Rolul educaţional al limbajului culturii populare

Comunicarea mea nu vrea să fie o pledoarie pentru modul tradiţional de educaţie

în mediile cu cultură orală. Ea intenţionează doar să releve câteva fapte ce
caracterizează acest mod văzut ca sistem, în credinţa că unele dintre ele ar putea fi
introduse în discuţia contemporană în legătură cu optimizarea educaţiei.
Consider medii cu cultură orală colectivităţile săteşti vechi, astăzi aproape total
dispărute la noi ca unităţi compacte, dar persistând cu grade diferite de oralitate, în
grupuri sociale mai mici. Şi, mutând accentul din planul mediilor sociale în cel al
fenomenelor, cred că trebuie să cuprind în sfera comunicării şi acele forme de viaţă
rurală în care modul de comunicare este oral în sensul larg al cuvântului. Manifestările
folclorice în general.
În aceste medii, educaţia se făcea şi se mai face încă, în mare parte, prin
deprindere, nu prin instruire. Cunoştinţele despre lume şi societate, despre raporturile
dintre om şi natură, credinţele, imaginile reprezentărilor mitologice, miturile, legendele,
cunoştinţele despre raporturile dintre oameni, dintre eu şi tu, noi, alţii şi ceilalţi,
tehnicile de lucru, modurile de comportare, se deprindeau, se însuşeau treptat de fiecare
generaţie de la generaţia anterioară. Educaţia se făcea înăuntrul şi dinăuntrul familiei, al
neamului, al grupelor de vârstă, al vecinătăţilor, al comunităţii săteşti. Ea nu se făcea în
şcoală. Datele informaţionale necesare formării personalităţii nu se comunicau din afară
spre a fi învăţate, ci se acumulau treptat după necesitatea de a face faţă fiecărei trepte a
ierarhiei sociale, fiecărei situaţii noi.
Procesul educativ era permanent şi strâns legat de structura socială a mediului în
care se desfăşura, individul fiind perfect integrat în această structură. In structura socială
a satului românesc, neamul mai mult decât familia mică, neamul sistem de înrudire
consanguină, de încuscrire şi de năşie, avea un rol deosebit în desfăşurarea întregii vieţi
sociale, deci şi a educaţiei.
Limbajele diferite ale culturii populare nu se învăţau, ci se însuşeau ca şi limba
maternă, fără a fi explicitate, ceea ce explică şi similitudinile dintre folclor şi limbă
remarcate de P. Bogatârev şi R. Jakobson în studiul „Die Folklore eine besondere Form
des Schaffens". (Domum Natalicium Schrijnen, Nijmegen-Utrecht, 1929, p 905.) Codul
de comunicare al poeziei şi cel al muzicii, al dansului, al gesticii, ca şi cel al rânduielilor
de bunăcuviinţă era şi este încă cunoscut de toţi membrii comunităţilor cu cultură orală
fără să fi fost vreodată predat în şcoală.
Nu am întâlnit niciodată în cercetările noastre de teren fete care să înveţe să
bocească, dar am văzut întotdeauna că atunci când era cazul ştiau să-şi bocească morţii
şi, în zonele unde aşa era datina, de pildă în Oltenia şi Muntenia, fiecare femeie, rudă
sau vecină, ştia să bocească atunci când intra prima dată în casa mortului.
Nu am văzut niciodată să se înveţe la sate salutul aşa cum se învaţă salutul militar,
dar ştiu că în Maramureş, de pildă, întotdeauna cel ce trecea pe drum saluta pe cel ce era
în faţa casei, în curtea sau în faţa porţii lui. Şi modurile de a saluta, modelate de
generaţii, erau nuanţate după raportul dintre cel ce salută şi cel ce este salutat.
Am văzut însă adesea, şi acest lucru este bine cunoscut, cum în timpul horei, al
jocului de duminică, băieţii şi fetiţele stăteau pe de lături şi căutau să deprindă jocurile
flăcăilor şi ale fetelor.
Mihai Pop – Rolul educaţional al limbajului culturii populare 2

*
În mediile orale, fiecare categorie de vârstă, fiecare treaptă a ierarhiei sociale
presupunea însuşirea diferitelor limbaje, un anumit standard de cunoştinţe. Fiecăreia îi
corespundea un anumit model al personalităţii. Trecerea de la o categorie la alta era
marcată, dacă nu printr-un „rit de iniţiere", în orice caz printr-un act ceremonial, printr-
un obicei. Dobândirea standardului era strict necesară pentru a putea trece pragul de la o
categorie la alta. Educaţia se făcea deci în funcţie de aceasta. Caracterul funcţional al
educaţiei asigura fiecăruia posibilitatea de a folosi deplin limbajul însuşit pentru a
comunica cu ceilalţi, pentru a stabili contacte pe diferite planuri, îi oferea sisteme de
argumentare suficiente pentru a face faţă diferitelor situaţii ce adveneau în cadrul
comunităţii în care trăia.
După cum cel ce nu cunoştea datinile locului nu se putea integra, era socotit
străin, cel ce nu ajungea la standardele cerute de colectivitate nu putea trece dintr-o
categorie într-alta, fiindcă nu ar fi putut comunica deplin cu membrii categoriei în care
urma să treacă.
Însuşirea acestor standarde a fost, se pare, cândva verificată printr-un sistem de
teste tradiţionale. În unele locuri, obiceiurile de nuntă mai păstrează şi astăzi elemente
care atestă verificarea însuşirilor necesare trecerii din rândul nubililor în rândul celor
căsătoriţi.
În Bihor, de pildă, mirelui, pentru a fi lăsat să ia mireasa de la casa părinţilor, i se
pun următoarele întrebări ceremoniale:

Mirel de la masă dragă, – Ce vara-nfloreşte

Nu te lăuda, Şi iarna rodeşte
Eu mireasa nu ţi-oi da, Este iederiţa. –
Până nu te-oi întreba: ……………………..……
– Ce creşte cu vârfu-n jos
Şi cu rădăcina-n sus ? – Ce apă-i mai mare
– Cu vârfu-n jos Peste toate apele ?
Şi cu rădăcina-n sus, – Peste toate apele-i
Sloi de gheaţă Roua de dimineaţă.
La fiecare casă. ……………………..……
……………………..…… Ce dealu-i mai mare
Nici cu atâta nu ţi-oi da Peste toate dealurile ?
Până nu te-oi întreba: Dealu-i mai mare
– Ce vara-nfloreşte Şi iarna rodeşte? Peste toate dealurile
Ei, ţi-oi spune: Moşoroiu
Că-i în fiecare vârf de deal.

Aceste standarde nu se realizau prin învăţarea fragmentată a diferitelor date

informaţionale şi apoi prin însumarea lor, ci prin însuşirea globală cu ajutorul limbajelor
diferite, a tuturor datelor referitoare la un anumit fapt, la un anumit mesaj, considerat în
totalitatea lui semn cu semnificaţie proprie şi nici nu rămâneau compartimentate pe
domenii, ci grupate pe categorii de fapte.
Copiii care învăţau dansurile nu învăţau numai paşi, ci totodată şi repertoriul de
ritmuri şi melodii, ţinuta, modurile de comportare la horă.
Nimeni în mediile cu cultură orală n-a învăţat cântecele populare solfegiind. A
învăţat şi mai învaţă şi astăzi cântecul în totalitatea lui, melodie şi text, fără să fi învăţat
în prealabil solfegii.
Manifestări complexe, obiceiurile se deprind şi ele global, însuşindu-se
concomitent elementele diferitelor planuri de realizare: structura arhitectonică, elemente
de rit, procedee ceremoniale, moduri de comportare, cântece, poezie, dans. în realitatea
Mihai Pop – Rolul educaţional al limbajului culturii populare 3

sincretică a obiceiurilor se întâlnesc şi se corelează formând sisteme proprii, ce pot fi

exprimate în modele, limbajul poetic, cu cel muzical şi coregrafic, dar şi cu cel al
gesticii, mimicii, modului de comportare, credinţelor etc.
Atât în procesul educaţional, cât şi în realizările concrete, limbajele culturii
populare se situează deci pe două coordonate: cea a modului de exprimare şi cea a
faptului realizat, mai bine zis a categoriei faptului realizat. Privind lucrurile prin această
perspectivă, avem deci un limbaj verbal, unul muzical, unul coregrafic, unul al gesticii
şi mimicii, altul al modurilor de comportare, dar totodată şi limbaje particulare ca, de
pildă, cel al miturilor, al riturilor, al obiceiurilor de familie, al naraţiunilor etc. Cultura
orală este deci un sistem coerent de diferite limbaje corelate între ele. În acest sistem,
elementele diferitelor coduri, ca semne, îşi au semnificaţia lor înăuntrul codurilor
respective, dar şi fiecare mesaj ca semn global are semnificaţie proprie. Polisemia este
limitată pe planul în care apare fiecare semn. De aceea, în descifrarea sensurilor,
planurile în care se realizează comunicarea capătă o importanţă deosebită. Faptul că
fiecare categorie a culturii populare este transmisă, mai bine zis preluată, însuşită ca o
entitate în procesul educaţional, scoate şi el în evidenţă necesitatea descifrării limbajului
propriu diferitelor categorii, pe planul pe care ea se plasează, sacral, cermonial, artistic,
cotidian etc, planul fiind un concept mai precis decât contextul.

În această ordine de idei aş vrea să mă opresc un moment asupra a două fapte

particulare: Căluşul şi obiceiurile de Anul nou.
Căluşul era şi mai este încă practicat de o ceată de şapte sau nouă bărbaţi ce se
leagă prin jurământ că vor păstra secretul obiceiului pe care-1 practică. Cel ce intra în
ceata de căluş trecea printr-o perioadă de iniţiere ce începea cu Strodul Rusaliilor şi dura
până în ajunul sărbătorii.
În acest răstimp, într-un loc anumit, unde ceata se aduna în fiecare seară, el îşi
însuşea dansurile căluşereşti, făcând, ca orice artist ce tinde spre virtuozitate, susţinute
exerciţii pentru a ajunge la nivelul celor mai vechi în ceată. Dar el îşi însuşea în această
perioadă şi întreg complexul de credinţe tradiţionale legate de' practica căluşului,
regulile de comportare ale cetei, gesturile rituale, dar şi anumite trucuri atunci când
varianta locală sau gradul de evoluţie a jocului o cerea. Astfel, în ceata de căluş din
comuna Bârca, din sudul judeţului Dolj, unde se practică doborârea din căluş, dar unde
asupra celui ce urma să cadă nu mai acţiona nici puterea de sugestie a vătafului, nici
autosugestia derivată din credinţa în forţele magice ale jocului, steagului, apei sau
plantelor apotropeice, doborârea se făcea printr-o convenţie. Vătaful şoptea celui ce
urma să cadă cuvântul „cap", iar acesta trebuia să simuleze, frizând autenticul, căderea.
Convenţia, ca şi mimarea unei căderi autentice, era însuşită în răstimpul de pregătire a
căluşului. Căluşarii învăţau să transpună actele lor din planul sacral în planul
spectacolului.
Şi colindatul, turca, pluguşorul sau jocurile cu măşti de Anul nou erau şi mai sunt
încă practicate, în multe locuri cu puternică tradiţie vie, de ceata de flăcăi. De data
aceasta însă ceata nu era esoterică şi numărul membrilor ei nu era limitat de cifre
fatidice. Altădată cetele se constituiau din ziua de Sf. Nicolae si până în Ajunul
Crăciunului membrii lor învăţau colindele, nu numai ca text şi melodie, ci şi ca
încadrare în ceremonialul colindatului. Este ştiut că în unele locuri acest ceremonial se
desfăşoară şi astăzi în mai mulţi timpi. În ţara Loviştei, de pildă, după ce se cere voie
gazdei să fie colindată, se cântă mai întâi colinda la fereastră sau colinda cea mare prin
care se vesteşte sărbătoarea, apoi o colindă la intrarea în casă. După aceasta urmează
colindele adresate gazdei şi soţiei lui, copiilor sau, după cum este situaţia, colindele
pentru diferite profesii: jude, preot, vânător, cioban, ori cele cu referire la anumite
situaţii etc. Se mulţumeşte apoi pentru daruri şi se cântă colinda plecării din casă. Există
şi o colindă anumită ce se cântă în zorii zilei. De data aceasta colindătorii îşi însuşesc
Mihai Pop – Rolul educaţional al limbajului culturii populare 4

sincretic diferitele limbaje prin care se comunică urarea de Anul nou dincolo de
străvechile sensuri rituale, pentru a realiza un mesaj ceremonial.
Intrarea în ceata de flăcăi care practică obiceiurile de Anul nou nu presupune
condiţii speciale. în satele vechi participarea la aceste obiceiuri era socotită drept o
obligaţie a tinerilor nubili. Deci însuşirea repertoriului de colinde şi deprinderea
practicării obiceiului făceau parte din educaţia unei anumite grupe de vârstă. în schimb,
intrarea în ceata de căluş era condiţionată de anumite predispoziţii, de aptitudini
coregrafice. Aceeaşi era situaţia şi pentru alte practici folclorice, cum ar fi povestitul
basmelor fantastice cântatul la anumite instrumente, descântatul etc. Procesul educativ
se făcea în cadrul aceluiaşi grup social, ceata esoterică sau ceată de vârstă, similar sub
acest aspect cu însuşirea limbii materne între copii, dar capătă de data aceasta orientări
speciale. Pentru a duce la stăpânirea cât mai desăvârşită a domeniului, se cer, pe lângă
aptitudini, şi un exerciţiu susţinut şi îndelungat, ca şi în cazul pregătirii pentru o carieră
de performanţe. Intervenea deci ceea ce în termeni moderni numim specializare.

Cele arătate au marcat complexitatea modului tradiţional de educaţie în mediile cu

cultură orală şi permit, sper, desprinderea caracterelor lui fundamentale : faptul că se
face înăuntrul şi dinăuntrul grupurilor sociale, că este un proces continuu de însuşire
neexplicitată a diferitelor limbaje, un proces cu trepte succesive determinate de
principalele etape ale vieţii omului, cu insistenţe pe trepte atunci când este vorba de
pregătirea unei categorii de vârstă, cu accent asupra aptitudinilor şi exerciţiului în cazul
unor acte cu caracter particular. întreg procesul educativ este deci determinat de funcţia
actelor pentru care se pregătesc cel sau cei care îşi însuşesc diferitele limbaje, de
necesităţile de a stabili comunicări între eu şi alţii în sensul cel mai larg al cuvântului —
eul fiin d totodată parte integrantă a grupului social sau putând fi chiar un grup social,
noi. Tezaurul de date concrete pe care şi le-au însuşit cu acest mod de educare oamenii
mediilor cu cultură orală era, în comparaţie cu datele cunoaşterii noastre de astăzi, fără
îndoială limitat, şi pentru cultura tradiţională românească el este, în general, astăzi
cunoscut. Dar limitele tezaurului, ale corpusului de fapte, nu implicau limitarea
numărului limbajelor folosite şi nici a posibilităţilor de a le corela în funcţie de
categoria mesajului ce se cerea exprimat.
Însuşirea acestui sistem complex de comunicare cu modalităţile educaţiei orale şi
folosirea lui fără greş în curs de multe generaţii este greu de conceput dacă nu luăm în
considerare caracterul formalizat al bunurilor culturii populare, al producţiilor
folclorice. Acest lucru a fost sesizat mai de mult pentru poezia orală, atunci când s-a
subliniat rolul mnemotehnic al formulelor, al locurilor comune, al versurilor călătoare,
care intră în construcţia poeziei populare.
În 1913, Delavrancea arăta în discursul său de recepţie de la Academia Română,
că poezia populară operează cu un arsenal de mijloace de expresie. Folcloriştii au
remarcat de atunci că sistemul de versificaţie are caracterul unui cod şi C. Brăiloiu i-a
consacrat o lucrare importantă (Le vers populaire roumain chante', Paris, 1956). Milman
Parry a dezvăluit caracterul formalizat al epitetului homeric şi strânsa lui legătură cu
metrul şi ritmul versului în ansamblul formulelor poeziei homerice (L’ épithète
traditionnelle dans Homère, Paris, 1928). A. B. Lord a precizat apoi, în urma cercetărilor
de teren făcute în Iugoslavia, caracterul funcţional al formulelor în epica sud-slavă (The
Singer of Tales, New York, 1957). Pe aceeaşi linie am scos în relief rolul formulelor
iniţiale şi finale ale versurilor de invocare ca mod de stabilire a mesajului şi de indicare
a naturii lui şi, în general, caracterul formalizat al literaturii orale (Die Funktion der
Anfangs tind Schlussformeln in rumănischen Mărchen — Volksiiber-lieferung,
GSttingen, 1968, p. 321 —326 şi Der formelhafte Charakter der Volksdichtung"
Deutsches Jahrbuch fur Volkskunde", 14, 1967, p. 1-15).
Cercetările mai noi tind să arate însă că formalizarea merge în literatura orală mult
Mihai Pop – Rolul educaţional al limbajului culturii populare 5

mai departe. Limbajul poeziei orale operează cu un cod propriu. Creaţiile fiecărei
categorii ale prozei sau poeziei narative au modele proprii. Obiceiurile vieţii de familie
constituie un sistem coerent. Fiecare din ele modelează principiile riturilor de trecere
formulate de A. van Gennep. Aşa, de pildă, obiceiurile de înmormântare cunosc cele trei
etape proprii oricărui rit de trecere, despărţirea de categoria socială anterioară, trecerea
propriu-zisă şi integrarea în categoria următoare. Dar integrarea în rândul neamurilor
celor morţi se face în aceste obiceiuri pe planul mitului. Mitul se îmbină cu realitatea,
pentru a nu ştirbi integritatea modelului (v. M. Pop. Mitul marii treceri, „Folclor
literar“, II, Timişoara, 1968, 79-90). Codul de comunicare al literaturii orale, modelele
diferitelor categorii ale naraţiunilor, sistemul bine structurat al obiceiurilor în ansamblul
lor sau modelul general al obiceiurilor de familie se obiectivează în forme variate în
fiecare creaţie a literaturii orale, respectând gramatica fiecărui limbaj, modelul fiecărei
categorii. Ca şi gramatica limbii materne, ele sunt în sensul lui Cl. Levi-Strauss
inconştiente numai fiindcă nu au fost codificate şi exprimate în limbaj ştiinţific de către
membrii mediilor de cultură orală.
M-am referit acum doar la limbajul poeziei orale, unde încercările de a descifra
gramaticitatea sunt mai cunoscute. Dar aceasta este fără îndoială situaţia şi în muzică, şi
în coregrafie, şi în limbajul gesturilor, mimicii, modurilor de comportare.
Putem deci vorbi şi pentru celelalte limbaje ale culturii orale de un grad de
gramaticalitate similar celui al poeziei. Existenţa unei gramatici, pe care de abia de
acum încolo urmează să o elaborăm pentru fiecare limbaj, explică uşurinţa cu care se
înnoiesc şi se transmit în societăţile cu cultură orală bunurile culturale, fiindcă fiecare
limbaj este un sistem, o structură cu posibilităţi de autoreglare, deci cu dinamică
proprie. Prezente nereflectat în mintea mediilor cu cultură orală, gramaticile diferitelor
limbaje, ale diferitelor categorii modelate stau deci la baza sistemului educaţional
tradiţional, îi asigură coerenţa şi utilitatea în formarea personalităţii membrilor şi
grupurilor sociale cu cultură orală, şi posibilitatea de a crea o cultură proprie.

Mihai Pop

(Comunicare prezentată la simpozionul “Educaţie şi limbaj”, Bucureşti, oct.

1970, apărută în vol. colectiv Educaţie şi limbaj, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, p. 139-144)