I.

ISTORIA LINGVISTICII
Sorin STATI
LINGVISTICA STRUCTURALĂ*
ÎNCEPUTURILE LINGVISTICII
Preocuparea pentru studiul limbii s-a născut în antichitate, concretizându-se mai întâi su
b forma unor lucrări de gramatică, alcătuite de indieni în secolele al V-lea – al IV-lea-î.
.n. şi a unor idei şi teorii emise de câţiva mari filosofi greci, cf. [11].
1. În India primele cercetări lingvistice răspundeau nevoii de a explica textele imnur
ilor vedice (compuse, probabil, între secolele al XVIII-lea şi al XV-lea î.e.n.), în car
e cititorul indian se izbea mereu de dificultatea de a înţelege unele cuvinte şi forme
gramaticale arhaice, ieşite din uz. Limba sanscrită, în care au fost scrise marile ep
opei Ramayana şi Mahabharata, era relativ deosebită de limbile indiene vorbite în juru
l anilor 500–400 î.e.n., şi necesita explicaţii. Cea mai însemnată lucrare de gramatică ind
aparţine lui Panini (secolul al IV-lea î.e.n.).
2. În vechea Eladă, preocupările lingvistice au avut de la început un caracter speculati
v pronunţat, fiind axate pe două probleme teoretice:
a) natura limbajului, originea numelor pe care le poartă obiectele, legătura dintre
cuvinte şi obiecte;
b) legătura dintre Iimbă şi gândire, structura logică a limbajului. Pot fi citaţi aici filo
ofi ca Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, precum şi sofişti, stoici, epicurei, c
are s-au ocupat în scrierile lor de asemenea aspecte. Dar, tot în Grecia, unele lucrăr
i consacrate studiului limbii s-au născut şi din nevoi practice, fie că ne referim la
pregătirea oratorilor (importanţa retoricii în antichitate este binecunoscută), fie că e v
orba de explicarea limbii epopeilor homerice (studiată mai ales de filologii de la
Alexandria, în secolele al III-lea – al II-lea î.e.n.).
În secolele care au urmat acestei perioade de început, şi până în secolul al XIX-lea, când
gvistica se constituie ca ştiinţă autonomă, cercetările asupra limbii au fost orientate în
rei direcţii.
1. Prima este descrierea unei limbi, într-o anumită perioadă din istoria ei. Mai întâi ate
nţia s-a concentrat asupra limbii scrise, a textelor Iiterare, apoi limba vorbită a
fost şi ea atrasă în sfera de preocupări a gramaticilor. (Prima lucrare importantă de aces
t tip a fost scrisă de un anonim, în secolul al III-lea e.n. şi este cunoscută sub denum
irea de Appendix Probi. Autorul consemnează unele diferenţe dintre latina literară şi la
tina vorbită, aşa-numita „latina vulgară”).
Descrierea presupune o grupare a faptelor, şi astfel au apărut trei ramuri ale ştiinţei
limbii: fonetica, gramatica, lexicologia (studiul cuvintelor)1. În privinţa fonetici
i, e interesant de remarcat că până în epoca modernă (secolul al XlX-lea), cercetările cele
mai amănunţite şi mai riguroase rămân cele ale vechilor indieni (care au servit drept mode
l [...] în Evul Mediu pentru arabi). Ei au clasificat sunetele din punctul de vede
re al articulaţiei, au studiat influenţa reciprocă a sunetelor în lanţul vorbirii, silaba,
şi au intuit noţiunea de fonem (a cărei primă denumire este cuvântul indian sphota). Pent
ru cercetătorii din antichitate (indieni şi, mai ales, greci şi romani) e caracteristi
că până la un punct confuzia dintre sunete şi litere.
În ceea ce priveşte gramatica, a apărut distincţia dintre morfologie şi sintaxă (dintre ace
doi termeni numai al doilea aparţine antichităţii)2, o atenţie specială acordându-se, la g
eci şi la romani, stabilirii modelelor de declinare şi de conjugare (aşa-numitele „parad
igme”) şi distincţiei dintre formele şi construcţiile „corecte” şi „incorecte” (de aceea se
espre caracterul normativ al gramaticilor antice şi al celor alcătuite în veacurile ur
mătoare, după tiparul lor). Ca o ilustrare a punctului de vedere logic din care erau
abordate problemele descrierii limbii, trebuie citate clasificările cuvintelor în părţi
de vorbire. Astfel, Platon distinge numele (cuvânt care poate fi subiect al unei
judecăţi) şi verbul (cuvânt care poate fi predicat al unei judecăţi). Ulterior, filosofii s
oici au deosebit cinci părţi de vorbire: nume proprii, nume comune, verbe, conjuncţii şi
articole. Altă clasificare, folosită mult şi în epoca modernă, cu mici modificări, îi apar
filologului alexandrin Dionysios Thrax (secolul al II-lea î.e.n.): substantiv, adj
ectiv, pronume, numeral, articol, verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie. (
La Dionysios Thrax, substantivul şi adjectivul formau o singură parte de vorbire, în s
chimb exista, ca o categorie aparte, participiul; interjecţia a fost adaugată de gra
maticii latini).
Cercetările asupra vocabularului au dus la alcătuirea unor liste de cuvinte (numite
glosare), cuprinzând termeni arhaici, ieşiţi din uz, sau dialectali şi la redactarea uno
r lucrări consacrate omonimelor şi sinonimelor (în amândouă privinţele, meritele aparţin gr
lor din perioada clasică şi elenistică).
Vreme de mai multe secole, în Grecia şi Italia, numeroşi filosofi şi filologi au luat pa
rte la o polemică rămasă celebră: forma sonoră a cuvintelor e condiţionată de însuşirile ob
r denumite (teoria „naturală”) sau, dimpotrivă, nu are legătură cu obiectele, este arbitrar
a devenit simbolul lor ca urmare a unei convenţii stabilite între oameni (teoria „cont
ractuală”)?
2. A doua direcţie pe care se plasează studiile de limbă până la constituirea lingvisticii
ştiinţifice este adoptarea punctului de vedere istoric.
Ideea că limbile evoluează, se schimbă, a apărut tot ca un rezultat al cercetărilor filolo
gice, care, în explicarea textelor literare, trebuiau să compare formele arhaice cu
cele contemporane. Dându-şi seama de mobilitatea limbii, filosofii stoici au susţinut
că, la începuturile lui, limbajul era alcătuit din cuvinte al căror inţeles fonetic era de
terminat de obiectele denumite, dar că ulterior această legătură s-a pierdut. Primul gra
matic vechi la care ideea transformării necontenite a limbii apare cu destulă clarit
ate este romanul Varro (116–27 î.e.n.).
Timp de 1800 de ani, studiul evolutiv al limbii n-a făcut progrese remarcabile, rămânând
deci mult în urma dezvoltării lingvisticii descriptive. Singurul domeniu în cercetare
a căruia punctul de vedere istoric a fost utilizat mai mult şi cu unele rezultate va
loroase este etimologia, care i-a preocupat pe greci şi pe romani. Totuşi, majoritat
ea explicaţiilor date de ei în privinţa felului cum au evoluat sunetele şi sensurile cuv
intelor discutate sunt naive sau fanteziste.
3. A treia direcţie a fost determinată de folosirea punctului de vedere comparativ.
Antichitatea a ignorat aproape cu desăvârşire problema legăturilor dintre limbi, a asemănăr
lor şi deosebirilor dintre ele, iar ideea că există limbi înrudite nu apare nici măcar sub
o formă embrionară. O excepţie o constituie unele observaţii ale aceluiaşi Varro, care de
păşesc limitele limbii latine, referindu-se, printre altele, la limbile etruscă şi greacă.
Din comparaţia vocabularului latin cu cel grec, Varro ajunge la ideea, importantă şi
fecundă, că cuvintele trec de la un popor la altul prin împrumut.
Aplicări importante ale punctului de vedere comparativ apar abia în secolele al XVII
-lea şi al XVIII-lea. Abordând problemele limbii prin prisma logicii – conform unei co
ncepţii care îşi are rădăcinile, aşa cum am arătat, la filosofii greci – o serie de învăţaţ
in Franţa, au emis ideea că gramatica este forma de exprimare a regulilor logicii. Înt
rucât acestea sunt identice la toate popoarele, diferitele idiomuri nu sunt decât ap
licări particulare ale unor principii universale şi imuabile. În consecinţă, se pot alcătui
gramatici valabile pentru toate limbile, gramatici numite raţionale sau universale
. Drept model a servit faimoasa gramatică de la Port Royal (1660), bazată pe comparaţi
a dintre limbile greacă, latină, ebraică, franceză, italiană, spaniolă, germană şi engleză.
A doua aplicare importantă, mult mai exactă din punct de vedere ştiinţific şi mai rodnică p
in dezvoltările şi perfecţionările ulterioare, a fost studiul comparativ legat de ideea
că există limbi înrudite, adică limbi care provin dintr-un izvor comun care s-a diversif
icat. Această idee s-a născut din nevoia de a explica asemănările care există, de pildă, în
limbile slave (comparate între ele de savantul rus Lomonosov) sau între latină, greacă şi
sanscrită (fapt rermarcat, printre primii, de francezul Coeurdoux).
CONSTITUIREA LINGVISTICII ŞTIINŢIFICE
Lingvistica ştiinţifică se naşte în primul sfert al secolului al XlX-lea, o dată cu crearea
metodei comparative-istorice, cf. [11]. Ea este rezultatul unei sinteze a datelo
r obţinute prin cercetările anterioare, sinteză în care se îmbină punctul de vedere descrip
iv cu cel istoric şi comparativ: descrierile tot mai amănunţite (făcute sub formă de gram
atici şi dicţionare) ale limbilor vechi şi noi, din Europa şi Asia, confirmă ideea că limbi
e evoluează neîncetat, iar comparaţia dintre diferite limbi dovedeşte că unele seamănă dest
de mult între ele. Descrierea combinată cu studiul istoric duce la concluzia că aceste
graiuri asemănătoare nu sunt altceva decât rezultatul procesului de diversificare a u
nor limbi mai vechi, cunoscute şi studiate din texte.
La baza acestei sinteze stau două principii utilizate până astăzi în cercetarea lingvistică
1) învelişul sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul pe care îl exprimă (în termino
logia modernă, acest principiu se numeşte „arbitrarul semnului lingvistic”). Aşa stând lucr
rile, de câte ori constatăm că, în două sau mai multe limbi, acelaşi înţeles e redat în for
tiv asemănătoare, similitudinea se datoreşte fie faptului că aceste limbi au un „strămoş” c
 fie împrumutării cuvintelor respective dintr-o limbă în alta. Alegerea unei explicaţii în
efavoarea celeilalte se face în baza celui de-al doilea principiu şi anume 2) regu-l
aritatea schimbărilor fonetice. Acest principiu arată că, de obicei, un anumit sunet s
e schimbă în acelaşi fel în toate cuvintele unde are aceeaşi poziţie (e iniţial, final, int
ocalic, interconsonantic, e accentuat sau nu etc.). De exemplu, l latin se schim
bă în r românesc ori de câte ori este precedat şi urmat de o vocală (sole devine soare, sal
devine sare etc.). În fiecare limbă există reguli specifice de schimbare a sunetelor,
de pildă i latin, dacă este aşezat la începutul cuvântului şi e urmat de o vocală, se tran
rmă în j românesc, ğ italienesc şi h spaniol (iocari devine rom. jucare, it. giocare, resp
ectiv sp. jugar, citit hugar, tot aşa cum iudicare devine rom. judecare, it. giudi
care, respectiv sp. jugar). Atunci când cuvintele comparate respectă aceste reguli s
pecifice de evoluţie, tragem concluzia că sunt înrudite, în schimb când regulile sunt încăl
e, e probabil că ne aflăm în faţa unor cuvinte împrumutate.
Descoperirea regulilor de corespondenţă între sunetele limbilor înrudite (de pildă, j român
sc corespunde cu ğ italienesc şi cu h spaniol, şi toate trei cu i latin iniţial urmat de
vocală) face posibilă reconstituirea unor cuvinte dispărute, neatestate în texte. De ex
emplu, chiar dacă n-am cunoaşte cuvântul latin nocte „noapte”, i-am putea presupune existe
nţa comparând între ele noapte din româneşte, cu notte din italiană şi noche din spaniolă,
când regula de corespondenţă: (rom. pt – it. tt – sp. ch) – lat. ct, pe care o descoperim d
n numeroase echivalente de tipul (opt – otto – ocho) – octo.
Atunci când cuvântul latin nu e atestat, lingviştii îl reconstituie pe baza regulilor de
corespondenţă fonetică, pornind de la formele din limbile romanice. De pildă, textele l
atine nu ne-au păstrat cuvântul genuculus, dar îi presupunem existenţa bazându-ne pe genun
chi din română, genou din franceză, ginocchio din italiană. Cuvintele reconstruite se sc
riu cu semnul * (asterisc) înainte (în cazul citat aici *genuculus). Justeţea reconstr
ucţiei – şi deci valabilitatea metodei – a fost uneori confirmată prin descoperirea în text
le latine a cuvântului reconstruit de lingvişti. Aşa s-a întâmplat cu muttum, reconstruit
prin compararea formelor din franceză, provensală şi catalană (în fr. mot „cuvânt”). Acum m
se scrie fără asterisc.
În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, metoda comparativă-istorică a fost folosită apr
oape exclusiv pentru a deduce, din comparaţia limbilor indo-europene (latina, grea
ca veche, sanscrita, armeana clasică, vechea slavă etc.) sunetele şi formele limbii di
n care se trag toate aceste idiomuri înrudite, limbă pentru cunoaşterea căreia nu dispun
em de nici un text. Folosul principal al metodei a fost însă faptul că a stimulat cerc
etarea istorică a limbilor şi a permis explicarea ştiinţifică a evoluţiei lor.
Alături de numele lui Fr. Bopp, care a publicat în 1816 prima lucrare de gramatică com
parativă-istorică3, trebuie citaţi lingvişti ca J. Grimm, Fr. Diez, W. von Humboldt, A.
Schleicher, precum şi reprezentanţii de frunte ai şcolii neogramaticilor (H. Osthoff,
K. Brugmann, H. Paul, W. Meyer-Lübke), care au perfecţionat considerabil metoda comp
arativă-istorică. Activitatea lor se întinde pe mai bine de un secol. Pe o treaptă super
ioară se ridică studiul limbilor, din acest punct de vedere, datorită lucrărilor lingvişti
lor contemporani A. Meillet (1866-1936), J. Kuryłowicz (n. 1895-1978) şi E. Benvenis
te (n. 1902-1976) [r. ed.].
Se poate spune că metoda comparativă istorică domină studiul limbii aproximativ între 1816
(anul apariţiei cărţii lui Fr. Bopp) şi 1916 (când se publică lucrarea Curs de lingvistică
nerală a lui F. de Saussure). Deşi unele lucrări importante apărute în acest interval sunt
în primul rând descriptive, nota dominantă în aceşti o sută de ani este i s t o r i s m u
, atenţia specialiştilor concentrându-se asupra explicării cât mai detaliate şi mai exacte
felului cum au evoluat limbile înrudite. Descrierea limbii într-o anumită perioadă, de
pildă a limbilor moderne în faza lor actuală, se făcea – şi uneori se face încă – prin pris
riei lor, adică în funcţie de etape de mult depăşite. De exemplu, în numeroase gramatici al
limbii franceze se vorbeşte de declinarea şi de cazurile substantivelor (nominativ
le pčre „tatăl”, genitiv du père, dativ au père, acuzativ le père) numai pentru că declinar
zuri existau în flexiunea substantivelor în latină şi, într-o măsură redusă, în franceza ve
e fapt, în franceza modernă substantivele nu sunt flexibile după caz, nici la singular
, nici la plural, fiind caracterizate prin câte o singură formă, de pildă cheval „cal” – ch
ux, „cai”; adesea singularul e identic cu pluralul, chiar dacă se scrie diferit: père – pèr
s).
În această prezentare sumară şi, prin forţa lucrurilor, incompletă a istoricului lingvistic
i până la apariţia structuralismului, mai trebuie amintite două metode de cercetare cu r
ezultate deosebit de valoroase, şi anume:
1. Geografia lingvistică, adică metoda de studiere a graiurilor unei limbi cu ajuto
rul hărţilor: ramificaţiile teritoriale (dialecte, subdialecte, graiuri) se cercetează,
de obicei, prin anchete la faţa locului, apoi se întocmesc hărţi ale ţinuturilor cercetate
, hărţi pe care se notează repartizarea geografică a cuvintelor, a pronunţărilor şi formelo
ramaticale. Foloasele aplicării geografiei lingvistice privesc atât lingvistica desc
riptivă, cât şi, mai ales, lingvistica istorică. Drept creator al metodei este considera
t elveţianul J. Gilliéron (1854–1926). De fapt, procedeul cartografierii faptelor de l
imbă a fost utilizat şi înaintea lui, dar fără ca de la prezentarea pe hărţi a ramificaţiil
ei limbi să se ajungă la o concepţie, la o teorie (cum a fost aceea elaborată de Gilliéron
pe baza atlasului lingvistic al Franţei, alcătuit de el şi publicat în primul deceniu a
l secolului al XX-lea).
2. Fonetica instrumentală, adică metoda de cercetare a sunetelor cu ajutorul unor a
parate. Ea a luat naştere tot la începutul secolului al XX-lea [r. ed.] şi a progresat
necontenit, pe măsura perfecţionării instrumentelor puse la dispoziţie de tehnicieni. S
tudierea amănunţită a modului de producere a sunetelor (fonetica articulatorie sau gen
etică) şi a calităţilor acustice ale lor (fonetica acustică) – auxiliar preţios al lingvist
i descriptive – a arătat că acelaşi cuvânt nu e pronunţat exact la fel de doi vorbitori şi
ci măcar acelaşi vorbitor nu pronunţă în acelaşi mod de două ori un anumit cuvânt. Concluzi
asta trebuie considerată ca un puternic stimulent pentru crearea unei noi ramuri a
foneticii (fonetica funcţională sau fonologia), a cărei apariţie coincide cu naşterea lin
gvisticii structurale.
________________________________________
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/1.htm