Războiul hispano-american :1898 – decizia Statelor Unite de a intra

în conflict

Popescu Mihai Bogdan

Facultatea de Istorie,
Master : Istoria şi practica relaţiilor internaţionale,
Anul I

1
 Războiul hispano-american :1898 – decizia Statelor
Unite de a intra în conflict

Rezumat. Cea mai mare noutate a epocii moderne a reprezentat-o transformarea

Statelor Unite în principala putere economică a lumii . Războiul hispano – american a
reprezentat primul pas important pentru expansiunea SUA în afara continentului.
Proiectat în faţa opiniei publice ca o datorie morală pentru a stopa atrocităţile spaniole
din insulă, acest conflict a fost concertat mai mult de ambiţiile oamenilor de afaceri,
dar şi de imperativul strategic, iar preşedintele William McKinley, contrar
interpretărilor conform căruia s-ar fi aflat sub controlul primilor a avut se pare,
ultimul cuvânt. În cele din urmă, acest conflict a reprezentat şi primul experiment
de ,,exportare a democraţiei’’ încercat de americani pe fondul diferenţelor de situaţie
din Cuba şi Filipine.

Termeni cheie : realism ofensiv, războiul hispano-american, interes naţional,

jurnalism galben, McKinley,

2
 Războiul hispano - american a reprezentat un conflict militar între Spania şi
Statele Unite declanşat în aprilie 1898 , ostilităţile propriu-zise încetând în luna august
a aceluiaşi an ,iar tratatul de pace a fost semnat la Paris în decembrie 1898.Conflictul
a început după ce Statele Unite au intervenit în diplomatic pe lângă Spania în favoarea
Cubei , cerând acesteia rezolvarea paşnică a chestiunii independenţei acestei ţări.
Declanşarea conflictului s-a produs după ce Spania a refuzat categoric cererea
americană , dar mult mai mult decât acest pretext a cântărit tendinţa expansionistă a
Statelor Unite. Expansiunea americană este ilustrată în două documente cruciale ale
epocii respective şi anume ,,Doctrina Monroe’’ şi ,,Destinul Manifest’’. În timp ce
primul vorbeşte despre reducerea influenţei marilor puteri europene în Emisfera
Vestică, cel de al doilea exprimă dorinţa de a crea un puternic stat pe continentul
american.1 Pentru opinia publică americană acest război a fost unul popular ,declarat
cu mare bucurie şi entuziasm , proclamat just şi justificabil , interpretat ca ,,o chemare
la cruciadă în scopul libertăţii şi eliberării persoanelor oprimate’’2. Lupta
chinuitoare a cubanezilor a fost percepută ca o cauză dreaptă , ca un triumf al binelui
asupra răului , a libertăţii împotriva tiraniei , a celor slabi asupra celor ce deţin
autoritatea
Fără îndoială, Statele Unite ale Americii ocupă un loc aparte în rândul marilor
puteri având un fundament politic şi social bazat pe reguli, tradiţii diferite şi chiar
inedite cum ar fi crezul naţional, evoluţia istorică sau regimul politic ; toate acestea
putând fi sintetizate cel mai bine prin sintagma de ,,excepţionalism’’ american.
Sistemul de valori al naţiunii americane este concentrat în jurul unor principii de
natură politică şi nu etnică, lingvistică sau religioasă , iar mediul politic american a
fost caracterizat încă de la începuturile sale de un sistem federal bazat pe un regim de
,,control şi echilibru’’, după cum este definit în Constituţie pentru a preveni orice
persoană , regiune sau organ guvernamental să deţină un exces de putere. Acest
excepţionalism poate fi definit şi prin faptul că Statele Unite şi cetăţenii săi au evoluat
diferit de-a lungul secolelor de restul naţiunilor deoarece împart o serie de valori
precum drepturile omului, democraţia, republicanismul, domnia legii, libertatea
civilă, guvernarea constituţională sau ,,binele comun’’, idei ilustrată şi în ,,Cuvântarea
de la Gettysburg’’ a preşedintelui Lincoln- ,,America este o naţiune concepută în

1
John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă, Traducere de Andreea Năstase, Editura Antet,
Bucureşti, 2003 p. 173
2
Louis A. Perez Jr. ,,Incurring a Debt of Gratitude: 1898 and the moral source of United States
Hegemony in Cuba’’ The American History Review , vol. 1 ,nr.2 ,april.1999 ,p. 356

3
libertate şi dedicată ideii că toţi oamenii sunt creaţi egali … guvernarea poporului de
către popor, pentru popor, …”.3
John Mearsheimer este de părere că politica Statelor Unite chiar dacă se
încadrează în tiparele realismului este prezentată în faţa opiniei publice sub forma
unui discurs idealist. Realismul ce are la bază ideea conform căreia statele îşi
urmăresc în mod egoist propriul interes nu se poate suprapune peste optimismul şi
moralismul unui anumit segment din populaţie şi intră în contradicţie cu valorile lor
fundamentale.4
Cea mai mare noutate a epocii moderne a reprezentat-o transformarea Statelor
Unite în principala putere economică a lumii . Chiar dacă erau supuse metropolei
primele treisprezece colonii americane erau organizate modern şi aveau o mentalitate
modernă , fapt ce şi-a găsit exprimarea în Declaraţia de Independenţă (1776) şi
instituţionalizat în Constituţia din 1787, cea mai democrată constituţie a epocii
moderne , aflată cu câteva amendamente ,în vigoare şi astăzi.
În urma consensului la care au ajuns ,,părinţii Constituţiei’’ în anul 1787 forma
de guvernământ a Statelor Unite urma să fie definită de o republică prezidenţială
condusă de trei puteri: legislativă ,executivă şi judecătorească .Acest act constituţional
se baza pe o serie de principii fundamentale .În primul rând statul îşi trăgea puterea de
la popor – principiul suveranităţii poporului – după cum se artă în Preambul ,,Noi,
poporul Statelor Unite (…) rânduim şi consfinţim această Constituţie pentru Statele
Unite ale Americii’’5 , iar ca expresie a acestui principiu , guvernarea este
reprezentativă ,dar într-o serie de cazuri avântul democratic este temperat printr-o
serie de alegeri şi practica numirilor în funcţie.
Un alt principiu important ce trebuie menţionat este cel al ,,separaţiei puterilor
în stat’’ prin mecanismele de ,,control şi echilibru’’(checks and balances). Astfel într-
un triunghi al celor trei puteri în Stat , niciuna nu se poate ridica deasupra celeilalte.
Spre exemplu ,Preşedintele are autoritate asupra puterii judecătoreşti numind
judecători şi promulgând decizii judecătoreşti ,iar la rândul ei Instanţa Supremă poate
declara acţiunile prezidenţiale neconstituţionale. Şeful statului de asemenea poate
recomanda adoptarea unor legi de către Congres , are drept de veto în faţa proiectelor

3
Abraham Lincoln, Cuvântarea de la Gettisburg, 1864, în
http://showcase.netins.net/web/creative/lincoln/speeches/gettysburg.htm
4
John J. Mearsheimer, Op Cit, p. 15
5
Constituţia Statelor Unite ale Americii, în Iulian Cănănău ,O istorie documentară a SUA ,Piteşti
,Editura Agatha ,2003 p. 33

4
adoptate de acesta şi implementează legile. La rândul său Congresul poate anula
vetoul preşedintelui şi îl poate pune sub acuzare dacă este cazul. În relaţia dintre
puterea legislativă şi cea judecătorească , poate revoca judecătorii , înfiinţa instanţele
inferioare şi stabili jurisdicţia şi salariile aparatului judiciar , iar instanţele pot
interpreta statutele congresionale şi declara actele Congresului neconstituţionale.
Federalismul este şi el un principiu de bază al Constituţiei ,astfel guvernarea
împărţindu-se între autorităţile naţionale şi cele statale.
Articolul I din Constituţie se referă la Congres ,învestit cu puterea legislativă .
Acesta era împărţit în Camera Reprezentanţilor şi Senat şi deţinea următoarele
atribuţii : impune şi colectează taxe şi impozite ,împrumută bani ,reglementează
comerţul intern şi cel exterior ,bate monedă ,formează şi menţine o armată şi o marină
militară ,face orice legi considerate necesare şi potrivite (necessary and proper) pentru
exercitarea puterilor cu care a fost învestit ,ratifică tratate ,poate declara război.6
Articolul II stabilea puterea executivă delegată Preşedintelui Statelor Unite care
nu era ales direct de către alegători , ci printr-un colegiu electoral , alcătuit din electori
aleşi de fiecare stat într-o manieră determinată de legislative ,într-un număr egal cu
cel al reprezentanţilor şi al senatorilor săi din Congresul federal. Acesta era
comandant al armatei şi marinei ,încheia tratate şi numea ambasadori ,miniştrii ,
consuli şi judecători ai Instanţei Supreme ţinând cont de sfatul Senatului şi avea
drept de veto. De asemenea la o anumită perioadă de timp urma să ţină un discurs în
Congres despre ,,starea naţiunii’’.7

Există o serie de opinii8 în istoriografia contemporană conform cărora războiul

hispani - american a fost un conflict între democraţii ,lucru ce ar fi încălcat regula
clasică conform căreia aceste regimuri politice nu fac niciodată război între ele
datorită faptului că împart aceleaşi idei liberale ,norme de valori şi suport pentru
nonviolenţă .Chiar dacă aceste două state puteau fi considerate democraţii după
standardele secolului XIX ,niciuna dintre ele nu se percepeau în acest mod. Faptul că

6
Ibid. pp.38-39
7
Ibid. pp. 39-41
8
Mark Peceny ,,A constructivist interpretation of the Liberal Peace : the ambiguos case of the spanish-
american war’’ Journal of Peace reserch ,vol.34 ,nr.4 ,noiembrie 1997 p.416

5
opinia publică americană nu percepea Spania astfel a considerat războiul ca pe un
ajutor necesar eliberării cubanezilor a constituit o idee crucială pentru legitimarea
unei lupte ce a sporit puterea şi bogăţia SUA şi de asemenea a înlocuit dominaţia
economică şi politică spaniolă în regiune. Mai mult la câteva zile după glorioasa
victorie a comandantului american George Dewey asupra flotei spaniole în portul
Manila pe data de 1 mai 1898 , guvernul Statelor Unite a început să dezvolte o serie
de planuri prin care să domine de asemenea şi Filipine. Impunerea Statelor Unite ca o
putere colonială în această zonă a generat o opoziţie substanţială acasă şi mai mult a
determinat crearea unei mişcări insurgente ce avea să creeze probleme serioase
trupelor americane . Într-o opoziţie totală suportul SUA din Cuba pentru alegeri libere
şi corecte care urmau să denumească un guvern independent s-a dovedit a fi un lucru
foarte popular şi acceptat de toţi cubanezii.
Atunci liderii politicii americane au realizat că promovarea democraţiei şi ideea
uniunii pacifiste liberale s-a dovedit a fi o cale mult mai eficientă de constituire a
suportului domestic şi internaţional pentru politica externă a Statelor Unite , fapt ce a
determinat exercitarea unei ,,hegemonii ideologice’’ asupra cetăţenilor proprii şi mult
mai important în exteriorul graniţelor.9Atingerea unei astfel de hegemonii poate fi
foarte folositoare pentru îndeplinirea unor scopuri realiste tradiţionale referitoare la
putere şi securitate.
Opinia publică americană vedea aproape în unanimitate Spania ca pe o non-
democraţie iar acest lucru a înlăturat constrângerile morale ce ar fi putut împiedica
SUA să se implice în război.10La vremea respectivă regimul democratic spaniol era
considerat a fi unul în tranziţie spre democraţie şi nu pur democrat.. De la instaurarea
monarhului Alfonso al XII-lea din 1876 şi până la izbucnirea războiului ţara a fost
condusă de unsprezece cabinete parlamentare diferite. Puterea altera între doi mari
contestatari: Partidul Liberal Conservator condus de Antonio Canovas del Castillo şi
Parditul Liberal condus de Praxedes Sagasta. Din 1890 reprezentanţele parlamentare
erau determinate de alegeri bazate pe sufragiul universal masculin , iar din această
cauză foarte multe grupări anarhiste ,socialiste sau partide regionale şi-au găsit un loc
în Parlamentul spaniol. În timpul regenţei, Maria Cristina avea o serie de puteri
formale şi a jucat un rol limitat în guvernarea ţării , aceasta fiind condusă de facto de

9
Ibid. ,p.416
10
Louis A. Perez Jr. Op cit, p. 375

6
către liderii politici civili din Cortes. Similar, chiar dacă Armata reprezenta o instituţie
politică importantă nu a guvernat ţara.
În Spania exista o puternică elită latifundiară care şi-a folosit din plin puterea
economică şi politică pentru a domina electoratul local printr-o combinaţie de fraudă,
intimidare, corupţie, şi patronaj la nivel local. Controlul asupra acestei maşinării
electorale a ajutat această elită să împingă în Cortes candidaţii doriţi. Chiar şi
alternanţa la guvernare a celor două partide rezulta în urma fraudelor şi mai mult
acestea chiar s-au înţeles asupra principiului respectiv. Toate aceste lucruri arată că
regimul politic spaniol nu a atins statutul unei democraţii pe deplin consolidate ci mai
degrabă era în tranziţie spre respectivul model de organizare. Trebuie reţinut faptul că
nu Spania a declanşat războiul din 1898, ci SUA datorită faptului că ,,statele aflate în
tranziţie sunt mai puţin agresive decât democraţiile mature sau un regim autoritar
stabil’’11
Decizia Statelor Unite din aprilie 1898 poate fi studiată ţinând cont de patru
contexte – internaţional, regional, naţional şi cel mai important individual.Prin
studierea contextului internaţional, istoricii încearcă să înţeleagă caracteristicile
sistemului internaţional, distribuţia de putere şi schimbările în cadrul acestuia. Într-
adevăr, la sfârşit de secol XIX sistemul internaţional trecea prin transformări serioase,
în sensul că mari puteri precum Marea Britanie sau Spania care se confruntau cu
grave probleme în colonii şi-au diminuat mult potenţialul economic şi politic în timp
ce state precum Germania, Japonia sau SUA -,,the living powers’’12 beneficiind de
avantajele industrializării tindeau să devină adversari serioşi în lupta pentru putere.
La vremea respectivă SUA se afla într-o continuă expansiune economică, iar
creşterea industrială impresionantă a produs fără îndoială şi o serie de interese pe plan
extern. Statisticile indicau faptul că în timp ce cota britanică din comerţul mondial
între 1870 şi 1900 a scăzut de la 25% la 21% cea a comerţului american a crescut cu
un procent de la 10% ajungând la 11% ca în 1890 SUA să depăşească Marea Britanie
la producţia de oţel şi fontă. Iar între 1880 şi 1900 cota Marii Britanii din totalul
manofacturilor mondiale s-a diminuat de la 31,8% la 19,5%, în timp în SUA se putea
vorbi de o creştere de la 23,3% la 30,1% făcând din aceasta cea mai puternică naţiune
industrializată a lumii.13

11
Mark Peceny ,Op cit., p.420
12
Thomas G. Paterson, ,,United States Intervention in Cuba, 1898: Interpretations of the spanish-
american-cuban-filipino war’’, The History Teacher, vol. 29 ,nr.3, mai 1996, p. 342
13
Ibid. p. 343

7
 Această înălţare a Americii printre puterile lumii se datorează în mod cert
câştigurilor în cadrul economiei mondiale, comparativ cu alţi actori din sistemul
internaţional, iar convingerea respectivă este reflectată foarte bine şi prin fraza
industriaşului american Andrew Carnegie ce afirma că: ,,Vechile naţiuni ale lumii se
târăsc în ritmul unui melc’’ dar SUA ,,se năpusteşte pe lângă ele cu viteza
expresului’’ 14Ascensiunea impresionantă a SUA în cadrul sistemului internaţional şi
rivalitatea viguroasă printre statele imperialiste pentru sfere de influenţă, foarte
evidentă în Asia şi Africa au grăbit participarea Americii în jocul Marilor Puteri .
Putem concluziona astfel că Statele Unite se temeau că vor fi lăsate în afara cursei
internaţionale pentru teritorii şi că alte imperii îi vor lua pieţele de desfacere necesare
sănătăţii economiei americane.
Puterea crescândă a SUA le-au afectat în mod decisiv comportamentul în
materie de politică externă, putând afirma astfel că acest lucru a extins concepţia
americană despre ,,interesul naţional’’. Ca un principiu general, ,,percepţia unei
naţiuni despre interesul naţional nu este statică ci se extinde sau se contractă în
funcţie de percepţia acesteia despre putere şi capacitatea de a da formă mediului
înconjurător’’.15 Acest stadiu evolutiv putea reflecta puterea americană şi încrederea
de sine dar a generat totodată şi o diminuare în ceea ce priveşte toleranţa faţă de orice
promovare din cadrul emisferei vestice.
La rândul ei identitatea regională ajută fiecare actor din sistemul internaţional
să-şi definească securitatea, vulnerabilităţile, libertatea de a alege cultura, politica şi
strategiile economice. Prin Doctrina Monroe Statele Unite percepeau emisfera de vest
ca pe un sistem diferit, unit şi vital pentru securitatea şi prosperitatea americană.16
Mai mult America Latină era văzută ca o ,,piaţă naturală de desfacere’’ pentru
bunurile americane, iar în acest sens războiul din 1898 poate fi văzut în termeni
regionali ca ultima decizie de a îndepărta Europa din emisfera vestică. Motivul
principal ce animă comportamentului marilor puteri este reprezentat de instinctul de
supravieţuire , iar acesta pe fondul unui mediu internaţional anarhic , fără o ordine
suprastatală , le încurajează să se comporte agresiv.17 Acestea se străduiesc să obţină

14
Ibid. p. 344
15
Robert Kagan, Dangerous Nation, Alfred A. Knopf, New York, 2006 p. 304
16
Gale W. MgGee , ,,The Monroe Doctrine : A stopgap measure’’ ,The Missisippi Valey Historical
Review , Vol. 38 , Nr. 2 septembrie 1951
17
John J. Mearsheimer, Op cit, p. 28

8
cât mai multă putere în detrimentul rivalilor şi să devină hegemoni, iar atunci când
deţin acest statut sunt preocupaţi de păstrarea ,,status quo’’.
Cel de-al treilea context necesar înţelegerii deciziei Statelor Unite de a se
implica în războiul cu Spania este reprezentat de latura naţională sau a politicii interne
americane, ale cărei caracteristici sunt esenţiale pentru a explica mecanismul de
decizie în natură de politică externă. Pe lângă identificarea actorilor cu cea mai mare
putere în sistemul internaţional, trebuie să ne întrebăm şi să observăm cine deţine
puterea în cadrul naţiunii respective, şi astfel vom realiza că în primă măsură
condiţiile interne din SUA de la sfârşitul secolului XIX au determinat mediul în care
s-au luat deciziile politice.
În interiorul Statelor Unite, datorită urbanizării intensive, industrializării şi
birocratizării s-a format o structură socială la vârful căreia exista o elită ce şi-a
dezvoltat o putere de decizie excepţională. În cadrul acesteia pot fi identificate trei
elemente: intelectuali, reprezentanţi ai marilor corporaţii industriale şi financiare şi
membrii cei mai înalţi ai guvernului federal ; care au reuşit să concentreze la vârf
aparatul de luare a deciziei şi tot aceşti cosmopoliţi au constituit ceea ce istoricii au
denumit ,,foreign policy public’’. Probabil în acea perioadă nu mai mult de 10%-20%
din cetăţenii americani cu drept de vot erau interesaţi de politica externă.18
Trebuie amintit faptul că până la 1912 scena politică americană a fost dominată
de o alianţă politică între Republicani şi marii oameni de afaceri 19, parteneriat care a
câştigat alegerile din 1896 şi l-au impus la Casa Albă pe ,,expansionistul’’ William
McKinley. Alianţa respectivă a dat naştere unei politici externe îndrăzneţe, căutarea
activă a unor pieţe de desfacere şi constituirea unei puternice flote militare care să
ajute SUA ca instrument major al politicii de expansiune.
Decizia din aprilie 1898 a fost determinată şi de situaţia de agitaţie din cadrul
societăţii americane de la mijlocul anilor 1890.Spre exemplu senatorul Knute Nelson,
un republican din Minnesota sugera că ,,un război popular poate face mai mult ca
orice altceva pentru a trezi ţara din coşmarul …Bryanismuui, populismului şi al
argintului viu’’20, referindu-se la impactul social pozitiv pe care un astfel de
eveniment ar putea sa-l aibă şi faptul că ar distrage atenţia de la o serie de probleme
interne.Această politică de expansiune a pornit pe de o parte datorită alegerilor din

18
Thomas G. Paterson, Op cit, p.350
19
Ibid , p. 349
20
Ibid., p. 352

9
1896, dar şi a neliniştilor sociale, a unei oarecare ,,depresii economice’’21 care au
determinat căutarea unor pieţe de desfacere lucru ce a împins elita americană spre
căutarea unor soluţii noi; dominarea, cucerirea şi războiul fiind identificate ca o parte
dintre acestea.
În cele din urmă trebuie să luăm în discuţie contextul individual, unde atenţia se
concentrează în mod special asupra preşedintelui american William Mckinley şi a
politicienilor din jurul acestuia. Foarte mulţi istorici analizează relaţiile externe
americane la acest nivel datorită faptului că indivizii iau deciziile, liderii hotărând
dacă negociază sau nu, coordonează cu succes sau eşuează în procesul de politică
externă şi pot avea sau nu control asupra Congresului .Acesta a adus o experienţă
importantă instituţiei prezidenţiale, a orchestrat politica externă de la Casa Albă cu
primul sistem de comunicare modern şi eficient şi a determinat Congresul să urmeze
linia sa în natură de politică externă, din această cauză putând fi considerat primul
preşedinte modern al SUA.Indivizii contează în luarea unei decizii, iar caracteristicile
personale(educaţie, culoare politică, convingeri, personalitate) influenţează produsul
politicii externe.

*
Cuba reprezenta un spaţiu extrem de important pentru Statele Unite, mai ales din
punct de vedere economic, oamenii de afaceri americani investind aici în jur de 1,2
milioane de dolari şi era dorită chiar de pe vremea preşedintelui John Quincy Adams.
Atunci când revoluţia a izbucnit în 1895 aceasta a fost determinată pe de o parte de
cauze economice precum lipsa locurilor de muncă, dar în mare parte s-a datorat
proastei gestionare a insulei de către spanioli. Metropola a promovat o politică
denumită ,,reconcentrando’’ , destinată liniştirii lucrurilor şi extrem de violentă, dar
aceasta a eşuat total şi a inflamat lucrurile şi mai mult.
Înainte de venirea lui McKinley la putere predecesorul acestuia, Cleveland în ultimul
său mesaj anual a cerut Spaniei să pună capăt revoltelor din insulă sau Statele Unite ar
putea interveni în acest scop. În cadrul societăţii americane, cauzele înapoierii
Americii Latine erau considerate a fi catolicismul – văzut ca incompatibil cu
democraţia şi generând despotism şi moştenirea colonială spaniolă. Iar acest decalaj

21
Mark Peceny Op cit ,p.425

10
din America de Sud şi Centrală producea pe de o parte instabilitate, violenţă endemică
şi opresiune dar reprezenta şi o formă de deposedare a locuitorilor vastele bogăţii din
teritoriile respective.22 Cuba reprezenta spaţiul unde toate aceste impulsuri americane
se intersectau. Factorii politici americani şi-au îndreptat pentru prima dată în anii
1860, atunci când au avut loc primele revolte cubaneze împotriva stăpânirii spaniole,
iar atenţia a fost atrasă de atrocităţile comise de miliţiile Creole, sponsorizate de
autorităţile coloniale spaniole. Cel de al doilea eveniment legat de spaţiul cubanez a
fost războiul cu Spania din 1898.
Exista şi problema responsabilităţii şi a onoarei, deoarece atât elite ale lumii
politice cât şi voci din societatea civilă considerau că devenind arbitrul suprem şi
dezinteresat din zonă, SUA îşi vor îndeplini obligaţiile pe care istoria le-a impus.23
Revenind la McKinley trebuie amintit că una din marile sale ambiţii politice
era aceea de a ,,asigura supremaţia Statelor Unite pe pieţele mondiale’’24, iar această
redresare economică putea fi obţinută atât printr-o politică externă izolaţionistă dar
mai ales expansionistă. În repetate rânduri, de-a lungul anului 1897 McKinley a forţat
Spania să ia măsuri pentru încetarea revoltei prin garantarea unei largi autonomii
insulei şi oprirea acţiunilor generalului Valeriano ,,Măcelarul’’ Weyler promovator al
reconcentrando.În luna noiembrie a aceluiaşi an autorităţile de la Madrid l-au retras
pe Weyler şi au schiţat un plan de autonomie pe care rebelii cubanezi l-au respins,
lucru ce i s-a părut dezamăgitor preşedintelui american.
În fine, schimbarea către război s-a petrecut la începutul anului 1898.Pe 12
ianuarie ofiţerii armatei spaniole au distrus un ziar ce-l critica pe Weyler, iar la
Havana au reînceput protestele. Madridul a dezminţit atacul îndemnând la calm, dar
McKinley a interpretat acest lucru cum că Spania ar fi slabă şi incapabilă să
gestioneze situaţia. Un episod crucial l-a reprezentat incidentul diplomatic ,,De
Lốme’’. Acesta era ministrul spaniol cu portofoliul pentru afacerile cubaneze de la
ambasada spaniolă din Washington DC. Scrisoarea25 trimisă de el, care în mod normal
trebuia să fie privată, către prietenul său Don Jose Canelejas, un oficial spaniol din
Havana a fost furată din poşta capitalei cubaneze şi înmânată jurnalistului Hearst,
care a publicat-o în New York Journal. În scrisoare preşedintele american era descris
22
Robert Kagan, Op. Cit, p. 311
23
Ibid. p. 314
24
Walter La Feber, American foreign relations, vol. II, New York, Cambridge University Press, 1993,
p. 145
25
Scrisoarea Ministrului DeLome către Jose Canelejas în http://www.ourdocuments.gov/doc.php?
flash=true&doc=53&page=transcript

11
ca un politician slab şi inferior, dar documentul mai specifica şi faptul că reformele
promise Cubei aveau doar un rol cosmetic şi diplomatic.
De asemenea în Februarie 1898 a avut loc celebrul incident ce a implicat vasul
american USS Main care s-a scufundat în portul Havana. Nava a fost trimisă acolo
pentru a reflecta puterea SUA şi pentru a proteja interesele americane. În noaptea de
15 februarie 1898 o explozie la bordul navei a făcut ca aceasta să se scufunde. Chiar
dacă experţii spanioli au concluzionat că a fost vorba despre un accident , în ziarul
,,New York Journal’’ a apărut un articol ce vorbea despre un complot al puterii
europene. Aceste două episoade au fost speculate la maxim de reprezentanţi
ai ,,jurnalismului galben’’ ce se caracteriza prin relatarea unor poveşti cu accent
foarte mare pe latura senzaţionalului. Dar trebuie reţinut faptul că operele
propagandistice ale lui Hearst şi Pulitzer, doi reprezentanţi ai acestui tip de scriere nu
au avut absolut niciun efect asupra demersurilor diplomatice promovate de
McKinley.26 , influenţând doar opinia publică. Pe de altă parte, dorinţa publicului de a
merge la război avea

(pagină din New York Journal ce prezintă incidentul USS Main)

26
Ibid. p. 146

12
legătură şi cu faptul că majoritatea credeau că SUA sunt capabile să câştige. 27
Un rol important în opera de propagandă l-a avut mai degrabă acţiunile,,juntei
cubaneze’’. Junta constituia o misiune diplomatică ce reprezenta Cuba în străinătate,
şi a fost instituită în mod oficial în Septembrie 1895 de Adunarea Constituantă ce
forma guvernul insurgent cubanez. Gruparea era compusă în mare parte din cubanezi
ce trăiau în oraşele de pe coasta de atlantică a Statelor Unite şi se ocupa în general cu
obstrucţionarea autorităţilor spaniole şi o amplă acţiune de propagandă care punea
accent pe atrocităţile făcute de spanioli pe insulă . Trebuie menţionat că gruparea
respectivă a fost susţinută puternic de presa americană.28 ,,Războiul a fost atât de
popular deoarece a implicat idealuri americane, interese americane, prejudicii
americane şi putere americană. Ororile politicii de reconcentrando şi moartea a trei
mii de cubanezi i-a scandalizat pe americani’’.29
În acest timp Statele Unite se pregăteau de război. În cazul unui conflict cu
Spania s-a luat în calcul şi atacarea acesteia în Asia în zona Filipine datorită
importanţei strategice a acestei zone. Comunitatea oamenilor de afaceri considera
războiul ca fiind de bun augur, lucru reflectat prin replica jurnalistului W C Reick
către preşedintele american :,,Marile corporaţii cred că acum vom avea război…
Credeţi-mă toate l-au considerat binevenit şi ca o uşurare a suspansului’’30
Înainte de a se angaja în conflict Statele Unite au înaintat Spaniei, prin preşedintele
McKinley un ultimatum care nu a fost îndeplinit. În document se cereau următoarele:
rezolvarea arbitrară a incidentului USS Maine, încetarea politicii ,,reconcentrando’’ ,
garantarea unui armistiţiu şi Spania să permită Statelor Unite să medieze conflictul
cubanez fără întârziere. Dacă primele trei cereri au fost acceptate ultima a fost
considerată de partea spaniolă o ,,sinucidere politică’’31 şi a fost respinsă . Ca o
alternativă Spania s-a angajat să ofere mai multă autonomie Cubei, iar în schimb
autorităţile americane urmau să recunoască faptul că Junta este o grupare aflată în
afara legii. Dar oferta respectivă nu a fost acceptată de americani. În consecinţă la 11
Aprilie 1898 preşedintele William McKinley a prezentat în faţa Congresului american

27
Robert Kagan, Op. Cit, p. 409
28
George W. Auxier, ,,The propaganda activities of the Cuban Junta in precipitating the Spanish-
American war, 1895-1898’’, The Hispanic-American Historical Review, vol19, nr.3,august 1939,
pp.286-287
29
Robert Kagan, Op. Cit, p. 407
30
Walter La Feber Op cit , p. 142
31
Ibid. p. 143

13
mesajul său de război. Majoritatea republicanilor erau în favoare războiului şi nu doar
familii precum Lodge sau Roosevelt ci şi republicani moderaţi sau chiar conservatori.

*
Revenind la clasa politică trebuie să amintim mai întâi de personalitatea
preşedintelui republican William McKinley care a fost determinantă pentru intrarea
SUA în război. Acesta a avut parte de o opoziţie puternică din partea Partidului
Democrat, dar şi a câtorva politicieni din propria sa grupare pe problema garantării
independenţei Cubei, încercând astfel să obţină control asupra politicii externe în
dauna şefului statului.
Prima tentativă de preluare a iniţiativei preşedintelui a fost făcută la sfârşitul
lunii martie a anului 1898. Un mic grup de ,,republicani de argint’’ şi congess-meni
populişti s-au înţeles într-o întrunire electorală să introducă o rezoluţie prin care să
ceară recunoaşterea unei Cube independente. Dar administraţia McKinley s-a opus
clar acestei idei ,,Condiţiile pentru recunoaşterea unui guvern cubanez independent
de SUA … nu există acum. Nu avem nimic de recunoscut şi nici o naţiune europeană
nu ne va urma exemplul’’32, scopul preşedintelui fiind obţinerea păcii şi pregătirea
condiţiilor pentru independenţă. Între timp administraţia prezidenţială a luptat din
greu pentru a menţine controlul asupra relaţiilor cu Spania, mai mult preşedintele
însuşi a făcut apel la ,,şoimii de război republicani’’ pentru a nu adopta soluţii pripite.
Pe data de 11 aprilie 1898 preşedintele a livrat Congresului mesajul său, interpretat ca
fiind declaraţia de război şi conţinea trei mari aspecte. În primul rând a adus la
cunoştinţă faptul că SUA doresc să ajute poporul cubanez aflat în suferinţă . De
asemenea a cerut Congresului să-i acorde puteri depline pentru a acţiona, incluzând
autoritatea de a face ceea ce este necesar pentru a stopa luptele de pe insulă, pentru a
forma un guvern stabil acolo şi pentru a folosi marina şi armata americană aşa cum
crede că este de cuviinţă.
În al treilea rând se opunea categoric recunoaşterii independenţei Cubei, fiind
de părere că acest lucru nu va pune capăt ostilităţilor şi mai rău, va limita libertatea de
acţiune a Statelor Unite:,,În cazul unei intervenţii comportamentul nostru trebuie să

32
Paul S. Holbo, ,,Presidential leadership in foreign affairs: William McKinley and the Turpie-Foraker
amendment’’ The American Histrotical Review, vol.2 nr.4 , iulie. 1967, p. 1323

14
facă subiectul aprobării sau dezaprobării unui asemenea guvern. Ni se va cere să ne
supunem ordinelor sale şi să ne asumăm simpla relaţie a unui aliat prietenos’’33
Mesajul său s-a dovedit a fi destul de popular în rândul majorităţii republicanilor şi a
opiniei publice, dar neconcordant cu interesele Democraţilor. Aceştia au protestat
asupra faptului că preşedintele a cerut prea multă putere, lucru considerat
neconstituţional ,iar de acum independenţa a devenit o chestiune politică.
Congress-manii Partidului Democrat au înaintat o rezoluţie , două zile mai târziu, pe
13 aprilie prin care cereau recunoaşterea independenţei cubaneze , dar aceasta a fost
respinsă în Camera Reprezentanţilor . Tot în aceeaşi zi forul respectiv a adoptat
rezoluţia 233(House Joint Resolution) prin care erau recunoscute revendicările
preşedintelui.,,S-a hotărât prin prezenta că Preşedintele este autorizat şi direcţionat
să intervină imediat pentru a opri războiul din Cuba până la sfârşit şi cu scopul de a
asigura pacea permanentă şi ordinea acolo şi să stabilească prin acţiunea liberă a
poporuluii un guvern stabil şi permanent în insula Cuba; prin prezenta Preşedintele
este autorizat şi împuternicit să folosească forţele terestre şi navale pentru a executa
scopurile acestei rezoluţii.34
Comitetul de politică externă din cadrul Senatului a adoptat Rezoluţia 149,
care a fost acceptată de McKinley. Aceasta era compusă din trei părţi si suna în felul
următor:
,,Poporul din insula Cubei este, şi pe bună dreptate se cuvine să fie liber şi
independent.
DOI .Este de datoria Statelor Unite să ceară, şi Guvernul Statelor Unite prin
prezenta cere ca Guvernul Spaniei imediat să renunţe la autoritatea şi autoritatea sa
din Insula Cubei şi să retragă trupele navale şi maritime din Cuba şi apele Cubei.
TREI . Preşedintele Statelor Unite este prin prezenta direcţionat şi împuternicit să
folosească întreaga forţă navală şi terestră a Statelor Unite,…’’35
După cum observăm preşedintele avea în continuare control asupra situaţiei şi îi era
garantat tot ceea ce a cerut pe data de 11 aprilie.
Dar o minoritate din comitet a înaintat un amendament la primul capitol al
rezoluţiei cunoscut sub numele de Raportul Turpie-Foraker , după numele celor doi
semnatari.

33
Ibid. p.1324
34
Paul S. Holbo, ,,Presidential leadership in foreign affairs: William McKinley and the Turpie-Foraker
amendment’’, The American Histrotical Review, vol.2 nr.4 ,iulie. 1967, p 1326
35
Ibid. p.1327

15
Documentul introducea următoarea chestiune ,, …şi că Guvernul SUA prin prezenta
recunoaşte Republica Cuba ca adevărat şi legitim guvern al Insulei.’’ 36
Dar acest amendament ce reflecta opinia clasei politice favorabile recunoaşterii
independenţei insulei a fost respins în Senat.
În timpul dezbaterilor senatorul republican Henry M. Teller a introdus un
amendament ce urma să substituie complet rezoluţia adoptată de Senat. Documentul
respectiv prevestea intervenţia Statelor Unite pentru a opri războiul din insulă şi
conţinea o clauză de limitare în care se stipula că ,,Statele Unite prin prezenta
renunţă la orice dispoziţie sau intenţie de a exercita suveranitatea, jurisdicţia sau
controlul asupra Cubei, cu excepţia pacificării acesteia.’’37
Rezoluţia Teller nu a fost acceptată, dar această clauză de limitare a atras atenţia.
Respectivul amendament a fost acceptat de către Senat şi a fost în scris în rezoluţia
adoptată anterior de această instituţie. Fără îndoială atitudine a senatorului republican
a fost motivată de interesul economic al acestuia în insulă.38
În urma unei lupte destul de încrâncenate McKinley a forţat atât Camera
Reprezentanţilor cât şi Senatul să-i accepte cererile sale referitoare la nerecunoaşterea
independenţei cubaneze şi larga libertate de acţiune pentru a gestiona criza iar în
schimb a aprobat amendamentul Teller, iar pe 29 aprilie a semnat declaraţia de război.
Pe totul parcursul dezbaterilor referitoare la război preşedintele McKinley s-a
arătat a fi un caracter extrem de puternic şi prin el instituţia prezidenţială a fost
factorul de decizie principal. Publicaţia New York Post îl prezenta ca ,,Vânătorul de
animale cu blană care îşi prinde vânatul cu lucruri atrăgătoare’’ şi ,,care aduce
acasă tot atâtea piei ca vânătorul ce are o puşcă. În unele cazuri el obţine fără nici
un dubiu mai mult deoarece cunoaşte mai bine obiceiurile prăzii’’39

Putem concluziona afirmând că McKinley a gestionat această criză destul de

bine .În primul rând s-a opus independenţei cubaneze pe de o parte din motive
strategice care ţineau de interesele SUA în zonă , dar trebuie ţinut cont şi de faptul că

36
Ibid. p.1328
37
Walter La Feber ,Op Cit, p. 143
38
Ibid. p. 144
39
Ibid. p. 144

16
un guvern independent cubanez ar fi gestionat cu greu o ţară proaspăt ieşită din
ravagiile unui război. De asemenea el nu s-a lăsat influenţat de propaganda
jurnalismului galben şi a convins majoritatea oamenilor politici din Congres să
accepte toate revendicările sale.
McKinley şi sfătuitorii săi au contat pe ideea că războiul va fi purtat pe mare. Aici
superioritatea Statelor Unite era de necontestat, preşedintele putându-şi permite
trimiterea în luptă a patru nave noi de război, în timp ce Spania nu avea nimic
comparabil.
În urma războiului, prin Tratatul de Pace semnat la Paris SUA a obţinut
aproape întreg imperiul colonial spaniol incluzând Porto Rico, Guam, Filipine şi
Cuba. După ce Cuba şi-a proclamat independenţa la 20 mai 1902 în timpul
administraţiei McKinley, guvernul cubanez a fost nevoit să accepte amendamentul
Platt care permitea SUA să intervină în problemele interne ale ţării după bunul plac.
În urma acestui conflict SUA au învăţat cum să folosească promovarea democraţiei
pentru a-şi atinge interesele materiale. Acordând independenţă unui guvern cubanez
ales în mod liber, SUA au convins mulţi nativi de pe insulă că este spre binele lor să
promoveze o politică pro americană. Referitor la conflictul hispano - american Robert
Kagan afirma că a avut un efect similar asemenea primului război mondial, celui de al
doilea şi chiar războiului rece : toate trei au fost purtate sub stindardul libertăţii şi
drepturilor naturale, mai întâi pentru americani, iar în al doilea rând pentru oameni de
pe alte teritorii . Dar au conturat o privire nemiloasă şi dură asupra ipocriziei unei
naţiuni ce proclamă drepturi universale dar pe care încă nu le onorează la un nivel
universal.40

**

40
Robert Kagan, Op. Cit, p 44

17
BIBLIOGRAFIE

1. ***,Scrisoarea Ministrului DeLome către Jose Canelejas în

http://www.ourdocuments.gov/doc.php?flash=true&doc=53&page=transcript
2. Auxier, George W. ,,The propaganda activities of the Cuban Junta in
precipitating the Spanish-American war, 1895-1898’’, The Hispanic-
American Historical Review, vol. 19, nr.3,august 1939Kagan, Robert
Dangerous Nation, Alfred A. Knopf, New York, 2006
3. Cănănău, Iulian ,O istorie documentară a SUA ,Piteşti ,Editura Agatha ,2003
4. Holbo, Paul S. ,,Presidential leadership in foreign affairs: William McKinley
and the Turpie-Foraker amendment’’ The American Historical Review, vol.2
nr.4, iulie. 1967
5. Kagan, Robert Dangerous Nation, Alfred A. Knopf, New York, 2006
6. La Feber, Walter, American foreign relations, vol. II, New York, Cambridge
University Press
7. Mearsheimer, John J. Tragedia politicii de forţă, Traducere de Andreea
Năstase, Editura Antet, Bucureşti, 2003
8. Paterson, Thomas G. ,,United States Intervention in Cuba, 1898:
Interpretations of the spanish-american-cuban-filipino war’’, The History
Teacher, vol. 29 ,nr.3, mai 1996
9. Peceny Mark ,,A constructivist interpretation of the Liberal Peace : the
ambiguous case of the Spanish-American war,, ,Journal of Peace research
,vol.34 ,nr.4 ,November 1997
10. Perez Jr., Louis A. ,,Incurring a Debt of Gratitude: 1898 and the moral source
of United States Hegemony in Cuba’’ ,The American History Review , vol.
1 ,nr.2 ,aprilie 1999

18