3 ore

Tema 1. DEFINIREA ÎNTREPRINDERII CA SISTEM TEHNICO-ECONOMIC

1.1. Obiectul, scopul şi conţinutul Ingineriei Sistemelor de Producţie
1.2. Prezentarea conceptului de sistem tehnico-economic

1.1. Obiectul, scopul şi conţinutul Ingineriei Sistemelor de Producţie

Ingineria este o ramură a ştiinţelor aplicative care urmăreşte utilizarea resurselor naturale
şi umane în folosul omenirii, cu preocupări îndeosebi asupra limitărilor inevitabile în raport cu
cerinţele pe care le implică asemenea resurse.
Activitatea inginerească presupune un ansamblu de activităţi cu conţinut creativ şi sistematic, dar
se apreciază că esenţa activităţilor inginereşti o constituie proiectarea.
Obiectul activităţilor inginereşti îl constituie produsul, noţiune cu un conţinut foarte larg,
incluzând practic tot ceea ce ţine de necesităţile şi cerinţele umane, de la produsul material
simplu, la produsul material complex, servicii, procese sau la sisteme complexe.
Activitatea inginerească urmăreşte în mod normal toate stadiile unui produs, iar
diversitatea de produse şi de activităţi au condus către o paletă foarte largă de specializări
inginereşti care să permită acoperirea diversităţii problematicilor. Acesta este un deziderat greu
de atins, limitările obiective au condus la apariţia şi extinderea unor specializări care să reuşească
să abordeze şi soluţioneze problemele de ansamblu. Ele au apărut şi au fost consacrate ca
domenii de activitate specifică inginerescă sub diverse denumiri cum ar fi INGINERIE
INDUSTRIALĂ (Industrial Engineering IE), INGINERIE ECONOMICĂ (Engineering
Economy EE) sau MANAGEMENTUL OPERAŢIILOR DE PRODUCŢIE (Production and
Operation Management POM). Noțiunea propusă pentru a cuprinde pe cât posibil conţinutul
tutror acestora a fost Ingineria Sistemelor de Producţie (ISP).

1.1.1. Definirea noțiunii de sistem

Accepţiunea cea mai largă a noţiunii de sistem este aceea de grupare de elemente
componente care respectă un ansamblu de reguli de funcţionare şi care acţionează împreună
pentru atingerea unui obiectiv comun.
În activitatea industrială abordarea sistemică a problematicilor specifice consideră că
orice mijloc tehnic, maşina unealtă, obiectele muncii, atelierele, secţiile, întreprinderile,
industriile sunt mulţimi de sisteme reunite, după anumite reguli şi care îndeplinesc un scop bine
precizat. Drept sistem industrial vom considera orice tip de de unitate de producţie industrială
sau diviziune a acesteia precum şi orice reuniuni de astfel de unităti.

1
 Pornind de la definiţia generală a noţiunii de sistem oferită anterior, se pot considera trei aspecte
definitorii:
- structura sistemului, care exprimă conţinutul şi modul de aranjare a elementelor componente;
- funcţionarea sistemului, care este precizată de regulile care determină relaţiile dintre elementele
sistemului;
- scopul sistemului, care exprimă motivaţia apariţiei, dezvoltării şi funcţionării acestuia.
Acceptarea definirii şi conţinutului noţiunii de sistem presupune luarea în considerare a unui
grupaj de activităţi care definesc abordarea sistemică. De fapt chiar cuvântul sistem însemnă din
punct de vedere etimologic metodă, plan, ordine şi aranjare. Conceptul de sistem presupune un
mod de a privi, gândi şi înţelege elementele care intră în structura sistemului. Prin conceptul de
sistem se iau în considerare toate elementele şi componentele sistemului, din care fac parte atît
echipamentele cu caracteristicile lor constructive cât şi metodele de operare.
Folosind conceptul de sistem definit anterior se poate da o definire a Sistemului de Producţie
(SP):
Sistemul de producţie este un ansamblu de elemente care acţionează şi reacţionează unele
asupra celorlalte în funcţie de anumite limitări (restricţii) impuse de modul de aranjare a
acestor elemente (organizare; structură) şi în funcţie de anumite reguli practice, rezultate din
necesitatea de cooperare între elemente (regulament de funţionare). Rezultatul activităţii unui
SP îl constituie un produs singular sau multiplu.
1.1.2. Structura generală pe subsisteme a unui sistem de producţie
În accepţiunea cea mai generală activităţile din cadrul unui sistem de producţie pot fi considerate
a fi rezultatul acţiunii conjugate a unei structuri constituite din trei subsisteme generale:
- Sistemul decizional (SD) - având rolul de a conduce prin decizii activităţile desfăşurate în cadrul
SP în vederea rezolvării obiectivelor fixate anterior sistemului şi a îndeplinirii scopului creării
acestuia.
- Sistemul operaţional (SO) - având rolul de a executa deciziile emise folosind resursele
disponibile furnizate SP şi repartizate pe obiectivele stabilite anterior.
- Sistemul informaţional (SI) - având rolul de a asigura legătura în ambele sensuri sistemul
decizional ăi sistemul operaţional.
1.1.3. Principiile fundamentale de analiză ale SP
P1. Nu se poate acţiona asupra unuia din cele trei subsisteme generale componente ale SP, fără
consecinţe şi asupra celorlalte două.
P2. Optimizarea ansambluli nu poate fi rezultatul otimizării fiecărui element component, adică
condiţiile de funcţionare optimă ale ansamblului se pot obţine numai punând anumite
componente într-o stare de suboptim.

2
1.2. Prezentarea conceptului de sistem tehnico-economic
Ca sistem tehnico-economic (S.T.E.) complex, întreprinderea îndeplineşte următoarele
funcţii:
- funcţii efectorii, care reunesc cei patru factori fundamentali ai producţiei: forţa de muncă,
mijloacele de muncă, obiectele muncii, ştiinţa şi tehnologia în scopul obţinerii de profit prin
producerea unei anumite cantităţi de bunuri materiale sau servicii destinate pieţei.
- funcţii de dirijare, care au ca scop principal elaborarea şi asigurarea îndeplinirii unui program
previzional pentru funcţionarea profitabilă a sistemului în ansamblul său. Atunci când realitatea
o cere, sistemul îşi corectează acest program în raport cu restricţiile pe care i le impune mediul
înconjurător (piaţa, resursele, tehnologia, legislaţia, forţa de muncă etc.).
Întreprinderea ca sistem tehnico-economic îşi îndeplineşte cele două funcţii prin funcţiunile
enunţate de N. FAYOL la începutul secolului şi acceptate ca atare în întreaga lume şi anume:
1. Marketing, 4. Financiar-contabilă,
2. Cercetare-dezvoltare (investiţii), 5. Personal.
3. Producţie,
Cele două funcţii separă structura de asamblu a întreprinderii în două componente:
structura efectorie şi structura de dirijare.
În timp ce, structura efectorie asigură transformarea materiei şi a energiei în produse finite
şi servicii, structura de dirijare protejează structura efectorie, astfel încât aceasta, în condiţiile în
care apar perturbaţii să continue să funcţioneze la nivelul de performanţă stabilit.
Comportamentul sistemului tehnico-economic este determinat de obiectivele sale, de
structura sa, de procesul de producţie şi de mediul înconjurător.
♦ Obiectivele sistemului tehnico-economic au în vedere diverse aspecte legate de raportul piaţă-
sistem tehnico-economic din cadrul fiecărei etape a ciclului de viaţă a S.T.E.
Dintre obiectivele care se manifestă cu o frecvenţă mai ridicată menţionăm:
- dezvoltarea, modernizarea sau retehnologizarea S.T.E.;
- promovarea unor produse sau servicii;
- creşterea nivelului de rentabilitate;
- îmbunătăţirea imaginii prin creşterea calităţii serviciilor şi produselor; - creşterea şi
consolidarea cotei ce revine S.T.E. în cadrul pieţei etc.
♦ Structura S.T.E. este definită de variabilele sale şi de relaţiile dintre acestea.
Variabilele S.T.E. sunt de două tipuri şi anume:

3
- variabilele de nivel - reprezintă acumulări de cantităţi care pot fi măsurate riguros la un
moment dat, de exemplu: volumul exportului, volumul investiţiilor, numărul de muncitori, cifra
de afaceri etc.
- variabile de flux - reprezintă procese în curs de desfăşurare într-un anumit ritm, măsurabile de
regulă ca valori medii, de exemplu: numărul mediu de subansamble montate; numărul mediu de
componente rebutate etc.
La nivelul S.T.E. se consideră şase tipuri de fluxuri:
1. fluxuri materiale 4. fluxuri de energie
2. fluxuri informaţionale 5. fluxuri decizionale
3. fluxuri financiare 6. fluxuri de produse, servicii, reziduuri
Fiecare tip de flux este determinat de intrările, transformările şi ieşirile din sistem.
♦ Procesul de producţie cuprinde deopotrivă tehnica producţiei, economia producţiei şi
organizarea producţiei. Structura procesului de producţie şi relaţiile cu mediul înconjurător sunt
reprezentate schematic în fig.1.1.

Figura 1.1. Structura procesului de producţie şi relaţiile de mediu

în care:
P P - proces de producţie P, S, Rz - produse, servicii, reziduuri
T P- tehnica producţiei O - obiective
E P- economia producţiei Op - oportunităţi
OP - organizarea producţiei Rs - restricţii I - informaţii
R M - resursele mediului M - metode

4
TE - tehnologii şi echipamente
♦ Mediul înconjurător - al S.T.E., este constituit din resurse naturale, structuri economico-
sociale, tehnologii, sisteme de organizare şi conducere, relaţii sociale aferente sistemului politic.
Evoluţia mediului transmite în mod permanent mutaţii în tehnica producţiei, în economia şi
organizarea producţiei.
Pe baza celor expuse se poate defini sistemul tehnico-economic ca fiind un ansamblu de
factori de producţie în interacţiune, organizaţi spaţial, integraţi în scopul obţinerii de profit
din realizarea unor produse şi servicii, prin transfor- marea şi controlul materialelor,
resurselor financiare, energiei şi informaţiei.
Schematic, sistemul tehnico-economic se reprezintă astfel:

1.2.1. Subsistemele şi sistemele parţiale ale sistemului tehnico-economic

Subsistemele şi sistemele parţiale ale S.T.E. sunt:
1. Subsistemul de conducere - are rolul de a coordona şi regla S.T.E. prin intermediul
următoarelor sisteme parţiale:

5
- conducerea curentă;
- conducerea operativă.
2. Subsistemul de fabricaţie-transformă intrările în produse şi servicii destinate pieţei prin
intermediul următoarelor sisteme parţiale:
- sistemul de prelucrare; - sistemul de montaj.
3. Subsistemul logistic asigură formarea stocurilor de materii prime, distribuţia spaţială şi
temporară a materialelor între diferite sisteme parţiale ale subsistemului de fabricaţie regrupate
sub forma de semifabricate şi produse finite şi distribuţia lor spre consumatori prin intermediul
următoarelor sisteme parţiale:
- achiziţie-aprovizionare; - distribuţie;
- depozitare; - service-ul.
- transport-manipulare;
4. Subsistemul suport asigură generarea (furnizarea) de utilităţi şi întreţinerea celorlalte
subsisteme prin intermediul următoarelor sisteme parţiale:
- întreţinere - reparare;
- servicii sociale;
- gospodăria de utilităţi şi protecţia mediului.
5. Subsistemul de control, controlează şi veghează la buna funcţionare a S.T.E. din punct de
vedere calitativ şi cantitativ prin intermediul următoarelor sisteme parţiale:
- sistemul de control calitativ; - sistemul de control cantitativ.
Între subsistemele S.T.E. se transmit reciproc servicii, informaţii şi decizii, influenţându-se unele
pe altele în scopul autoreglării sistemului. Schematic, acest lucru este pus în evidenţă în fig.1.2.:

6
 Figura 1.2. Schema de relaţii dintre subsistemele S.T.E.

Fiecare subsistem şi sistem parţial are rolul său în funcţionarea de ansamblu a S.T.E.
Toate deciziile în procesul de exploatare trebuie luate în urma analizei conexiunilor care iau
naştere între subsistemele şi sistemele parţiale ale S.T.E. concomitent cu raportarea permanentă la
mediul extern.