Copertă

_____________________
Copertă interioară
_______________________
Mesaj IPS Teofan
_________________________
Pr. Ion Vicovan
____________________________________
Context și Justificare
_____________________________________________
Viziune, Misiune, Valori
______________________________
9 mai, Miercuri
18:00 - 20:00 – Dezbatere publică: Există o identitate românească?
Daniel David, Cătălin Turliuc, Eugen Munteanu, Radu Preda (moderator)
Sala „Iustin Moisescu” a Centrului Eparhial Iași

10 mai, Joi

09:00 - 10:30 - Ceremonia de Deschidere

Sala „Iustin Moisescu” - Centrul Eparhial Iași

Discursuri și Mesaje:

IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (MMB)

D-na Mihaela Onofrei, Prorector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
D-l Victor Opaschi, ministru secretar de stat, Secretariatului de Stat pentru Culte
D-l prof. Dr. Daniel Șandru, Coordonator programul Centenar
Delegatul Comitetului Științific al Simpozionului Stăniloae

Moderator: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Facultatea de Teologie, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași
_____________________________________________________________________________
10:30 – 11:30 – Conferință inaugurală:
Dr. Petre Guran: Ideea ortodoxă în expresia istorică a Țărilor Române (secolele XIV-XIX)
Moderator: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Petre Guran
Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române

Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, doctor în istoria

civilizaţiilor (2003), cu o teză intitulată Sfinţenie regală şi putere universală în lumea ortodoxă,
susţinută la Ecole des Hautes Etudes en Science Sociales, Paris; primul director al Institutului
Cultural Român Mihai Eminescu de la Chișinău, fost Secretar de Stat în Ministerul Afacerilor
Externe, fellow al Center for Hellenic Studies, Princeton University, fellow NEC și coordonator
al volumului Impăratul hagiograf. Cultul sfinţilor şi monarhia bizantină şi post-bizantină, New
Europe College, 2001; autor al proiectului de educație alternativă Școala de la
Bunești (www.bunesti.ro).

Sfârșitul Bizanțului, identificat în vulgata istoriografică cu pătrunderea sultanului Mahomed II în

Constantinopol pe 29 mai 1453, surprinde tabloul unei societăți sfâșiate între opțiuni politico-
religioase antagonice. Pentru majoritatea bizantiniștilor din țările est și sud-est europene între
Bizanț și Ortodoxie se pune un semn de egalitate, iar cele două noțiuni funcționează în sistem de
sinonimie sau într-o notă mai emoțională: Bizanțul este patria Ortodoxiei. Or, pe 29 mai 1453
Bizanțul nu mai era ortodox.

Felul în care s-au întrepătruns obiective politice și religioase în deceniile premergătoare acestui
sfârșit seamănă cu fenomenul scurtcircuitului din electricitate. Contopirea obiectivelor a dus la
tensiune, disfuncție și în cele din urmă la prăbușirea sistemului. Prin această imagine vreau să
descriu succesiunea evenimentelor de la conciliul de la Ferrara-Florența până la lunile din urmă
ale Constantinopolului în care s-a consumat și proclamarea oficială a valabilității conciliului, dar
și dezagregarea de facto a Bisericii bizantine. Ceea ce a urmat în doua jumătate a secolului al XV-
lea, creând un mecanism istoric care a continuat până în secolul al XIX-lea, adică reconstrucția
ierarhică a Bisericii în interiorul Imperiului otoman (Balcani și Orientul apropiat), dar și cu extensii
în afara lui spre vestul, estul și nordul Europei, poate fi descirs prin formula ideea ortodoxă.

Această formulă are ca scop să identifice toate circumstanțele istorice și creațiile intelectuale, care
au permis afirmarea și menținerea unei unități civilizaționale într-o arie geografică traversată de
multiple linii de confruntare militară. Iar principala circumstanță istorică a acestui context a fost
supraviețuirea politică a Țării Românești și a Moldovei într-un rol de zonă tampon între multiple
blocuri de confruntare. Grație acestui rol, al centralității lor în raport cu linia de conflict geopolitic,
dar mai ales a tezaurului cultural slavo-bizantin vehiculat, țările române au oferit în secolele XV-
XIX ideii ortodoxe o platformă de coagulare fără de care nu ne putem reprezenta astăzi istoria
creștinismului răsăritean. Particularitatea acestei idei este tocmai caracterul ei eclezial și distanța
precaută față de tentațiile înregimentărilor politico-militare.

Rezultatul celor patru secole de gestație istorică a fost pe de o parte afirmarea noțiunii geo-
religioase și supranaționale de Ortodoxie, pe de altă parte apariția conceptului de națiune ortodoxă
în interiorul fiecărui stat național de pe teritoriul Ortodoxiei. Tensiune dintre cele două concepte a
devenit un element constitutiv al națiunilor moderne din Sud-Estul Europei.

_____________________________________________________________________________

11:30 - 12:00 - Pauză de cafea și fotografie de grup

_____________________________________________________________________________

12:00 - 13:30 - Sesiunea 1 - Credința și cultura - premise ale unității românilor în zorii
modernității

Moderator: Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Dr. Matei Cazacu - Centre National de la Recherche Scientifique, Paris: Construcția
ecumenică a Ortodoxiei românești

Matei Cazacu
Cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Franţa (CNRS

Matei Cazacu – este (din 1979) cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din
Franţa (CNRS) şi (din 1992) conferenţiar la Institut National des Langues et Civilisations
Orientales (INALCO) din Paris. În 1964 a absolvit Liceul Spiru Haret din Bucureşti, iar în 1969
obţine licenţa la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Din 1977 este arhivist
paleograf, diplomat al École Nationale des Chartes din Paris.

Filoxenia, dragostea de străini, ospitalitatea, poruncă fundamentală a Vechiului Testament

(Stejarul din Mamvri), dar și al celui Nou (Matei, 10, 40-42; 25, 35-43, etc), pe românește
„omenia", este fără îndoială o trăsătură de caracter definitorie pentru specificul național. Urmând
pildă patriarhului Avraam, românii au primit și adăpostit de-a lungul secolelor un mare număr de
străini, pe unii de bună voie, pe alții de nevoie, cu care s-au încuscrit asimilându-i și
transformându-i, pe ei și pe urmașii lor, în buni români (în cele mai multe cazuri).

Biserică Ortodoxă a primit și ea în sânul ei un număr important de nou veniți dintre care unii s-au
evidențiat prin contribuția lor la desăvârșirea ortodoxiei noastre în duh ecumenic. Prin această, ea
se aseamănă dar se și deosebește fundamental de Bisericile rusă, greaca, bulgară și sârbă.
Se aseamănă deoarece Bisericile rusă și bulgară au primit și ele elemente străine, în speță greci,
însă aceștia erau mitropoliți și episcopi numiți direct de Patriarhia din Constantinopol în secolele
imediat următoare înființării respectivelor mitropolii: astfel în Rusia, din 23 de mitropoliți din
secolele X-XIII (până la 1281, deci după marea invazie mongolă), 21 erau greci, și doar doi ruși.
Iar în ceea ce privește pe autorii de opere cu caracter religios din aceeași perioadă de trei secole,
din 50 de persoane identificate că atare, zece, deci 20% sunt greci, restul fiind autohtoni. Cam așa
au stat lucrurile și în cazul Bulgariei, unde desființarea primului țarat bulgar în 976-1018 a dus la
numirea exclusivă de mitropoliți și episcopi greci până la crearea celui de-al doilea țarat, cel vlaho-
bulgar al fraților Petru și Asan. Lucrurile s-au petrecut astfel și în Țara Românească până în secolul
al XVI-lea, cu alternanțe între greci și români la care s-au adăugat și doi sau trei sârbi și un bulgar
(Ignatie Sârbul din Nicopol), în timp ce Moldova a cunoscut mitropoliți greci și un bulgar în
secolul al XV-lea, urmați de români până în secolul al XVIII-lea (o singură excepție). Serbia
singură a avut mitropoliți naționali de la bun început (sfântul Sava) și intervenția patriarhiei
ecumenice care numea numai greci s-a vădit, în vremea turcocrației, doar în cazul Ohridei, așa
cum s-a întâmplat și în Bulgaria devenită provincie otomană, pe când mitropolia de Pec a fost
condusă tot de sârbi începând din 1557 până la desființarea ei în al optsprezecelea veac.

Diferență fundamentală între Biserică română (Moldova și Țara Românească) și celelalte Biserici
constă în ospitalitatea românilor, pe de o parte, și în tendința contrarie, de închidere față de străini,
acceptați doar în mod excepțional în special în domeniul picturii religioase, pe de altă ; iar când
erau chemați în mod special, cum a fost în Rusia cazul lui Manuel Trivolis (Maxim Grecul) sau
frații Lichudes (ba chiar și Nicolae Milescu) un veac și jumătate mai târziu, ei au sfârșit arestați,
judecăți și condamnați, sau în orice caz marginalizați.

Ospitalitatea românilor și caracterul deschis al ortodoxiei noastre au dus la stabilirea pe aceste

meleaguri a mai multor oameni ai Bisericii - mitropoliți, episcopi, preoți și diaconi - chemați și/sau
aduși de voievozi sau de boieri și poporeni, oameni de valoare și adevărați specialiști în domeniul
lor dintre care cităm doar pe Nicodim de la Tismana și Paisie Velicikovski și ucenicii lor străini și
români care au contribuit la organizarea și reorganizarea vieții monahale pe model athonit ; pe
specialiștii timpurii în artă tipografiei că Macarie de Muntenegru și Dimitrie Liubavici ; pe autori
de literatură hagiografica (Grigore Tamblac, Matei al Mirelor), omiletică și didactică (Antim
Ivireanul) dar și în desăvârșirea traducerii și editării în românește a cărților sfinte (Neofit Cretanul,
Chesarie de Râmnic, Filaret ÎI și Dositei Filitti), a luptei împotrivă asupririi religioase și a
încercărilor de unire cu Roma sau de convertire la calvinism (mitropoliții Ioachim și Teoctist I în
Moldova, Sava Brancovici în Transilvania), în fine prin răspândirea practicii rugăciunii lui Iisus
(preotul Ivan Kulaghin (părintele Ioan Străinul și ucenicii săi din grupul Rugului Aprins), etc.

La aceste nume poate fi adăugată și categoria cărturarilor veniți, ei sau părinții lor, de peste Dunăre
și care făceau parte din comunitatea numită romanitatea balcanică-aromâni, macedoromâni,
etc., Meletie Macedoneanul, mitropolitul Dosoftei, Nicolae Milescu, și chiar marele Andrei
Saguna. De pe aceleași meleaguri sud-dunărene se trag și episcopii sârbi din Ardeal din secolele
XVIII-XIX care s-au identificat și ei cu aspirațiile românilor de peste munți.

Tuturor acestor categorii se mai adaugă și numeroșii pictori bisericești începând cu artiștii care au
zugrăvit biserică domnească de la Argeș (sec. al XIV-lea) și până la maestrul Constantinos,
protejatul lui Constantin Brâncoveanu, care au creat școli și au contribuit și ei la
cultura românească și la construcția ecumenică a ortodoxiei românești.

Nu este intenția noastră de a studia opera și contribuția tuturor (mai sunt și alții nenumiți aici din
lipsă de spațiu), ci doar de a sublinia, pentru cei mai importanți, modul în care și-au adus prinosul
la edificarea ansamblului armonios și ecumenic numit Biserică Ortodoxă Română, ansamblu
format prin concentrarea experienței și cunoștințelor cărturarilor și artiștilor veniți din toată lumea
ortodoxă și care s-au identificat cu nevoile și aspirațiile sale și și-au câștigat dreptul la recunoștință
posterității.

Prof. Dr. Eugen Munteanu, Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași: Între diortosire, prelucrare și editare critică. Principiile filologice ale valorificării vechilor
texte bisericești

Eugen Munteanu
Profesor de lingvistică generală şi filologie românească la Facultatea de Litere a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Eugen Munteanu (n. 1953) este profesor de lingvistică generală şi filologie românească la
Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A fost lector de limba
română la Sorbonne-Paris IV (1997-2000) și Jena (2000-2002), profesor invitat la universităţile
din Jena (2002-2010) şi Viena (2006-2008; 2009-2010, 2011) şi a participat la importante
întruniri ştiinţifice internaţionale la Paris, Oxford, Münster, Trier, Jena, Roma, Berlin, Viena,
Osnabrück, Innsbruck, Leipzig, Santiago de Compostela, Thessalonic, Pisa, Toronto, Palermo,
Tbilisi, Leuven, Lima, Kunming, Logrogno, Payerbach, La Rochelle.

O problemă majoră a filologiei moderne românești o constituie editarea vechilor texte ale culturii
naționale. Dificultatea specifică a acestei importante activități științifice este produsă de
necesitatea de a transpune textele românești vechi din grafia chirilică tradițională, (generală în
secolele al XVI-lea - al XIX-lea în cultura română), în grafia latină modernă, adoptată oficial la
jumătatea secolului al XIX-lea. Una dintre sarcinile filologiei românești, de la Timotei Cipariu și
B.P. Hasdeu, până la Ion Gheție și Nicolae A. Ursu, a constat în încercarea de formulare a unor
principii, tehnici și proceduri convenabile și adecvate ale paleografiei româno-chirilice, care să
servească celor două obiective asumate, și anume, pe de o parte, acela de a face conținutul textelor
vechi accesibil cititorului modern, lipsit de instrucție și de exercițiu paleografic, și, pe de altă parte,
acela de a conserva autenticitatea primară a acelor texte. Aceast ultim deziderat s-a dovedit în timp
greu de atins, foarte multe dintre așa-zisele ediții de texte vechi tipărite în ultima sută de ani fiind
minate, în grade diferite, de alterarea, din punct de vedere al expresiei, a limbii originare, fie în
sensul unei arhaizări forțate și nejustificate, fie, dimpotrivă, în sensul unei modernizări la fel de
neavenite și de dăunătoare.
Editarea, cu adevărat științifică, a unui text românesc vechi, reclamă, pe lângă abilitățile
paleografice menționate, și competențe multiple, între care mai importante sunt cele de istoria
limbii române, dialectologie românească, gramatică și fonologie istorică a limbii române, stilistică
istorică și traductologie, la care se adaugă, adesea, cunoașterea limbilor slavonă, greacă și latină.
Este nevoie, altfel spus, de o specializare strictă a celor care se încumetă să se apropie de un text
vechi cu intenția de a-l edita! Or, în realitate, întâlnim la tot pasul o sumedenie de „ediții”
dezastruoase, inițiate și puse în practică de persoane lipsite de orice vocație sau legitimitate
științifică. Din nefericire, nu rareori, asemenea sub-produse editoriale apar pe piață cu girul
legitimator al unor instituții academice sau eclesiastice. Incompetența este asociată uneori
naivității și „bunelor intenții”, alteori unor scopuri mercantile sau „de reprezentare”.

Lucrurile se complică și datorită unei frecvente confuzii între editare și diortosire. Diortosirea,
după cum indică și etimonul grecesc al acestui vechi împrumut bisericesc, este operația legitimă,
necesară și binevenită de adaptare lentă și prudentă, la dinamica evolutivă a limbii naționale, a
textelor de cult propriu-zise, operație supravegheată cu atenție de Biserică. Zecile de ediții sucesive
ale Liturghierului, Psaltirii, Apostolui, Evangheliarului, Mineelor etc. își păstrează astfel,
constant, nu doar conformitatea dogmatică, ci și prospețimea stilistică și autenticitatea istorică. A
supune toate textele vechi, nu doar pe cele cultice, adaptării și „diortosirii” auto-asumate conduce
însă la rezultate dezastruoase. Voi încerca, în comunicarea mea, să ofer succint o serie de exemple
de asemenea sub-produse culturale nocive, concentrându-mi atenția și eforturile spre definirea
unui set minimal de principii ale editării decente a unui text românesc vechi.

__________________________________________________________________

13:30 - 15:00 - Pauză de prânz

__________________________________________________________________

15:00 - 16:30 - Sesiunea 2 - Geneza Statului Național și Bisericile Ortodoxe

Moderator: Conf. Adrian Marinescu, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Alexandru

Ioan Cuza” din Iași
Asist. Dr. Sebastian-Laurențiu Nazâru: Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea
București: Bizanț - Paradigma politică originară a spațiului ortodox
 Sebastian-Laurențiu Nazâru
Asistent universitar la Facultatea de Teologie „Iustinian Patriarhul” din București

Sebastian-Laurențiu Nazâru, doctor în teologie al Universității București (2011; titlul tezei de

doctorat: Sinoadele bizantine din epoca iconoclastă (726-843): perspectivă istorică și analiză
teologică), doctor în științe istorice al aceleiași Universități (2013; titlul tezei: Sfântul Theodor
Studitul, teolog și reformator al monahismului bizantin).

Este asistent în cadrul Departamentului de Teologie Istorică, Biblică și Filologie al Facultății

de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul, membru în colegiul de redacție al revistei Studii
Teologice și redactor în cadrul Editurii Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei.

În lumea medievală, Bizanţul a reprezentat principalul model politic şi cultural; influenţa lui s-a
difuzat, pe diferite canale, chiar şi în Occident, dar aceasta a fost cu atât mai puternică în Europa
centrală şi răsăriteană.

Statelor care au intrat în sfera de autoritate şi de influenţă a Imperiului răsăritean, în ceea ce Dimitri
Obolensky a numit Commonwealth-ul bizantin, în comunitatea statelor ortodoxe patronată de
Bizanţ, acesta le-a imprimat trăsături specifice, evidente şi în planul vieţii politice. Urmând
propriul lor destin politic, având uneori relaţii conflictuale cu Bizanţul, aceste state au adoptat,
într-o măsură diferită, în ritmuri diferite, modelul politic bizantin în organizarea statului, în
ceremonialul Curţii, în constituirea unui aparat de stat.

Astfel, aceste state aflate în aria civilizaţiei bizantine au preluat, în expresia ei deplină sau într-o
formă atenuată (în cazul Ţărilor Române), ideologia politică bizantină, concepţia bizantină despre
monarhie şi vocaţia ei ecumenică, despre caracterul absolut, autocratic, al puterii monarhului,
titulatura şi simbolurile puterii. Aceste aspecte vor constitui tema comunicării mele.

Prof. Dr. Dumitru Vitcu, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol", Academia Române, Iași - Stat,
Biserică şi reformă în vremea construcţiei naţionale (epoca lui Cuza Vodă)
 Dumitru Vitcu
Institutul de Istorie „A.D. Xenopol", Academia Română, Iași

Născut la la 02.03.1940 în localitatea Ibăneşti, jud. Botoşani, este absolvent al Facultăţii de

Istorie-Filologie-Filozofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1962). A parcurs
toate treptele profesionale, ca cercetător ştiinţific, în cadrul Institutului de Istorie „A. D.
Xenopol" al Academiei Române (1962-2012), fiind şi şeful sectorului de istorie modernă (1986-
2006).

Doctor în Istorie al aceleiaşi Universităţi (1974), a efectuat stagii de documentare în URSS,

S.U.A., Canada şi Israel, activând ca „Visiting Professor” la Emerson College (1983) şi Boston
College (1984). Între anii 1995 şi 2010 a fost profesor titular în cadrul Facultăţii de Istorie şi
Geografie a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, conducător ştiinţific de doctorat (din
2000) şi profesor consultant (din 2011).

Ca instituţie fundamentală a statului, încă de la cristalizarea primelor forme de organizare a

acestuia, Biserica Ortodoxă Română a îndeplinit, prin secole, funcţiile indispensabile
supravieţuirii noastre ca popor şi, ulterior, ca naţiune: loc de rugăciune, fort de apărare şi, nu în
ultimul rând, spaţiu de învăţătură şi de propovăduire a dreptei credinţe, implicit a culturii, prin
mijlocirea cuvântului scris. Pe măsura deşteptării conştiinţei naţionale, strădania bisericii străbune
s-a vădit în cultivarea şi afirmarea limbii române prin traduceri şi tipărituri, prin asimilarea
creatoare a elementelor de drept canonic cu cele de drept laic din vechea legislaţie bizantină, prin
efortul de substituţie a limbilor slavonă şi greacă din cadrul slujbelor religioase cu limba română
şi, desigur, prin transformarea centrelor tipografice existente în adevărate focare de viaţă religioasă
şi de cultură naţională. Spiritul critic, de sorginte luministă, reclama însă şi necesitatea unor ample
restructurări în plan social şi politic, menite să propulseze societatea românească pe calea
modernizării instituţionale.

Aceasta a venit în chip natural, am spune, odată cu crearea statului naţional român modern, prin
Unirea Principatelor la 1859, şi cu întregul proces reformator adiacent, marcând o veritabilă piatră
de hotar în organizarea şi evoluţia vieţii bisericeşti, în afirmarea statutului clerului şi în
reglementarea noilor raporturi între autorităţile laice şi cele bisericeşti. Din suita marilor reforme
iniţiate şi realizate în spaţiul românesc extracarpatic de corifeii generaţiei unioniste, avându-l ca
port-drapel pe Al. I. Cuza, nu puţine au vizat instituţia bisericii. Începând cu mult-discutata şi
controversata Lege a secularizării averilor bisericeşti, prefigurată de câteva măsuri administrative
defavorabile unor aşezăminte mânăstireşti din Moldova, continuând cu Decretul organic pentru
regularea schimei monahiceşti sau Legea călugăriei, cu Legea comunală, ca şi Legea
instrucţiunii, apoi Codul civil, care afectau atribuţii şi competenţe (până atunci) ecleziastice, Legea
pentru înmormântări, ori Legea sinodală şi, în sfârşit, Legea pentru numirea de mitropoliţi şi
episcopi eparhioţi în România, care a declanşat alt val de proteste, consacrat istoriografic prin
sintagma „lupta pentru canonicitate”, toate se înscriu în efortul general de emancipare naţională şi
bisericească.
Chiar dacă au zdruncinat tradiţia şi au provocat, uneori, frisoane sau reacţii potrivnice – fireşti şi
explicabile – atât în rândul clericilor, cât şi al mirenilor, generând serioase dificultăţi externe,
reformele iniţiate şi făptuite în spaţiul ecleziastic de „domnitorul Unirii” s-au situat în perfect
consens cu întreaga sa operă modernizatoare aşezată la temelia statului naţional român.

__________________________________________________________________

16:30 - 17:00 – Pauză de cafea

__________________________________________________________________

17:00 - 18:30 - Sesiunea 3 - Ortodoxia și Marea Unire (I)

Moderator: Pr. Lect. Dr. Cătălin Vatamanu - Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Pr. Prof. Dr. Mihai Săsăujan, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea

București: Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române: un proiect național - bisericesc în contexul
constituirii statului român modern

Pr. Mihail-Simion Săsăujan

Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București

Pr. prof. univ. dr. Mihail - Simion Săsăujan este Profesor universitarla disciplina istoria Bisericii
Ortodoxe Române în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din
București.

S-a născut la 9 mai 1967 şi a absolvit Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1990), apoi
cursurile de masterat (1994) și doctorat (1996) ale Facultății de Teologie Catolică a Universității
din Viena (Austria), unde a obţinut titlul de doctor în teologie, în decembrie 1996.

Cercetarea documentară urmărește evidențierea relaţiei dintre statul român modern, Biserica
Ortodoxă Română și Patriarhia Ecumenică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul
general al organizării Bisericilor naționale autocefale odată cu constituirea, în Răsăritul Europei,
în secolele XIX-XX, a statelor naţionale independente.

Regimul politic a utilizat, de fapt, succesiv Biserica Ortodoxă Română în procesul de construire a
statului, consolidându-se economic prin secularizarea averilor bisericești din 1863-1864,
organizând-o instituțional prin legile din anii 1864, 1865 și 1872 și culminând cu implicarea
decisivă în vederea obținerii autocefaliei bisericești din anul 1885.

Fondurile documentare existente în Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe din

Bucureşti ne-au facilitat o analiză pertinentă a mecanismelor prin care statul național român
modern a gândit relația sa cu Biserica Ortodoxă Română, urmărind să obțină, prin negocieri
diplomatice, recunoașterea autocefaliei acesteia din partea Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol, fiind interesat de o Biserică națională independentă într-un stat național
independent. Pe tot parcursul acestui timp, ierarhii români ortodocşi din cadrul Sf. Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române au susţinut legitimitatea şi necesitatea tratativelor diplomatice purtate
pentru recunoaşterea autocefaliei bisericeşti, printr-un act canonic din partea Patriarhiei Eumenice.
Din motive politice - bisericeşti, Patriarhia Ecumenică a recunoscut, canonic, deplina independenţă
a Bisericii Române, câştigând, pe această cale, şi un partener în proiectul solidarizării şi unităţii
Ortodoxiei în spaţiul sud-est european.

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași: Contribuția Bisericii la Marea Unire

Pr. Ion Vicovan

Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași
Doctor în teologie cu teza „Activitatea filantropică a Bisericii în secolele al IV-lea și al V-
lea. Modele și criterii pentru activitatea filantropică a Bisericii Ortodoxe Române în
trecut și astăzi”.

Din anul 1991 începe activitatea didactică în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă
„Dumitru Stăniloae”. Parcurge toate treptele didactice, începând de la cea de asistent
până la cea de profesor universitar, fiind titularul disciplinei Istoria Bisericii Ortodoxe
Române. Între anii 2006-2012 a activat ca prodecan al Facultății, iar din aprilie 2012
deține funcția de decan al aceleiași instituții.

Evenimentul petrecut acum un secol (1918) a fost rezultatul concret al eforturilor și

năzuințelor multiseculare ale Bisericii și Neamului. Realizată temporar (1600) și parțial (1859) în
cursul istoriei, ea se va desăvârși, dar din păcate pentru scurt timp (22 ani), în anul pe care-l
sărbătorim acum la împlinirea primului centenar (1918-2018).

Cu acest prilej aniversar se cuvine a evidenția, încă o dată, faptul că din momentul constituirii
statelor feudale românești (Țara Românească și Moldova, sec. al XIV-lea, Transilvania aflată sub
stăpânire maghiară din veacurile XI-XII), românii, chiar dacă au trăit în „țări românești” distincte
și-au păstrat identitatea de credință, de neam și de limbă. Conștiința acestei identități i-a călăuzit
pe mult-încercatele drumuri ale vieții (N. Iorga), pe aceasta au apărat-o cu prețul vieții (a se vedea
mulțimea de mărturisitori și martiri), iar atunci când a fost posibil au și realizat-o. Așa se înțelege
lucrarea uriașă și complexă a Sfântului Ștefan cel Mare (de apărare a Ortodoxiei și Neamului, de
citorire de biserici, de întemeiere a Episcopiei de Feleac șamd), a marelui Mihai Viteazul (grija
față de Biserica Ortodoxă din Transilvania), a Sfântului Ierarh și cărturar moldovean Varlaam
(„Carte rumânească de învățătură”), circulația „Psaltirii în versuri” a marelui ierarh și sfânt
Dosoftei al Moldovei și multe altele.
Evenimentele marcante din veacul al XIX-lea (dobândirea independenței Țării, 1877, și a Bisericii,
1885) au constituit pași însemnați și necesari în vederea întregirii României.

În mod deosebit, rolul Bisericii în păstrarea conștiinței unității de credință, neam și limbă s-a
manifestat concret și activ în perioadele în care țările române, integral (Transilvania) sau parțial
(Moldova din stânga Prutului sau partea de nord a ei, Bucovina), au fost sub stăpânire străină. Prin
slujbele oficiate în limba română, prin circulația cărții, presa bisericească, societățile culturale,
școlile confesionale sau seminarele/facultățile teologice, Biserica a cultivat în mod constant și
sistematic această conștiință. În referatul de față voi puncta contribuția Bisericii, persoanele și
faptele, care au condus la menținerea și cultivarea acestei conștiințe, iar în final la întregirea
României.

________________________________________________________________

11 mai, Vineri

09:00 - 10:30 - Sesiunea 4 - Ortodoxia și Marea Unire (II)

Moderator: Lect. Dr. Iulian Damian - Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” din Iași

Dr. Mircea Gheorghe Abrudan, Institutul de Istorie „George Barițiu”, Academia Română,
Cluj-Napoca: Contribuția Bisericii din Ardealși Banat la Marea Unire

Mircea-Gheorghe Abrudan
Cercetător științific la Institutul de Istorie „George Barițiu" al Academiei Române din Cluj-
Napoca

Mircea-Gheorghe Abrudan, născut în 22.05.1986 la Cluj-Napoca, cercetător științific III la

Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca. Doctorand în
cotutelă al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-
Napoca și al Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din cadrul Universității din
București, din 2013 doctor în Istorie al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Marea Unire din cursul anului 1918 a fost posibilă datorită contextului internațional favorabil, dar
mai ales a voinței liber exprimate de reprezentanții legitimi ai românilor din Basarabia, Bucovina
și Transilvania. Proiectul politic al unirii românilor între granițele aceluiași stat național a fost
elaborat de elita politică și culturală începând cu generația pașoptistă, acest proiect nefiind străin
de corpul social al națiunii române, ci fiind ideal împărtășit de popor.
În Transilvania, datorită contextului social-politic diferit față de cel al celor două principate
extracarpatice, preoțimea a reprezentat cheagul mișcării naționale a românilor ardeleni, ierarhia
bisercească conducând în același timp și frâiele politicii românești. Din acest motiv, dar nu numai,
Biserica Ortodoxă a jucat un rol fundamental în mișcarea națională și apoi în realizarea unirii.

Prezentarea noastră are drept scop reliefarea contribuțiilor principale ale Bisericii Ortodoxe în
susținerea românismului și în promovarea unității de credință și de neam cu românii de dincolo de
munți urmând a fi punctate principalele proiecte, etape și fapte istorice care a avut drept
protagonistă preoțimea ortodoxă: dacoromanismul, mitropolia națională românească din Monarhia
Dunăreană, memorandumul, seminarul andreian, Telegraful Român, jertfele preoțimii române în
vremea Marelui Război și participarea clericilor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea “Alexandru Ioan
Cuza” din Iași: Celebrarea liturgică a Marii Uniri de la 1918

Pr. Viorel Sava

Profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae" din Iași

Pr. Prof. Viorel Sava și-a început activitatea didactică în calitate de profesor al Seminarului
Teologic de la Mănăstirea Neamţ, fiind apoi asistent universitar şi preot spiritual în cadrul
Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi. La instituţia de învăţământ
superior menţionată a predat, de-a lungul anilor, cursuri de Teologie Liturgică, Teologie
Pastorală, Drept bisericesc, Elemente de Litugică şi Erminie bizantină, Valenţe educative în
cultul divin – tradiţie şi înnoire sau Teologia Liturgică în actualitate: prezentare
interconfesională.

Tema care ne-a fost propusă spre tratare constituie o noutate pentru cercetarea actuală. Chiar dacă
anumite aspecte care se vor regăsi pe parcursul comunicării noastre au fost prezentate în unele
studii și articole dedicate Marii Uniri de la 1918, modul în care am ales să abordăm tema oferă o
nouă perspectivă asupra evenimentului comemorat.

Astfel, în subcapitolul introductiv, intitulat Răstignire și Înviere, vom arăta că istoria poporului
român a trecut adesea prin momente de încercare și prin momente de proslăvire, asemănându-se,
astfel, cu timpul Triodului, în care îl cinstim pe Hristos Cel răstignit, și cu timpul pascal, în care îl
celebrăm pe Hristos Cel înviat. De altfel, evenimentul de la Alba Iulia a fost numit „Sărbătoarea
învierii neamului românesc”.

În al doilea subcapitol, intitulat Sfânta Liturghie, factor și model de unitate și preotul –

„brăzdarul” unității de credință și de neam, vom scoate în evidență faptul că eforturile poporului
român de a-și redobândi unitatea se întâlnesc cu vocația Bisericii de a căuta, de a realiza, de a
promova și de a păstra unitatea de credință și de neam, modelul acesteia fiind Sfânta și
Dumnezeiasca Liturghie.
În al treilea subcapitol, intitulat „liturghia” Marii Uniri, vom sublinia modul în care evenimentul
de la 1 decembrie 1918 a fost integrat în rânduiala slujbelor liturgice, un loc aparte ocupându-
l Rugăciunea de îngenunchere rostită de Miron Cristea, episcopul Caransebeșului și viitorul
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În subcapitolul final, intitulat Anamneză și
Recunoștință vom puncta, pe de o parte, necesitatea de a arăta mereu recunoștință față de cei care
s-au jertfit pentru credința și pentru unitatea neamului, iar pe de altă parte, vom scoate în evidență
datoria noastră și a generațiilor de după noi de a ne aduce permanent aminte, ca să prețuim și mai
mult darurile pe care le-am primit de la înaintași.

_________________________________________________________________________

10:30 - 11:00 - Pauză de cafea

_________________________________________________________________________

11:00 - 12:30 - Sesiunea 5 - Ortodoxia și interbelicul românesc (I)

Moderator: Pr. Lect. Dr. Cezar Hârlăoanu, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Prof. Dr. George Enache, Facultatea de Istorie, Universitatea Dunărea de Jos,
Galați: Biserică, societate, națiune, stat în România interbelică. Explorări în orizont liberal

George Enache
Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității Dunărea de Jos din Galați

Profesor universitar doctor habilitat, Universitatea „Dunărea de de Jos” din Galați, Facultatea
de Istorie, Filosofie și Teologie. Absolvent al Facultății de Istorie, Universitatea „Al.I. Cuza”
din Iași (1997). Doctor în istorie din 2008, cu teza „Biserică și stat în România democrației
populare (1948-1964)”.

Comunicarea își propune o scurtă prezentare a dezbaterii privind rolul Bisericii Ortodoxe Române
în cadrul societății românești, având în vedere ecuația stat-societate-biserică. Lăsând deoparte
„ispitele totalitare”, ne vom concentra pe dezbaterea care pornește de la premise existenței unei
societăți liberale și democratice, în cadrele căreia biserica trebuie să evolueze, deschizând totuși
discuția asupra factorilor care au condus la eșecul acestui model democratic și rolul posibil al
bisericii în generarea acestui eșec.

Adrian Nicolae Petcu, cercetător Arhivele Comunismului: Biserica şi extrema dreaptă la

sfârşitul perioadei interbelice
 Adrian Nicolae Petcu
Cercetător la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS)

Consilier superior la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii-Bucureşti,

Serviciul Cercetare, Editare (din septembrie 2000); cercetător în arhivele comunismului şi cele
bisericeşti din ţară şi din străinătate. Absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucuresti
(2000) şi al programului de Master „Istoria Sud-Estului European” din cadrul aceleiaşi facultăţi
(2002).

Adeseori ocultată sau supralicitată, relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi mişcările de
extremă dreaptă, în special Mişcarea Legionară, reprezintă o temă care încă aşteaptă o abordare
interdisciplinară şi bine documentată.

În urma cercetărilor efectuate în ultimul timp în Arhivele Naţionale ale României, arhivele
Securităţii şi în arhivele bisericeşti, tema pare să fie mult mai complexă decât este prezentată de
multe ori în mod superficial şi chiar în marote. Vom vedea cum Biserica a acceptat să
interacţioneze cu Mişcarea Legionară şi cum aceasta la rândul ei a înţeles să facă revoluţia mult
invocată inclusiv în instituţia Bisericii.

Cât de tumultuoasă a fost relaţia dintre Biserică şi Legiune, încheiată abisal încă înainte de
momentul rebeliunii din ianuarie 1941, vom vedea în nenumăratele aspecte şi evenimente inedite
pe care le vom expune în comunicarea noastră.

_____________________________________________________________________________

12:30 - 14:00 - Pauză de prânz

14:00 - 15:30 - Sesiunea 6 – Ortodoxia și interbelicul românesc (II)

Moderator : Pr. Lect. Dr. Roger Coresciuc - Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Lect. Dr. Ionuț Butoi, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea
București: Revizitarea interbelicului religios românesc. Tineret studențesc, Biserică și politică
prin prisma cazului Mircea Vulcănescu
 Ionuț Butoi
Doctor în sociologie, cadru didactic la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism
și Științele Comunicării

Doctor în sociologie, cadru didactic la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și

Științele Comunicării, editor al platformei electronice www.cooperativag.ro.

Cărți publicate: Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu,
Editura Eikon, 2017; Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura
Eikon, București, 2015. Interese de cercetare: istoria socială a României interbelice, istoria
Școlii Gustiene, istoria sociologiei.

Problema religioasă în România interbelică este o temă mai complexă decât o putem înțelege, în
prezent, prin prisma istoriografiei contemporane. Fenomenul aparte al reîntoarcerii discursului
„creștin-ortodox” în spațiul public este, prea adesea, redus la publicistica lui Nae Ionescu sau
Nichifor Crainic, precum și la curentele și mișcările radicale politice la care cei doi s-au raliat în
momente și moduri diferite. De asemenea, discursul „ortodox” este asimilat, îndeobște, curentului
autohtonist, particularist și etnicist, spre deosebire de curentul sincronist, care dorea racordarea la
valorile și civilizația occidentale. Fără a nega legitimitatea unor astfel de interogări istorice,
propun, în această prezentare, nuanțarea perspectivei prin lărgirea cadrului de referință al
„revival”-ului creștin de la începutul perioadei interbelice românești și prin surprinderea
interacțiunilor dintre diferite grupări care au contribuit, ulterior, la construirea reprezentărilor
interbelice (și nu numai) despre „ortodoxie” și „Biserică”.

Voi face acest lucru pornind de la cazul traiectoriei lui Mircea Vulcănescu și a organizației
studențești din care a făcut parte, cunoscută sub numele Asociația Studenților Creștini Români
(ASCR). Voi arăta că, cel puțin în primii ani ai perioadei interbelice, la nivelul unora din tinerii
studenți, filierele religioase au fost mult mai diverse și de sorginte externă. Protestanții misionari
ai YMCA sau grupul filosofilor și teologilor ruși din exil sunt, în acest sens, medii și întâlniri care
au lăsat urme mai adânci decât publicistica lui Nae Ionescu. Vulcănescu a făcut parte, de asemenea,
din cercurile religioase de la Paris organizate în jurul lui Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, dar
și Jacques Maritain. „Urme” ale acestor influențe se pot întâlni inclusiv în opera laică a lui
Vulcănescu de mai târziu. Asistăm, așadar, la un alt fel de sincronicitate, cea legată de revenirea
în forță a discursului filosofic religios în fața crizelor multiple ale lumii moderne. Cum s-a articulat
această sincronizare aparte în mediile studenților din anii 1920 ai Bucureștiului interbelic
constituie subiectul prezentării de față.

Pr. Conf. Dr. Dan Sandu, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași: Părintele Dumitru Stăniloae: apoftegme marginale despre neam ca subiect
euharistic
 Pr. Dan Sandu
Conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iași

Între anii 1982-1987 a urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox din Cluj Napoca, iar între
1988-1992 cursurile Institutul Teologic de Grad Universitar București. Între 1993-1997 a
continuat cu studii post-universitare de doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă București,
specialitatea: Istoria și Filosofia Religiilor; iar între 1996-1997 studii de documentare la College
of the Resurrection, Universitatea din Leeds, Anglia. În 1999 a obținut titlul de "Doctor în
Teologie" al Universității București, cu lucrarea: "Viața și cunoașterea mistică: Creștinism și
Islam în primele secole de coexistență", elaborată sub coordonarea prof. dr. Remus Rus.

„Eu cred că asta este destinaţia neamurilor, nici să se dezbine în lupte, aşa cum se face în occident,
nici să se unifice, cum se tinde acum, ci să se dezvolte în sensul acesta spiritual care să însemne
dezvoltare, diversitate în Dumnezeu Care este şi unit” (Părintele Stăniloe în dialog cu Sorin
Dumitrescu). Întrebarea „Ce este nou în scrierea Părintelui Stăniloae?” nu este nici redundantă nici
nejustificată, întrucât re-lectura sa ne pune în față „noutatea” tradiționalului.

Mai exact, teologul vorbește despre patriotism, comuniune, iubire, jertfă, filantropie, generozitate,
neam, identitate, demnitate cu aceeași competență și entuziasm cu care scrie destre Treime,
structura supremei iubiri sau despre Logosul întrupat și înviat. Sunt cuvinte vechi, pe care
societatea post-revoluționar-modernă le trece în arhive, dar în limbajul bisericesc sunt operante și
de neînlocuit.

Cine citește scrierea transilvăneanului Stăniloae, exhaustivă și mereu unduitoare, precum

câmpurile gata de cosit ale Subcarpaților Meridionali, va găsi în ea ceva apoftegmatic: scriind
despre Părinți, a scris ca un Părinte. O apoftegmă se citește de multe ori pentru că e plină de
înțelepciune, este scrută și concentrează în ea experiențe spirituale și experiențe de ani, încât de
fiecare dată apare ca ceva nou și surprinzător. Prin prezenta contribuție, încercăm să reliefăm
personalitatea Părintelui Stăniloae ca filolog, trăirist, istoric și, peste toate, patriot, pentru care
”neamul” face parte din categoria realităților perene, biblice și sfinte.

____________________________________________________________________

15:30 - 16:00 - Pauză de cafea

____________________________________________________________________

16:00 - 17:30 - Sesiunea 7 - Ortodoxia și experiența totalitarismului. O lecție pentru secolul

al XXI-lea

Moderator : Conf. Dr. Adrian Lemeni, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea București
Marius Oprea, IICCMER: Făuritorii Marii Uniri în temnițele comuniste

Marius Oprea
Șef Birou Investigații în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc (IICCMER)

Între anii 1999-2000 a făcut parte din echipa de consilieri a președintelui Emil Constantinescu.
A lucrat ca ziarist și ca cercetător la Institutul Român de Istorie Recenta (IRIR). A început prin
a publica o istorie a vechilor cărți românești (Plimbare pe ulita Tipografiei, Ed. Fundației
Culturale Române, 1996) și un volum de poezie (Solo de tamburină, Ed. Paralela 45, 2000), dar
ulterior a decis să renunțe la preocupările exprimate în aceste carți pentru a se dedica studierii
Securității. În prezent este Șef Birou Investigații în cadrul Institutului pentru Investigarea
Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Conf. Dr. Radu Preda, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Babeș-Bolyai”;

Președinte IICCMER: Ce-am învățat din comunism?

Radu Preda
Președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului
Românesc (IICCMER)

A studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, urmând apoi studii doctorale la
Heidelberg, Paris și Roma. În prezent, este conferențiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a
Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii
Interortodoxe, Interconfesionale și Interreligioase (INTER). De asemenea este membru în staff-
ul Forumului European al Facultăților de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).

O întrebare care poate părea de două ori problematică. În primul rând, ea presupune că poți învăța
din momente dramatice, din catastrofe sociale, fapt care, cumva, le legitimează, fie și indirect și
doar parțial. Ca și cum am fi avut nevoie de așa ceva. Or, întrebarea are în vedere ce avem de
înțeles tocmai în ciuda crimelor comise, cu ce rămânem la final, comunismul răpind viețile a
milioane de oameni și otrăvind pe a altor, necunoscute în mod exact până acum, câteva milioane.

Așadar, a te întreba ce înveți dintr-o traumă este începutul terapiei, al vindecării. Cum nu noi am
dorit să se petreacă anumite lucruri, suntem cu atât mai îndreptățiți să investim cu sens memoria
propriei noastre vieți sau a înaintașilor noștri. În al doilea rând, o asemenea întrebare ar fi
considerată drept provocare. Ce învață, de pildă, democrația de la totalitarism sau statul de drept
de la fanatismul ideologic? Multe! Înainte de orice, ținând cont de modernitatea eșuată întrupată
de comunism, am avea destule motive să fim moderni, adică să punem sub semnul întrebării
anumite convingeri ale modernității. Apoi, văzând cum o idee pervertită, asemeni diavolilor
„refugiați” în porci, pune stăpânire pe biografii și persoane concrete, am putea învăța din nou lecția
libertății și a demnității umane, creatură a Creatorului.

În fine, în context românesc, moștenirea comunistă nu ne va lăsa în pace nici în secolul doi al
unității noastre. Din mai multe motive. În orice caz, ea va funcționa, sper, ca strigăt de avertisment.

__________________________________________________________________________

17:30 - 17:45 - Pauză de cafea

__________________________________________________________________________

17:45 - 19:15 - Sesiunea 8: Unitatea ortodoxă în Europa de mâine

Moderator: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Facultatea de Teologie, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza”, Iași

Dr. Maria Hämmerli, Universitatea din Fribourg, Elveția: Ortodoxia românească si

identitatea ortodoxă in Europa Occidentală: dincolo de conceptul de „diaspora”

Maria Haemmerli
Sociolog al religiilor la Universitatea din Fribourg

Maria Hämmerli este sociolog al religiilor la Universitatea din Fribourg, Elveția, unde s-a
specializat in domeniul migratiilor ortodoxe in Occident. Activitatea sa de cercetare in
momentul de fata este axata pe modalitatile de reorganizare si reconstruire a identitatii ortodoxe
in contextul unei Europe secularizate.

Ortodoxia a căpătat vizibilitate în peisajul religios occidental începând cu migrațiile rusești

provocate de Revoluția bolșevică din 1918, la care s-au adăugat succesiv alte valuri de migrații
din țări ortodoxe precum Grecia, fosta Yugoslavie, România și Bulgaria, pe tot parcursul secolului
XX, continuând și astăzi.

Într-o primă fază, aceste comunități naționale s-au străduit să îți asigure organizarea unei vieți
religioase în limba de origine și potrivit tradițiilor ecleziastice ale Bisericilor - mamă. Cu timpul
însă, au apărut noi generații ortodoxe, născute și educate în Occident, ale căror așteptări față de
Biserică diferă de cele ale părinților. Unul din aspectele cele mai importante pe care ne propunem
să îl subliniem este faptul că generațiile născute în Occident nu nutresc același atașament față de
identitatea etnică și națională de origine (românească, sârbească, grecească, etc.) ca părinții lor.
Diversele Biserici naționale răspund și reacționează diferit la nevoia noilor generații de a construi
o identitate ortodoxă dincolo de coloratura etnică și lingvistică moștenită și dincolo de noțiunea de
„diaspora”.
Prezentarea de față va fi axata pe contribuția românească la dezvoltarea unei identități ortodoxe în
Europa occidentală, în cadrul eforturilor (sau rezistențelor) instituțiilor bisericești în acest sens. Pe
lângă aceasta ne propunem să punem în discuție conceptual de „diaspora ortodoxă”, pe care îl
considerăm neadecvat pentru a descrie situația ortodoxiei în Occident.

Prof. Dr. Dan Dungaciu, Facultatea de Sociologie și Asistență socială, Universitatea

București – Geopolitica Ortodoxiei la marginea Europei. Moldovenism, autocefalie și ispita
rusă

Dan Dungaciu
Profesor universitar, Directorul Institutului de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale al
Academiei Române

Dan Dungaciu este profesor universitar la Facultatea de Sociologie și Asistenţă Socială a

Universităţii din București și Directorul Institutului de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale
al Academiei Române (ISPRI). Este coordonatorul Masterului de Studii de Securitate și Analiza
Informațiilor al Universității din București.

Henry Kissinger obișnuia să ilustreze lipsa de coerență politică și instituțională a Europei cu o

critică devenită clasică: „Atunci când vreau să vorbesc cu Europa pe cine sun?”. Lipsa unui singur
telefon era semnul unei incoerențe instituționale care explică lipsa incidenței și influenței politice
la scară globala a bătrânului continent.

Această referință este semnificativă și atunci când vorbim despre o altă „entitate”, foarte
importantă pe scena globală, dar care, de asemenea, nu are un singur telefon. Ne referim la
Ortodoxie și la lumea ortodoxă, radical diferită din acest punct de vedere față de biserica-soră,
Biserica Catolică. Acolo, „telefonul” este cu adevărat prezent: Sfântul Scaun și autoritatea papală.
În Ortodoxie, structura sinodală, bazată pe autocefalie care nu are un „papă”, lucrurile sunt
incomparabil mai complicate. Daca vreau să sun Ortodoxia pe cine sun?

Comunicarea noastră urmărește să scoată la suprafață ceea ce este în spatele unor evenimente care
par să nu aibă o legătură directă: întâlnirea dintre Papa Francisc și Patriarhul Kiril al Rusiei la
Havana (2016), Sinodul din Creta (2016), vizita semnificativă la Moscova a Secretarului de Stat
al Vaticanului (2017), posibilitatea unei vizite papale în Federația Rusă (prima de acest fel) sau
relația tensionată dintre Patriarhia de la Constantinopol și Biserica Ortodoxă Rusă. Această
evidentă luptă pentru putere reprezintă obiectul acestei comunicări.

Teza centrală susține faptul că cea mai bună grilă de lectură pentru a înțelege tensiunile
contemporane din lumea ortodoxă și intensificarea relațiilor dintre Moscova și Vatican este
dificultatea de a avea un singur telefon ortodox și cine utilizatorul acestuia. Mai concret, cine este
îndreptățit să vorbească în numele Ortodoxiei și, ca o consecință, să fie interlocutorul Papei în
dialogul dintre catolici și ortdocși. Vom urmări mai puțin aspectele teologice, pentru a analiza
raporturile de putere care modelează și reconfigurează spațiile politice și geopolitice

19:15 - 20:00 - Concluziile Simpozionului

Raportor: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Facultatea de Teologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iași

____________________________________________________________________