UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

REFERAT LA
DREPT CONSTITUȚIONAL
CONSTITUȚIA STATELOR UNITE ALE AMERICII -
ISTORIC ȘI EVOLUȚIE

Yu Long Andrei ZHU

Anul I, ZI, grupa 1

2021
 2

Introducere..............................................................................................................................................3

CAPITOLUL 1. STATELE UNITE ALE

AMERICII - EVOLUTIA ISTORICO-JURIDICĂ..................................................................4-13
1.1. Scurt istoric.............................................................................................................................3
1.1.1. Crearea națiunii.............................................................................................................4

1.1.2. Istoricul Constituției SUA............................................................................................4

1.2. Constituția SUA......................................................................................................................6

1.2.1. Preambulul Constituției.................................................................................................6

1.2.2. Amendamentele Constituției SUA................................................................................7

Încheiere................................................................................................................................................14

Bibliografie...........................................................................................................................................15

INTRODUCERE

Între 1607 şi 1733 pe coasta Atlanticului, iau fiinţă 13 colonii engleze care, datorită măsurilor
discriminatorii adoptate de Londra, decid în 1776 să îşi declare independenţa în urma războiului dintre
anii 1775 și 1783.
 3
În 1776 se înregistrează Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii și redactarea unei noi
constituții federale. Statele Unite ale Americii, cu puternicele tradiții spirituale europene, se străduiau să-
și dezvolte propria identitate.

Noul stat a fost recunoscut de Marea Britanie prin Tratatul de la Paris din 1783. În secolele XIX
şi XX, SUA îşi continuă expansiunea pe continent prin adăugarea unor noi state, numărul lor ajungând
la 50. Contradicţiile dintre statele sudice, partizane ale sclaviei, şi cele nordice, aboliţioniste, conduc la
părăsirea uniunii de către 11 state sudice şi la izbucnirea Războiului de secesiune (1861 – 1865). După
victoria nordului, SUA cunoaște o dezvoltare economică rapidă, devenind, la sfârşitul secolului XIX,
prima putere industrială a lumii.

Date importante despre SUA

Capitală: Washington D.C. – 6.216.710 locuitori (zona metropolitană- Washington-Arlington-
Alexandria, DC-VA-MD-WV Metro Area), situată în Districtul Columbia (district federal cu regim
distinct, cu o suprafaţă de 177 km2, situat între statele Virginia şi Maryland) dintre care 702.455 locuitori
în cadrul districtului.
Oraşe principale: New York, Los Angeles, Chicago, Houston, Phoenix, Philadelphia, San
Antonio, San Diego, Dallas, San Jose.,
Suprafaţă: 9.833.517 km2, din care 9.147.593 km2 uscat şi 685.924 km2 teritoriu acoperit de ape.
Acesta din urmă include zona ce revine SUA din suprafaţa Marilor Lacuri (Lacul Michigan – în
întregime, Lacurile Superior, Huron, Erie şi Ontario – parţial, fiind împărţite cu Canada), apele
interioare, de coastă şi teritoriale.

Forma de guvernământ: republică federală.. Constituţia federală din 1787 (cea mai veche în
vigoare, completată cu 27 de amendamente) impune o serie de mecanisme complexe de echilibrare a
puterii federale centrale (Preşedinţia - Administraţia şi Congresul) cu puterile locale, aparţinând statelor
(guvernatorii şi legislativele statale). În SUA, preşedintele cumulează atribuțiile deținute în alte sisteme
de primul ministru, ca şef al executivului. Cabinetul este compus din miniştri denumiţi secretari.

Puterea legislativă: Congresul american este compus din Camera Reprezentanţilor (435 membri
aleşi prin vot direct de către electoratul din fiecare stat, pentru un mandat de doi ani) şi Senatul (100 de
membri, 2 membri pentru fiecare stat, aleşi pentru un mandat de şase ani, cu o treime din membri aleasă
la fiecare doi ani).

Puterea judecătorească: Este reprezentată de sistemul de curţi de justiţie, federale şi de altă

jurisdicţie, precum şi de Curtea Supremă a SUA, cea mai înaltă instanţă din stat, a cărei funcţionalitate
este reglementată prin constituţie.

Capitolul 1. Statele Unite ale Americii - evoluția istorico-juridică

1.1. Scurt istoric

1.1.1. Crearea națiunii

Structura administrativă inițială a țării a fost o confederație în 1777 și în 1781 a fost ratificată
baza sa - Articles of Confederation.
 4
După dezbateri îndelungate, acest document a fost înlocuit de către Constituția Statelor Unite în 1789,
unde un sistem politic mai centralizat a fost creat pentru SUA.
Istoria constituției se scrie în septembrie-octombrie 1774, la Congresul Continental din Philadelphia,
când delegații celor 13 colonii americane decid să nu mai accepte nicio taxă fără a avea reprezentarea
directă în Parlament și solicită reinstituirea constituției de la Massachusetts. Ruptura definitivă dintre
coloniile americane și metropolă s-a produs în momentul în care Parlamentul londonez a introdus noi
taxe și restricții comerciale, în ciuda opoziției coloniilor.

La 4 iulie 1776, cele 13 colonii (Massachusetts, New Hampshire, Rhode Island, Connecticut,
New York, New Jersey, Pennsylvania, Delaware, Maryland, Virginia, Carolina de Nord, Carolina de
Sud și Georgia) adoptată la Philadelphia Declarația de independență sub forma unui acord între popor
și guvern, subliniind libertatea și egalitatea tuturor oamenilor.
După aceasta, noile state ratifică o serie de constituții republicane.
Redactată de Thomas Jefferson are la bază principiile iluministe, afirmând: Susținem că este de la
sine înțeles că toți oamenii sunt egali, că au fost înzestrați de la Creator cu anumite drepturi inalienabile, c ă
printre acestea se număra Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Conține ideea că regele Angliei a încălcat
pactul social (guvernarea), ce trebuie să asigure apărarea drepturilor cetățenilor: viața, libertatea și
năzuința spre fericire. Deoarece regele a încălcat pactul social, este datoria poporului să înlăture
guvernarea devenită tiranică.

La 1 august 1783, francezii redactează Tratatul de la Paris care încheie războiul, acordând
coloniștilor condiții avantajoase. Londra era obligată să recunoască independența SUA. Întregul teritoriu
de la est de râul Mississippi, de la sud la Marile Lacuri (America de Nord) și din nordul Floridei revin
națiunii proaspăt fondate.

1.1.2. Istoricul Constitutiei SUA

În timpul Războiului de Independență (American Revolutionary War), ca urmare a Declarației
de independență a Statelor Unite ale Americii, cele treisprezece colonii britanice, care s-au răsculat
contra Imperiului Britanic, au format pentru început un guvern central foarte slab și ineficient, având
Congresul Continental (Continental Congress) ca unica sa entitate componentă, conform Articolelor
Confederației. Congresul Continental era un organ strict legislativ, care adeseori nu putea nici măcar să
producă legi datorită absenteismului frecvent al membrilor acestuia. Puterile executivă și judiciară nu
existau.
Congresul Continental fiind de fapt doar un organ legislativ, nu avea nici o putere ca să impună
nici un fel de legi, incluzând colectarea de taxe. Inexistența unor ramuri executive și juridice care să
aplice legile și, respectiv, să-i pedepsească pe cei care nu le respectau, făcea ca puterea Congresului
Continental să fie nu doar foarte limitată, dar, de cele mai multe ori, să fie nerespectată, ignorată sau
chiar ridiculizată. Absenteismul membrilor săi era de multe ori intenționat pentru a nu se realiza
quorumul necesar trecerii unei legi. Astfel, în mod frecvent, chiar și cele mai moderate propuneri sau
schimbări erau blocate.
În septembrie 1786, reprezentanți a cinci state s-au întâlnit în ceea ce urma a fi numită Annapolis
Convention pentru a discuta modificările necesare care urmau a fi aduse Articolelor Confederației
pentru a netezi relațiile economice, și în special comerțul. Cu această ocazie, participanții i-au invitat pe
toți reprezentanții celor 13 state să se întâlnească ulterior în Philadelphia, Pennsylvania, ca să discute ce
ar trebui să facă pentru îmbunătățirea și nuanțarea creării organelor necesare conducerii federale. După
terminarea Convenției de la Annapolis, Maryland, Congresul Confederației a aprobat un plan de
revizuire a Articolelor Confederației prevăzut a avea loc în ziua de 21 februarie 1787.
 5
La convenţie au participat cei mai de seamă oameni politici americani, parinții fondatori:
Washington, Franklin, Madison, rezultând adoptarea constituției, care întărea guvernul federal. După
acesta, în 1789, George Washington devine primul președinte al Statelor Unite ale Americii.
După intrarea sa efectivă în aplicare, la 4 martie 1787, exact așa cum a fost inițial preconizat de către
Părinții Fondatori, respectiv validând Uniunea și Constituția însăși, la 21 iunie 1788, când "pragul critic"
de nouă state semnatare a fost atins prin ratificarea sa de către statul New Hampshire, Constituția
Statelor Unite a servit ca model multor națiuni.

Cei 56 de semnatari ai Declaratiei de Independenta: John Adams, Samuel Adams, Josiah

Bartlett, Carter Braxton, Charles Carroll, Samuel Chase, Abraham Clark, George Clymer, William
Ellery, William Floyd, Benjamin Franklin, Elbridge Gerry, Button Gwinnett, Lyman Hall, John
Hancock, Benjamin Harrison, John Hart, Joseph Hewes, Thomas Heyward Jr., William Hooper, Stephen
Hopkins, Francis Hopkinson, Samuel Huntington, Thomas Jefferson, Francis Lightfoot Lee, Richard
Henry Lee, Francis Lewis, Robert R. Livingston, Thomas Lynch Jr., Thomas McKean, Arthur
Middleton, Lewis Morris, Robert Morris, John Morton, Thomas Nelson Jr., William Paca, John Penn ,
Robert Treat Paine, George Read, Caesar Rodney, George Ross, Benjamin Rush, Edward Rutledge,
Roger Sherman, James Smith, Richard Stockton, Thomas Stone, George Taylor, Matthew Thornton,
George Walton, William Whipple, William Williams, James Wilson, John Witherspoon, Oliver
Wolcott,George Wythe.
Cei 39 de semnatari ai Constitutiei: George Washington, Abraham Baldwin, Richard Bassett,
Gunning Bedford Jr., John Blair, William Blount, David Brearly, Jacob Broom, Pierce Butler, Daniel
Carroll, George Clymer, Jonathan Dayton, John Dickinson, William Few, Thomas Fitzsimons,
Benjamin Franklin, Nicholas Gilman, Nathaniel Gorham, Alexander Hamilton, Jared Ingersoll, Daniel
of St. Thomas Jenifer, William Samuel Johnson, Rufus King , John Langdon, William Livingston,
James Madison, James McHenry, Thomas Mifflin, Gouverneur Morris, Robert Morris, William
Paterson, Charles Cotesworth Pinckney, Charles Pinckney, George Read, John Rutledge, Roger
Sherman, Richard Dobbs Spaight, Hugh Williamson, James Wilson.

1.2. Constituția SUA.

1.2.1. Preambulul Constituției

„Noi, Poporul Statelor Unite, in vederea realizării unei Uniuni mai strânse, așezării dreptății,
asigurării Liniștii interne, înzestrării pentru apărarea obștească, promovării Prosperității generale
si asigurării Binecuvântărilor Libertății pentru noi înșine si pentru Urmașii noștri, decretăm și
promulgăm Constituția de față pentru Statele Unite ale Americii.”
 6
Preambulul Constituției S.U.A. nu recunoaște vreo putere si nu oprește vreo acțiune; el doar
explică motivația din spatele Constituției. Este o declarație de bază ce precede Constituția. Preambulul,
în special primele două cuvinte (noi, poporul) este una dintre cele mai menționate secțiuni ale
Constituției. Sunt cu adevărat cele mai importante cuvinte din Constituție deoarece arată că aceasta nu
vine de la un rege sau împărat, ci de la poporul însuși.
Expresia „noi, poporul Statelor Unite” este de o importanță singulară. Se prevede astfel că
puterea și autoritatea guvernământului federal al Statelor Unite ale Americii nu vine de la mai multe
state sau de la popoarele mai multor state, ci de la o entitate identificată ca fiind popor al Statelor Unite
ale Americii, cu Constituția servind ca un contract între poporul S.U.A., mulțimea de state, și noua
entitate creată: guvernământul federal al S.U.A.
Baza constituției adoptate funcționa pe principiul separării puterilor în stat, existând două grade
de separare: o separare între atribuţiile locale și o separare între atribuţiile instituţiilor centrale (federale).

Instituţiile locale asigurau ordinea, justiţia, educaţia, transporturile etc. iar instituţiile centrale
asigurau politica externă, armata, finanţele şi comerţul exterior.
La nivel central puterile erau separate astfel:

 puterea executivă era deţinută de un preşedinte ales pe patru ani de un colegiu electoral.
Preşedintele era şeful statului, al Guvernului, ai cărui membrii erau numiţi şi demişi din funcţie de
către preşedinte. Tot preşedintele era comandantul suprem al armatei, conduce politica externă, are
drept de veto legislativ şi numeşte judecătorii de la Curtea Supremă, precum şi alţi funcţionari;

 puterea legislativă este deţinută de un congres bicameral, compus din Senat şi Camera
Reprezentanţilor. Senatul este compus din câte 2 senatori aleşi de cetăţeni din fiecare stat. Camera
Reprezentanţilor este compusă dintr-un număr de congresmeni proporţional cu populaţia fiecărui
stat (aprobă numirile în funcţii, ratifică tratatele internaţionale, adoptă legi etc.);

 puterea judecătorească este deţinută de Curtea Supremă de Justiţie, compusă din judecători numiţi
pe viaţă de preşedinte. Această curte interpretează şi constituţionalitatea legilor.

Constituția Statelor Unite are 27 de amendamente, primele zece, ratificate simultan intre anii
1789 și 1791, sunt cunoscute sub denumirea de United States Bill of Rights și urmăresc limitarea puterii
guvernului federal.
Primele 10 amendamente au fost adoptate în 1791 şi ele prevedeau drepturile cetăţenilor americani.

1.2.2. Întocmirea amendamentelor

James Madison a introdus o serie de propuneri de amendamente constituționale în Camera
Reprezentanților. Printre propunerile sale s-a numărat una care ar fi adăugat la preambul un limbaj
introductiv ce ar fi subliniat drepturile naturale. Un altul ar fi aplicat părți din Bill of Rights atât statelor,
cât și guvernului federal. Mai multe urmăreau protejarea drepturi personale individuale prin limitarea
diverselor puteri constituționale ale Congresului. Ca și Washington, Madison a cerut Congresului să
păstreze revizuirea Constituției „moderată”, să se limiteze la protejarea drepturilor individuale.
Madison era profund citit în istoria guvernării și a utilizat o gamă largă de surse în compunerea
amendamentelor. Magna Carta engleză din 1215 a inspirat dreptul la petiție și la proces cu jurați, de
exemplu, în timp ce Declarația Drepturilor engleză din 1689 a oferit un precedent pentru dreptul de a
deține și de a purta arme (deși aceasta se aplică doar la protestanți) și interdicția pedepselor crude și
neobișnuite. Cea mai mare influență asupra textului lui Madison au avut-o însă constituțiile existente ale
statelor. Multe dintre amendamentele sale, inclusiv noul preambul, se bazau pe Declarația Drepturilor
 7
din Virginia elaborată de antifederalistul George Mason în 1776. Pentru a reduce în viitor opoziția față
de ratificare, Madison a căutat și recomandări comune mai multor state. A introdus însă și unul pe care
nu-l solicitase niciun stat: „niciun stat nu va încălca drepturile egale la conștiință, libertatea presei, și
proces cu jurați în cauzele penale.” El nu a inclus un amendament cerut de toate statele, unul care ar fi
făcut declarațiile de impunere fiscală voluntare în loc de obligatorii.
Reprezentanții federaliști s-au grăbit să atace propunerea lui Madison, temându-se că orice
încercare de a modifica noua Constituție atât de curând după punerea sa în aplicare ar crea o aparență de
instabilitate în guvern. Camera, spre deosebire de Senat, era deschisă publicului, și unii membri ai ei,
precum Fisher Ames, a avertizat că o prelungită „disecție a constituției” în văzul lumii ar putea
zdruncina încrederea publicului. A urmat o luptă procedurală, și după ce inițial a transmis modificările
unei comisii restrânse de revizuire, Camera a acceptat să ia propunerea lui Madison ca un tot unitar
începând cu 21 iulie 1789.
Comisia de unsprezece membri a făcut unele modificări semnificative asupra celor nouă
propuneri ale lui Madison, între care eliminarea a mare parte din preambul, adăugarea sintagmei
„libertatea de exprimare și a presei”, și adăugarea a ceea ce avea să devină al Zecelea Amendament, prin
care puterile erau rezervate statelor. Camera a dezbătut amendamentele timp de unsprezece zile. Roger
Sherman din Connecticut a convins Camera să pună amendamentele la sfârșitul Constituției, astfel încât
documentul să „rămână neatins”, decât să le adăuge pe tot parcursul ei, cum propunea Madison.
Amendamentele, revizuite și condensate de la douăzeci la șaptesprezece, au fost aprobate și transmise
Senatului pe 24 august 1789. Senatul a editat aceste amendamente și mai mult, făcând 26 de modificări
ale sale. Propunerea lui Madison de a aplica părți din Bill of Rights și statelor, și guvernului federal a
fost eliminată, iar șaptesprezece amendamente au fost condensate în douăsprezece, care au fost aprobate
la 9 septembrie 1789. Senatul a eliminat și ultimele modificări propuse de Madison pentru preambul.
La 21 septembrie 1789, o comisie mixtă Cameră–Senat s-a întrunit pentru a rezolva numeroasele
diferențe între cele două proiecte de Bill of Rights. La 24 septembrie 1789, comisia a emis acest raport,
care finaliza 12 amendamente Constituționale pentru a fi analizate de Cameră și Senat. Această versiune
finală a fost aprobată prin rezoluție comună(d) a Congresului, pe 25 septembrie 1789, pentru a fi înaintate
statelor pe 28 septembrie.
La momentul finalizării dezbaterilor și manevrelor legislative necesare pentru întocmirea
amendamentelor din Bill of Rights, multe opinii personale se schimbaseră. Mai mulți federaliști le-au
susținut, reducând la tăcere cele mai puternice critici antifederaliste. Mulți antifederaliști, în schimb,
acum se opuneau, dându-și seama că aprobarea acestor modificări de către Congres vor reduce foarte
mult șansele unei a doua convenții constituționale. Antifederaliștii, cum ar fi Richard Henry Lee, au
susținut că proiectul lasă intacte cele mai criticabile porțiuni din Constituție, cum ar fi sistemul judiciar
federal și cel al impozitării directe.
Madison a rămas activ în cursul avansării modificărilor de-a lungul procesului legislativ.
Istoricul Gordon S. Wood(d) scria că „nu există nicio îndoială că prestigiul personal al lui Madison și
perseverența sa de neoprit a făcut ca amendamentele să treacă prin Congres. O Constituție federală ar fi
fost posibilă fără Madison, dar un Bill of Rights, cu siguranță nu.

Primul amendament
Acesta interzice Congresului să voteze legi prin care să se instituie o religie oficială de stat sau prin care
o religie este preferată în locul alteia, să promulge legi prin care s-ar împiedica libertatea religioasă, legi
care să îngrădească libertatea de exprimare, libertatea presei, legi care să limiteze dreptul la adunare
pașnică și la a trimite petiții guvernului.
Textul amendamentului spune: "Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or
prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the
people peaceably to assemble, and to petition the Government for a redress of grievances."
 8
Primul Amendament are ca scop apărarea libertății de conștiință, a libertății religioase și a libertății de
exprimare, iar Clauza Instituirii (Establishment Clause) contribuie la atingerea acestui scop prin
ridicarea "unui zid de separație între Biserică și Stat".
Această clauză poate fi interpretată fie într-un mod "separaționist", caz în care această clauză ar interzice
orice fel de ajutor oferit de Congres pentru Biserică, indiferent de confesiune, fie într-un mod "non-
preferențialist" interzicând doar ajutarea unei religii în favoarea alteia, nu și intervenția în domeniul
religios cu scopul de a facilita accesul la religie (privește acomodarea conflictelor ce ar apărea între
separarea bisericii de stat și datoria statului de a asigura libera alegere și accesul cetățenilor la religie -
Free Exercise Clause. Trebuie remarcat că "această clauză are un caracter absolut". Cere să nu existe
nici o lege (no law) și, de asemenea, trebuie remarcat că această clauză nu interzice doar instituirea de
către guvernul federal a unei religii oficiale de stat, ci orice fel de lege respecting an establishment of
religion"
În ciuda clarității Primului Amendament la Constituție și al caracterului absolut al Clauzei Instituirii, în
Statele Unite ale Americii există totuși o veche și puternică tradiție a nerespectului Constituției în
această privință, și prin asta în fond a disprețului pentru legea fundamentală a țării, care astfel ea devine
doar o simplă literă moartă. A trecut astfel mai bine de o jumătate de secol deja de când spețele relevante
(1962, 1963) au fost tranșate de Curtea Supremă a S.U.A., însă de atunci și până azi atât membrii
legislativului, cât și angajații statului din școli, dar și populația deservită de aceste instituții însăși, au
încălcat și mai continuă și acum să încalce sistematic, practic de manieră zilnică, prevederile
constituționale privitoare la religia în școlile publice. Astfel, parlamentele statelor federației americane
au adoptat în mod repetat numeroase legi care eludează hotărârile Curții Supreme și astfel transformă în
literă moartă prevederile constituționale, asta în timp ce minoritatea care protestează sau ar dori sa
protesteze contra acestor încălcări flagrante și sistematice ale Constituției S.U.A., suportă din partea
mediului o colosală presiune întru conformism, fiind intimidați și reduși astfel la tăcere.
Chiar și anumite instituții federale importante s-au lasat antrenate în tentative de eludare, de ocolire a
deciziilor Curții Supreme: parlamentul federal american ("Congresul") de ex., a adoptat în 1993 "Legea
de Reabilitare a Libertății Religioase" (L.R.L.R.), prin care guvernul federal era obligat să justifice
limitarea libertății religioase doar prin invocarea - și firește dovedirea eventuală a amenințării - unui
interes național major, asta în ciuda faptului că SCOTUS decisese deja în 1990 că guvernul nu e obligat
să invoce vreun "interes național major" atunci când limitează libertatea religioasă, pentru asta fiind
suficient apelul la o simplă lege cu aplicare generală. Curtea Supremă a considerat că prin adoptarea
acestei legi care practic abolește decizia ei, puterea legislativă încearcă să-i dicteze, drept pentru care cu
prima ocazie (1997) a abolit L.R.L.R. pe motiv că prin adoptarea acestei legi Congresul se face vinovat
de "nerespectarea separării puterilor în stat".
Redactorii Constituţiei erau preocupaţi în special de limitarea puterii guvernului şi de asigurarea
libertăţilor cetăţeneşti. Prevederile Constituţiei (separarea puterii legislative, executive şi judecătoreşti,
metodele prin care acestea se verifică una pe cealaltă, garanţiile explicite ale libertăţilor individuale)
erau toate menite să menţină echilibrul dintre libertate şi autoritate.
Articolul I învesteşte Congresul (Camera Reprezentanţilor şi Senatul) cu toate puterile legislative.
Articolul II acordă preşedintelui puterea executivă.
Articolul III pune puterea judecătorească în mâinile tribunalelor.
Articolul IV se ocupă, în parte, cu relaţiile dintre state şi cu privilegiile cetăţenilor,
Articolul V cu procedurile de amendare, iar Articolul VI cu datoria publică şi supremaţia Constituţiei.
Articolul VII stipulează validarea Constituţiei după ratificarea ei de către 9 state.
Cel de-al 10-lea Amendament limitează puterile guvernului naţional la cele expres menţionate în
Constituţie; statele, dacă nu au fost restricţionate în vreun fel, deţin celelalte puteri guvernamentale
 9
(reziduale). Amendamentele la Constituţie pot fi propuse prin votul a 2/3 din ambele camere ale
Congresului sau de către o convenţie întrunită pe baza legislaturilor din 2/3 dintre state.
Amendamentele propuse de către Congres trebuie ratificate de 3/4 din legislaturile statale sau de către
convenţii în acelaşi număr de state.
Din 1789 până acum, la Constituţie s-au adăugat 27 de amendamente.
Pe lângă Declaraţia Drepturilor Omului, acestea includ Amendamentul 13 (1865) privind abolirea
sclaviei;
Amendamentul 14 (1868) prin care se stipulează dreptul la proces corect şi protecţie egală în faţa legii;
Amendamentul 15 (1870) prin care se garantează dreptul la vot, indiferent de rasă;
Amendamentul 17 (1913) care reglementează alegerea prin vot direct a senatorilor Statelor
Unite; Amendamentul 19 (1920) prin care se instituia sufragiul feminin; şi Amendamentul 22 (1951)
prin care preşedinţia se limita la două mandate.

Neajunsurile Articolelor Confederaţiei i-au făcut pe delegaţii la Congresul Continental să stabilească

întrunirea unei convenţii în Philadelphia cu unicul scop de a revizui Articolele. Convenţia şi-a început
lucrările la 25 mai 1787, dar participanţii, sub preşedinţia generalului George Washington, au trecut
imediat la elaborarea unei constituţii, nesocotind astfel mandatul încredinţat de Congresul Continental.
Printre delegaţi se numărau câteva mari personalităţi, adevăraţi Părinţi Fondatori ai naţiunii americane:
Benjamin Franklin, George Washington, James Madison, Alexander Hamilton, James Wilson,
Gouverneur Morris şi alţii. În ciuda diferenţelor de opinii, participanţii la Convenţie formau un grup
destul de omogen din punct de vedere social. Ei erau elitele societăţii americane, oameni cu averi
considerabile, mulţi dintre ei beneficiari ai unei educaţii britanice de tip aristocratic. Elitismului lor li se
adăuga credinţa, izvorâtă din filozofia lui Hobbes şi influenţată de teologia calvinistă, că omul este
guvernat doar de interesul propriu, că era nevoie de o constituţie solidă pentru a ţine în frâu tendinţele
naturale ale individului către egoism, răutate şi harţă. Astfel se explică şi faptul că, deşi credeau că
guvernarea nu se poate baza decât pe consimţământul celor guvernaţi şi luptaseră chiar cu armele
împotriva tiraniei şi pentru suveranitate populară, Părinţii Fondatori se fereau de ideea de democraţie, pe
care o considerau o manifestare periculoasă a radicalismului, capabilă să transforme masele într-o bestie
umană şi să arunce societatea în haos. Procesul de elaborare a Constituţiei a fost unul destul de anevoios,
presărat cu conflicte de idei şi de interese. O dispută a apărut între statele mari şi cele cu populaţie mai
puţin numeroasă în privinţa reprezentării în noul Congres. Statele mari au venit cu Planul Virginia, care
prevedea un legislativ bicameral în care fiecare stat să fie reprezentat de un număr de parlamentari
proporţional cu numărul locuitorilor săi. Statele mici au contracarat cu Planul New Jersey care menţinea
Congresul pe principiile Articolelor Confederaţiei: o singură cameră, în care fiecare stat să aibă
acelaşi număr de reprezentanţi. Disputa s-a rezolvat prin Compromisul Connecticut, prin care se
propunea un legislativ bicameral, format dintr-o Cameră a Reprezentanţilor în care statele aveau
repartizaţi câte un număr de membri, aleşi prin vot, în funcţie de numărul populaţiei şi un Senat ales de
legislativele statelor, în care fiecare stat avea câte doi reprezentanţi. Problema sclaviei în statele din Sud
a produs de la bun început tensiuni în actul de creare a Constituţiei. După intrarea în vigoare a legii
fundamentale, deşi textul nu făcea referire directă la problema sclaviei, aprobând-o astfel tacit, aceasta a
rămas cea mai mare ameninţare la adresa Uniunii şi, implicit, a Constituţiei (până la Războiul Civil).
Statele din Sud cereau includerea sclavilor în numărătoarea populaţiei pentru a obţine un număr cât mai
mare de reprezentanţi în Congres. Statele nesclavagiste au protestat, susţinând că sclavii aveau statut de
proprietate. Compromisul a însemnat adăugarea la numărul persoanelor libere a trei cincimi din restul
populaţiei. Aceasta era de altfel singura referire, indirectă, la sclavie. Consensul a fost atins repede în
privinţa prevederilor constituţionale de bază. Republica urma să fie guvernată de trei puteri: legislativă,
executivă şi judecătorească. În urma disputelor şi a compromisurilor, Convenţia a adoptat proiectul final
după patru luni de la începerea lucrărilor. Inspirata din gandirea politica a lui John Locke, Declaratia
proclama pentru prima data in istorie principiul suveranitatii populare si formula drepturile
 10
fundamentale ale omului (cu 13 ani fnaintea Declaraliei Drepturilor Omului si ale Cetateanului). Pentru
a-si proteja drepturile, poporul formeaza un guvern printr-un contract social. Un guvern care incalca in
mod repetat drepturile naturale ale cetatenilor sai isi pierde legitimitatea, iar acestia au dreptui sa-l
rastoarne si sa-l inlocuiasca cu un altul.
In SUA, primele zece amendamente din Constituția SUA, reunite in Bill of Rights, au fost:
1. garantarea libertății religiei, cuvântului, presei, dreptului de întrunire și de petiție către guvern;
2. garantarea dreptului de-a pastra si de-a purta arme;
3. interzicerea încartiruirii soldaților în case particulare pe timp de pace;
4. interzicerea percheziției și reținerii neîntemeiate de persoane;
5. garantarea faptului ca nimeni nu va fi privat de viata, libertate sau avere fără o hotărâre judecătorească
in acest sens și nici nu va fi silit sa depună mărturie în instanță contra propriei persoane;
6. garantarea dreptului la un proces prompt, de-a chema martori și de-a beneficia de serviciile unui
avocat al apărării;
7. garantarea dreptului de-a fi judecat de către un juriu format din semeni de-ai sai;
8. interzicerea administrării unor cauțiuni sau amenzi excesive ori a unei pedepse crude și neobișnuite;
9. asigurarea salvgardării intereselor tuturor statelor;
10. asigurarea salvagardării intereselor indivizilor în privința tuturor drepturilor nedelegate în mod
specific guvernului central.
Amendamentul XXVII- (Ratificat în 1992 mai 5) Nici o lege care ar modifica compensațiile primite de
senatori sau deputați nu va intra în vigoare înainte de a avea loc alegeri pentru Camera Reprezentanților.
Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului a fost adoptata la doi ani după Constituția SUA, în 26
august 1789. Ea reprezinta documentul eel mai important al revoluției burgheze din Franța, adoptat de
către Adunarea Constituanta.
Izvorul declaratiei se regaseste in ideile iluministilor francezi si englez. In chiar primul sau articol
Declaratia stipuleaza ca "oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi
fondate decat pe egalitatea comuna," precizandu-se ca finalitatea asociatiilor poliiice o constituie
apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului: libertatea. proprietatea, siguranta si
rezistenta impotriva asupririi. Conform mentalitatii revolutionarilor francezi de atunci, egalitatea era un
drept inascut, menit sa se mentina dupa constituirea societatii civile, insa, viata in cadrul statal atrage
dupa sine unele situalii specifice, cum ar fi instituirea unor functii sau a unor demnitati care nu sunt
accesibile oricarui indivtd, ci doar celor care au calitatea de cetateni.
Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului stipuleaza In art.4 ca „Libertatea consta in a putea face tot
ce nu dauneaza altuia. De asemenea, exercitiul drepturilor naturale ale fiecarui om nu are alte limite
decat cele care asigura celorlalti membri ai societatii sa se bucure de aceleasi drepturi. Aceste limite nu
pot fi determinate decat de lege"

La mijlocul anului 1788 Constituţia era deja ratificată de majoritatea statelor, procesul continuând până
în 1791. Articolul I se referea la Congres, învestit cu puterea legislativă (Secţiunea 1);
Secţiunea 2 se referea la Camera Reprezentanţilor şi stabilea criteriul reprezentării în funcţie de numărul
populaţiei.
Secţiunea a 3-a se referea la Senat, format din câte doi reprezentanţi din fiecare stat, precizând cele trei
clase de senatori schimbate o dată la doi ani, patru şi, respectiv, şase ani.
Secţiunea a 8-a prevedea puterile Congresului printre care: să impună şi să colecteze taxe şi impozite, să
împrumute bani, să reglementeze comerţul intern şi cel exterior, să bată monedă, să formeze şi să
menţină o armată şi o marină militară şi, foarte important în interpretările constituţionale ulterioare, să
 11
facă orice legi considerate necesare şi potrivite (necessary and proper) pentru exercitarea puterilor cu
care a fost învestit.
Articolul II stabilea puterea executivă delegată Preşedintelui Statelor Unite. Acesta nu era ales direct de
către alegători ci printr-un colegiu electoral, alcătuit din electori aleşi de fiecare stat într-o manieră
determinată de legislative, într-un număr egal cu cel al reprezentanţilor şi al senatorilor săi din
Congresul federal. Dacă nici un candidat nu obţinea majoritatea voturilor în colegiu, Camera
Reprezentanţilor avea sarcina de a alege Preşedintele. Astfel, statele şi Congresul aveau un cuvânt de
spus în alegerea Preşedintelui.
Articolul III se referea la puterea judecătorească învestită într-o curte supremă şi în instanţele inferioare,
specificând totodată competenţele acestora.
Articolul IV reglementa raporturile dintre state, garantarea de către Statele Unite a integrităţii fiecărui
stat şi primirea de noi state în Uniune.
Articolul V prevedea procedura de modificare a Constituţiei prin adoptarea amendamentelor,
Articolul VI impunea statutul Constituţiei ca lege supremă a ţării, iar ultimul articol stabilea intrarea în
vigoare a Constituţiei după ratificarea acesteia de cel puţin nouă state.
Constituţia SUA nu menţionează direct instituţia sclaviei, dar face referiri indirecte în 3 puncte:
- acordă Congresului dreptul de a interzice comerţul cu sclavi, după 20 de ani
- într-o clauză prevăzută la articolul I, pune bazele dezbaterii cu privire la numărarea sclavilor pentru a
stabili taxele şi reprezentarea
- articolul IV, secţiunea 2, face menţiune la o persoană ţinută într-un serviciu sau într-o muncă care fuge
dintr-un stat şi se refugiază în altul. În cazul în care o parte solicita returnarea acelei persoane, cererea
trebuie satisfăcută.
Articolul IV, sectiunea 2 va determina în 1793 adoptarea Legii sclavilor fugari, care le dădea dreptul
stăpânilor de sclavi să traverseze liniile de demarcaţie dintre state pentru a-şi recupera sclavii fugari.
Conform acestei legii, dreptul de proprietate asupra unui presupus sclav fugar trebuia probat în instanţă.
Ca reacţie, unele state din nord au adoptat legi care garantau libertăţi personale, acordându-le sclavilor
fugari asistenţă juridică pentru a-şi putea susţine pledoaria.
În 1820, intră în vigoare Compromisul de la Missouri, prin care Congresul recunoaşte statul Missouri ca
pe un stat cu sclavie, iar Maine ca pe un stat liber. În acelaşi timp, prin Tratatul de la Louisiana, sclavia
este interzisă la nord de paralela 36°30'.
În perioada care precede Războiul de Secesiune se remarcă dezvoltarea mişcărilor aboliţioniste care
încercau să influenţeze decizia politică favorabilă abolirii sclaviei în statele sudiste.
Constituţia SUA se bazează pe câteva principii fundamentale. Statul îşi trage puterea de la popor –
principiul suveranităţii poporului – după cum se arată în Preambul: „Noi, poporul Statelor Unite, …
rânduim şi consfinţim această Constituţie pentru Statele Unite ale Americii”. Ca expresie a acestui
principiu, guvernarea este reprezentativă, dar, în numeroase cazuri, Constituţia temperează avântul
democratic prin alegeri indirecte şi practica numirilor în funcţie. În al doilea rând, principiul guvernării
limitate funcţionează pentru protejarea drepturilor individuale, realizată constituţional în două feluri:
prin specificarea atribuţiunilor federale dar şi prin interzicerea expresă a unor acţiuni sau practici ale
Statului federal. Astfel, grupul antifederaliştilor a impus în 1791 adoptarea primelor zece amendamente
(Bill of Rights) prin care se protejau libertăţile individuale prin restricţii impuse Statului. Un alt
principiu fundamental este cel al separaţiei puterilor în stat prin mecanismul de „control şi echilibru”
(checks and balances). Astfel într-un triunghi al celor trei puteri în Stat, niciuna nu se poate ridica
deasupra celorlalte. Spre exemplu, Preşedintele are autoritate asupra puterii judecătoreşti numind
judecătorii şi promulgând deciziile judecătoreşti. Instanţa supremă la rândul ei poate declara acţiunile
prezidenţiale neconstituţionale. Preşedintele poate recomanda adoptarea unor legi de către Congres, are
drept de veto în faţa proiectelor adoptate de acesta şi implementează legile. Congresul adoptă legi prin
care se înfiinţează agenţiile şi departamentele guvernamentale, aprobă programele acestora, poate anula
 12
veto-ul Preşedintelui cu o majoritate de două treimi şi poate pune sub acuzare preşedintele. Prin Senat,
Congresul ratifică tratatele şi confirmă numirile prezidenţiale în administraţie şi justiţie. În relaţia dintre
puterea legislativă şi cea judecătorească, Congresul poate revoca judecătorii, înfiinţa instanţe inferioare
şi stabili jursidicţia lor şi salariile aparatului judiciar. Instanţele pot interpreta statutele congresionale şi
declara actele Congresului neconstituţionale. Federalismul este şi el un principiu de bază al Constituţiei.
Astfel, guvernarea se împarte între autorităţile naţionale şi cele statale. Puterile naţionale sunt cele
enumerate sau implicite în enumerare, iar statele beneficiază de acele puteri care nu le sunt interzise şi
care nu sunt atribuite autorităţilor naţionale. Inevitabil, au apărut conflictele între legislaţia de stat şi cea
federală. Soluţia a venit din faptul că toate legile, ordonanţele guvernamentale şi hotărârile judecătoreşti
se supun, Constituţiei, legea supremă.
Pe parcursul următoarelor decenii dupa infiintarea Constitutiei, teritoriile indienilor au fost colonizate şi
s-au obţinut şi altele pe care au fost create noi state (Illinois, Indiana, Yowa).
În 1828 votul cenzitar a fost înlocuit cu votul universal al cetăţenilor bărbaţi albi. În timp, s-a
intervenenit în Constituția Statelor Unite ale Americii, fiind acordat dreptul tuturor cetățenilor
americani, indiferent de gen sau rasă.
 13

Încheiere

De-a lungul timpului Constituția SUA a trecut printr-o serie de transformări, care au avut rolul,
în general, de a corecta o serie de probleme legate de textul inițial sau cele legate de diferitele
transformări sociale și politice ale societății americane.
Una dintre cele mai importante critici timpurii aduse Constituției a fost că aceasta nu a pus accentul
suficient pe protejarea drepturile indivizilor în fața noului guvern central al națiunii. Pentru a remedia
acest lucru, James Madison a elaborat imediat o listă de drepturi pentru cetățeni pe care guvernul federal
nu avea puterea să le ia. În această Declarație a Drepturilor au fost incluse libertatea religioasă, de
exprimare și de presă, dreptul de a purta arme, dreptul la un proces de către un tribunal cu juri și
protecția împotriva perchezițiilor și confiscărilor arbitrare.
În ciuda rolului în promovarea democrației pe care SUA și-a asumat de-a lungul timpului,
adevărul este că originile sale se dovedesc nedemocratice, cel puțin după standardele actuale. Adevărul
este că în prima parte a istoriei sale, SUA a oprit accesul la viața politică a unei mari părți din populația
sa: femeile, sclavii și cei fără proprietăți. Odată cu Războiul Civil și Reconstrucția de după a început
extinderea drepturilor politice.
În timp ce al 13-lea amendament a abolit sclavia în Statele Unite, al 14-lea amendament a extins
statutul cetățenilor la afro-americani, contrazicând hotărârea Curții Supreme în cazul Dred Scott v
Sandford din 1857.
Al 15-lea amendament a asigurat drepturile de vot pentru bărbații de culoare, deși statele din Sud
vor găsi în curând modalități de restricționare a acestor drepturi. În 1920, după ratificarea celui de-al 19-
lea amendament, a fost acordate pentru prima dată drepturi de vot tuturor femeilor americane, lidera
sufragetelor fiind Carrie Chapman Catt.
De-a lungul secolului al XIX-lea și până în secolul al XX-lea, Congresul a fost ramura
dominantă a Guvernului, așa cum au intenționat convențiile constituționale. Deși unii președinți
anteriori, printre care se numără Andrew Jackson, Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt și Woodrow
Wilson, au revendicat mai multă putere pentru ei, mai ales în timp de război, președinția lui Franklin D.
Roosevelt a marcat un punct de cotitură în extinderea puterii executive. În ciuda adoptării celui de-al 22-
lea amendament, care a impus limita de două mandate, puterea tot mai mare a președinției a fost o
tendință care nu dă semne de încetinire.
 14

Bibliografie

 https://censusreporter.org/profiles/31000US47900-washington-arlington-alexandria-dc-va-md-wv-
metro-area/-U.S.Census Bureau 2017
 U.S. Census Bureau, Population Division
– https://www.census.gov/quickfacts/fact/table/dc,US/PST045218

 https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_U.S._states_and_territories_by_area. Include doar cele 50 de

state şi districtul Columbia. Suprafaţa SUA este de 9.857.348 km2 dacă include şi teritoriile
dependente – 9.158.064 km2 uscat şi 699.284 km2 teritoriu acoperit de ape.