Fericite epoci în care înaintarea în vîrstă era sinonimă cu

acumularea de cunoaştere şi de înţelepciune. Şi-n care, la rîndul

lor, cunoaşterea şi înţelepciunea erau echivalentul excelenţei
artistice. Astăzi, cînd sîntem cu toţii celebri timp de un sfert de
oră.Cei mai mulţi dintre noi abia dacă apucăm să dăm primul
„şvung", al tinereţii sclipitoare prin ea însăşi, devreme şi din ce în
ce mai devreme. E vîrsta la care ne credem geniali şi imbatabili
şi-n care ne-nchipuim că vom rămîne astfel forever, că vom scrie
mereu la fel de tare, orice-ar fi, că nu ne vom trăda niciodată
ideile nonconformiste din juneţe.

Un lucru e sigur: pentru literatură, aşa cum o-nţele-gem (sau n-o-

nţelegem) azi, tinereţea este vîrsta de aur. Ea trebuie „înşfăcată",
cum spuneau latinii, atîta vreme cît se mai poate. Nimeni nu-ţi va
mai reda anii pierduţi în tinereţe. Nici o justificare nu va fi
valabilă, oricît de nobilă şi de omenească. Ai scris sau n-ai scris. Ai
înşfăcat vremea ta sau ai lăsat-o să-ţi curgă printre degete. De-a-
ceea, într-un fel, n-ar trebui să ne supere excesele, aroganţa,
suficienţa, agresivitatea tinerilor poeţi.

Mircea Cartarescu, Forever

Young

http://www.bonjourdefrance.com/