măsura apariţiei, şi influenţând necesarul de finanţare.
Mobilizarea sau invers , imobilizarea resurselor interne pentru investiţii , apar ca
diferenţă între valoarea investiţiei realizate la un moment dat şi fondurile consumate până
atunci. Dacă valoarea investiţiei este mai mică decât suma cheltuielilor efectuate ,
diferenţa poartă numele de imobilizări ( de materiale , utilaje). Dacă valoarea investiţiei
este mai mare decât cheltuielile efectuate , diferenţa poartă numele de mobilizări. De
obicei acest lucru se datorează consumării stocurilor existente în perioadele anterioare ,
efectuării unor lucrări care au fost plătite în avans sau vor fi plătite ulterior. Aşadar această
sursă de finanţare poate apărea atât în activul cât şi în pasivul bilanţului. Orice creştere de
stoc care a presupus un consum bănesc şi care nu s-a materializat efectiv în lucrări de
investiţii, va apare ca o creştere de sold a unui cont de activ şi apare ca o imobilizare.
Invers , orice scădere de sold, va arăta o atragere în circuit a stocurilor imobilizate , care se
vor transforma in mobilizări.
La conturile de pasiv , situaţia este inversă: orice creştere de sold va însemna o
mobilizare ( lucrarea de investiţie pe seama resurselor unor terţi) şi orice scădere de sold
va arăta o imobilizare ( achitarea datoriilor către terţi).
Creditele bancare sunt o modalitate de completare a surselor proprii şi pot fi :
- pe termen scurt – până la 1 an – servesc la acoperirea decalajelor
trimestriale dintre cheltuielile prevăzute şi sursele existente în acea perioadă (trimestru);
- pe termen mijlociu sau lung , care servesc completării resurselor ( în
situaţia în care acestea se dovedesc a fi insuficiente pentru finalizarea investiţiei.

54