DREPTUL AFACERILOR

Capitolul I
1. Scurte consideratii introductive

1.1.Spre a ne plasa pe terenul unei discipline de specialitate adresata unor

persoane cu aspiratii in a deveni profesionisti ai comertului, deci ai unui domeniu
de actualitate si deopotriva de viitor, consideram necesara o „asezare” a materiei
in curricula disciplinelor dreptului, in general, si, totodata o definitie a ei, spre a
ne permite sa o intelegem dincolo de semnificatia profana, usor accesibila a
sintagmei.
Notiunea de „drept”, in general, poate primi o multitudine de sensuri, de
acceptiuni. Rezumandu-ne la cele cu semnificatie juridica, putem distinge intre :
a) drept, ca ansamblu de reglementari, de reguli, norme juridice aplicabile
populatiei unui anumit stat. Din acest punct de vedere, se poate diferentia
dreptul roman de dreptul altor state, francez, german, etc. Acest ansamblu
de reglementari constituie, dintr-o alta perspectiva, dreptul obiectiv,
pozitiv, deci dreptul vazut ca totalitate de norme juridice aplicabile in
limitele teritoriale ale unui stat;
b) intr-o a doua acceptiune, dreptul poate fi inteles ca facultate, (in sensul de
posibilitate) pe care dreptul obiectiv, (adica ansamblul de norme juridice
aplicabile pe teritoriul unui stat), o recunoaste unei persoane de a adopta
o anumita conduita, sau, altfel spus, posibilitatea de a lua o anume
atitudine, de a savarsi un anume act, de a pretinde altei persoane
recunoasterea unui drept, realizarea unei anume obligatii bazate pe o
lege, pe o anume reglementare. De exemplu, dreptul fiecarui cetatean la
munca, a fiecarui individ la un nume, dreptul de proprietate, etc, sunt,
fiecare dintre ele, drepturi subiective, raportate la individ ca subiect de
drept.
c) In sfarsit, spunand „drept” se poate avea in vedere stiinta dreptului ca
ramura de invatamant sau de cercetare stiintifica avand ca obiect tocmai
 studiul ansamblului de reglementari, deci a dreptului obiectiv precum si a
drepturilor subiective, deopotriva. Din acest punct de vedere se poate face
distinctia dintre stiinta dreptului, in general si alte ramuri ale cunoasterii
umane, sau, intr-o varianta mai restransa, intre diversele ramuri ale
dreptului, (civil, penal, constitutional, etc.)

1.2. Privit ca ansamblu de norme juridice care reglementeaza raporturile sociale,

dreptul este divizat, in mod traditional, in doua mari ramuri: dreptul public si
dreptul privat. Nu este singura clasificare, este insa cea considerata
fundamentala, de baza. Distinctia dintre cele doua ramuri este data de natura
raporturilor sociale dintre subiectele participante la aceste raporturi. Astfel;
a) dreptului public1 ii sunt specifice raporturi de subordonare intre
participanti, raporturi dintre guvernanti si guvernati, sau, altfel spus,
dintre stat si particulari, in cadrul carora statul este cel care impune
regulile, guverneaza, iar particularul este cel obligat sa le respecte;
apartin acestei mari diviziuni ramuri ca: dreptul constitutional, dreptul
financiar, international public, penal, etc.
b) dreptul privat2 se caracterizeaza prin pozitia de egalitate dintre
participanti; studiaza raporturi sociale create intre particulari, vizand,
deci, ordinea juridica privata. Reprezentativ pentru aceasta categorie
este dreptul civil, care cuprinde ponderea reglementarilor dreptului
privat. Exceptie fac reglementarile care, avand un anumit specific, s-au
desprins din dreptul civil, s-au autonomizat, definind in prezent alte
ramuri ale dreptului privat. Acestei ultime categorii ii apartine si dreptul
afacerilor. Desprins din drepul civil si dobandindu-si propria identitate,
propria autonomie, el reprezinta, in prezent, una din ramurile de baza
ale dreptului privat. In raport cu el, dreptul civil ramane dreptul comun,

1
Mircea Muresan, Drept civil, Parte generala, Ed. Cordial SRL, Cluj-Napoca, 1992, pag.7; Ioan Schiau,
Curs de drept comercial, Ed. Rosetti, 2004, pag.5;
2
idem
 ale carui reguli completeaza reglementarile speciale ale dreptului
afacerilor.3

2. Denumirea si definitia dreptului afacerilor;

2.1. Denumirea
Dreptul afacerilor sau drept comercial ?
Sunt denumirile diferite ale aceleasi discipline de studiu sau, indica, fiecare dintre
ele, o materie distincta, cu obiect de studiu propriu ?
Sintetizam raspunsurile doctrinare la aceasta intrebare in urmatoarele concluzii:

a. in timp ce dreptul comercial cuprinde totalitatea normelor juridice, deci a

regulilor aplicabile operatiunilor comerciale, (actelor de comert) si, deopotriva
comerciantilor, ca autori ai actelor si faptelor de comert, ca subiecte calificate,
dreptul afacerilor inglobeaza, in plus fata de dreptul comercial, reglementari ce
apartin dreptului concurentei, protectiei consumatorilor si, chiar dreptului fiscal,
bancar, valutar, transporturilor. 4 Este distinctia majoritar sustinuta de teoreticienii
in materie, justificata, in opinia lor, de evolutia si complexitatea dobandita de
activitatea comerciala intr-o epoca acut marcata de tendinta de globalizare si
care atribuie, drept urmare, dreptului comercial, in varianta sa traditionala,
domenii de competenta noi, firesti, transformandu-l intr-o ramura pluridisciplinara.
De necontestat insa, esenta dreptului afacerilor, centrul sau vital este reprezentat
de dreptul comercial.

b. nu exista, asadar, potrivit teoriilor juridice dominante, o identitate perfecta intre

obiectul de studiu al disciplinei numita ”Drept comercial” si cel al „Dreptului
afacerilor”. In timp ce prima dintre ele constituie disciplina de studiu traditionala,
cea care a justificat autonomizarea acestei ramuri a dreptului din ansamblul
generos de reglemenari ce defineste dreptul civil, cea de-a doua denumire, in
schimb, acopera atat materia de studiu traditionala, proprie dreptului comercial

3
In acest sens, art.1 Cod Comercial, reglementeaza expres: „ In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu
dispune se aplica codicele civil.”
4
Ion Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundatiei Chemarea Iasi, 1992, pag.5;
cat si domenii suplimentare, care se integreaza in alte subramuri ale dreptului.
Se poate afirma deci, ca obiectul de studiu al dreptului afacerilor nu este diferit
de cel al dreptului comercial ci doar mai amplu ca sfera de cuprindere decat
acesta. In mod prioritar si preponderent, substanta sa de baza este identica cu
cea a dreptului comecial, si deci, consta, ca si in cazul acestuia, in analiza
regulilor, a normelor juridice aplicabile activitatii de comert si comerciantilor,
statutului lor juridic si operatiunilor savarsite in acesta calitate.

2.2.Definitia
Cele aratate la punctul anterior, bazate pe elementul de studiu al disciplinei, ne
ingaduie sa definim dreptul afacerilor ca fiind o materie pluridisciplinara
constituita din totalitatea normelor juridice care reglementeaza operatiunile
comerciale, statutul profesional al subiectelor acestor operatiuni, comerciantii,
precum si acele aspecte si institutii juridice care desi pot fi atribuite altor ramuri
sau discipline de studiu a dreptului, cum ar fi dreptul concurentei, protectiei
consumatorilor, fiscal, definesc complementar dimensiunile activitatii comerciale
privita ca afacere.

3. Obiectul de studiu al dreptului afacerilor

Definitia disciplinei ofera reperele determinarii obiectului dreptului afacerilor :
normele juridice aplicabile activitatii comerciale in sensul de afacere, precum si
comerciantilor. Durata cursului insa, dimensionata la un semestru, nu ne va
permite o abordare exhaustiva, ci, dimpotriva, ne impune o riguroasa selectie si
sinteza a institutiilor analizate. Reper in acest demers devine utilitatea informatiei
raportata la profilul profesional al viitorilor absolventi.

4. Scurt istoric
Inainte de a deveni disciplina de studiu sau ramura de drept distincta, materia
analizata poate fi identificata ca segment al vietii individului, pragmatic si bine
orientat spre activitati aducatoare de beneficii, de profit. Analizate din perspectiva
istorica, pana sa devina profitabile aceste activitati au raspuns nevoilor de
existenta ale individului. Astfel;

4.1 In antichitate; spre a-si acoperi necesarul existential, oamenii au inceput sa

schimbe intre ei produsele de care dispuneau, fie realizate prin munca lor, fie
obtinute din mediul inconjurator. Schimbul, asadar, in varianta sa primitiva numita
troc, a fost rezultatul constientizarii ideii de proprietate, a dreptului de a dispune
liber asupra unor bunuri. Mai tarziu, pe masura cresterii nevoilor oamenilor si a
dezvoltarii, a intensificarii relatiilor dintre ei, au aparut targurile, ca locuri de
intalnire organizate periodic in vederea realizarii schimbului de produse. Este
perioada din istoria omenirii in care nu se poate vorbi inca de nevoia unor
reglementari in materie comerciala, in primul rand datorita preponderentei
componentei agricole si pastorale a vietii. Nevoia unor reglementari in materie a
aparut treptat, pe masura dezvoltarii comertului. Contributii semnificative in
acest sens, (al dezvoltarii comertului), si-au adus fenicienii, egiptenii, grecii,
ultimii fiind si cei care au instituit primele reguli aplicabile activitatii comerciale, in
principal celei maritime. In perioada de glorie a imperiului roman, careia ii apartin
importante reglementari de natura civila, comertul nu s-a bucurat de succes,
principalele surse de agoniseala fiind agricultura si razboaiele purtate pentru
expansiune teritoriala. Mai mult, romanii considerau activitatea in domeniul
comertului ca fiind degradanta, adecvata doar pentru sclavi si popoarele supuse
lor. Ca urmare, considerau ca reglementarile lor in materie civila erau suficiente
si pentru domeniul comercial.

4.2. In evul mediu; Prabusirea imperiului roman a avut ca efect atat faramitarea
puterii politice cat si dezmembrarea sistemului de drept unitar. Au aparut statele
cetati italiene, (Milano, Bolognia, Genova, Florenta, Pisa), si odata cu ele,
interesul comerciantilor de a se organiza in corporatiuni, spre a-si reprezenta
interesele proprii. Corporatia, cuprinzand comerciantii si mestesugarii apartinand
unei anumite ramuri, a inceput sa-si configureze reguli proprii care au devenit,
practic, primele norme aplicabile in materie comerciala. Cu timpul, ele au fost
coagulate in asa numite „statute”, fiecare dintre ele reprezentand ansamblul
reglementarilor proprii unei corporatii.

4.3. Epoca moderna. Dezvoltarea comertului a impus inlocuirea acestor norme

cutumiare cu altele care au inceput sa alcatuiasca dreptul scris. Prima care a
marcat aceasta trecere a fost Franta, care, dupa reguli comerciale scrise de mai
mica anvergura, a adoptat, marcand un moment istoric de referinta, primul Cod
Comercial, in plina perioada de glorie a lui Napoleon, la 1807. Momentul are,
totodata, meritul de a separa reglementarile in materie civila de cele comerciale.
Dupa revolutia franceza, influenta ei in Europa a avut ca efect si raspandirea
codului comercial francez in diverse state europene, care l-au adoptat ca lege
proprie in materie comerciala. Dintre acestea, la 1882, Codul comercial francez a
fost preluat in Italia, oferind o conceptie moderna asupra comertului. El a stat la
baza adoptarii in 1887 a Codului comercial roman, in vigoare si in prezent. In
Germania, Codul comercial a fost adoptat in anul 1897, impreuna cu Codul civil.
Ambele au intrat in vigoare in anul 1900.

4.4. In Romania, la inceputurile sale si pentru o lunga perioada de timp, comertul

a fost guvernat de reguli cutumiare. Primele reguli scrise nu se refereau la
comert in mod special, fiind, ca urmare, aplicabile deopotriva comerciantilor si
necomerciantilor. Este cazul Codului lui Andronache Donici din 1814, a Codului
Caragea din 1817, in Muntenia, a Codului Calimah din 1828, in Moldova. Toate
preced Codul Comercial adoptat in 1887, prima lucrare de anvergura in materie
comerciala, si prima care este in totalitate consacrata reglementarii domeniului
comercial la a carui dezvoltare a contribuit.5 Intrucat nu era in concordanta cu
principiile economiei socialiste, planificate, el nu a mai fost aplicat in raporturile
economice interne fiind considerat desuet, in intreaga perioada de economie
etatizata. Cu toate acestea, nu a fost formal abrogat, avandu-si aria de
aplicabilitate restransa la sfera raporturilor juridice de comert exterior. De abia

5
Codul este structurat in patru parti, intitulate carti : Cartea I, Despre comert in general, Cartea a II a,
Despre comertul maritim, Cartea a III a, Despre faliment, (in prezent abrogata), Cartea a IVa, Despre
exercitiul actiunilor comerciale si despre durata lor
dupa 1989, odata cu trecerea la economia de piata, Codul a revenit in actualitate
oferind prima reglementare cu caracter general a activitatii comerciale proprii
economiei de piata. Sigur, o parte a dispozitiilor sale nu mai corespundea
momentului istoric, evolutia vietii comerciale moderne justificand abordari
legislative noi, care vor contura in timp cadrul juridic necesar domeniului
economic si, corelativ, materia de studiu a disciplinei dreptul afacerilor.6

CAPITOLUL II
Faptele de comert

Codul Comercial roman a preluat conceptia obiectiva de calificare si

determinare a sferei de reglementare a dreptului comercial. Astfel, potrivit lui, se
supun legii comerciale operatiunile comerciale, faptele de comert, in mod
obiectiv, indiferent de calitatea de comerciant sau necomerciant a celor care le
realizeaza. Codul nu ofera o definitie a faptelor de comert, se limiteaza doar la
enumerare a lor, in textul art.37, dar, fara pretentia de a le inventaria in mod
exhaustiv. Asadar, nu doar faptele indicate in text au atributul de a fi comerciale.
O atare pretentie ar fi artificiala, nerealista atat in raport cu anul adoptarii textului,
1887, si, cu atat mai mult in raport cu operatiuni economice aparute ulterior, ca
6
Reglementarile in materie comerciala adoptate dupa 1990 permit sistematizarea pe materii, cum sunt:
legislatia societatilor comerciale (ex. Legea nr.31/1990, privind societatile comerciale), legislatia privind
registrul comertului, (ex. Legea nr.26/1990); legislatia privind insolventa (ex.Legea nr.85/2006), legislatia
pietei de capital, (ex. Legea nr.297/2004), legislatia bancara, a asigurarilor (ex. Legea nr.136/1995), etc. Ele
constitutie ceea ce doctrina juridica defineste drept ”izvoare” ale dreptului afacerilor.
7
Potrivit art.3 Cod comercial, sunt comerciale urmatoarele fapte: cumpararea de produse sau marfuri spre a
le revinde, fie in natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus la lucru ori numai spre a se inchiria; asemenea si
cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit ce se afla in comert;
vanzarile de produse, vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau lucrate si vanzarile de obligatiuni ale
statului sau alte titluri de credit circuland in comert, cand vor fi fost cumparate cu scop de revanzare sau
inchiriere; contractele de report asupra obligatiunilor de stat sau altor tipuri de credit circuland in comert;
cumpararile sau vanzarile de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale; intreprinderi de furnituri,
intreprinderi de spectacole publice, intreprinderi de comisioane, agentii si oficii de afaceri; intreprinderi de
constructii, fabrici, manufactura si imprimerie; intreprinderi de editura, librarie si obiecte de arta cand altul
decat autorul vinde; operatiuni de banca si schimb; operatiuni de mijlocire in afaceri comerciale;
intreprinderi de transport de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat; cambiile si ordinele in producte
sau marfuri; construirea, cumpararea vanzarea si revanzarea de tot felul de vase pentru navigatie interioara
si exterioara si tot ceea ce priveste echiparea, armarea sau aprovizionarea unui vas; expeditiile maritime si
inchirierile de vase; imprumuturile maritime si toate contractele privitoare la comertul pe mare si la
navigatie; asigurarile terestre in contra daunelor si asupra vietii; asigurarile, chiar mutuale, contra riscurilor
navigatiei; depozitele pentru cauza de comert; depozitele in docuri si antrepozite, precum si toate
operatiunile asupra recipiselor de depozit (warant) sau asupra scrisorilor de gaj eliberate de el.
expresie a evolutiei societatii, a modernizarii si diversificarii activitatilor. Meritul
articolului 3 este insa acela de a permite identificarea criteriilor de
„comercialitate” in functie de care, alte operatiuni, pot, la randul lor, sa fie
calificate ca fiind comerciale. Identificarea criteriilor de comercialitate a
reprezentat o alta tema neunitar solutionata in doctrina juridica. Dintre opiniile
conturate relevante sunt urmatoarele;
a) sunt comerciale operatiunile speculative, cele realizate in scopul
obtinerii de profit; teroria distinge, asadar, operatiunile de natura civila de cele
comerciale dupa cum finalitatea urmarita este una profitabila sau, dimpotriva,
vizeaza satisfacerea unor nevoi personale; (ex. cumpararea unor produse pentru
a le revinde, inchiria; cumpararea unor materiale, materii prime, etc. pentru a le
încorpora in produse cu valoare superioara ce urmeaza sa fie vandute);
b) sunt comerciale operatiunile care indeplinesc trasaturile unei
intreprinderi, adica, a unei activitati metodic, sistematic organizate, de catre un
intreprinzator care o coordoneaza, pe riscul sau, in scopul obtinerii de profit.

Fiecare dintre teoriile enumerate surprinde elemente valabile, trasaturi

proprii actelor, faptelor de comert, dar nu suficiente. Spre a le defini, utile sunt
exemplele oferite de jurisprudenta.