O privire critică asupra principiilor de politică externă ale neoconservatorismului

american

Bogdan Mihai Popescu

Master, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, specializarea Istoria şi Practica
Relaţiilor Internaţionale

Abstract. The neoconservative intellectuals marked the conduct of the US foreign policy
during the George W. Bush presidency. Inspired by American exceptionalism and cold
war thinkers they are in favor of a unilateral foreign policy and see regime change and
democracy export as tools for stopping potential rogue states that may harm the US. The
second part of the article tries to explain where the neoconservative thinking went
wrong, arguing that they take into account only American capabilities ignoring the
international society norms and misjudging the state’s they wish to ,,democratize’’
internal aspect.
Key words: neoconservatism, foreign policy, democracy, unilateralism, hegemony

I. Scurtă istorie a mişcării neoconservatoare, evoluţie şi principii de politică externă

a) Evoluţie istorică

Deşi mişcarea îşi are originea în anii 1930, evoluând ca un proiect evreiesc cu un
caracter radical 1 fondat de Max Shactman, evreu ce a emigrat din Polonia în New York,
şi mentor al mult mai cunoscuţilor membrii ai mişcării precum Irving Kristol, Daniel
Bell, Irving Howe, Nathan Glazer sau Daniel Patrick Moyhihan, denumirea de
,,neoconservator’’ a fost popularizat prin intermediul revistei ,,The Public Interest’’
undeva în jurul anilor 1960. Analizând literar această denumire, putem spune că
termenul de neoconservator este oximoronic, deoarece tradiţia politică de natură
conservatoare pune accent pe păstrarea unor obiceiuri, iar termenul de ’’nou’’ , asociat
celui de ,,conservator’’ nu se potrivesc. Într-o traducere liberă, neoconservator ar putea
însemna ,,liberal conservator’’, dar totuşi, sunt legaţi de conservatorii clasici prin
valorificarea naţionalismului american.
În ceea ce priveşte evoluţia ideologică trebuie menţionat că un impact deosebit
asupra principiilor neoconservatoare l-au avut pe de o parte filosoful german Leo Straus
şi de asemenea logicianul de la RAND Corporation Albert Wohlstetter. Ideea prin care
1
Jacob Heilbrunn, They knew they were right: the Rise of the Neocons (New York : Anchor Books, 2009),
11

1
Strauss şi gândirea sa filosofică pot fi asociate cu neoconservatorismul se leagă de
termenul de ’’regim’’ şi tema ce apare în scrierile sale referitoare la rolul regimurilor în
modelarea politicii2. De aici va deriva şi principiul de politică externă conform căruia
schimbarea de regim dintr-un stat ostil reprezintă cea mai bună garanţie că acestea nu vor
mai ameninţa SUA. Totuşi, aceasta este o interpretare a intelectualităţii neoconservatoare,
fiind independentă de voinţa autorului Leo Straus, a cărui operă viza doar politica internă
nu şi pe cea externă3. Ideile lui Albert Wohlstetter , referitoare la ,,teoria descurajării
extinse’’şi principiul că ,,nu există nicio diferenţă între atac şi apărare’’ 4 vor sta la baza
războiului preventiv/preemptiv.
De-a lungul timpului neoconservaotorii au trecut printr-un dublu exod, unul de
natură ideologică, atunci când au renunţat la convingerile lor troţkiste de stânga şi au
migrat spre dreapta politică la sfârşitul celei de a doua conflagraţii mondiale, când
economia americană era prosperă, iar evreii aveau un stat al lor, iar cel de al doilea de
natură politică s-a consumat în timpul administraţiei Carter, când neoconservatorii au
părăsit în masă Partidul Democrat şi s-au înrolat în Partidul Republican. Cauzele au fost
abordarea diferită a Războiului din Vietnam şi problema Israelului în urma conflictului
din 1978, considerând că negocierile diplomatice dintre SUA , Egipt şi Israel sun în
defavoarea ultimului5.

b) Valorile de politică externă

Pentru a avea o imagine clară a modului în care s-au format ideile de politică
externă ale acestui curent politic merită insistat asupra perioadei Reagan şi începutul
anilor 1990. În acest context trebuie rememorate evenimentele petrecute între 1989 şi
1991 când regimurile comuniste din România , Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est,
Polonia sau Ungaria s-au prăbuşit din cauza factorului politic rigid sau reformator. Astfel,
puterea comunistă a devenit lipsită de legitimitate, iar ideologia se va degrada fiind
incapabilă să exporte revoluţia şi in cele din urmă URSS urma să se destrame.
Neoconservatorii şi nu numai îi atribuie lui Reagan marele merit de a-l fi determinat pe
2
Steven Leznar, William Kristol, ,,What was Leo Straus up to?, ’’ The Public Interest 153 (2003) : 15.
3
Heilbrum, They knew, 14.
4
Heilbrum, They knew, 15.
5
Heilbrum, They knew, 39.

2
Gorbaciov să iniţieze amplul program de reforme din interiorul URSS şi chiar să
,,dărâme’’ Zidul Berlinului6. Mai mult, ei văd anul 1991 ca o mare victorie a democraţiei
liberale, şi din moment ce statele fost comuniste au trecut de la un sistem autoritar la
democraţie, au concluzionat că acest regim politic poate fi impus din exterior şi în alte
zone7. Interpretând evenimentele anilor 1989 – 1991 în acest fel neoconservatorii ignoră
un factor esenţial: natura internă a statelor respective. Cauza eşecului URSS nu s-a
datorat numai presiunilor exercitate de perspectiva democraţiei sau politicii lui Reagan ci
şi unor aspecte precum lipsa de legitimitate a noului lider sau construcţia socio –
economică precară şi incompatibilă cu reformele. La rândul lor, unele state din Est
experimentaseră deja ceea ce înseamnă democraţia, înainte de a fi incluse în glacisul
strategic rusesc.
Perioada anilor 1990 şi necunoscutele imediat de după Războiul Rece, i-au
determinat pe unii lideri neoconservaotori precum Richard Cheney să traseze noi direcţii
în ceea ce priveşte comportamentul american în politică externă. Spre exemplu în
,,Defense Planning Guidance’’ se propuneau o serie de măsuri precum menţinerea
mecanismelor de detentă împotriva unor potenţiali inamici, promovarea democraţiei şi a
pieţei libere8. Pe de altă parte documentul nu menţiona absolut nimic referitor la ONU şi
la intervenţia în exterior pe baza normelor dreptului internaţional, promovând o politică
unilaterală. Um alt document important al perioadei a fost ,,Defense Strategy for the
1990s’’, care manifesta un scepticism clar faţă de instituţiile şi legislaţia internaţională9.
Însă mult mai importante decât aceste documente militare sunt operele autorilor
William Kristol, Robert Kagan şi Norman Podhoretz . De gândirea primilor doi se leagă
conceptul de ,,hegemonie luminată’’ şi îndemnul ca SUA să poarte o politică
,,neoreaganită’’ 10, caracterizată prin promovarea intereselor americane prin exportarea
modelului politic american, mărirea bugetului de apărarea şi utilizarea puterii americane
în scopuri considerate de aceştia morale. Tot de cei doi se leagă şi fondarea think tankului
6
Francis Fukuyama, America at the crossroads. Democracy, power and the neoconservative legacy (New
Heaven and London : Yale University Press , 2006), 53
7
Heilbrum, They knew, 179.
8
***, Defence Planning Guidance, (1992)
http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/iraq/etc/wolf.htm , accesat 14. 03.2009
9
Dick Cheney ,,Defense Strategy for the 1990s: The Regional Defense Strategy’’ (1992)
http://www.informationclearinghouse.info/pdf/naarpr_Defense.pdf accesat 14. 03.2009
10
William Kristol, Robert Kagan, ,,Toward a Neo – Reaganite Foreign Policy’’ , Foreign Affairs iulie-
august (1996) : 18 – 32.

3
,,Project for the New American Century’’ în anul 1997 prin ale cărui programe se instiga
la cruciada democratică şi se milita pentru: mărirea cheltuielilor pentru apărare cu scopul
de a susţine leadership-ul american global, provocarea regimurilor ostile SUA,
promovarea libertăţii economice şi politice în întreaga lume stabilirea unei ordini globale
menite să asigure prosperitatea, securitatea şi principiile americane11.
Orientul Mijlociu şi mai ales Irakul reprezenta ceva special pentru
neoconservatori ţinând cont de miza geopolitică a zonei . Încă de după terminarea
războiului din Golf din 1991, atât conservatori din Partidul Republican cât şi
neoconservatori au demarat un ,,lobby’’ puternic pentru schimbarea de regim din Iraq,
această problemă fiind stric legată de interesele americane în zonă, lucru ce poate fi
evidenţiat prin documente precum Iraq Liberation Act din 199812 şi scrisoarea
neoconservatorilor înaintată preşedintelui Bill Clinton13.
Alt nume important al mişcării neoconservatoare, Norman Podhoretz în lungul
său eseu ,,World War IV .How it started. What it means, and why we have to win’’ înainta
ideea conform căreia, după succesul din cel de Al Treilea război mondial(Războiul Rece),
civilizaţia Occidentală trebuie să se pregătească pentru câştigarea Celui de Al Patrulea
Război Mondial – adică războiul ce se iveşte împotriva lumii islamice. Mai departe acesta
susţine că înainte să îşi proiecteze noul model de misiune imperială în Orient ,SUA ar
trebui să scape de o serie de şase sau şapte dictatori (incluzându-l aici şi pe liderul
palestinian Yasser Arafat). El era de părere că implementarea unor noi modele de
guverne în regiune în locul celor ale despoţilor din prezent vor fi în avantajul Statelor
Unite. De asemenea considera o idee foarte bună trecerea sub protectorat american a
câmpurilor petroliere din Arabia Saudită. 14
Sintetizând putem observa trei mari direcţii ale neoconservatorismului american :
puterea americană putea fi folosită în scopuri morale (cum ar fi îndepărtarea unor
dictatori), natura internă a regimurilor contează şi influenţează comportamentul unui stat

11
William Kristol, Robert Kagan, ,,PNAC’s Statement of principles’’ (1997)
http://www.newamericancentury.org/statementofprinciples.htm , accesat 28. 10. 2010
12
HR 4655/ 1998 , http://www.iraqwatch.org/government/US/Legislation/ILA.htm , accesat 29.10.2010
13
Paul Wolfowitz, Richard Perle, Robert Kagan, ,,Letter to president Clinton’’ , 26 ianuarie (1998)
http://www.newamericancentury.org/iraqclintonletter.htm, accesat 27.10.2010
14
Norman Podhoretz, ,,World War IV.How it started. What it means, and why we have to win’’, în Gary
Rosen (coordonator), The Right War? The Conservative debate on Iraq (New York: Cambridge University
Press, 2005), 102-168.

4
în plan extern şi din această cauză politica externă trebuie să reflecte valori liberale, iar
dreptul internaţional şi instituţiile internaţionale prezintă slăbiciuni şi nu poate împiedica
o agresiune.
După atacurile de la 11 Septembrie , neoconservatorii au avut ocazia să se
identifice drept profeţi vindicativi , acţionând cu un înalt simţ al certitudinii despre
,,dreptatea’’ scopurilor lor şi încercând să obţină o soluţie. Însă de această dată nu îşi mai
exprimau ideile prin intermediul revistelor de politică externă precum ,,The National
Interest’’ sau ,,Commentary’’ ci făceau parte din mecanismul de luare a deciziei de la
Casa Albă. Arhitecţii aşa zisei ,,doctrine Bush’’ nu au fost nimeni alţii decât minţi
strălucite ale neoconservatorismului american precum Paul Wolfowitz, Richar Perle,
Richar Cheney şi Donald Rumsfeld.
Primul pilon al doctrinei îl reprezenta atacul preemptiv ,, …nu vom ezita să
acţionăm singuri, dacă este necesar, pentru a ne exercita dreptul la autoapărare acţionând
preemptiv’’15. Discursul de la West Point este şi mai radical ,,America are şi intenţionează să
păstreze mai multă putere decât este necesar’’.16 Ideile neoconservaotare s-au manifestat în
mod practic prin invadarea Irakului în 2003 şi schimbarea regimului Saddam Hussein cu unul
ce se dorea democratic. Noua doctrină de securitate a Statelor Unite a generat controverse
serioase, fiind interpretată pe de o parte ca fiind o manifestare a ,,unilateralismului
american, triumful neoconservatorilor şi a agendei acestora concepută pe păstrarea
17
supremaţiei americane în lume ’’ . Putem spune că la nivel de discurs, factorilor
decizionali neoconservatori de la Washington le-a lipsit ,,acţiunea comunicativă’’18 adică
acea acţiune orientată spre ajungerea la o înţelegere comună şi un consens la nivel global.
Neoconservatorismul pune foarte mult accent pe tradiţia americană, valorificând
la maxim ,,excepţionalimsul american’’, caracterizat de ideea că SUA sunt o naţiune
unică iar valorile lor politice precum democraţia sau drepturile omului trebuie împărtăşite

15
The national security strategy of the United States of America, september (2002), 6.
16
Discursul Preşedintelui George W.Bush de la West Point, Iunie 2002, în Philip Taylor website,
http://ics.leeds.ac.uk/papers/vp01.cfm?outfit=pmt&requesttimeout=500&folder=339&paper=380 accesat
29.10.2010
17
Jeffrei Record, ,,The Bush Doctrine and war with Iraq’’ ,Parameters, primăvara ( 2003): 9
18
Neta C. Crawford , ,,Jürgen Habermas’’ în Jenny Edkins şi Nick Vaugham – Williams
(coordonatori) ,,Critical Theorists and International relations’’ (London and New York : Routledge, 2009),
188 - 189

5
şi altor popoare. Concepte precum ,,preempţiune’’ , ,,unilateralism’’ sau ,,hegemonie’’ 19
nu sunt ceva nou în discursul de securitate american. Spre exemplu atacul preemptiv a
fost folosit încă din secolul XIX împotriva triburilor de indieni şi piraţi din Florida
Spaniolă, dar un exemplu mult mai cunoscut îl reprezintă declanşarea războiului hispano
– american din 1898. Unilateralismul, adică ideea că SUA nu se pot baza pe sprijinul alte
state a fost dezvoltat de unul dintre cei mai importanţi diplomaţi americani din secolul
XIX , John Quincy Adams şi se poate observa în documente precum Doctrina Monroe,
politica de ,,rapprochemet’’ şi de asemenea faptul că la intrarea în primul război mondial
americanii au făcut-o sub titulatura de putere asociată. Aspiraţiile hegemonice s-au
păstrat şi au evoluat de la dorinţa de a crea un stat puternic în Emisfera Vestică până la
dorinţa lui Truman de a păstra superioritatea militară a SUA20. Deosebirea însă, este dată
de faptul că aceste strategii politice au fost adoptate într-un context internaţional
favorabil, fiind considerate legitime şi acceptate ca atare de restul statelor.
După cum ştim această politică a afectat legitimitatea SUA, afectând relaţia
transatlantică şi contribuind la diminuarea puterii americane în sistemul internaţional.
Este criticată de pe o parte lipsa de legitimitate juridică a invaziei, dar mult mai important
impunerea forţată a democraţiei într-un spaţiu străin de aceste valori.

II. O privire critică asupra principiilor neoconservatoare de politică externă

După ce am evidenţiat modul în care s-a constituit viziunea de politică externă a

neoconservatorismului american este necesară oferirea unei explicaţii menită să clarifice
de ce această viziune dogmatică asupra lumii a eşuat.
În primul rând este necesară o explicaţie la nivel sistemic. În contextul actual nu
se mai poate vorbi de un sistem internaţional complet anarhic în care un centru
hegemonic îşi putea impune dorinţa ci de o societate internaţională caracterizată de
norme şi instituţii. Nu exagerăm, spunând că teoria neoconservatoare de politică externă
are un aspect pur material, în sensul că ignoră structura ideaţională bazându-se doar pe

19
John Lewis Gaddis, Surprise, security and the american experience (Cambridge, Mass. and London :
Harvard University Press, 2004)
20
Melvin P. Leffler ,, 9/11 and the Past and Future of American Foreign Policy’’ International Affairs
(Royal Institute of International Affairs 1944-) 79: 5(2003): 1051

6
forţă. Alexander Wendt distinge între două tipuri de cunoaştere : cunoaştere privată şi
cunoaştere împărţită (private knowledge, shared knowledge). Prima se referă la
consideraţiile ideologice interne ce determină formarea interesului naţional, conduita în
politic externă şi construirea raportului ,,sine – celălalt’’. Cel de al doilea tip este comună
majorităţii actorilor din sistemul internaţional şi este intersubiectivă. Acest tip de
cunoaştere este denumit şi ,,cultură’’21 fiind definită ca normele, regulile, instituţiile,
organizaţiile internaţionale, etc. Tot Wendt afirmă că structurile sociale al căror aspect
ideaţional este dat doar de cunoaşterea privată riscă să aibă o viziune subţire 22 asupra
afacerilor internaţionale. Neoconservatorii ,,au căzut în această eroare’’ desconsiderând
normele din mediul internaţional şi ignorând ideea că nu toate statele concep hegemonia
americană ca fiind una luminată şi destinată unui bine public global. După cum afirma şi
John Lewis Gaddis în timpul disputei ideologice cu tabăra comunistă puterea americană a
fost acceptată deoarece exista ,,ceva mai rău’’23, iar după încheierea Războiului Rece şi
transformarea sistemului internaţional în unul unipolar această alternativă dispărut.
Sensul ,,adevărului’’ nu aparţine unui anume individ ce se autocaracterizează ca moral ci
este definit de comunitate, riscându-se altfel o etichetare cu termenul de ,,imperialist’’
sau ,,agresiv’’.
Mai mult, în UE există o percepţie diferită despre acţiunea multilaterală în
spiritul Cartei ONU, putând fi identificate trei şcoli de gândire : germană, engleză şi
britanică,24 ce percep acest tip de acţiune ca fiind principiul de bază al abordării
problemelor internaţionale legate de securitate, tocmai deoarece oferă legitimitate
acţiunilor. În plus, rezoluţiile ONU ce vizau Irakul nu prevedeau absolut nimic referitor
la schimbarea regimului politic de la Bagdad25. Consiliul de Securitate este singurul
capabil să decidă când are loc o agresiune şi ce măsuri să se ia în acest, atacul preemptiv
nefiind în concordanţă cu Art. 51 din Carta ONU. Prin adoptarea acestei noi Strategii de
Securitate Naţională, şi implicarea în războiul din Irak, SUA s-au desprins de ,,logica

21
Alexander Wendt, Social Theory of International Politics (Cambridge: Cambridge University Press,
1999), 140
22
Wendt, Social, 142
23
Gaddis, Surpise, 66-67
24
Joachim Krause ,,Multilateralism: behind european views’’ , Washington Quarterly, 27: 2 (2004): 48-51
25
A se vedea SC Res 678, 687, 688 1441 în http://www.un.org/Docs/sc/unsc_resolutions.html (accesat
02.10.2010)

7
ordinii liberale’’26 pe care de fapt au creat-o la sfârşitul celei de a doua conflagraţii
mondiale. Este adevărat că politica unui stat trebuie să fie legitimată de nevoile şi
interesele sale interne, dar în acelaşi timp trebuie să se raporteze şi la normele
internaţionale, mai ales că SUA le-a creat .
Referitor la procesul democratic ce se doreşte a fi promovat în Irak, trebuie
menţionat că democraţia îşi are originea în chiar factorii şi gradul de civilizaţie intern.
Privind în istorie putem observa într-adevăr state cu regimuri autoritare şi chiar totalitare
care au făcut tranziţia spre democraţie precum Japonia, Italia sau Germania însă aici
schimbul a fost posibil datorită unor elite liberale precum Shigeru Yoshida, Alcide de
Gasperi sau Konrad Adenauer şi unor scurte experimente liberale, fie că este vorba de
Republica de la Weimar sau anii 1920 în Japonia . De asemenea, aceste state prezentau o
omogenitate etnică pe când Irakul este divizat în trei grupuri etnice care se şi suprapun
unor teritorii : kurzi în nord, suniţi în centru şi şiiţi în sud. Este ironică observaţia
speculată de la Strauss că regimul intern afectează comportamentul politic extern ţinând
cont că neoconservatorii par a nu lua deloc în seamă natura interioară a statelor. Este
adevărat că promovarea unor idei universale precum drepturile omului, democraţia sunt
necesare, dar în acelaşi timp trebuie recunoscute diferenţele, deoarece democraţia
înseamnă în primul rând respect pentru diversitate.
Un ultim aspect ar fi acela că între neoconservatori şi Israel, de-a lungul timpului
a existat o legătură foarte specială27, în special cu Partidul Likud. Un exemplu concret în
acest sens l-ar constitui sfaturile lui Richard Perle care, după ce a ieşit din executivul de
la Casa Albă, a prezentat un important plan de guvernare adresat Partitului Likud şi
Guvernului Netanyahu din acea perioadă intitulat ,, A Clean Break: A new Strategy for
Securing the Realm’’. Acest manifest a fost destul de controversat în perioada respectivă
tocmai pentru că ar fi conţinut idei precum schimbarea de regim în Irak. În document
Perle îl sfătuia pe Netanyahu să ,,lucreze apropiat cu Turcia sau Iordania pentru a
îndigui, destabiliza şi a face să dea înapoi unele dintre cele mai periculoase
ameninţări’’28. Printre aceste ameninţări erau menţionate Iran, Irak, Siria sau Liban . Dar
26
G. John Ikenberry, ,,Liberal Order Building’’, în Melvin Leffler şi Jeffrey Lergo (coordonatori) ,,To Lead
the World-America’s strategy after the Bush Doctrine’’ (New York: Oxford University Press, 2008), 97
27
Max Boot, ,,Neocons’’., Foreign Policy, Ianuarie-Februarie 140 (2004): 9
28
Richard Perle, “A Clean Break: A New Strategy for Securing the Realm.”, The Institute for Advanced
Strategic and Political Studies, (1996) http://www.israeleconomy.org/strat1.htm, accesat 02.10.2010

8
aşa cum documentul preciza regimul de la Bagdad reprezenta un pas iniţial şi foarte
semnificativ pentru ca Israelul să aibă cale liberă în a-ş modela propriul mediu strategic.
Putem astfel specula asupra faptului că prin îndepărtarea liderului de la Bagdad a
fost şi o măsură de siguranţă faţă de Israel, dar şi o ambiţie urmărite de o serie de
intelectuali neoconservatori după cum am arătat în prima parte care după 11 septembrie
au profitat de un context favorabil pentru a-şi pune în practică viziunea.

Concluzii

Din ideile de politică externă neoconservatoare se poate desprinde următorul

avertisment : dacă dreptul internaţional eşuează atunci este legitim să fie impusă o ordine
globală liberală, însă par să nu înţeleagă faptul că acţiunea multilaterală în contextul
actual nu este o opţiune ci este o necesitate. În constituirea principiilor de politică externă
aceştia fac greşeala de a nu se raporta la exterior şi când spunem exterior trebuie avută în
vedere în primul relaţia transatlantică. În ceea ce priveşte exportul democratic putem
spune că neoconservatorii au tendinţa să ignore realităţile interne ale statului în cauză, iar
promovarea unor concepte precum unilateralism, hegemonie sau atac preemptiv într-o
doctrină de securitate naţională ca arme pentru purtarea unui război împotriva
terorismului a stârnit pe bună dreptate panică în rândul aliaţilor tradiţionali. În 1821
marele diplomat şi om de stat american John Quincy Adams avertiza asupra faptului că
SUA nu ar trebui să se arunce, ţinând cont de riscuri şi de capacităţile sale într-o
,,vânătoare de monştrii’’ deoarece s-ar putea transforma în ,,dictatoarea lumii’’. 29

29
John Quincy Adam’s Warning Against the Search for "Monsters to Destroy," 1821, în
http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/jqadams.htm (accesat 02.10.2010)