NOŢIUNEA DE STRUCTURĂ ÎN ETNOLOGIE

,,Cercetările pe care le putem întreprinde în această privinţă nu trebuie să le luăm

drept adevăruri istorice, ci numai ca raţionamente ipotetice şi condiţionate, care mai
degrabă pot să lămurească natura lucrurilor decît să arate adevărata lor origine, şi
asemănătoare ipotezelor pe care le fac în fiecare zi fizicienii noştri cu privire la alcătuirea
lumii”.
Atunci când vorbim de structură socială, ne preocupăm mai ales de aspectele formale ale
fenomenelor sociale ; părăsim domeniul descrierii pentru a examina noţiuni şi categorii
care nu aparţin propriu-zis etnologiei, dar pe care ea ar vrea să le utilizeze după exemplul
altor discipline ştiinţifice, care de multă vreme tratează unele dintre problemele lor aşa
cum am dori noi să facem cu ale noastre. Fără îndoială, aceste probleme diferă în ceea ce
priveşte conţinutul, dar avem, pe drept sau pe nedrept, sentimentul că am putea trata
propriile noastre probleme într-un mod aproape similar cu condiţia de a adopta acelaşi tip
de formalizare. Interesul cercetărilor structurale constă tocmai în faptul că ele ne dau
speranţa că ştiinţe mai avansate decît a noastră sub acest raport ne pot furniza modele de
metode şi de soluţii.
Aşadar, prin structură socială trebuie să înţelegem: prin ce se deosebesc studiile
care se referă la descrierile, analizele şi teoriile care vizează relaţiile sociale, înţelese în
sens larg şi care se confundă cu obiectul însuşi al antropologici ? Autorii nu sînt deloc de
acord asupra conţinutului acestei noţiuni ; chiar unii dintre cei care au contribuit la
introducerea ei par astăzi a o regreta. Astfel, în a doua ediţie a Antropologiei sale,
Kroeber scrie : „Noţiunea de structură nu este, probabil, nimic altceva decât o concesie
faţă de modă. Un termen cu sens bine definit începe să exercite deodată o atracţie ciudată
în decurs de vreo zece ani, cum ar fi, de pildă, cuvântul «aerodinamic»- ; lumea începe
să-1 întrebuinţeze fără discernămînt, pentru că sună plăcut la ureche. Fără îndoială, o
personalitate tipică poate fi considerată din punctul de vedere al structurii sale. Dar
acelaşi lucru este adevărat pentru o articulare fiziologică, pentru un organism, pentru o
societate sau o cultură oarecare, pentru un cristal sau o maşină. Orice lucru, cu condiţia
de a nu fi complet amorf, posedă o structură. Astfel încat se pare că termenul de structură
nu adaugă absolut nimic la ceea ce ştim deja, atunci cînd îl întrebuinţăm, decît o
picanterie agreabilă" (Kroeber, 1943, p. 325).
Acest text vizează direct pretinsa „structură a personalităţii de bază" ; el implică însă o
critică mai radicală, care pune în cauză folosirea însăşi a noţiunii de structura în
antropologie.
0 definiţie este indispensabilă nu numai din cauza unor incertitudini actuale. Din
punct de vedere structuralist, noţiunea de structură nu ţine de o definiţie inductivă, bazată
pe compararea şi pe abstragerea elementelor comune tuturor accepţiilor termenului, aşa
cum este el întrebuinţat în mod obişnuit. Ori termenul de structură socială nu are sens, ori
acest sens are el însuşi deja o structură.
Definiţie şi probleme de metodă
Principiul fundamental este că noţiunea de structură socială nu se referă la realitatea
empirică, ci la modele construite după ea. Astfel apare deosebirea dintre două noţiuni atît
de apropiate, încât au fost adeseori confundate, adică aceea de structură socială şi aceea
de relaţii sociale. Relaţiile sociale sînt materia primă întrebuinţată pentru construirea
modelelor care scot în evidenţă structura socială însăşi. In nici un caz aceasta nu poate fi
deci redusă la totalitatea relaţiilor sociale care pot fi observate într-o societate dată.
Cercetările de structură nu revendică un domeniu propriu printre faptele de societate ; ele
constituie mai curînd o metodă susceptibilă de a fi aplicată diverselor probleme
etnologice şi ele seamănă cu formele de analiză structurală utilizate în diferite domenii.
Este vorba, aşadar, de a şti în ce constau aceste modele care sînt obiectul însuşi al
analizelor structurale. Problema nu ţine de etnologie, ci de epistemologie, căci definiţiile
ce urmează nu împrumută nimic din materia primă a lucrărilor noastre. Ne gîndim de fapt
că, pentru a merita numele de structură, modelele trebuie să satisfacă următoarele
condiţii.
În primul rând, o structură prezintă un caracter de sistem. Ea constă din elemente,
astfel încât o modificare a unuia dintre ele atrage după sine o modificare a tuturor
celorlalte.
În al doilea rînd, orice model aparţine unui grup de transformări, fiecare dintre ele
corespund unui model din aceeaşi familie, aşa incît ansamblul acestor transformări
constituie un grup de modele.
 În al treilea rînd, proprietăţile indicate mai sus permit să se prevadă în ce mod va
reacţiona modelul în cazul modificării unuia dintre elementele sale.
Modelul trebuie să fie construit în aşa fel, încît funcţionarea lui să poată explica toate
faptele observate.
a) Observare şi experimentare
Aceste două niveluri vor fi întotdeauna distincte. Observarea faptelor şi elaborarea
metodelor care permit ca ele să fie folosite pentru construirea de modele nu se confundă
niciodată eu experimentarea pe baza modelelor înseşi. Prin „experimentare pe modele"
înţeleg ansamblul procedeelor care permit să se afle cum reacţionează un model dat la
modificări sau de a compara între ele modele de acelaşi tip sau de tipuri diferite.
b) Conştiinţă şi inconştient

Modelele pot fi conştiente sau inconştiente, în funcţie de nivelul la care funcţionează.

Boas, căruia îi revine meritul de a fi făcut această distincţie, a arătat că un grup de
fenomene se pretează cu atît mai bine la analiza structurală, cu cit societatea nu dispune
de un model conştient pentru a-1 interpreta sau justifica (1911, p. 67). Un model poate fi
conştient sau inconştient, această condiţie nu afectează natura lui. Putem spune doar că o
structură superficial ascunsă în inconştient face mai probabilă existenţa unui model care o
maschează conştiinţei colective ca un ecran. Într-adevăr, modelele conştiente, pe care le
numim în mod obişnuit „norme", sunt considerate printre cele mai sărace, din cauza
funcţiei lor de perpetuare a credinţelor şi uzanţelor mai curând decît de expunere a
resorturilor lor. Aşa încât analiza structurală se loveşte de o situaţie paradoxală,
binecunoscută de lingvist : cu cât structura aparentă este mai clara, cu atât mai greu
devine de a sesiza structura profundă din cauza modelelor conştiente.
c) Structură şi măsură

Se spune uneori că noţiunea de structură permite introducerea măsurării în etnologie.

Această idee a apărut în urma folosirii formulelor matematice sau aparent matematice în
unele lucrări etnologice recente. Este fără îndoială exact că în cîteva cazuri s-a reuşit să se
atribuie valori numerice unor constante. Astfel sunt cercetările lui Kroeber cu privire la
evoluţia modei feminine, care marchează o dată în istoria studiilor structuraliste
(Richardson şi Kroeber, 1940).
Cu toate acestea, nu există între noţiunea de măsură şi cea de structură nici o conexiune
necesară. În ştiinţele sociale, cercetările structurale au apărut ca o consecinţă indirectă a
unor dezvoltări ale matematicilor moderne care au conferit punctului de vedere calitativ o
importanţă crescândă, îndepărtându-se astfel de perspectiva cantitativă a matematicilor
tradiţionale.

d) Modele mecanice şi modele statistice

O ultimă distincţie se referă la scara modelului, comparată cu aceea a fenomenelor. Un

model ale cărui elemente constitutive sunt la scara fenomenelor va fi denumit „model
mecanic", iar cel ale cărui elemente sunt la o scară diferită, „model statistic". Să luăm ca
exemplu legile căsătoriei. In societăţile primitive, aceste legi pot fi reprezentate sub
formă de modele în care figurează indivizii efectiv distribuiţi în clase de înrudire sau în
clanuri ; astfel de modele sunt mecanice. În societatea noastră este imposibil să recurgem
la acest gen de modele, căci diversele tipuri de căsătorie depind aici de factori mai
generali : talia grupurilor primare şi secundare de care ţin soţii posibili ; fluiditatea
socială, cantitatea de informaţie etc. Pentru a reuşi să determinăm constantele sistemului
nostru matrimonial (ceea ce încă nu s-a încercat), ar trebui deci definite mediile şi
pragurile : modelul apropriat ar fi de natură statistică. Intre aceste două forme există, fără
îndoială, altele intermediare. Astfel, unele societăţi (dintre care şi a noastră) folosesc un
model mecanic pentru definirea gradelor prohibite şi se bizuie pe un model statistic în
ceea ce priveşte căsătoriile posibile. Dealtfel, aceleaşi fenomene pot ţine de două tipuri de
modele, după modul ÎR care sînt grupate între ele sau cu alte fenomene. Un sistem care
favorizează căsătoria verilor prin alianţă, dar în care această formală ideală corespunde
numai unei anumite proporţii a uniunilor recenzate, cere pentru a fi explicată în mod
satisfăcător un model mecanic şi un model statistic în acelaşi timp.
Cercetările structurale n-ar prezenta nici un interes dacă structurile n-ar fi traductibile în
modele ale căror proprietăţi formale sînt comparabile independent de elementele care le
compun. Sarcina structuralistului este de a identifica şi a izola nivelurile de realitate care
au o valoare strategică din punctul său de vedere, sau, altfel spus, care pot fi reprezentate
sub formă de modele oricare ar fi natura acestora din urmă.
De asemenea, uneori pot fi luate în considerare simultan aceleaşi date din puncte de
vedere diferite, care au, toate, o valoare strategică, deşi modelele corespunzătoare
fiecăruia pot fi când mecanice, când statistice. Ştiinţele exacte şi cele naturale cunosc
situaţii de tipul acesta; astfel, teoria corpurilor în mişcare ţine de mecanică dacă corpurile
fizice considerate sunt puţine la număr. Dar atunci cînd acest număr creşte dincolo de un
anumit ordin de mărime, trebuie să se recurgă la termodinamică, adică să se substituie
modelului mecanic anterior un model statistic, deşi natura fenomenelor a rămas aceeaşi în
ambele cazuri.