Izvorul

Demult, într-un sătuc de la marginea unei păduri, trăia un

băieţel. Avea aproape şase ani şi se numea Boris. Tatăl său era
tăietor de lemne. Pentru oricine avea nevoie, el mergea în pădure
cu calul Gondor şi umplea un car cu lemne. Aşa, mai făcea un ban.
Mama lui Boris se ocupa de ale casei. Erau muuulte de făcut: patru
copii de îngrijit, aimale de hrănit, rufele de înălbit... şi câte şi mai
câte, doar o mamă harnică şi grijulie ştie!
Iar Boris era fericit ori de câte ori putea merge cu tatăl şi
fraţii săi la pădure. Ştia că la întoarcere găseau plăcinte calde şi
alte bunătăţi pe masă. Mai mult, el şi fraţii săi, doi băieţi mai mari
şi o fetiţă, Lina, mai micuţă, puteau să urce pe spinarea lui Gondor.
Acesta îi purta mândru, iar prichindeii îl iubeau foarte mult.
Eh, erau zile senine acestea, când soarele răsărea zâmbind şi
apunea în pace, când picăturile de ploaie fericeau grădina roditoare
şi adunau în casă ceata gălăgioasă de copii...
Iată însă că, fără veste, veniră vremuri grele pe acele
meleaguri. Norii nu mai aduseră ploaie vreme îndelungată, iar
grădinile oamenilor şi grâul de pe ogoare se topeau sub soarele
dogoritor.
- Ce facem nevastă? întreba gânditor tăietorul de lemne...
Curând nici apă de băut n-om mai avea, d-apăi să mai udăm şi
grădina! Bucatele s-au scumpit, iar oamenii n-au bani să-mi dea pe
lemne.
- Nu ştiu măi omule, spuse femeia, abătută. Poate doar să ne
rugăm bunului Dumnezeu. Că doar El are marea putere, El şi
îngerii săi scot omul din necaz.
Copiii stăteau şi ei tăcuţi în jurul mesei. Mămăliga aburea pe
masă. O vor împărţi cu toţii, căci atât aveau în acea zi. În grajd,
Gordon mesteca şi el o mână de fân, încet, încet, parcă dorea să-i
ajungă mai mult timp...
Dar Boris auzise bine cuvintele mamei. O mare speranţă se
născu în sufletul său curat de copil. Îngerii!
 Copilul se duse la culcare. Îşi spălă cu o mână de apă obrajii
prăfuiţi. Apoi se aşeză în genunchi lângă patul său. Lumânarea
pâlpâia pe masă. Şi el vorbi cu Dumnezeu. Îl rugă să-l vină să vadă
ce greu le este. Să trimită un îngeraş. Să le spună ce să facă....
Şi, în timp ce Boris se ruga astfel, o scânteie nevăzută răzbi
până în Cer, o rază de lumină scânteiă. Şi cetele de îngeri o văzură.
Domnul ştiu că vine dintr-o inimă bună. El dori ca unul dintre
îngeri să coboare în acel sat şi să-i ajute pe oameni.
Boris adormi pe marginea patului. Şi avu un vis! Se făcea că
ajunsese într-un loc foarte luminos. Şi din Lumină s-a desprins un
înger şi a venit spre el, spunându-i:
- Copil bun, eu sunt mereu lângă tine.
Şi cu aceste cuvinte, visul se întunecă. Dimineaţa sosi, Boris
începu o nouă zi. Dar era fericit! Dumnezeu îl ascultase!
Ziua era la fel ca celelalte. Din când în când, ochii tuturor se-
ndreptau către cer, doar-doar s-or aduna nori de ploaie. Dar
nimic...
- Mami, tati, strigă la un moment dat Lina, sora cea mică.
Uite, pe creangă, colo sus!
Când priviră într-acolo, ce să vezi! Pe creanga prunului din
curte, şedea un porumbel alb, alb!
- Ce frumos e! Spuseră copiii şi se apropiară de pom.
- Încet să nu-l speriaţi, le zise tatăl. Dar pasărea stătea în
continuare liniştită. Ba chiar, când Boris întinse mâna spre ea,
zbură şi i se aşeză pe umăr.
- Ia uite minune! exclamă nevasta.
Peste o vreme, el zbură din nou, de data aceasta în cercuri
deasupra casei, apoi înspre pădure şi-napoi, pe creangă. Nu stătu
mult şi iar zbură-ntr-acolo, de parcă le spunea să vină după el.
Boris porni după el. Dar ceilalţi îl strigară:
- Unde te duci, vino înapoi! Cine ştie ce-o fi cu pasărea asta!
- E un înger, a venit să ne ajute, ştiu eu! Hai, că uite zboară
spre pădure! Vrea să ne arate ceva! Mie nu mi-e frică!
Şi astfel, cu mic cu mare, au pornit în urma porumbelului
care se oprea din când în când pe câte o creangă să-i aştepte.
Intrând în pădure, văzură pasărea coborându-se într-o poiană.
Acolo, minune!
Îşi bălăci aripile într-o mică baltă, bău cu sete apa...
Acolo era un izvor! „Dar oare cum de nu ştiam de el?!” se
întreba tăietorul de lemne, „că doar bat codrii aceştia de ani şi
ani...” . Ce să mai fie de zis? Nu se poate povesti despre cât de
mare le fu bucuria! Cu toţii gustară din apa proaspătă şi mai
căpătară puteri. De acum, cu ajutorul lui Gondor, vor duce apă
acasă, alţi oameni din sat vor duce şi ei... Boris înţelese că acel
porumbel era îngerul din vis. Încercă să-l vadă, dar ia-l de unde nu-
i!
Cu toţii hotărâră că era un izvor fermecat, răsărit acolo nu se
ştie când!
În scurt timp, toţi oamenii din sat aflaseră de minune. Boris
ştia însă că izvorul singur nu va putea uda toate ogoarele însetate.
Într-o noapte ceru îngerului să vină. Acesta apăru în vis din nou.
- Oare ce să facem ca să avem ploaie, să fie toţi oamenii
mulţumiţi, îngerule?
- Să fiţi mai buni unii cu alţii.
Copilul merse a doua zi şi spuse despre visul său oamenilor.
Aceştia erau sătui de secetă şi suferinţă. Poate de aceea le fu mai
uşor să devină mai buni, să nu se certe din orice, să sară în ajutorul
altora, să nu mai bată animalele, să mulţumească pentru tot ce au...
Ei începură să se schimbe...
.............................
Ploua aşa de tare peste sătucul de la marginea pădurii, încât
băltoace mari erau pe uliţe. Pe semne Cerul văzuse strădania
oamenilor.
Multe ploi şi multe alte zile dogoritoare au venit peste sat,
însă izvorul fermecat a rămas mereu acolo, în poiană, ca toţi să-şi
amintească: o inimă bună e izvorul vieţii.
Boris a crescut, a devenit om intelept, iar satenii au găsit
mereu ajutor in sfaturile sale. Îngerul i-a stat mereu alături,
arătându-i calea cea bună în toate.
Ps. Povestea incepe generos, din păcate am observat ca sfârsitul e
cam din scurt. Daca tu crezi de cuviinta, taie sau adauga unde e
nevoie.