Dreptul public

Caracteristic dreptului public este raportul de subordonare dintre subiectele raportului

juridic. Normele dreptului public au în vedere interesele generale ale statului sau ale unei anumite
colectivităţi (şi nu interesele strict personale ale cetăţenilor).
Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea ca întotdeauna unul dintre subiectele
sale este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află în poziţie de titulare egale de drepturi şi
obligaţii. Pe cale de consecinţă, actul de drept public se bucură de prezumţia de legalitate şi are
caracter obligatoriu şi executoriu (fiind, în general, unilateral).
Sub aspectul tehnicii juridice (adică a modului de redactare a conţinutului normelor juridice),
se poate observa că normele din dreptul public sunt imperative, rigide (impun, ca regulă, o anumită
conduită).
Principalele ramuri de drept public:
- Dreptul penal (reglementează, prin Codul Penal şi alte legi speciale, care din acţiunile sau
inacţiunile oamenilor au caracter penal şi astfel necesită o tragere la răspundere a persoanei sau
persoanelor vinovate);
- Dreptul procesual penal (reglementează, în principal, modul de desfăşurare a proceselor
privind săvârşirea de infracţiuni);
- Dreptul constituţional (reglementează, printre altele, organizarea etatică a statului);
- Dreptul administrativ (norme juridice care se referă la organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice);
- Dreptul financiar (reglementează politica financiar-fiscală statului);
- Dreptul bancar (reglementează activitatea băncilor şi a altor instituţii de credit);
- Dreptul securităţii sociale (se referă la asigurările sociale şi la asistenţa socială) etc.

Dreptul privat
Normele dreptului privat au în vedere interesele personale ale cetăţenilor. Raporturile de
drept privat sunt caracterizate de o egalitate a subiectelor raportului juridic.
Părţile se află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii, iar actele juridice, de regulă
bilaterale, sunt guvernate de principiul libertăţii de voinţă şi consensualismului.
Normele de drept privat sunt, în principiu, permisive, flexibile, şi permit ca părţile să
negocieze de comun acord finalitatea acestora.
Principalele ramuri de drept privat:
- Dreptul civil (reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile
figurează ca subiecte egale în drepturi, unele raporturi personale legate de individualitatea persoanei,
precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective, în calitatea lor de
participante la raporturile juridice civile);
- Dreptul procesual civil (reglementează modul de desfăşurare a proceselor în instanţă,
altele decât cele cu caracter penal);
- Dreptul comercial (se preocupă de relaţiile sociale cu caracter de comercialitate);
- Dreptul muncii (cuprinde normele juridice aplicabile relaţiilor individuale şi colective
care se nasc între patroni (persoane fizice sau persoane juridice) şi salariaţii care prestează muncă sub
autoritatea lor. Izvorul acestor relaţii îl constituie, ca regulă, contractul individual de muncă);
- Dreptul familiei (se referă la relaţiile sociale ce au la bază familia);
- Dreptul internaţional privat (reglementează raporturile juridice dintre persoane fizice sau
juridice ce au în componenţă un element de extraneitate) etc.
 Normele de drept
Norma de drept (norma juridică) este o regulă de conduită generală, impersonală şi
obligatorie, instituită sau sancţionată de autoritatea publică, aplicată din conştiinţa juridică a oamenilor
şi, în caz de abatere, prin constrângerea asigurată de autoritatea publică.
Norma juridică se caracterizează prin:
1. generalitate, manifestată prin aceea că regula de conduită prescrisă este tipică, ea
urmând să se aplice ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei;
2. impersonalitate, în sensul că se adresează unui număr nedeterminat de persoane;
3. obligativitate, în sensul că reprezintă o dispoziţie care trebuie aplicată, la nevoie, prin
intervenţia forţei de constrângere a autorităţii publice;
4. continuitate, se aplică de număr nedefinit de ori pe durata cât este în vigoare;
5. validitate, în sensul că norma trebuie să fie în vigoare şi să existe un act legal al emiterii
ei.
După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în:
- Norme imperative (sau categorice) sunt normele de la dispoziţia cărora nu se admite nici
o derogare, sub sancţiune;
- Norme pemisive (sau dispozitive) sunt normele care lasă subiectelor de drept latitudinea
de a-şi alege comportarea în ipoteza dată.
Elementele normei juridice sunt: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.

Stat de drept

(3) Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si
libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic
reprezinta valori supreme, in spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si idealurilor
Revolutiei din decembrie 1989, si sunt garantate. Noțiunea Stat de drept este, în general, utilizată
pentru a sublinia diferențele existente între regimurile democratice și regimurile
autoritare(dictatoriale). În teoria politică, prin stat de drept se înțelege un stat bazat pe o ierarhie a
normelor generatoare de ordine juridică. În statul de drept, statul este garantul libertăților și drepturilor
individuale, totodată, asigurând securitatea internă și externă a cetățenilor prin instituții democratice.
Instituția superioară căreia i se subsumează alte legi și norme este Constituția. Din perspectiva statului
de drept, Constituția - ca normă superioară - este o expresie a cetățenilor și reprezintă puterea
populară. Prin mecanismele democratice de control prevăzute într-un stat de drept este asigurată
conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.

Separaţia puterilor de stat- Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si

echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca. Conform acestui model, puterea statului
trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea
mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor
moderne, unde este vorba de puterilelegislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții
nu au voie să se afle în aceeași mână. Puterea legislativă este limitată şi controlată prin controlul
constituţionalităţii legilor exercitate de Curtea Constituţională şi prin alegeri parlamentare periodice.
Puterea executivă este limitată şi controlată prin responsabilitatea faţă de Parlament, prin răspunderea
ministerială, prin posibilitatea suspendării şi a demiterii Preşedintelui României, prin controlul
judecătoresc pe calea contenciosului administrativ şi supunerea faţă de lege a administraţiei, prin
controlul de constituţionalitate asupra ordonanţelor Guvernului, precum şi prin alegerea periodică a
unor autorităţi administrative locale. Desfăşurarea legală şi corectă a alegerilor este controlată de
instanţele judecătoreşti (iar în cazul alegerilor prezidenţiale, de Curtea Constituţională
 Independenţa justiţiei- consacrată formal şi garantată ca „valoare supremă” în statul
român (art. 1, alin. (3)), susţinută de instituţii şi precum inamovibilitatea judecătorească şi Consiliul
Suprem al Magistraturii, ea reprezintă un capitol în privinţa căruia ţara noastră a fost multă vreme şi a
rămas deficitară faţă de standardele europene, din punct de vedere al negociatorilor tratatului de
aderare a României la UE. Gradul de independenţă a justiţiei depinde însă de foarte mulţi factori;
consacrarea constituţională singură este tot atât de eficientă ca şi în cazul unei eventuale rezolvări a
subdezvoltării economice ori eliminări a corupţiei prin stipularea în legea constituţională a unor
dispoziţii care să interzică respectivelor fenomene să se producă. O importanţă mult mai mare revine
legilor de organizare judecătorească, reglementării cazurilor de incompatibilitate, politicii de personal
în selectarea magistraţilor şi în privinţa promovării profesionale, asigurării unui statut social
corespunzător pentru magistraţi precum şi a unui număr suficient de posturi pentru a evita
supraaglomerarea completelor de judecată. Sub toate aceste aspecte, percepţia publicului este încă,
preponderent negativă.

Noţiunea de constituţie
Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin constituo (=a
statornici, a aşeza cu temei). În Roma antică, împăraţii adoptau aşa numitele constituţii imperiale
(edict, decret, mandat sau rescript), formal subordonate legilor (adoptate de adunările poporului) şi
actelor Senatului. În fapt însă, prin renunţarea la convocarea adunărilor poporului şi în urma
subordonării absolute a Senatului faţă de puterea imperială, constituţiile adoptate de împăraţi au ajuns
(începând din prima jumătate a secolului I după Hristos) principalele surse formale ale dreptului
roman imperial. Acest fapt a ocazionat asocierea semnificaţiei de “lege fundamentală” cuvântului
“constituţie”.
Claritatea şi previzibilitatea normelor de drept public sunt asigurate într-o măsură
considerabilă în cazul în care legii fundamentale scrise i se conferă o forţă juridică superioară oricărei
alte reglementări, scrise sau cutumiare.
Sub aspect formal, o constituţie este o lege fundamentală, intitulată de regulă chiar
“constituţie”1, adoptată de o adunare special constituită – adunarea constituantă – conform unei
proceduri speciale, deosebite de cea a adoptării legilor ordinare, şi care are o forţă juridică superioară
celorlalte legi.
Sub aspect material, constituţia include toate reglementările, indiferent de sursa lor formală,
referitoare la instituirea şi exercitarea puterii în stat, raportul dintre puterile statului, precum şi
drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte, noţiunii de constituţie în sens material îi sunt
subsumabile nu numai reglementările cuprinse în actul intitulat „constituţie” (=constituţia în sens
formal), ci şi o serie de reglementări cuprinse în legi organice2 sau ordinare (legea electorală, legea
partidelor politice, legea cetăţeniei, legile privind organizarea Curţii Constituţionale, a Guvernului sau
a altor autorităţi publice), în acte ale Guvernului (de exemplu, ordonanţa de urgenţă privind regimul
stării de asediu şi regimul stării de urgenţă), hotărâri ale Parlamentului (regulamentele Parlamentului)
sau chiar în cutume3. Chiar şi unele reglementări constituind izvoare semnificative sau principale
pentru alte ramuri de drept conţin norme subsumabile noţiunii de constituţie în sens material. Avem în
vedere Codul civil, Codul familiei, Codul penal, Codul muncii Codul de procedură civilă sau Codul de
procedură penală. După cum am precizat de altfel mai sus, anumite norme sau instituţii juridice din
dreptul civil, dreptul penal sau din dreptul procesual au un rol important în configurarea fizionomiei
1
Nu însă întotdeauna: denumira oficială a Constituţiei germane din 1949 este de “Lege fundamentală a
Republicii Federale Germania”.
2
Noţiunea de “lege organică” apare în doctrina constituţională franceză. Aceste legi, reprezentând o “prelungire
a Constituţiei” regelmentează anumite domenii privind organizarea şi funcţionarea unor organe sau autorităţi
publice. În dreptul românesc, legile organice sunt cele care reglementează un domeniu dintre cele prevăzute în
art. 73, alin. (3) al Constituţiei. Lista acestor domenii fiind destul de lungă, legea organică, în concepţia
constituantului român, are o accepţiune mult mai largă decât cea din doctrina franceză.
3
Cu privire la cutumă ca izvor al dreptului constituţional, vezi Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii
politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, pp. 81-86. Lucrarea va fi citată în cele ce urmează
prescurtat: T. Drăganu, Dr. const.
politice şi juridice a unui stat. Ele constituie totodată modalităţi de concretizare a garanţiilor unor
drepturi şi libertăţi consacrate constituţional.
După cum se poate observa cu uşurinţă, noţiunea de constituţie în sens material este cu mult
mai largă decât cea de constituţie în sens formal. Practic întotdeauna, prima noţiune este inclusă în cea
de-a doua. Destul de rar ce-i drept, apar şi situaţii în care în legea fundamentală se găsesc norme
reglementând relaţii relativ puţin importante din viaţa socială, neîncadrabile sub aspect material în
constituţie, dar care îndeplinesc totuşi criteriile formale, având în consecinţă forţa juridică a unei
reglementări constituţionale.

Controlul de constituţionalitate
I. Necesitatea controlului de constituţionalitate

Ca lege fundamentală a statului, constituţia cuprinde nu numai reguli privitoare la organele

de stat şi la procedura legislativă, ci şi un catalog al drepturilor şi libertăţilor fundamentale; ea apare
deci nu doar ca un sistem de norme procedurale, ci ca un ansamblu de reguli de fond. Încălcarea unor
norme privind drepturile individului constituie cea mai evidentă manifestare abuzivă a puterii
legiuitoare, iar într-un sistem politic bazat pe atribuirea celor mai largi prerogative către parlament,
această încălcare riscă să rămână nesancţionată.4 De altfel, nici încălcarea dispoziţiilor organizatorice
ale constituţiei nu este nici pe departe lipsită de urmări. Chiar dacă scurtarea sau simplificarea unor
proceduri constituţionale sau încălcarea limitelor stricte a unor competenţe pare să rezolve practic şi
expeditiv o problemă urgentă, o asemenea soluţie deschide poarta unor abuzuri imprevizibile şi mult
mai grave în viitor. Prin urmare garanţia supremaţiei constituţiei implică existenţa unui mecanism care
să lipsească de efecte actele contrare dispoziţiilor constituţionale.
Un asemenea mecanism trebuie în primul rând să vizeze actele puterii legislative. Controlul
constituţionalităţii legilor nu epuizează însă domeniul controlului de constituţionalitate. Actele emise
de guvern în urma delegării legislative5 pot de asemenea să contravină legii fundamentale. Legea de
abilitare poate fi constituţională, însă guvernul poate reglementa depăşind limitele acesteia sau
încălcând drepturi fundamentale garantate de constituţie. Probleme de acest gen mai pot să apară în
statele federale, în privinţa conflictelor de competenţă între federaţie şi state sau în cazul unei legi
statale care contravine unei legi federale. De asemenea anumite litigii de natură electorală pot privi
alegerea unor autorităţi constituţionale sau rezultatele unui referendum. Între autorităţile publice mai
pot surveni (alte) conflicte cu privire la interpretarea unor dispoziţii constituţionale. Controlul de
constituţionalitate trebuie prin urmare să se întindă dincolo de domeniul strict al controlului
constituţionalităţii legilor, să privească şi alte acte şi, în anumite împrejurări, să se extindă asupra unor
fapte care au relevanţă în viaţa politică şi constituţională a statului. Toate aceste modalităţi de control
au ca element comun interpretarea constituţiei, în raport cu anumite legi sau cu dispoziţii concrete
ale acestora, cu alte acte normative ori individuale sau cu anumite fapte.
Latura cea mai importanţă a controlului de constituţionalitate o reprezintă controlul
constituţionalităţii legilor. În mod normal, un asemenea control este realizat de un organ
4
Trebuie să precizăm că atribuţiile parlamentului în materie de legiferare nu s-au cristalizat decât treptat. În
Anglia, Parlamentul avea iniţial rolul de a stabili, ca instanţă supremă, conţinutul cert şi definitiv al „legii” (în
sensul de „lege a ţării”, lege comună sau „common law”, cu caracter preponderent cutumiar), treptat hotărârile
acestuia au dobândit un caracter general, statuând dincolo de limitele cazului examinat. La origine competenţa
primordială a acestei adunări era eminamente judiciară. Chiar şi în prezent, Camera Lorzilor mai păstrează
atribuţiile de instanţă supremă a Regatului Unit. O competenţă judiciară reziduală întâlnim şi în cazul Senatului
SUA, în ceea ce priveşte procedura de „impeachment”. Vezi pentru detalii în privinţa Parlamentului englez,
Charles Howard McIllwain, The High Court of Parliament and its Supremacy. An Historical Essay on the
Boundaries between Legislation and Adjudication in England, New Haven: Yale University Press, London:
Henry Frowde Oxford University Press, !910 (Reprint Edition 1979 by Arno Press Inc.), în special pp. 3-38,
103-104, 109-246.
5
Iar în cazul ordonanţelor de urgenţă prevăzute de art. 115, alin. (4), chiar şi în absenţa unei delegări legislative
exprese.
independent, altul decât cel care a elaborat norma juridică supusă controlului. Este de precizat că, în
cazul exercitării unui asemenea control, constatarea încălcării de către legiuitor a dispoziţiilor legii
fundamentale nu are drept consecinţă abrogarea sau “anularea” legii – conform exigenţelor
principiului separaţiei puterilor în stat, doar parlamentul poate abroga o lege – ci doar lipsirea ei de
efecte, fie faţă de părţile unui litigiu, fie faţă de toţi subiecţii de drept. Practic însă, consecinţa
declarării neconstituţionalităţii este aceeaşi cu a abrogării: legea neconstituţională nu se mai aplică.

Atribuţiile Curţii Constituţionale

Conform art. 146 al Constituţiei, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate
în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la
cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau
a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Atribuţiile Curţii pot fi clasificate în atribuţii de control (control de constituţionalitate a

legilor, a tratatelor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor: pct. a, b, c şi d; control al
constituţionalităţii unor fapte sau activităţi privind partidele politice: pct. k; controlul respectării unor
proceduri legale: pct. f, i şi j), atribuţii de constatare (pct. g), de soluţionare a unor conflicte de natură
constituţională (pct. e) şi atribuţii de consultare (pct. h). Este de precizat că enumerarea atribuţiilor din
art. 146 al Constituţiei nu mai are un caracter limitativ: la pct. l se prevede posibilitatea stabilirii, prin
lege organică a unor noi atribuţii.

Principiile organizării judiciare

 Art. 1. - (1) Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
(3) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.
Art. 2. - (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(2) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
e) instanţe militare;
f) judecătorii.
Art. 3. - Competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de lege.
Art. 4. - (1) În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
(2) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
Art. 5. - Ministerul Justiţiei asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public.

Instanţele judecătoreşti

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

SECŢIUNEA 1 Organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Art. 18. - (1) În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate
juridică şi cu sediul în capitala ţării.
(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti,
potrivit competenţei sale.
(3) Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator principal de credite.
(4) Cheltuielile necesare funcţionării se finanţează din bugetul de stat.
Art. 19. - (1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi judecători.
(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia
comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal -, Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, fiecare având competenţă proprie.
Art. 20. - (1) În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează magistraţi-asistenţi, stabiliţi prin statul de funcţii.
(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cuprinde în structură Cancelaria, direcţii, servicii şi birouri, cu personalul stabilit prin statul
de funcţii.

CAPITOLUL II Curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile

SECŢIUNEA 1 Organizarea curţilor de apel, a tribunalelor, a tribunalelor

specializate şi a judecătoriilor

Art. 35. - (1) Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi
tribunale specializate, potrivit anexei nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.
(2) În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze
comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,
precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
Art. 36. - (1) Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi
au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.
(2) Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului
Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.
Art. 38. - (1) Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti,
potrivit anexei nr. 1.
Codul Civil al României*)

Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane

Dreptul la viaţa privată

Art. 71. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.
(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în
domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor
prevăzute la art. 75.
(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor
documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia
ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Atingeri aduse vieţii private

Art. 74. - Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii
private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul
celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau
utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul
acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă
în mod legal;
e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de
lege;
f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă,
personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de
asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de
diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv
rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără
acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a
datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale
membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul
de a dispune de ele.

Trăsături caracteristice ale raporturilor juridice de muncă

În literatura de specialitate este general acceptat că raportul juridic de muncă prezintă anumite
trăsături specifice care îl deosebesc de alte raporturi juridice care presupun prestarea unei anumite
activităţi:
- subiectul care se obligă să presteze munca este întotdeauna o persoană fizică, iar subiectul în
favoarea căruia se prestează munca poate fi o persoană juridică (de regulă) sau fizică;
- raportul individual de muncă este unul bipartit, fiind exclusă pluralitatea de subiecte;
- prestarea muncii sau punerea la dispoziţia angajatorului a forţei de muncă exprimă
exercitarea liberă, realizarea dreptului la muncă;
- raportul juridic de muncă este unul personal (intuitu personae) atât în ceea ce îl priveşte pe
salariat cât şi în ceea ce îl priveşte pe angajator;
 - obligaţia de a presta munca trebuie executată personal de cel ce şi-a asumat-o, această
obligaţie neputând fi îndeplinită prin reprezentant;
- raportului juridic de muncă presupune subordonarea faţă de angajator a celui care prestează
munca;
- forţa de muncă se consumă în procesul muncii prin prestaţii succesive care au caracter
ireversibil;
- raportul juridic de muncă presupune obligaţia de a pune la dispoziţia angajatorului forţa de
muncă şi nu în mod necesar obligaţia de a obţine un anumit rezultat;
- munca prestată trebuie să fie retribuită conform legii şi negocierii părţilor;
- raportul juridic de muncă presupune protecţia multilaterală a salariatului;
- raportul juridic de muncă are ca izvor contractul de muncă.

Clauza de conştiinţă. Nereglementată de lege, dar admisă în literatura de specialitate,

această clauză presupune că salariatul este în drept să nu execute un ordin legal de serviciu în măsura
în care, dacă l-ar pune în aplicare, acest lucru ar contraveni conştiinţei sale.
Această clauză ar putea fi regăsită în contractul individual de muncă ale realizatorilor sau
redactorilor din mass-media, eventual în sectorul creaţiei culturale sau ştiinţifice. Clauza poate fi
fundamentată pe raţiuni de ordin religios (spre exemplu: refuzul de a scrie critic la adresa unui cult sau
de a face propagandă ateistă), pe raţiuni de ordin moral (spre exemplu: refuzul de a realiza materiale
din care să rezulte apologia unui anumit mod de viaţă) sau politic (spre exemplu: refuzul de a realiza
materiale critice în legătură cu ideologia sau platforma unui partid politic).
Efectul existenţei unei asemenea clauze este acela că în cazul refuzului întemeiat de a executa
un ordin de serviciu, care intră în contradicţie cu principiile salariatului, acesta nu va putea fi
considerat răspunzător din punct de vedere disciplinar.

Concedierea

Interdicţii la concediere
Concedierea, ca încetare/denunţare a contractului individual de muncă din iniţiativa
angajatorului, poate surveni fie pentru motive care ţin de persoana salariatului, fie pentru motive care
nu ţin de acesta.
Reglementarea concedierii în Codul muncii începe prin stipularea unor norme de protecţie
care au în vedere pe de o parte interzicerea discriminărilor şi persoanele care exercită în mod legal
dreptul la grevă sau alte drepturi sindicale; pe de altă parte, prin articolul 60, se interzice în mod
expres concedierea salariaţilor în următoarele situaţii:
1. pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii;
2. pe durata concediului pentru carantină;
3. pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat la
cunoştinţă de acest fapt, anterior emiterii deciziei de concediere;
4. pe durata concediului de maternitate;
5. pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau în cazul
copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de 3 ani;
6. pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în
cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
7. pe durata îndeplinirii serviciului militar;
8. pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în
care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri repetate săvârşite
de către acel salariat;
9. pe durata concediului de odihnă.
Conform legii, aceste interdicţii suportă o singură excepţie şi anume concedierea pentru
motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului (insolvenţei) angajatorului.
 Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului
Angajatorul are posibilitatea aplicării acestei sancţiuni în două situaţii ipotetice:
• săvârşirea unei singure abateri disciplinare grave prin care activitatea angajatorului este
semnificativ perturbată;
• săvârşirea mai multor abateri de acelaşi fel sau diferite, pentru care salariatul a mai fost
sancţionat sau, deşi nesancţionat, termenele de constatare a abaterii şi de aplicare a sancţiunii nu au
expirat.
În ambele cazuri fapta sau faptele salariatului trebuie să ducă la concluzia că acesta nu mai
poate fi menţinut în funcţie, că raportul juridic de muncă nu mai poate continua.
Concedierea disciplinară presupune emiterea de către angajator a unei decizii scrise în termen
de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, dar nu mai târziu
de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

2. Art. 61 lit. b din Codul muncii: concedierea în cazul în care salariatul este arestat
preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală.

3. Art. 61 lit. c din Codul muncii: concedierea în cazul în care prin decizia organelor
competente de expertiză medicală se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce
nu permite ca acesta să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.
4. Art. 61 lit. d din Codul muncii: concedierea în cazul în care salariatul nu corespunde
profesional locului de muncă în care este încadrat.
Necorespunderea profesională a fost definită ca fiind acea împrejurare de natură obiectivă sau
subiectivă care conduce la obţinerea unor performanţe profesionale mai scăzute decât cele pe care, în
mod rezonabil, angajatorul este îndrituit a le aştepta de la un salariat.
Concedierea salariatului pentru motivul necorespundere profesională poate fi dispusă numai
după evaluarea prealabilă a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel naţional sau la nivel de ramură de activitate aplicabil, precum şi
prin regulamentul intern.
5. Art. 61 lit. e din Codul muncii: concedierea în cazul în care salariatul îndeplineşte
condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.

Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului

Conform art. 65 din Codul muncii, acest tip de concediere reprezintă încetarea contractului
de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe
motive fără legătură cu persoana acestuia.
Acest tip de concediere poate interveni ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor
tehnologice sau a reorganizării activităţii.
Prin concedierea colectivă, în sensul Codului muncii, se înţelege concedierea, într-o perioadă
de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui
număr de:
a. cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi mai mult de 20 şi
mai puţin de 100 de salariaţi;
b. cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin
100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi;
c. cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul are cel puţin 300 de salariaţi.
 Demisia

Expresie a libertăţii muncii, demisia reprezintă denunţarea contractului individual de muncă

de către salariat. Actul unilateral de voinţă a salariatului trebuie exprimat într-o notificare scrisă care
nu trebuie motivată (dar care trebuie comunicată angajatorului).
Demisia nu este o cerere de încetare a contractului individual de muncă, ci o notificare fermă
a încetării acestuia. Demisia nu poate fi refuzată deoarece este un act unilateral, o denunţare permisă
de lege, iar aprobarea angajatorului nu este necesară (după cum şi motivarea demisiei e facultativă).
Totuşi, o denunţare intempestivă a contractului de muncă de către salariat ar putea fi de natură
să aducă prejudicii angajatorului. Prin urmare, salariatul care demisionează este obligat să acorde şi să
respecte un termen de preaviz, timp în care eventual angajatorul i-ar putea căuta un înlocuitor.
Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau după caz
cel stabilit prin contractul colectiv de muncă aplicabil şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice
pentru salariaţii cu funcţii de execuţie şi, respectiv, 30 de zile calendaristice în cazul celor care ocupă
funcţii de conducere. Pe durata preavizului contractul de muncă îşi produce toate efectele.
Nerespectarea preavizului poate atrage aplicarea de sancţiuni disciplinare de către angajator.
În situaţia în care în perioada de preaviz contractul e suspendat, conform legii şi termenul de preaviz
va fi suspendat în mod corespunzător.
În mod excepţional, salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu-şi îndeplineşte
obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă.
Contractul de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării
totale ori parţiale la acest termen de către angajator.
Termenul de preaviz curge de la data comunicării demisiei către angajator.
Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia
prin orice mijloc de probă. La demisie se poate apela indiferent de tipul contractului individual de
muncă (în sensul că acesta poate fi încheiat fie cu normă întreagă, fie cu timp parţial, pe durată
determinată sau nedeterminată).

Efectele contractului colectiv de muncă

În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. 1 din Codul muncii şi ale art. 11 alin. 1 din Legea
nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă îşi produc efecte:
a) pentru toţi salariaţii angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la
acest nivel;
b) pentru toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru
care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, la acest nivel;
c) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă;
d) pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului colectiv la
nivel naţional.
Art. 247 din Codul muncii mai dispune că în cazul în care la un nivel de angajator, grup de
angajatori sau ramură nu exista contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel superior.
Se prevede că părţile au obligaţia să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat
la nivel de grup de angajatori şi ramură de activitate, angajatorii în cazul cărora se aplică clauzele
negociate. În cazul contractelor încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unităţile componente ale
acestora stabilesc şi se precizează de către părţile care negociază contractul colectiv de muncă (art. 13
din Legea nr. 130/1996).
Dispoziţiile citate sunt favorabile salariaţilor şi se aplică indiferent dacă aceştia erau sau nu
membri de sindicat, ori dacă erau angajaţi sau nu la data încheierii contractului aplicabil. Se consideră
că situaţia este firească şi pentru angajatorii parte a contractului, dar şi că este discutabilă atunci când
angajatorul nu este nici măcar membru al unei organizaţii patronale care a încheiat contractul
respectiv.
 CODUL DEONTOLOGIC AL JURNALISTULUI

ELABORAT DE CONVENTIA ORGANIZATIILOR DE MEDIA

PREAMBUL

Prezentul Cod Deontologic a fost elaborat în de organizatiile membre în Conventia Organizatiilor de Media.Prevederile prezentului Cod
Deontologic sunt liber consimtite de jurnali s tii membri ai organizatiilor profesionale, patronale si sindicale, semnatare ale Statutului
Jurnalistului adoptat de catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 – 11 iulie 2004.Aplicarea prevederilor Codului
Deontologic se va realiza prin grija organelor specializate ale fiecarei organizatii semnatare a Statutului Jurnalistului.În cuprinsul prezentului
Cod, notiunea de interes public va fi înteleasa pornind de la urmatoarele premise :

- Orice chestiune care afecteaza viata comunitatii este de interes public. Acesta nu se rezuma numai la aspectele politice, ci include orice alta
împrejurare care prezinta interes pentru comunitate.

- Interesul public nu priveste doar ceea ce autoritatile considera ca este de interes public.

- Modul în care functioneaza si actioneaza guvernul, autoritatile ori institutiile publice, precum si orice alta entitate care utilizeaza bani
publici sau care afecteaza interesul comunitatii este de interes public major.

- Toate actiunile, omisiunile, gesturile si cuvintele demnitarilor, politicienilor si ale tuturor functionarilor publici legate de exercitarea
functiei lor sunt de interes public major. Viata privata a acestora este de interes public atunci când are relevanta pentru exercitarea functiei.

- Având în vedere contributia autoritatilor la gestionarea puterii si a serviciilor publice, critica adusa acestora se bucura de un interes public
major.

- Atunci când nu exista un interes public evident, libertatea de exprimare nu poate fi limitata decât de interesul protejarii unui alt drept
fundamental.

- Orice informatii privind încalcarea drepturilor omului – asa cum sunt acestea definite în documentele internationale ratificate de România –
sunt de interes public major.

1. ROLUL JURNALISTULUI

1.1. Jurnalistul este dator sa exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat.Jurnalistul se
bucura de o protectie sporita în exercitarea acestui drept datorita rolului vital, de aparator al valorilor democratice, pe care presa îl
îndeplineste în societate. 1.2. Jurnalistul este dator sa caute, sa respecte si sa comunice faptele - asa cum acestea pot fi cunoscute prin
verificari rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat. 1.3. Jurnalistul este dator sa exprime opinii pe o baza factuala. În
relatarea faptelor si a opiniilor, jurnalistul va actiona cu buna-credinta. 1.4. Jurnalistul este dator sa semnaleze neglijenta, injustitia si abuzul
de orice fel. 1.5. În demersul sau de a informa publicul, jurnalistul este dator sa reflecte societatea în ansamblul si diversitatea ei, acordând
acces în presa si opiniilor minoritare si individuale. Publicul are dreptul sa cunoasca nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu
indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sunt cerinte ale pluralismului,
tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu exista societate democratica. 1.6. Profesia de jurnalist implica drepturi si obligatii, libertati si
responsabilitati.

2. CONDUITA PROFESIONALA

2.1. Respectarea drepturilor omului În exercitarea rolului sau de garant al democratiei, presa are datoria primordiala de a respecta
drepturile omului. Astfel : 2.1.1. Jurnalistul este dator sa respecte prezumtia de nevinovatie. 2.1.2. Jurnalistul este dator sa respecte viata
privata a persoanei (inclusiv aspectele care tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul în viata privata este permis atunci când
interesul public de a afla informatia prevaleaza. În acest context este irelevant daca o persoana publica a dorit sau nu sa dobândeasca aceasta
calitate. O activitate nu este privata doar pentru motivul ca nu este desfasurata în public. 2.1.3. Jurnalistul este dator sa tina cont de interesul
legitim al minorului. El va proteja identitatea minorilor implicati în infractiuni, ca victime sau ca autori, cu exceptia situatiei în care interesul
public cere ca acestia sa fie identificati, sau la solicitarea expresa a parintilor sau a reprezentantilor lor legali, în vederea protejarii interesului
superior al minorului. 2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamitatilor, infractiunilor, cu precadere cele ale agresiunilor sexuale, nu
trebuie sa fie dezvaluita, cu exceptia situatiei în care exista acordul al acestora sau când un interes public major prevaleaza. De acelasi regim
beneficiaza si persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilitati, refugiati, etc.). 2.1.5. Jurnalistul este dator sa nu discrimineze nici o
persoana pe motive de rasa, etnie, religie, sex, vârsta, orientare sexuala ori dizabilitati si sa nu instige la ura si violenta atunci când relateaza
fapte sau îsi exprima opiniile. 2.2. Regulile redactarii 2.2.1. Informatia trebuie delimitata clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri
rezonabile în acest sens. 2.2.2. Jurnalistul va verifica informatiile în mod rezonabil înainte de a le publica si va exprima opinii pe o baza
factuala. Informatiile vadit neadevarate, sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice sa creada ca sunt false nu vor fi publicate.
2.2.3. În chestiunile despre care relateaza, jurnalistul trebuie sa faca eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor partilor
implicate. 2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citarii. În cazul citarii partiale a unei persoane, jurnalistul are obligatia de a nu
denatura mesajul acelei persoane. 2.3. Protectia surselor 2.3.1. Jurnalistul are obligatia de a pastra confidentialitatea acelor surse care
solicita sa îsi pastreze anonimatul sau a acelor surse a caror dezvaluire le poate pune în pericol viata, integritatea fizica si psihica sau locul de
munca. 2.4. Colectarea informatiilor 2.4.1. Jurnalistul va obtine informatii în mod deschis si transparent. Folosirea tehnicilor speciale de
investigatie este justificata atunci când exista un interes public si când informatiile nu pot fi obtinute prin alte mijloace. Se recomanda ca
utilizarea tehnicilor speciale de investigatie sa fie mentionata explicit în momentul publicarii informatiilor. 2.5. Abuzul de statut
2.5.1. Folosirea statutului de jurnalist pentru a obtine beneficii personale sau în favoarea unor terte parti constituie o grava încalcare a
normelor etice si este inacceptabila. 2.5.2. Jurnalistul nu va accepta daruri în bani sau în natura sau orice alte avantaje care îi sunt oferite în
considerarea statutului sau profesional. 2.5.3. Jurnalistul va evita sa se afle într-o situatie de conflict de interese. Se recomanda separarea
activitatilor editoriale ale jurnalistului de cele politice si economice. 2.6. Independenta 2.6.1. Jurnalistul îsi va exercita profesia conform
propriei sale constiinte si în acord cu principiile prevazute de Statutul Jurnalistului si prezentul Cod Deontologic. 2.7. Corectia erorilor.
Dreptul la replica 2.7.1. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde considera necesar,
jurnalistul poate sa publice si scuze. 2.7.2. Dreptul la replica se acorda atunci când cererea este apreciata ca fiind îndreptatita si rezonabila.
3. DREPTURILE JURNALISTULUI 3.1. Jurnalistul este protejat de tratatele si conventiile internationale la care România este parte si
care garanteaza libertatea de exprimare si liberul acces la informatii, precum si la toate sursele de informare. 3.2. Jurnalistul are dreptul de a
se opune cenzurii de orice fel. 3.3. Protectia secretului profesional si a confidentialitatii surselor este în egala masura un drept dar si o
obligatie al jurnalistului. 3.4. Jurnalistul are dreptul la clauza de constiinta. El are libertatea de a refuza orice demers jurnalistic împotriva
principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri. Aceasta libertate deriva din obligatia jurnalistului de a informa publicul cu buna-
credinta. 3.5. În virtutea bunei practici de separare a activitatilor economice de cele editoriale, jurnalistul are dreptul de a refuza sa atraga
contracte de publicitate sau sponsorizare pentru institutia de presa la care lucreaza. 3.6. Jurnalistul se bucura, potrivit legii, de protectia
drepturilor de autor. 3.7. Jurnalistul îsi afirma dreptul de a fi aparat de catre institutia de presa unde îsi exercita profesia, precum si de catre
asociatia profesionala ori sindicala care îi reprezinta interesele împotriva oricarei presiuni exercitate contra sa, de natura sa determine o
încalcare a conduitei profesionale prevazute de Statutul Jurnalistului si de prezentul Cod Deontologic.

CAPITOLUL I Atribuţiile Ministerului Public

Art. 62. - (1) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(2) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii.
(3) Procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea
umană şi apără drepturile persoanei.
(4) Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte
autorităţi publice.
Art. 63. - Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii:
a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă,
potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi
controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale
dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului
justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă
ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei
în domeniu;
j) verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă;
k) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Art. 64. - (1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu
legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.
(2) În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege.
Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a
conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în
efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.
(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic
superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale.
 (4) Lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror în următoarele situaţii:
a) suspendarea sau încetarea calităţii de procuror, potrivit legii;
b) în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică
rechemarea sa;
c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.
(5) Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de
verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, măsura dispusă, potrivit alin. (4), de procurorul
ierarhic superior.
Art. 65. - (1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului
respectiv.
(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior
din aceeaşi circumscripţie.
(3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau de procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza
direct sau prin procurori anume desemnaţi.
Art. 66. - (1) Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în
mod nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire
dispoziţiile acestuia.
(2) Serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi arhivarea informaţiilor au
obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele şi
toate informaţiile, neprelucrate, deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor.
(3) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) atrage răspunderea juridică potrivit
legii.
Art. 67. - (1) Procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în
aflarea adevărului.
(2) Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate,
potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Consiliul
Superior al Magistraturii intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice formă a
concluziilor.
(3) În procesele penale, la şedinţa de judecată, poate participa procurorul care a efectuat
urmărirea penală sau alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.
Art. 68. - Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale.
Art. 69. - (1) Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea
Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume
desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după
caz, de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, ori de ministrul justiţiei.
(2) Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi
îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu
celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile
dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.
(3) Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie
informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate
pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii.
 ARTICOLUL 30
Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice
fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public,
sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisa.
(3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii.
(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa
finantarii.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si
nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura
nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine
editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului
de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii. Delictele de presa se
stabilesc prin lege.

Categorii ARTICOLUL 73
de legi (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.

(3) Prin lege organică se reglementează:

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.