Sunteți pe pagina 1din 3

Violenţa în spaţiul public: experienţe antice

Zoe Petre 1018 vizualizări

„Violul asupraluiLucretiei”,
„Jurământul Brutus deasupra
picturătrupului
din colecţia
Lucretiei”,
lui EarlMuzeul
of Leicester,
de ArteHolkham
Frumoase,
Hall,
Nîmes,
Norfolk,
Anglia
Franţa
Doar în Ţara Minunilor, unde se rătăceşte Alice, eroina lui Lewis Carroll, regina ZOOM
poate să strige din zece în zece minute „Să i se taie capul!” Una dintre cele mai DESPRE AUTOR
severe definiţii ale statului este cea care consideră că statul este unicul
deţinător al dreptului legitim de exercitare a violenţei într-un teritoriu anume.
Limitele acestui drept erau considerate însă încă din Antichitatea greco-romană ca
definitorii pentru caracterul statului respectiv. Într-o cetate bine rânduită, legile se
aplică riguros, dar cu moderaţie, iar reprezentanţii statului, ca persoane, nu au dreptul
de a exercita după bunul plac violenţa asupra concetăţenilor lor. Dimpotrivă,
magistraţii au cei dintâi datoria de a nu aplica decât acea constrângere care e
indispensabilă pentru respectarea legii.
Zoe Petre este istoric,
publicist şi om politic.
Când Eschil a vrut să pună în scenă excesul exercitării puterii, el a inventat o versiune Profesor universitar de
proprie a mitului lui Prometeu, în care poruncile arbitrare ale lui Zeus sunt aduse la
istorie antică, epigrafie
îndeplinire de doi slujitori muţi – Kratos, adică puterea, şi Bia – adică violenţa fizică,
abuzul de putere.
greacă şi latină, Zoe
Petre a fost decan al
După tradiţie, la sfârşitul sec. VI a.Chr., regele etrusc care domnea asupra cetăţii Facultăţii de Istorie,
fusese alungat de la Roma fiindcă fiul (sau ginerele) lui violase o respectabilă dar şi profesor asociat
matroană, soţia unuia dintre cetăţenii de vază ai Romei. Tarquinius era un tiran, care
devenise stăpân al cetăţii asasinându-şi predecesorul, drept care fusese supranumit
la universităţi cu
Superbus, cel Trufaş. renume din Franţa,
SUA şi Marea
Britanie.
Titus Livius, istoricul contemporan cu Augustus care ne-a lăsat cea mai completă istorie a Romei de la
întemeiere, Ab Urbe Condita, povesteşte că, în timp ce romanii asediau cetatea Ardea, o dispută amicală s-a
iscat între fiul regelui, Sextus Tarquinius, şi prietenii lui, în legătură cu virtutea matroanelor romane, şi, pentru a
se lămuri, aceştia decid să le viziteze pe rând, chiar în acea noapte, ca să le pună la încercare.
Când ajung la casa lui Lucius Tarquinius Collatinus, o găsesc acolo pe frumoasa soţie a acestuia, Lucretia –
singura care se îndeletnicea cu torsul, această ocupaţie emblematică a soţiilor vrednice şi caste. Sextus e
stârnit de frumuseţea şi modestia ei.
Câteva zile mai târziu, el se furişează în iatacul Lucretiei şi îi oferă fie să-i cedeze, fie să o omoare dezonorând-
o, fiindcă va aşeza lângă trupul ei cadavrul unui sclav despuiat, pretinzând că i-a ucis pentru a pedepsi acest
adulter degradant. Cum scrie Titus Livius, în faţa acestei ameninţări umilitoare, modestia ei a fost înfrântă ca
prin forţă de pofta lui triumfătoare, şi Tarquinius a plecat exultând de cucerirea onoarei unei femei.
Dezonorată, Lucretia se omoară
Lucretia a trimis la Roma după tatăl ei, Spurius Lucretius, şi după soţul ei la asediul de la Ardea. Fiecare a venit
însoţit de câte un prieten, Collatinus de Lucius Iunius Brutus şi Lucretius de Valerius Publicola. Lucretia le-a
destăinuit cele întâmplate şi i-a implorat să o răzbune. Livius scrie mai departe: Ei jură solemn, fiecare pe rând.
Pe rând încearcă să-i împace inima îndurerată, îndepărtând blamul de la ea, care a fost silită prin forţă, către cel
care făptuise crima. Îi spun că mintea, şi nu trupul, săvârşeşte faptele reprobabile, şi că, acolo unde nu există
intenţie, nu există nici culpă. „Asta e problema voastră, să decideţi ce i se cuvine acestuia; în ce mă priveşte,
chiar dacă mă iert de crimă, nu mă pot absolvi de pedeapsă; şi nici nu vreau ca, în viitor, vreo femeie desfrânată
să invoce precedentul Lucretiei”. Luând un pumnal pe care îl ascunsese sub veşminte, ea l-a înfipt drept în
inimă, şi, prăbuşindu-se înainte, pe rană, a murit astfel.
Cum scrie istoricul grec Dionysios din Halicarnas, toţi au strigat atunci că preferă să moară de o mie de ori
pentru a-şi apăra libertatea, decât să sufere ca tiranii să-i umilească prin asemenea violenţă nelegiuită.
Brutus a smuls cuţitul din rana Lucretiei şi a jurat pe lama însângerată, invocând pe zeul Marte Răzbunătorul, că
va face tot ce va fi în puterea lui pentru a-i răsturna pe Tarquinii... cu foc şi cu sabie şi cu orice alt mijloc la
îndemână, şi nu va răbda ca el sau oricine altcineva să mai domnească vreodată la Roma. Astfel, violenţa
căreia îi căzuse victimă Lucretia a devenit catalizatorul instaurării unui regim politic în care toţi cetăţenii să fie
apăraţi de violenţa tiranilor: Brutus şi Publicola devin primii consuli, magistraţi anuali eligibili de către concetăţenii
lor, şi răspunzători în faţa Senatului de modul în care îşi îndeplinesc îndatoririle.
Plebeii se revoltă şi capătă drepturi
Acest eveniment fondator al Republicii ar fi trebuit să pună capăt abuzului şi violenţei nelegitime exercitate chiar
de reprezentanţii legitimităţii statale. Totuşi, el a deschis de fapt o nouă eră a violenţelor între cetăţeni.
Magistraturile ajung să fie monopolul unei categorii care se declara superioară celorlalte, urmaşi ai
întemeietorilor Romei din vremea lui Romulus, care îşi spuneau patricieni – urmaşi ai părinţilor fondatori, patres.
Aceşti nobili decretaseră că restul cetăţenilor erau umplutura, plebs, cetăţeni de rang inferior, second hand, ca
să zic aşa. Mulţi dintre plebei erau mai degrabă săraci, dar existau printre ei şi familii înstărite, ai căror
reprezentanţi plăteau impozite şi serveau în armata romană, uneori chiar în cavalerie, dar nu aveau nici drept de
vot, nici vreun control asupra finanţelor cetăţii, şi nici măcar dreptul de a se căsători cu parteneri din rândul
patricienilor. Pe la 490 a.Chr. are loc prima mare secesiune a plebeilor: aceştia părăsesc cetatea în timp de
război, lăsându-i pe patricieni singuri în faţa duşmanilor, şi se retrag pe colina lor sacră, Aventin, ocrotită de zeii
ogoarelor şi livezilor sacre, Caeres, Liber şi Libera. Dincolo chiar de conjunctura foarte periculoasă a războiului,
patricienii au înţeles imediat că plebeii ameninţau, de fapt, cu întemeierea unei anti-Rome.
Acest risc a făcut ca patriciatul să conceadă plebeilor doi „anti-magistraţi”, în persoana celor doi tribuni plebis.
Printr-o lex sacrata (o lege sacră), plebeii jură că vor apăra cu orice preţ persoana tribunilor împotriva oricărei
violenţe, ceea ce îi face să fie sacrosancţi, adică să nu poată fi nici măcar atinşi de un patrician. De asemeni,
tribunii capătă dreptul de intercessio, adică dreptul de a se interpune în acţiunea oricărui patrician, şi dreptul de
veto, prin care pot să interzică orice iniţiativă legislativă defavorabilă plebei. Casa tribunului este deschisă zi şi
noapte pentru a putea servi drept refugiu oricărui plebeu asupra căruia s-ar fi exercitat violenţa patricienilor.
La Roma, ca şi în orice Res Publica bine rânduită, un magistrat care ar agresa fizic un cetăţean ar fi supus
rigorilor legii mai sever încă decât un om obişnuit, fiindcă magistratul trebuie să fie un model de respectare a
drepturilor în Cetate. Putem constata că, încă din îndepărtatele vremuri ale Antichităţii, progresul legii şi al
libertăţilor cetăţeneşti implică în mod necesar rezistenţa contra violenţei cu care deţinătorii puterii abuzează de
această putere. Nu văd de ce azi lucrurile ar sta altfel.