CAPITOLUL I

1. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT COMERCIAL

1.1. Noţiuni introductive

1.2 Definiţia dreptului comercial
1.3 Obiectul dreptului comercial
1.4.Izvoarele dreptului comercial

CAPITOLUL II

2. FAPTELE(ACTELE) DE COMERŢ

2.1. Raportul juridic de drept comercial.

2.2. Faptele de comerţ subiective:
2.3. Faptele de comerţ obiective ; Operaţiunile de intermediere în schimb
sau circulaţie ; Întreprinderile ca fapte de comerţ obiective:
2.4 Faptele de comerţ conexe:
2.5. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte:

CAPITOLUL III

3. SUBIECTELE DREPTULUI COMERCIAL (COMERCIANŢII)

3.1. Noţiunea de comerciant:

3.2. Calitatea de comerciant: Dobândirea calităţii de comerciant:
3.3 Comerciantul persoană fizică
3.4. Fondul de comerţ

CAPITOLUL IV

4. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

4.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale societăţii civile:

4.2. Definiţia societăţii comerciale:
4.3. Societatea civilă şi societatea comercială:
4.4. Elemente specifice ale contractului de societate care stă la baza
societăţii
4.5. Formele societăţii comerciale: Clasificarea societăţilor comerciale:

CAPITOLUL V –
PROCEDURA INSOLVENŢEI ŞI A FALIMENTULUI
5.1 . Noţiuni generale despre procedura insolventei
5.2. Modalităţi de realizare a procedurii şi caracterele juridice ale acesteia.
5.3. Participanţii la procedura insolvenţei şi a falimentului5.4. Declanşarea
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, Cererile introductive
(debitorul şi creditorul), Efectele deschiderii procedurii de reorganizare
judiciară, Procedura falimentului si a lichidării, Inchiderea procedurii

CAPITOLUL VI
6. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

6.1. Cambia – Noţiunea şi condiţiile de validitate

6.2. Acceptarea, circulaţia şi plata cambiei
6.3. Cecul – Noţiunea şi condiţiile de validitate
6.4. Transmiterea, avalul şi plata cecului
6.5. Biletul la ordin

CAPITOLUL VII

7. CONTRACTELE COMERCIALE

7.1. Consideraţii generale privind contractele comerciale

7.2. Contractul de vânzare-cumpărare
7.3. Condiţiile validităţii contractului
7.4. Executarea contractelor comerciale
7.5. Contractul de vanzare cumparare, Contractul de mandat comercial,
Contractul de comision, Contractul de consignatie, Contractul de report

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Noţiuni introductive
Dreptul comercial, este considerat un ansamblu de norme juridice
referitoare la comerţ. Comerţul fiind o activitate, care prin specificul ei de
practică îndelungată şi repetată a dobândit caracteristicile unei profesiuni.
În sens economic, comerţul se defineşte ca o activitate ce are ca scop
schimbul si, prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la
consumator. Astfel, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în
intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în
circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.
În sens juridic, noţiunea de comerţ cuprinde nu numai operaţiunile de
interpunere şi circulaţia mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi
operaţiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor
prime, materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate de o valoare mai mare,
pe care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii. Având în
vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial
reglementează activitatea comercială, definită ca o activitate de producere
şi circulaţie a mărfurilor.
Prin comerţ, înţelegem totalitatea faptelor şi actelor juridice
considerate de lege ca fiind comerciale.
1.2.Definiţia dreptului comercial
Dreptul comercial, ca ramură de drept privat, cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal
nepatrimoniale ale activităţii de comerţ , precum şi raporturilor juridice la
care participă persoanele ce au calitatea de comerciant şi se află pe poziţie de
egalitate juridică.
Codul comercial român, care a fost adoptat în 1887 este şi
astăzi în vigoare. La elaborarea acestui cod a fost folosit Codul comercial
italian din anul 1882. Acesta a fost adoptat în urma valorificării tradiţiei,
dar şi a tot ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană.
1.3.Obiectul dreptului comercial
Poate fi definit ca fiind ansamblul de norme juridice referitoare la faptele
şi comercianţi. Pentru determinarea sferei acestuia există două sisteme şi
anume : sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.
În sistemul subiectiv, obiectul dreptului comercial este alcătuit din
normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Astfel, dreptul comercial
este un drept profesional, aplicabil tuturor persoanelor care au calitatea
de comerciant. Acest sistem a stat la baza primelor reglementari legale ale
activităţii comerciale, anterioare marii codificări franceze de la începutul
secolului al XIX- lea.
În ceea ce priveşte sistemul obiectiv, obiectul dreptului comercial
are în componenţă normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor
acte juridice, fapte şi operaţiuni, pe care legea le consideră ca fapte de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Acest sistem a constituit
fundamentul Codului comercial francez de la 1807.
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv.
1.4. Izvoarele dreptului comercial
Codul Comercial, potrivit art.1. dispune: “In comerţ se aplică legea
de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.”
De aici rezultă că dreptul comercial are ca izvoare formale Codul
comercial şi Codul civil. Deşi nu sunt menţionate, izvoare ale dreptului
comercial sunt şi legile comerciale speciale, respectiv legile civile speciale.
Un anumit rol în aplicarea reglementarii legale îl au uzurile( obiceiurile),
jurisprudenţa şi doctrina dreptului comercial.
Prin izvor de drept comercial se înţelege forma de exprimare a normelor
juridice care reglementează „materia comercială”. Legiuitorul
interpretând prevederile art.1. Cod Comercial, a stabilit izvoarele
principale ale dreptului comercial şi ierarhizarea acestora. Această
interpretare a dus la concluzia că în activitatea de comerţ are aplicabilitate
în primul rând legile comerciale Codul comercial şi legile speciale) iar unde
acestea nu dispun se aplică dreptul civil( Codul civil şi legislaţia specială).
1) Izvoarele legislative ale dreptului comercial
Codul comercial - ca principal izvor de drept comercial cuprinde norme
juridice ce reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial:
faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale şi falimentul.
Acesta reprezintă o culegere de norme de drept aplicabile în comerţ,
întregindu-se cu alte norme de drept scris pozitiv cuprinse în legislaţii
speciale comerciale şi chiar cu unele norme de drept comercial cuprinse în
Codul civil.
Legile comerciale speciale mai frecvent întâlnite sunt:
Legea 31/1990 privind societăţile comerciale modificată si completată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997
Legea nr 40/1990 privind impozitul pe dividende
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale
Legea nr. 58/1998 legea bancară
Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului modificată şi completată prin Legea 99/1999
Cu privire la corelaţia dintre Codul comercial şi legile comerciale speciale
se aplică principiile generale (specialia generalibus derogant).
Codul civil reprezintă un izvor subsidiar al dreptului comercial, aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 1 C.com. O importanţă deosebită o au
dispoziţiile Codului civil privind materia obligaţiilor, în special cele
referitoare la izvoarele şi efectele obligaţiilor, precum şi cele relative la
contractele speciale (contractul de societate, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de mandat etc.).
2) Uzurile comerciale
Uzul, obiceiul sau cutuma nefiind izvor de drept, reprezintă o practică
îndelungată (atitudini, comportări) respectată ca o normă juridică
obligatorie, este menţinut ca izvor de drept alături de legea scrisă
comercială, neexistând dificultăţi de interpretarea acestuia. În lipsa unei
dispoziţii scrise, se va aplica uzul întocmai ca şi legea scrisă, cu aceeaşi
putere obligatorie. În opinia unor autori uzurile nu sunt izvoare
normative; alţii le recunosc ca izvoare de drept şi le clasifică astfel:
Uzuri legislative – izvoare de drept comercial cu aplicabilitate
subsidiară şi limitată la situaţiile prevăzute de lege
Uzuri interpretative – ce devin aplicabile prin voinţa părţilor în anumite
contracte individuale
3) Doctrina dreptului comercial ca şi practica judiciară în domeniu, au un
rol important în interpretarea legilor comerciale.

CAPITOLUL II
FAPTELE(ACTELE) DE COMERŢ
2.1. Raportul juridic de drept comercial
Relaţiile comerciale ce iau naştere în desfăşurarea activităţilor comerciale,
sunt raporturi juridice reglementate de un sistem de norme aplicabil atât
activităţilor profesionale a comercianţilor, cât şi faptelor de comerţ. Prin
săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc raporturi juridice
care sunt reglementate de legile comerciale
Astfel putem defini raportul juridic comercial, ca fiind acea relaţie
socială din cadrul activităţii de comerţ reglementată de o normă de drept
comercial caracterizată prin drepturi şi obligaţii ce pot fi realizate la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului. La baza acestui raport stă acordul
de voinţă al părţilor ce se află pe poziţie de egalitate juridică.
Premizele raportului juridic sunt:
existenţa unor fapte de comerţ (împrejurări) care să producă efecte
juridice existenţa unor norme juridice de drept comercial care să
reglementeze relaţiile sociale respective; existenţa unor participanţi la
aceste relaţii.
Elementele ce alcătuiesc raportul juridic de drept comercial sunt:
Părţile : persoanele fizice (comercianţii) şi persoanele juridice (societăţile
comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste) între care se
stabileşte raportul juridic comercial.
Conţinutul; este alcătuit din drepturile şi obligaţiile pe care le au părţile în
activitatea de comerţ.
Obiectul ; îl constituie acţiunile şi inacţiunile la care au dreptul părţile, ori
pe care acestea trebuie să le respecte.
2.2. Faptele de comerţ ;
Definirea faptelor de comerţ, operaţiilor şi actelor de comerţ
 Operaţiunile de comerţ pot fi atât „fapte de comerţ” cât şi „acte de
comerţ”. Legiuitorul român a voit să supună legilor comerciale nu numai
raporturile rezultate din actele juridice (manifestările de voinţă săvârşite
în scopul de a produce efecte juridice), ci şi raporturile izvorâte din faptele
juridice.
Deci, potrivit Codului comercial intră sub incidenţa legilor comerciale nu
numai contractele comerciale, ci şi faptele licite (îmbogăţirea fără justa
cauză, plata nedatorată) şi faptele ilicite săvârşite de comercianţi în
legătura cu activitatea lor comercială.
Pentru a arăta care sunt operaţiunile juridice de comerţ, legiuitorul
foloseşte în art.3. Cod comercial, termenul „fapte de comerţ”. Astfel în
acest art. legiuitorul arată categoriile de „fapte” considerate „de comerţ”,
fapte obiective de comerţ, iar în art.4 Cod comercial face referire la faptele
subiective de comerţ. Astfel se poate da o definiţie a actelor şi faptelor de
comerţ.
Definiţie
Actele de comerţ sau faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele
juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de
mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în
circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.
Ştim că faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de
a produce efecte juridice. Dar acestea se produc în puterea legii şi astfel ele
dau naştere, modifică sau sting raporturile juridice. Actul juridic, este
manifestarea de voinţă a unei sau mai multor persoane, făcută cu intenţia
de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic.
În urma acestor precizări se poate da o definiţie a faptului de comerţ ca
fiind orice activitate ce dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea
comercială şi se întemeiază pe ideea de schimb de mărfuri şi valori, fiind
calificată ca o activitate de intermediere în operaţiunile de schimb.

Clasificarea faptelor de comerţ

Faptele de comerţ au fost clasificate în două categorii:
fapte de comerţ obiective – sunt determinate şi produc efecte în temeiul legii
indiferent de calitatea persoanei(comerciant sau nu) care le săvârşeşte.
fapte de comerţ subiective – cele ce dobândesc caracter comercial, datorită
faptului că au fost săvârşite de o persoană cu calitate de comerciant.
În categoria faptelor de comerţ au fost incluse şi faptele juridice
accesorii(deoarece au legătură cu actele şi operaţiile calificate de lege ca
fapte de comerţ). Din categoria acestor acte fac parte actele auxiliare de
comerţ care facilitează aducerea şi procurarea mărfurilor pe piaţă: (ex.
operaţii referitoare la navigaţia pe apă sau acele operaţii de mijlocire a
tranzacţiilor comerciale).
Codul comercial reglementează faptele de comerţ în trei categorii:
fapte de comerţ obiective
fapte de comerţ subiective
fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
2.3. Fapte de comerţ subiective
Aceste fapte de comerţ sunt reglementate de legiuitor în art. 4 C.
comercial care dispune: “Se socotesc, afară de acestea (adică cele prevăzute
în art. 3), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui
comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă
din însuşi actul”.
Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate
este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul
comercial reglementează şi faptele de comerţ subiective care dobândesc
caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care le
săvârşeşte. Legiuitorul a creat astfel prezumţia legală că toate actele
săvârşite de comerciant sunt de natură comercială. Această prezumţie
încetează în două cazuri:
dacă actul este de natură civilă: căsătoria, adopţia ( aceste acte rămân
civile chiar dacă nu sunt făcute de un comerciant) dacă, contrariul nu
rezultă din act( acte expres civile acte în care se stipulează în mod expres
cauza civilă )
Potrivit dispoziţiei legale cf. art. 5. „ nu se poate considera ca fapt de comerţ
cumpărarea de producte sau de mărfuri ce se pot face pentru uzul sau
consumaţiunea cumpărătorului ori a familiei sale”.
- nu sunt fapte de comerţ acele acte juridice care aparent „ sunt de comerţ”,
dar vizează satisfacerea intereselor cumpărătorului ori familiei sale
- nu sunt fapte de comerţ activităţile agricole sub diferite forme : culturi
vânzarea produselor cultivate chiar de producător
Aceste activităţi sunt considerate fapte civile, dar pentru a fi comerciale
trebuie să conţină o interpunere, intermediere în schimb, însă acest lucru
este posibil numai dacă proprietarul sau cultivatorul terenului
încredinţează marfa unui comerciant care urmează să vândă produsele la
„piaţă”

2.4. Faptele de comerţ obiective

Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice sau operaţiunile prevăzute

de art.3 Cod comercial. Ele sunt denumite obiective deoarece legiuitorul le-
a considerat comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine
publică. Ele sunt determinate şi produc efecte în temeiul legii indiferent de
calitatea persoanei(comerciant sau nu) care le săvârşeşte.
Orice persoană este liberă să săvârşească ori să nu săvârşească
asemenea acte sau operaţiuni. În această situaţie, persoana în cauză intră
sub incidenţa legilor comerciale. Elementul comun ale celor 20 de fapte de
comerţ prevăzut în art. 3 Cod comercial,este intermedierea (interpunerea
în schimb) şi caracterul supletiv. Faptele de comerţ obiective, pot fi
împărţite în trei mari grupe:
operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de
credit, care se pot numi fapte(acte) obiective constitutive de comerţ;
acte de intermediere în operaţiuni de schimb purtând asupra muncii
organizate (întreprinderile); fapte de comerţ conexe(accesorii).
1. Operaţiunile de intermediere în schimb sau circulaţie
Aceste operaţiuni corespund noţiunii economice de comerţ, în sensul de
activitate de vânzare – cumpărare a mărfurilor pentru a ajunge de la
producător la consumator. Din această categorie fac parte:
Cumpărarea şi vânzarea comercială
Din punct de vedere structural, vânzarea-cumpărarea comercială este
asemănătoare vânzării–cumpărării civile. Se poate vorbi de un contract în
temeiul căruia o parte (vânzătorul) se obligă să transmită celeilalte părţi
(cumpărătorul) proprietatea unui lucru, în schimbul unui preţ (art. 1294
C. civ.). Deosebirea dintre vânzarea-cumpărarea comercială de cea civilă
este funcţia economică a contractului şi anume interpunerea în schimbul
bunurilor. Când contractul îndeplineşte această funcţie, vânzarea-
cumpărarea este o faptă de comerţ şi deci supusă legilor comerciale.
Trăsătura caracteristică a cumpărării şi vânzării comerciale o
constituie intenţia de revânzare;
Cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar
vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:
- intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data
cumpărării;
- intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de
cumpărător, adică să fie cunoscută contractantului;
- intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească în principal
bunul cumpărat.
Cumpărarea şi vânzarea comercială poate avea ca obiect numai
bunuri mobile: producte, mărfuri, titluri de credit.
Productele sunt produsele naturale ale pământului care se obţin prin
cultura sau exploatare directă (de exemplu cereale, legume) sau produsele
animalelor (de exemplu lâna, laptele).
Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului (de exemplu
autoturismele).
Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor pot să
exercite drepturile specificate în cuprinsul lor.
Nu sunt fapte de comerţ cumpărările de producte sau de mărfuri care s-ar
face pentru uzul sau pentru consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale.
 Deosebirea dintre vânzarea – cumpărarea comercială şi vânzarea
civilă, este funcţia economică a contractului(interpunerea în schimbul
bunurilor). Când contractul îndeplineşte această funcţie, vânzarea –
cumpărarea este o faptă de comerţ, fiind guvernată de legile comerciale.
Operaţiuni de punere în consignaţie a mărfurilor sau productelor în scop de
vânzare
Contractul de consignaţie – o parte (consignant) încredinţează celeilalte
părţi(consignator) anumite bunuri mobile spre a le vinde în nume propriu,
dar pe seama consignantului. El prezintă un caracter specific şi face ca
operaţia de vânzare-cumpărare sa i se suprapună o operaţie de depozit şi
una de comision.
Contractul de comision – o parte (comisionar) se obligă, din însărcinarea
celeilalte părţi( comitentul) să încheie anumite acte juridice, în numele său
dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii(comision).

c. Operaţiuni pe termen asupra titlurilor de credit. Reportul. Operaţiunile de

bursă

Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor pot să

exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. Nu sunt fapte de
comerţ cumpărările de producte sau de mărfuri care s-ar face pentru uzul
sau pentru consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale.
Cumpărarea cu plata imediată a preţului, a unor titluri de credit care
circulă în comerţ şi revânzarea acestora la un preţ şi un termen
determinate de către acelaşi cumpărător, a unor titluri de aceeaşi specie.
Report - act juridic complex ce cuprinde o dublă vânzare : prima
vânzare se execută imediat, iar a doua este o vânzare cu termen la un preţ
determinat. Reportul reprezintă un schimb actual şi real de titluri contra
bani şi un schimb pe termen de bani contra titlurilor de aceeaşi specie

d. Operaţiunile de bancă şi schimb:

Potrivit art. 3 pct. 11 C. Com. sunt considerate fapte de comerţ operaţiunile
de bancă şi schimb.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiunile asupra sumelor de bani
în numerar, creditelor şi titlurilor negociabile. Ele sunt operaţiuni de
depozit, de efectuare de plăţi, de acordare de credite, operaţiuni asupra
titlurilor de credit. Activitatea bancară este realizată de Banca Naţională şi
societăţile comerciale bancare. Aceste operaţiuni sunt guvernate de aceleaşi
principii ca opreaţiunile referitoare la circulaţia productelor şi mărfurilor.
Băncile îndeplinesc următoarele funcţii economice:
funcţia compensatoare în spaţiu – exercitată de bancă în calitate de casier al
clientului său;
funcţia compensatoare în timp – realizată prin implicarea băncilor în
circuitul economic, ele finanţând producătorii, distribuitorii şi
consumatorii,
funcţia de creaţie monetară – se realizează prin intermediul următorilor
factori: creditul prin scontul efectelor de comerţ, creditul de companie şi
facilităţile de casierie.
funcţia de creaţie economică – manifestată pe plan financiar( prin
participarea băncilor la capitalul societăţilor comerciale) cât şi pe plan
tehnic ( prin rolul de consilier financiar al agenţilor economici)
Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb de monedă sau
bilete de bancă naţionale sau străine, precum şi operaţiunile referitoare la
transmiterea de fonduri prin evitarea transferului de numerar.
e. Cambiile şi ordinele de producte sau mărfuri
Codul comercial reglementează noţiunea de „cambia” ca având un caracter
generic, desemnând un efect de comerţ sau titlu de credit ( un document ce
încorporează un drept de creanţă). Ca definiţie - cambia - este un titlu de
credit prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie altei persoane (trasul)
să plătească o sumă de bani la scadenţă, unei a treia persoane(beneficiarul)
sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană(emitent) se
obligă să plătească la scadenţă, o sumă de bani altei persoane (beneficiar)
sau la ordinul acesteia. Spre deosebire de cambia, biletul la ordin, nu
conţine ordinul de plată adresat altei persoane, ci asumarea propriei
obligaţii de plată.
Ordinul de producte
Este tot o cambie, deosebirea fiind între obligaţia pe care o încorporează
are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri. Această
categorie de cambie nu a cunoscut o aplicaţie practică.
Acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii
organizate (întreprinderile)
Întreprinderile ca fapte de comerţ obiective:
In concepţia Codului Comercial actul de comerţ este îndeplinit
printr-o întreprindere, iar această noţiune are un dublu înţeles; se referă la
activitatea persoanei care şi-a organizat o activitate şi altul, apare ca o
structură de organizare a unei activităţi (un organism economic şi social)
iar nu ca un subiect de drept.
Conceptul modern de întreprindere comercială, subliniază rolul
dublu al acesteia; rolul economic – de exercitare a activităţii comerciale şi
de remunerare a factorilor de producţie şi rolul social – de stimulare a
interesului faţă de muncă şi promovarea personalului.
Întreprinderea constituie organizarea autonomă a unei activităţi,
cu ajutorul factorilor de producţie (forţele naturii, capitalul şi munca) de
către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de bunuri şi
servicii, destinate schimbului, în vederea obţinerii unui profit.
Această definiţie priveşte numai întreprinderile avute în vedere de Codul
comercial. Pentru a fi supusă reglementărilor acestui cod, întreprinderea
trebuie să aibă ca obiect operaţiunile prevăzute de art. 3 C. Com., care sunt
considerate fapte de comerţ.
Din definiţia dată rezultă următoarele caracteristici ale întreprinderii:
a) asocierea factorilor necesari de producţie; capital, muncă,
natură
b) riscul pe care şi-l asumă întreprinzătorul;
c) organizaţia, ca element de coordonare a muncii cu
valori patrimoniale.
Clasificarea întreprinderilor
Întreprinderea individuală
Formă de întreprindere ce se confundă cu întreprinzătorul sau
comerciantul. Prin actele de comerţ pe care le săvârşeşte, el urmăreşte
obţinerea unui profit, folosind un fond de comerţ, dar angajând tot
patrimoniul său. Când întreprinderea se dezvoltă, pentru a se adapta
condiţiilor pieţei, ia forma unei întreprinderi societare.
Astfel întreprinderea nu mai este proprietatea unei singure persoane, ci a
două sau mai multe persoane care pun în comun un capital, cu scopul
realizării unor produse şi servicii şi pentru a împărţii profitul obţinut.
Întreprinderile mici şi mijlocii sunt clasificate în funcţie de numărul
personalului folosit, capitalul investit şi cifra de afaceri. Aceste
întreprinderi sunt definite prin O.G. nr. 25/1993 şi H:G:nr 805/1994 în
raport de numărul de agajaţi şi cifra de afaceri. Întreprinderea mică are
un număr de 1-25 angajaţi şi o cifră de afaceri până la 10 milioane, iar
întreprinderile mijlocii au 26-200 angajaţi şi o cifră de afaceri de la 10
milioane lei la 2 miliarde lei.
Din punct de vedere al obiectului activităţii lor, întreprinderile pot fi
grupate în 2 categorii:
întreprinderi de producţie ( sau industriale)
întreprinderi de servicii.
Întreprinderile de producţie
Întreprinderile de construcţii - considerate fapte de comerţ , presupune o
organizare economică şi tehnică a factorilor de producţie (natură, capital,
muncă) ce are ca scop construirea de edificii publice sau private, căi de
comunicaţie, canale tuneluri, asanări, desecări, lucrări de amenajare
transformare, modernizare a bunurilor imobile. Aceste întreprinderi sunt
comerciale chiar şi atunci când aparţin statului, comunei, oraşului sau
judeţului, sub forma unor regii autonome, sau societăţi comerciale.
Constituie acte de comerţ contractele de vânzare – cumpărare, de
antrepriză încheiate de întreprinzător, contractele încheiate cu
proprietarul fondului, furnizorii de capital, de materiale etc.
Întreprinderile de fabrică, manufactură, de editură şi de imprimerie –
întreprinderile de fabrici şi manufactură au ca obiect de activitate
transformarea unor bunuri, prelucrarea şi obţinerea unor produse
industriale sau de manufactură.
Referitor la fabrici cât şi la manufactură, activitatea comercială este
dată de organizarea factorilor de producţie industrială. Astfel sunt
întreprinderi de fabrică sau manufactură toate activităţile ce au ca rezultat
producerea de bunuri prin transformarea materiilor prime şi materialelor.
Întreprinderile de imprimerie, în viziunea unor autori, aparţin
întreprinderilor de servicii, pentru că multiplică originalul unei opere
literare sau ştiinţifice. În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că atât
imprimeria cât şi editura sunt activităţi comerciale de producţie industrială
şi nu activităţi de prestări servicii. Editura este un ansamblu de activităţi
productive efectuate de autori, tehnoredactori şi tipografi, având ca
rezultat produsul finit. Publicaţia destinată vânzării. Activitatea editurii se
bazează pe un contract de editare, fiind un contract consensual, bilateral,
cu titlu oneros şi sinalagmatic. Autorul unei opere literare, artistice,
cedează editorului exerciţiul temporar şi exclusiv sau neexclusiv, al
dreptului său de autor, de a produce şi a difuza opera în public (cf. art.39 şi
50 din Legea nr. 8/1996), în schimbul unei remuneraţii sau onorariu de
autor.
Întreprinderile de prestări servicii
Întreprinderile de furnituri – constă în continuarea prestaţiilor : furnizarea
de îmbrăcăminte, de alimente, de combustibil etc. Aceste întreprinderi
presupune o activitate organizată prin care furnizorul în schimbul unui
preţ stabilit anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea unor
produse. Au ca obiect de activitate furnizarea unor produse în baza unui
contract (contract de furnitură) sau prestarea unor servicii în baza unui
contract de locaţie servicii.
În cazul furnizării de produse întreprinderea de furnituri are obligaţia de a
transmite dreptul de proprietate al mărfurilor livrate, de a le preda, şi de a
răspunde pentru vicii ca în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
În cazul furnizării de servicii, întreprinderea are obligaţia de a face, de a
presta servicii cu caracter continuu pe baza unui contract de locaţie
servicii.
Întreprinderile de spectacole publice – organizează munca altora şi le
interpun între artist şi spectator. În activitatea de spectacole sunt
considerate acte de comerţ:
- închirierea sălii de spectacole
-contractele de publicitate
-contractele cu artiştii.
Întreprinderile de comision, - încheie afaceri în nume propriu, dar pe
seama comitentului. Activitatea comisionarului trebuie să aibă înfăţişarea
unei profesiuni cu caracter permanent.
Întreprinderi de agenţii şi oficii de afaceri – întemeiază afaceri( contracte
de vânzare-cumpărare, închiriere, locaţie de servicii) între comercianţi şi
clienţi. Activitatea acestor întreprinderi trebuie să se concretizeze fie în
obţinerea şi transmiterea de informaţii referitoare la afaceri şi partenerii
acestora, fie în publicitatea comercială, procurarea de clienţi etc.
Întreprinderile de librărie şi obiecte de artă – intermediază relaţiile dintre
autor, artist şi cumpărător. Dacă vânzarea se face direct de autor sau
artist, actul juridic respectiv nu mai poate fi considerat „fapt de comerţ”.
Întreprinderile de transport de persoane sau lucruri pe apă sau pe uscat
Activitatea acestora se desfăşoară pe bază contractelor de transport,
contracte în care întreprinderea de transport (cărăuşul) are calitate de
promitent, expeditorul are calitate de stipulant, iar destinatarul este terţ-
beneficiar.
Întreprinderile de asigurare – în comerţ interesează în special asigurările
facultative. Se pot asigura bunuri, persoane, se poate încheia asigurare
pentru răspundere civilă, inclusiv pentru insolvabilitatea debitorului.
Asigurarea poate avea si caracter obligatoriu. În alte cazuri asigurarea se
impune ca o măsură de conservare, de păstrare a integrităţii bunurilor ce
aparţin altei persoane. Asigurările mutuale – asigurare prin care cele mai
multe persoane se asociază în scopul suportării împreună a riscurilor.
Capitalul social se formează din primele de asigurare depuse de asociaţi.
Faptele de comerţ conexe(accesorii)
Faptele de comerţ conexe(accesorii) sunt acte(fapte) juridice sau operaţiuni
care dobândesc comercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu
acte sau operaţiuni considerate de lege fapte de comerţ.
Din categoria faptelor de comerţ conexe, enumerate în art. 3 Cod
comercial, fac parte :
operaţiunile de mijlocire în afaceri;
Această operaţiune este considerată un fapt(act) obiectiv de comerţ; ea
presupune intermedierea între două persoane, în scopul de a încheia un
act juridic ce prezintă interes pentru acestea. Operaţiunea este făcută de
un intermediar, mijlocitor, care este calificat ca fiind un auxiliar de comerţ.
Intermediarul este considerat un prestator de servicii. Intermedierea este
un fapt de comerţ accesoriu numai dacă afacerea la care se referă este
comercială(ex. cumpărarea unui bun cu scopul revânzării lui).
operaţiunile cu privire la navigaţie
Din categoria acestor operaţiuni fac parte următoarele:
construirea de vase pentru navigaţiune
cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţiune
încheierea de contracte privind echiparea vaselor, dotarea şi
aprovizionarea lor.
depozitele pentru cauza de comerţ
Sunt fapte de comerţ conexe sau accesorii ori de câte ori privesc
depozitarea unor mărfuri care au fost cumpărate în scop de revânzare.
Faptul principal de comerţ este contractul de vânzare-cumpărare iar
accesoriu este depozitul care va fi considerat fapt de comerţ ca şi
principalul. Contractul de depozit este un contract real, fiind caracterizat
prin tradiţiunea bunului, depozitarul având obligaţia să păstreze bunul şi
să-l restituie deponentului la cerere.
contul curent şi cecul
Sunt considerate fapte de comerţ, dacă au o cauză comercială. Contul
curent – contractul în baza căruia părţile convin să facă lichidarea
creanţelor la un anumit termen prin achitarea soldului de către debitor. În
legislaţia comercială acest contract este faptă de comerţ obiectivă dacă este
legat de o operaţiune considerată faptă de comerţ. Acest contract este util
prin faptul că reprezintă un mod de reglementare a creanţelor reciproce şi
totodată este un instrument de credit comercial.
Cecul – înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci
la care are un disponibil(tras) să plătească o sumă de bani unei
persoane(beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Contractele de gaj şi fidejusiune.
Sunt fapte de comerţ datorită caracterului lor accesoriu, ambele contracte
sunt civile. Pentru a fi comerciale este necesar ca obligaţia principală pe
care o garantează să fie o faptă de comerţ obiectivă.
Faptele de comerţ unilaterale sau mixte:
Din ceea ce a fost prezentat până acum, rezultă că faptele de comerţ pot fi
obiective sau subiective. Ele mai pot fi bilaterale ( când actul are caracterul
unei fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în raportul juridic) sau
unilaterale ( când actul are caracterul unei fapte de comerţ numai pentru
una dintre părţi iar pentru cealaltă actul este de natură civilă).
Deoarece în toate aceste cazuri actele juridice sau operaţiunile menţionate
sunt fapte de comerţ numai pentru una dintre părţi, ele au fost denumite
fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
Faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială
pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are
caracter civil (art.56 C. com.).
Potrivit art. 56 Cod comercial, ; „ dacă un act este comercial numai pentru
una din părţi,, toţi comercianţii sunt supuşi , în ce priveşte acest act, legii
comerciale, afară de dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a
comerciantului, şi în cazurile în care legea nu dispune altfel”.
Din aceste prevederi rezultă următoarele excepţii ;
nu se aplică legile comerciale cu privire la dobândirea calităţii de
comerciant - ( necomercianţii pot încheia acte de comerţ, fără a dobândi
calitate de comerciant).
Nu se aplică legile (dispoziţiile) comerciale atunci când legiuitorul prevede
în mod expres acest lucru. (Ex. art. 42 Codul comercial stabileşte prezumţia
de solidaritate a debitorului în obligaţiile comerciale.) Această prezumţie nu
se aplică necomercianţilor- pentru ei faptul juridic nu are caracter
comercial.
CAPITOLUL III
SUBIECTELE DREPTULUI COMERCIAL (COMERCIANŢII)
Noţiunea de comerciant:
Potrivit Codului Comercial Român, subiecte ale raporturilor
comerciale pot fi atât comercianţii, cât şi necomercianţii. Reglementarea sa
se aplică oricărei persoane care săvârşeşte fapte de comerţ obiective (art. 3
C.com), indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de
comerciant.
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional,
persoana în cauză devine comerciant (art. 7 C.com). Odată dobândită
calitatea de comerciant, toate actele şi faptele juridice ale acestei persoane
sunt prezumate a fi comerciale (art. 4. C.com).
Dacă însă, săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o
persoană are caracter accidental, deşi raportul juridic care s-a născut este
supus reglementării comerciale, totuşi, persoana care le-a săvârşit,
păstrează calitatea de necomerciant (art.9 C.com).
In concluzie, ca expresie a concepţiei sale obiective, codul comercial
prevede că “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având
comerţul ca profesiune obişnuită şi societăţile comerciale.” (art. 7 C.com)
Precizarea noţiunii de comerciant prezintă un mare interes practic.
Calitatea de comerciant implică un statut juridic diferit de cel al
necomercianţilor, cu consecinţe deosebite asupra raporturilor juridice la
care participă:
a. legea instituie anumite obligaţii pentru comercianţi, considerate
obligaţii comerciale astfel, înainte de începerea comerţului, comerciantul
este obligat să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul
exercitării şi la încetarea comerţului să ceară înscrierea în registru a
menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de
lege; orice comerciant are obligaţia să ţină anumite registre de contabilitate
(art. 22 C. com) şi de asemenea să desfăşoare activitate comercială în
condiţiile unei concurenţe loiale;
b. legea instituie o prezumţie de comercialitate; toate actele şi
operaţiunile săvârşite de comerciant sunt prezumate a fi fapte de comerţ şi
deci supuse legilor comerciale (art.4 C.com);
 c. actele comerciale încheiate de comerciant sunt supuse unor
reguli speciale, derogatorii de la regimul actelor juridice civile;
d. în cazul încetării plăţilor pentru datoriile sale comerciale,
comerciantul poate fi declarat în faliment; procedura falimentului este
aplicabilă numai comercianţilor ea nu se aplică necomercianţilor, chiar
dacă s-au obligat prin acte comerciale;
e. comercianţii pot participa la constituirea unor camere de comerţ şi
industrie, ca organizaţii autonome, destinate să promoveze şi să apere
interesele lor;
f. comercianţii sunt supuşi impozitului pe profitul realizat prin
activitatea comercială;
Art. 34 C. com. prevede că dispoziţiile codului comercial privind
registrele comerciale nu se aplică colportorilor comercianţilor care fac
micul trafic ambulant, cărăuşilor sau acelor al căror comerţ nu iese din
cercul unei profesiuni manual
Calitatea de comerciant: dobândirea calităţii de comerciant
In temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte în
mod diferit, după cum este vorba de o persoană fizică sau de o persoană
juridică.
Dobândirea calităţii de comerciant:
a. Dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană
fizică: “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca
profesiune obişnuită”, potrivit art. 7 C. com. Pentru dobândirea calităţii
de comerciant sunt necesare trei condiţii:
- să săvârşească anumite fapte de comerţ obiective; - condiţia
esenţială pentru dobândirea acestei calităţi. Această condiţie trebuie
înţeleasă de către comerciant, ca fiind asumarea unei răspunderi pentru
urmările actelor îndeplinite direct sau indirect. Săvârşirea faptelor de
comerţ obiective, trebuie să fie efectivă. O altă condiţie este aceea că
săvârşirea faptelor de comerţ obiective să fie licite.
- să săvârşească fapte de comerţ ca profesiune; - acesta presupune
realizarea unui câştig.
- să fie săvârşite ca o „profesiune obişnuită”; să nu fie săvârşită
în mod accidental, „profesiunea este starea unei persoane care face din
repetarea unor acte ocupaţiunea vieţii şi de la care se cere resursele existenţei
sale sociale”.- Practică judiciară comercială.
Calitatea de comerciant a unei persoane fizice se cere a fi delimitată de alte
profesiuni pe care le exercită persoanele fizice. Avem în vedere pe
meseriaşi, pe cei care exercită profesii liberale şi pe agricultori. Meseriaşul
este considerat comerciant în cazurile în care cumpără mărfuri în vederea
prelucrării şi revânzării lor (art. 3. pct.1. C.com) sau, folosind forţa de
muncă străină, îşi organizează o întreprindere (art. 3 pct. 9 C.com.).
Persoanele care exercită profesii liberale nu au calitatea de comerciant
(exemplu medicii, avocaţii, notarii publici). În cazul în care pentru
exercitarea activităţii, cel care îndeplineşte o profesiune liberală (dentistul)
cumpără şi foloseşte anumite materiale se consideră că aceste acte sunt
accesorii şi deci persoana în cauză nu devine comerciant. Întrucât vânzarea
produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul sau
ori pe care le-a cultivat nu este faptă de comerţ, ci act juridic civil,
înseamnă că agricultorii nu au calitatea de comercianţi.
b. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale:
potrivit art. 7 C. com. pe lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant
şi societăţile comerciale. Sunt avute în vedere societăţile comerciale
reglementate de Legea Nr. 31/1990: societatea, în nume colectiv, societatea
în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Societatea comercială are o
unică finalitate; ea se constituie în scopul de a desfăşura o activitate
comercială; societatea este comercială numai dacă obiectul ei, prevăzut
obligatoriu în actul constitutiv constă în săvârşirea uneia sau mai multor
fapte de comerţ obiective. Exercitarea activităţii comerciale este raţiunea
de a fi a societăţii comerciale.
În consecinţă, pentru a dobândi calitatea de comerciant,
societatea comercială trebuie să se constituie cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege în acest sens.
c. Calitatea de comerciant a altor persoane juridice:
1. Statul şi unităţile sale administrativ teritoriale: art. 8 C. com. prevede că:
“Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comerciant. Această
concepţie a codului comercial era justificată la data adoptării sale, când
activitatea statului şi a unităţilor sale administrativ teritoriale privea
numai serviciile publice. Pornind de la faptul că statul săvârşeşte pe lângă
actele de autoritate necesare funcţionarii serviciilor publice şi acte cu
caracter privat, în doctrină s-a considerat că el este subiect al raporturilor
comerciale. Deci, cu toate că nu are calitatea de comerciant, statul poate
săvârşi anumite fapte de comerţ.
2. Regiile autonome: potrivit art.135 din Constituţie, proprietatea publică
aparţine statutului sau unităţilor sale administrativ teritoriale. Bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii ele pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate sau închiriate. Potrivit Legii Nr.15 / 1990, regiile autonome se
organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale.
Calitatea de comerciant a regiei autonome se dobândeşte din momentul
înfiinţării sale, după caz, prin hotărâre a guvernului sau prin decizia
organului administraţiei publice locale.
3. Organizaţiile cooperatiste: întrucât prin desfăşurarea unor activităţi de
producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii, se urmăreşte
obţinerea de profit, această activitate are caracter comercial. În consecinţă
organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant.
Asociaţiile şi fundaţiile: potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi
fundaţiilor este desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, iar nu obţinerea
unui profit. Deci asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant.
3.3. Comerciantul persoană fizică
Pentru a dobândi legal această calitate, persoana fizică trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
înmatricularea în registrul comerţului- cf. art. 1 din Legea 26/1990
prevede: „comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să
ceară înmatricularea în registrul comerţului”. Această nerespectare se
sancţionează cu amendă civilă. Pentru înmatriculare persoana fizică
trebuie să prezinte pe lângă cererea de înmatriculare, actul de identitate,
autorizaţia executării comerţului eliberată de organul competent,
declaraţia privind averea şi modul de evaluare, dovada drepturilor asupra
sediului firmei.
Dovada calităţii de comerciant
In cazul unei persoane fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte
prin săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional,
înseamnă că această calitate se poate proba numai prin prezentarea unor
dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau
mai multe fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C.com. ca o profesiune
obişnuită şi în nume propriu.
Totuşi, legea instituie anumite incapacităţi, incompatibilităţi, interdicţii
şi decăderi din dreptul de a face comerţ, acestea având ca scop protecţia
interesului general ( respectarea ordinii publice şi bunele moravuri).
Referitor la incapacităţi, trebuie făcută distincţie între capacitatea
persoanei fizice de a face acte de comerţ izolate şi capacitatea cerută pentru
a fi comerciant. Pentru încheierea acestor acte trebuie îndeplinite anumite
condiţii cerute de Codul civil referitoare la încheierea actelor juridice.
Codul comercial cuprinde anumite reglementări referitoare la minor şi
femeia căsătorită.
Potrivit art. 5 al 3 şi art. 8 din Decretul-Lege 31/1954, capacitatea
deplină a persoanei fizice de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice,
începe de la data când persoana devine majoră ( la 18 ani sau când se
căsătoreţte, dobândind astfel capacitate deplină de exerciţiu).
Altă situaţie este persoana pusă sub interdicţie – art. 14 Cod
comercial – interzisul nu poate fi comerciant şi nici continua comerţul. Din
cauza alienaţie sau debilităţii mintale, interzisul nu poate desfăşura
activitate de comerţ. Nici chiar părintele sau tutorele nu pot continua
comerţul în numele interzisului. În aceste condiţii fondul de comerţ
aparţinând interzisului, va fi supus lichidării.
În aceeaşi situaţie este şi persoana pusă sub curatelă.
 Incompatibilităţi – Activitatea comercială are caracter de profit prin
însăşi definiţia sa, urmărind realizarea unui profit. Astfel ea nu poate fi
exercitată de persoane care au anumite profesiuni care privesc interesele
generale ale societăţii, deoarece există o incompatibilitate de interese.
Constituţia prevede ca funcţii incompatibile cu cea de comerciant
următoarele: judecător şi procuror – cu excepţia funcţiilor din
învăţământul superior, diplomaţii, funcţionarii publici şi cei ce exercită
profesii liberale ca : avocaţii, arhitecţii, etc. Sancţiunea pentru încălcarea
acestor dispoziţii legale , este cea profesională şi disciplinară, persoana
respectivă urmând să fie destituită din funcţia respectivă.
Decăderile - In cazul societăţii comerciale, calitatea de comerciant se
dobândeşte prin însăşi constituirea societăţii. Deci, calitatea de comerciant
a societăţii comerciale se poate proba prin dovedirea constituirii societăţii
în condiţiile prevăzute de lege. Un mijloc de dovadă care ar putea fi folosit
este copia certificată de pe înmatriculare în registrul comerţului a societăţii
comerciale.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr.12/1990, modificată, persoanele care au
fost condamnate penal pentru una dintre faptele (infracţionale ) prevăzute
de lege, nu mai pot exercita profesiunea de comerciant.
Interdicţii - Acestea pot fi legale şi contravenţionale.
Interdicţii legale – anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului particular şi sunt monopol de stat: ex. prelucrarea tutunului,
prospectarea şi extracţia cărbunelui, sau activităţi care sunt considerate
infracţiuni: ex. fabricarea sau confecţionarea unor droguri, narcotice, în
alt scop decât acela decât de medicament.
Interdicţii contravenţionale – produc efecte numai între părţile
contractante, fiind stabilite sub forma clauzelor inserate în contract. Toate
aceste interdicţii contravenţionale pot rezulta din clauzele de exclusivitate
prin care distribuitorul se angajează faţă de producător să vândă doar
produsele fabricate de acesta. Deci distribuitorul este incompatibil de a
„desface” alte categorii de produse.
Încetarea calităţii de comerciant
In cazul persoanei fizice, aceasta încetează să mai aibă calitatea de
comerciant în momentul în care nu mai săvârşeşte fapte de comerţ ca
profesiune. Încetarea trebuie să fie efectivă şi din ea să rezulte intenţia de a
renunţa la calitatea de comerciant.
In cazul societăţii comerciale, calitatea de comerciant se pierde în
momentul în care societatea încetează să mai existe ca persoană juridică.
Societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare şi lichidare.
Potrivit legii, dizolvarea poate avea loc prin trecerea termenului stabilit
pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau
realizarea acestuia, hotărârea adunării generale, faliment. Dizolvarea
societăţii nu atrage după sine pierderea automată a personalităţii juridice a
societăţii. În această situaţie, societatea nu mai poate face operaţiuni
comerciale, dar poate face operaţiunile necesare lichidării.
3.4. Fondul de comerţ
Această instituţie a fondului de comerţ, a fost impusă de necesităţile
de ordin practic, fiind concretizată în faptul că; pe de-o parte , comercianţii
doreau să-şi protejeze clientele împotriva actualilor şi potenţialilor
concurenţi, pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost
reclamată de către creditorii comercianţilor.
Fondul de comerţ trebuie diferenţiat de noţiunea de întreprindere.
Acesta putând fi definit ca o masă impersonală de bunuri mobiliare, motiv
pentru care proprietarul fondului de comerţ îşi poate păstra proprietatea şi să
o închirieze. Noţiunea „fondului de comerţ” este foarte greu de stabilit,
deoarece el poate fi foarte uşor confundat cu unele instituţii apropiate. El
trebuie delimitat : de ceea ce se numeşte magazin- locul unde îşi desfăşoară
activitatea comerciantul,
de noţiunea de clientelă – în mod tradiţional aceasta este esenţială pentru
fondul de comerţ, ea reflectă cifra de afaceri a comerciantului.
Din punct de vedere comercial ea reprezintă un bun important.
Comerciantul nu are drept propriu asupra clientelei, deoarece clientela
poate aparţine mai multor comercianţi în acelaşi timp. De aceea clientela
poate fi considerată o componentă a unei alte noţiuni a celei de „vad
comercial”. Fondul de comerţ nu poate fi confundat cu imobilul în care
comerciantul îşi desfăşoară activitatea de comerciant. Imobilele fiind
excluse din sfera de reglementare dreptului comercial fondul de comerţ
având o natură pur mobiliară.
Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere – această
noţiune de întreprindere se poate diferenţia de fondul de comerţ numai
dacă este personalizată. Ea cuprinde imobile, creanţele furnizorilor săi,
ca şi clientela. Fondul de comerţ este lipsit de autonomie patrimonială
chiar dacă unele bunuri au regim juridic diferit de cel recunoscut celorlalte
bunuri din patrimoniul comerciantului
Toţi creditorii se află pe poziţie de egalitate juridică, dacă creanţele lor
sunt legate direct de elementele fondului de comerţ sau de alte elemente din
patrimoniul comerciantului.

CAPITOLUL IV
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

4.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale societăţii civile:

Din dispoziţiile art. 1491, 1492 C.civ. rezultă că societatea este un contract
în temeiul căruia două sau mai multe persoane (asociaţi) se înţeleg să pună
în comun anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o anumită
activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta.
 Contractul de societate are următoarele elemente esenţiale care îl
deosebesc de alte contracte :
a) fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială
(aport);
b) asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie
obiectul societăţii;
c) toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului de
societate:
a) contractul este plurilateral, în sensul că la încheierea sa participă două
sau mai multe persoane, fiecare asumându-şi anumite obligaţii;
b contractul este cu titlu oneros; fiecare asociat urmăreşte realizarea unui
folos patrimonial, adică obţinerea de beneficii;
c) contractul este comutativ; întinderea obligaţiilor fiecărui asociat este
cunoscută în momentul încheierii contractului;
d) contractul este consensual, ceea ce înseamnă că se încheie prin simplul
acord de voinţa al părţilor; forma scrisă este cerută ad probationem.
Definiţia societăţii comerciale:
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane
constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de
personalitatea juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul
realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate
4.2. Societatea civilă şi societatea comercială:
Asemănări: au aceeaşi esenţă; fiecare reprezintă o grupare de persoane şi
de bunuri (capitaluri) în scop economic şi lucrativ;
ˇ atât societatea civilă, cât şi cea comercială iau naştere printr-un
contact de societate;
ˇ ambele societăţi au un scop lucrativ; asociaţii urmăresc realizarea şi
împărţirea unor beneficii.
Deosebiri: obiectul sau natura operaţiunilor pe care le realizează
societatea;
- societatea comercială este investită cu personalitate juridică, în timp ce
societatea civilă rămâne un simplu contract, fără a fi subiect de drept de
sine stătător;
- între societatea civilă şi cea comercială există deosebiri privind
condiţiile în care acestea se constituie şi funcţionează.

4.3. Elemente specifice ale contractului de societate care stă la

baza societăţii comerciale
Aporturile asociaţilor
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă
fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare
patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii cu
toate consecinţele care decurg din această calitate.
Obiectul aportului îl poate constitui:
- aportul în numerar; are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul
se obligă să o transmită societăţii;
- aportul în natura; are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri
mobile(clădiri, instalaţii), bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri)
sau incorporale (creanţe, fond de comerţ);
- aportul în industrie, care constă în muncă sau activitatea pe care
asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi
calificarea sa.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii
Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia
valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea
societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică. El
constituie gajul general al creditorilor societăţii. De aceea, este fix pe toată
durata societăţii.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care
asociaţii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul
subscris coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au
intrat în patrimoniul societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite
diferit după forma juridică a societăţii : părţi de interes, părţi sociale,
acţiuni.
Patrimoniul societăţii, în lumina dreptului civil, îl constituie totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
Intre capitalul social şi patrimoniul societăţii există anumite deosebiri.
Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aportului
asociaţilor, patrimoniul societăţii este o universalitate juridică, în care
sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile, precum şi bunurile societăţii.
Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţilor comerciale
presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în
comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale.
Participarea la activitatea societăţii trebuie să fie efectivă şi interesată.
Această participare este diferită, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Realizarea şi împărţirea beneficiilor
Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială
desfăşurată şi de ale împărţi între asociaţi sub forma de dividende. Acest
scop constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şi
asociaţie. In general, prin beneficiu se înţelege un câştig evaluabil în bani.
Realizarea sau nerealizarea de beneficii poate fi stabilita numai la sfârşitul
exerciţiului financiar, prin întocmirea bilanţului şi a contului de profit şi
pierderi. Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie reale
(art.37 din Legea nr.31/1990). Aceasta înseamnă ca trebuie să se fi
înregistrat un excedent, adică o sumă de bani care să fie mai mare decât
capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite beneficii din capitalul social.
Totodată, beneficiile trebuie să fie utile, adică să reprezinte beneficiile
rămase după întregirea capitalului social, când acesta s-a micşorat în
cursul exerciţiului financiar.
Criterii de împărţire a beneficiilor
Potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă „partea
fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi” (art. 3) sau „modul de
distribuire a beneficiilor” (art. 8). Toţi asociaţii trebuie să primească
beneficii şi să participe la suportarea pierderilor. Cum este şi firesc,
criteriul care este avut în vedere este contribuţia asociaţilor la formarea
capitalului social al societăţii.
4.4. Formele societăţii comerciale:
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una
din următoarele forme juridice:
a) societatea în nume colectiv este aceea societate ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată
şi solidară a tuturor asociaţilor;
b) societatea în comandita simpla este societatea ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitata şi
solidara a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai
până la concurenta aportului lor;
c) societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este
împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor;
d) societatea în comandita pe acţiuni este societatea al cărui capital
social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditati; asociaţii comanditati răspund numai până la concurenta
aportului lor;
e) societatea cu răspundere limitata este societatea ale cărui obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în
limita aportului lor.

Clasificarea societăţilor comerciale:

Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri

Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe

baza cunoaşterii şi încrederii reciproce a calităţilor personale ale
asociaţilor. Fac parte din această categorie : societatea în nume colectiv şi
societatea în comandita simpla.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi,
impus de nevoile acoperirii capitalului social, fără să prezinte interes
calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de
capital investita de asociat. Intră în această categorie: societatea pe acţiuni
şi societatea în comandita pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată nu
se încadrează în nici una din aceste categorii. Această formă de societate
împrumută unele caractere, atât de la societăţile de persoane, cât şi de la
societăţile de capitaluri.
Ca şi în cazul societăţilor de persoane, constituirea societăţii cu
răspundere limitată se bazează pe încrederea şi calităţile asociaţilor. Acest
fapt reclamă limitarea numărului asociaţilor (maximum 50 de asociaţi),
precum şi condiţii restrictive privind transmiterea părţilor sociale. În ce
priveşte răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii, asociaţii
răspund numai în limita aportului lor, ca şi în cazul societăţilor de
capitaluri.

Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care

asociaţii au o răspundere limitată

Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită în raport

de forma juridică a societăţii. In societatea în nume colectiv, asociaţii
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii. In societatea pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund până la
concurenta aportului lor. In privinţa societăţii în comandita simplă sau pe
acţiuni răspunderea asociaţilor este diferită: asociaţii comanditati răspund
nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari numai în limita aportului lor.

Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni

După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia,

societăţile comerciale se clasifică în două categorii: societăţi în care
capitalul social se divide în părţi de interes şi societăţi în care capitalul
social se împarte în acţiuni. Capitalul social se divide în părţi de interes în
cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandita simplă, precum şi
cazul societăţii cu răspundere limitată (părţi sociale). Capitalul social este
împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandita
pe acţiuni.

Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea
titluri
 Societăţi care emit titluri de valoare pot fi societatea pe acţiuni, societatea
în comandita pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. In cea de a
două categorie sunt cuprinse societatea în nume colectiv şi societatea în
comandita simpla. Titlurile de valoare au un element comun: ele
materializează dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul
social. Între aceste titluri de valoare exista o deosebire esenţială: acţiunile
fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile, iar certificatele de
părţi sociale nu sunt titluri negociabile, ci titluri de legitimare.
Societăţi cu capital românesc şi societăţi cu participare străină
Societăţile cu capital românesc sunt societăţile în care asociaţii sunt
cetăţeni români ori persoane juridice de naţionalitate română. Societăţile
cu capital străin sunt societăţile care se constituie cu capital integral străin
sau în asociere cu persoane fizice sau juridice
romane.

CAPITOLUL V
PROCEDURA INSOLVENŢEI ŞI A FALIMENTULUI -Reglementată de
legea 85-2006

Notiunea si caracterele procedurii falimentului

Conform art. 695. Cod comercial; " comerciantul care a încetat plăţile
pentru datoriile sale comerciale, este în stare de faliment". Insolventa este
definită de către lege ca fiind acea stare a patrimoniului,debitorului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor exigibile.Sopul legii este instituirea unei proceduri pentru
acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă(art 2).
Modalităţi prin care se realitează scopul legii sunt; procedura generală,
procedura simplificată a insolvenţei, procedura de reorganizare judiciară
şi procedura falimentului. Procedura generală, reperzintă procedura prin
care un debitor care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art 1 alin 1 din
lege,( societăţi comerciale, societăţti cooperatiste, organizaţii cooperatiste,
societăţi agricole, grupuri de interes economic, orice altă persoană juridică
de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice) fără a le îndeplinii
simultan pe cele de la art 1 alin 2 (acest alin. dispune ; procedura
simplificată care se referă la debitorii aflaţi în stare de insolvenţă ce se
încadreaza la una din următoarele categorii ; comercianţi persoane fizice
acţionând individual, asociaţii familiale, societăti dizolvate anterior
formulării cererii introductive, debitori care si-au declarat prin cererea
introductiva intrarea in falimentsau care nu pot beneficia de procedura de
reorganizare judiciară prevazută de lege) intră după perioada de
observaţie succesiv în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura
falimentului sau separat numai în procedura judiciară, ori, doar în
procedura falimentului.(art 1-4 special 3). Procedura simplificată
reprezintă procedura prin care debitorul care indeplineşte condiţiile
prevazute la art 1 alin 2(enunţate mai sus) intră, direct în procedura
falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei fie după o
perioadă de observaţie de maxim 60 zile. Reorganizarea judiciară, este
procedura care se aplică debitorului persoană juridică în vederea achitării
datoriilor acestuia conform programului de plată a creanţelor. Ea
presupune intocmirea, aprobarea, implementarea unui plan numit plan de
reorganizare. Procedura reorganizării judiciare se poate realiza prin
urmatoarele trei modalitati :
-restructurarea operatională şi/sau financiară a debitorului
-restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social
-restrângerea activităţii debitorului prin lichidarea unor bunuri din
averea debitorului până la acoperirea creanţelor creditorilor
Prin programul de platăa al creanţelor se înţelege tabelul de creanţe
menţionate în planul de reorganizare şi care cuprinde cuantumul sumelor
pe care debitorul se obligă să le platească creditorului prin raportul la
tabelele definite de creanţe şi la fluxul de numerar aferent planului de
reorganizare, acesta cuprinde :
-cuantumul sumelor datorate creditorului conform tabelului definit
de creanţe pe care debitorul se obligă să le platească acestora
-termenele la care debitorul urmează să plătească aceste sume
Procedura falimentului, care este definită ca fiind procedura de insolvenţă
concursuală, colectivă şsi egalitară ce se aplică debitorului în vederea
lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului fiind urmată de
radierea debitorului din registrul în care a fost înmatriculat.
Caracterele procedurii insolvenţei sunt :
1.Caracter judiciar- procedura insolvenţei la care este supus debitorul,
reprezintă procedura judiciară ce se desfăşoară sub controlul direct si
imediat al instanţelor judecătoreşi, judecătorul sindic, administratorul
judiciar şi a lichidatorului
2.Caracter egalitar – prin procedura insolvenţei se satisface în acelaşi timp
toţi creditorii, proporţional cu merimea creanţelor deţinute.
3.Caracter colectiv, concursual (interesul individual al fiecărui creditor
intră în conflict cu interesul celorlalţi), concensual (acordul partilor)
4.Caracter general – regulile prin care se realizează reorganizarea
activităţii debitorului sau, după caz, cele legate de lichidarea patrimoniului
acestuia, se aplică tuturor bunurilor din patrimoniul debitorului. Şi ,sub
acest aspect, aceasta procedură se diferenţiază de executarea silită din
dreptul comun, care are ca obiect unul sau mai multe bunuri ale
debitorului.
5.Caracter profesional -procedura se aplica comerciantilor, persoane fizice
şi societati comerciale. Deci aceasta se plica numai comerciantilor, nu şi
necomerciantilor
6.Caracter de remediu sau după caz de execuţie silită - de remediu sau,
dupa caz, de executare silita – aceasta procedura are drept scop redresarea
debitorului şi plata pasivului sau lichidarea patrimoniului acestuia.
Reprezinta un remediu sau, dupa caz, un instrument al executarii silite
asupra patrimoniului defunctului.
Participantii la procedura insolventei si a falimentului ;
instanţele judecătoresti, Judecătorul sindic, Adunarea creditorilor şi
comitetul creditorilor,Administratorul special, Administratorul judiciar,
Lichidatorul
1 Instantele judecatoresti.
Art. 6 din lege prevede că, toate procedurile prevăzute de lege, cu excepţia
recursului din art 8 sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază
teritorială îşi are sediul debitorul, aşa cum acesta figurează în registrul
comerţului sau în registrul societăţii agricole,asociaţiilor şi fundaţiilor.
Aceste proceduri sunt exercitate de judecătorul sindic. Instanţele
competente să aplice procedura insolvenţei sunt:
tribunalele din judeţe
Tribunalul Municipiului Bucureşti
Curtea de Apel
Tribunalul.Tribunalul are competenţa materială pentru toate procedurile
insolvenţei cu excepţia recursului din articolul 8, care va fi judecat de către
Curtea de Apel. Competenţta teritorială, este tribunalul în a cărei rază
teritorială îşi are sediul debitorul aşa cum este înregistrat la Registrul
Comerţului sau în alte registre. Buletinul procedurii de insolvenţă definit în
art 3 pct 23 din lege, reprezintă principalul instrument de publicare a
citaţiilor, convocărilor, notificărilor etc.
2. Judecătorul – sindic:
Acesta are statutul juridic al unui judecător de tribunal. Preşedintele
tribunalului îi desemnează pe judecătorii tribunalului care vor avea
calitatea de judecător sindic şi vor exercita atribuţtiile prevăzute de lege
pentru aplicarea procedurii. Acesta îndeplineşte o funcţie publică, de
interes general, organizând şi conducând întreaga procedură sub
autoritatea tribunalului. Atribuţiile judecătorului sindic sunt reglementate
de art. 11 din lege.
3. Adunarea creditorilor:
Creditorii care au anumite creanţe faţă de debitor alcătuiesc adunarea
creditorilor. Adunarea creditorilor nu are personalitate juridică
Convocarea acestora se face atunci când judecătorul – sindic consideră că
este necesar pentru dezbaterea şi luarea deciziilor în problemele date de
lege în competenţa adunării creditorilor. La şedintele adunarii participa
toti creditorii cunoscuti ai debitorului, precum şi doi delegati ai salariatilor
debitorului, şi un reprezentant al camerei de comert şi industrie teritoriala.
Debitorul va participa la şedintele adunarii generale, cu exceptia cazurilor
cand este scutit de judecatorul – sindic, care va conduce şedintele.
Atributiile adunarii creditorilor sunt prevazute in art. 14 din lege.
4. Comitetul creditorilor, în actuala reglementare, are un rol activ şi
datorită principiului celerităţii (expedierii) . O serie de atribuţii, altele
decât cele cuprinse în art. 17 pot fi transferate către creditori. In prima
şedinţă, adunarea creditorilor va alege, cu majoritate simplă, un comitet de
3-5 creditori, dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, pe bază de
voluntariat. Dacă nu se obţine majoritatea cerută de lege, comitetul va fi
desemnat de judecătorul – sindic.
5. Calitatea de administrator special o are reprezentantul desemnat de
adunarea generală a acţionarilor persoană juridică, să efectueze în numele
şsi pe seama acestuia actele necesare în perioadele de procedură, când
debitorul poate să-şi administreze activitatea. Administratorul special
poate reprezenta interesele acţionarilor, asociaţilor, debitorului pe
perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.
Atribuţiile administratorului special sunt reglementate de art. 18. din lege.
6. Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în
insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile
prevăzute de art. 20 din lege în perioada de observaţie şi pe durata
procedurii de observaţie. Atribuţiile lui stabilite de judecătorul – sindic şi
pot fi modificate de tribunal, modificare ce are loc la cererea
administratorului însuşi, a comitetului creditorilor sau a delegatului său, a
Ministerului Public.
7. Lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă,
autorizat în condiţiile legii şi desemnat să conducă activitatea debitorului şi
să exercite atribuţiile prevăzute în art.25 din lege. Atât în cadrul unui plan
de lichidare cît şi în cazul îinceperii procedurii falimentului este necesară
numirea unui lichidator care să realizeze operaţiunile de lichidare a
bunurilor din patrimoniul debitorului.

DECLANŞAREA PROCEDURII REORGANIZĂRII

JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI

Această procedură se declanşează pe baza unei cereri introduse la tribunal

competent de către debitor, de creditori sau de camera de comerţ şi
industrie teritorială.
A. CEREREA DEBITORULUI:
Debitorul, văzând că nu-şi mai poate onora plata datoriilor comerciale
ajunse la scadenţă, va putea cere tribunalului declanşarea procedurii.
Cererea lui trebuie însoţită de o declaraţie prin care îşi arată intenţia de a-
şi reorganiza activitatea sau de a lichida patrimoniul săau. Tribunalul nu
va primi cererea debitorului dacă în ultimii 5 ani precedenţi, el a mai facut
o astfel de cerere sau a fost obiectul unei asemenea cereri introdusă de
creditori. Deci, pentru a putea cere tribunalului începerea procedurii,
debitorul trebuie să fi încetat plata datoriilor comerciale exigibile şi să aibă
calitatea de comerciant. Trebuie spus ca debitorul are dreptul, şi nu
obligaţia de a cere tribunalului începerea procedurii.Aceasta cerere se
formulează şi se semnează de către debitor, dar poate fi facută şi printr-un
mandatar în baza unui mandat special. In ceea ce priveşte societăţile
comerciale, cererea trebuie semnată de persoanele care, conform actelor
constitutive, au calitatea de a le reprezenta: administratorii anume
investiţti. Pe lângă toate cele spuse mai sus, cererea debitorului trebuie
însoţită de anumite acte, după cum urmează
bilanţtul şi copii de pe registrele contabile curente( registrul – jurnal,
registrul – inventar, registrul cartea mare) : bilanţul este documentul oficial
de gestiune al comerciantului, care prezintă situaţia financiară şi a
rezultatelor activităţii comerciantului pe timpul exerciţiului financiar;
lista tuturor bunurilor debitorului, adică bunurile mobile şi imobile care fac
parte din patrimoniul debitorului şi sunt susceptibile de executare silită;
lista creditorilor cu precizarea creanţtelor lor: trebuie precizate numele,
prenumele şi adresa creditorilor, iar pentru creanţe, suma, cauza şi
drepturile de preferinţă;
contul de profit şi pierderi pentru anul anterior depunerii cererii;
lista asociaţtilor, în cazul SNC, şi a asociaţilor comanditaţti, în cazul SC: ei
trebuie să fie cunoscuţi pentru că au răspundere nelimitată şi solidară
pentru obligaţiile sociale;
declaraţia prin care debitorul îşi araă intenţia de a-şi reorganiza activitatea
sau de a lichida patrimoniul săau.
Actele sunt considerate ca fiind indispensabile pentru că tribunalul să
dispună începerea procedurii şi de aceea depunerea lor este obligatorie.
Dacă actul nu se dispune în acest termen, atunci cererea va fi respinsă.
Cererea debitorului este un act procesual care declanşează procedura.
B. CEREREA CREDITORILOR:
Începerea procedurii se realizează la cererea creditorilor deoarece
încetarea plăţilor de către debitor are urmări directe şi imediate asupra
patrimoniului creditorilor. Prin aceasta, creditorii solicită începerea
procedurii împotriva debitorului, arătând suma de bani datorată de
debitor şi natura creanţei. Deşi legea nu prevede în mod expres, cererea
trebuie însotită de acte din care să rezulte căsunt îndeplinite condiţiile
pentru aplicarea procedurii. Legea prevede că orice creditor care are o
creanţă certă(datoriile sunt certe când existenţa lor este neândoielnică,
reală, asupra lor existând un litigiu), lichidă(datoriile sunt lichide în cazul
îin care cuantumul lor este precis determinat au ca obiect o sumă de bani.
Nu au un asemenea caracter datoriile al căror cuantum se va stabili de
instanţa judecătorească), şi exigibilă(datoriile sunt exigibile când au ajuns
la scadenţă, putându-se cere executarea lor imediată). In cazul obligatiilor
pure şi simple, datoriile sunt exigibile de la data naşterii raportului juridic,
iar obligatiile afectate de un termen suspensiv devin exigibile la implinirea
termenului. Pentru a putea cere tribunalului începerea procedurii,
creditorul trebuie să fie titularul unei creanţe comerciale, certă, lichidă şi
exigibilă. Deci creanţa trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege
pentru executarea silită a creanţelor, chiar dacă cererea lor nu este una de
executare silită a debitorului. Creditorul poate cere începerea procedurii
numai dacă debitorul a încetat plăţile timp de 30 de zile, adică numai după
expirarea lui. Cererea creditorilor trebuie adusă la cunoştinţa debitorului
în cauză, tribunalul fiind obligat să-i comunice debitorului o copie de pe
cerere, precum şi camerei de comerţ şi industrie teritorială. Dacă debitorul
consideră că cererea creditorilor privind începerea procedurii este
neântemeiată, el o poate contesta. Contestaţia debitorului se poate face în
termen de 5 zile de la primirea copiei de pe cererea introductivă a
creditorilor. Tribunalul trebuie să soluţioneze contestaţia debitorului
împotriva cererii creditorilor privind începerea procedurii în condiţiile
legii. Acesta trebuie să ţină o şedinţă în termen de 30 de zile, termen ce
curge de la data înregistrării contestaţiei. La şedinţa de judecată vor fi
citaţti creditorii care au introdus cererea, debitorul şi camera de comerţ şi
industrie teritorială. In acest caz tribunalul trebuie să verifice îndeplinirea
condiţiilor generale cerute pentru aplicarea procedurii(calitatea de
comerciant a debitorului şi încetarea plăţii datoriilor comerciale), precum
şi a condiţiilor speciale privind începerea procedurii la cererea
creditorilor( caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor creditorilor şi
respectarea termenului de 30 de zile). Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile
cerute de lege, tribunalul va respinge contestaţia debitorului şi procedura
va continua. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, tribunalul va admite
contestaţia debitorului şi va respinge cererea creditorilor. Hotărârea de
respingere a cererii creditorilor se va afişa la uşa instanţei.

EFECTELE INCEPERII PROCEDURII DE REORGANIZARE

JUDICIARĂ ŞI A FALIMENTULUI

Inceperea procedurii are anumite efecte juridice ce se referă la drepturile

terţilor privind valorificarea creanţelor împotriva debitorului şi aceste
efecte sunt următoarele:
1. debitorul este obligat, ca după deschiderea procedurii, să comunice o
serie de acte care să însoţească cererea sa: bilanţul şi copii de pe registrele
contabile curente; lista tuturor bunurilor; lista creditorilor cu creanţele
lor; contul de profit şi pierderi pentru anul anterior depunerii cererii; lista
asociaţilor şi a celor comanditaţi; declaraţia prin care el îşi arată intenţia
de a-şi reorganiza activitatea sau de a lichida patrimoniul.
2. obligaţia de publicitate faţă de terţi: din momentul declărării procedurii,
debitorul este obligat să înscrie pe toate actele menţiunea că societatea este
în insolvenţă.
3. indisponibilizarea acţiunilor sau părtilor sociale deţinute de
administratorii societăţii: după deschiderea procedurii, administratorii nu
au voie să înstrăineze, sub sancţiunea nulităţii, fără acordul judecătorului –
sindic, acţiunile sau părţile lor sociale, deţinute la debitorul care face
obiectul procedurii.
4. în principiu se ridică dreptul de administrare al fostului administrator:
dacă asociaţii sau acţionarii, creditorii sau camera de comerţ cer
judecătorului – sindic ridicarea dreptului de administrare, atunci el
trebuie săse pronunţe în 15 zile şi să numească un alt administrator.
5. suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale: la data inregistrării
cererii debitorului sau la expirarea termenului pentru contestarea cererii
creditorilor sau de la data respingerii contestaţiei debitorului împotriva
acestei cereri, se suspendă toate aceste acţiuni care sunt anterioare
cererilor introductive. Rezultă că toate acţiunile individuale, anterioare
datelor arătate pentru realizarea creanţelor vor fi suspendate la data
începerii procedurii. Efectul suspensiv al începerii procedurii are rolul de
a-i proteja pe creditori. Suspendarea interzice continuarea acţiunilor
începute şi începerea unora noi.
6. suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea
creanţelor împotriva debitorului: inregistrarea cererii debitorului sau
expirarea termenului pentru contestarea cererii creditorilor de debitor sau
respingerea contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri suspendă orice
termen de prescripţe a acţiunilor. Deci, la data începerii procedurii,
prescripţia acţiunilor pentru realizarea creanţelor se suspendă. Termenele
vor curge după30 de zile de la respingerea cererii introductive sau de la
încheierea procedurii. După aceste 30 de zile prescripţia îşi va relua cursul
şi titularii acţiunilor supuse suspendării îşi vor valorifica pretenţtiile.
7. interdicţia constituirii de garanţii: pentru protejarea intereselor
colective ale creditorilor se interzice constituirea de garanţii în favoarea
unora dintre creditori. Orice constituire de garanţii personale sau reale,
realizată după înregistrarea cererii debitorului sau după expirarea
termenului pentru contestarea cererilor creditorilor de către debitor sau
după respingerea contestaţiei debitorului împotriva acestor cereri, va fi
nulă.
8. suspendarea curgerii dobânzilor la creanţele negarantate.
EFECTELE INCEPERII PROCEDURII DE REORGANIZARE
JUDICIARĂ ŞI A FALIMENTULUI

Inceperea procedurii are anumite efecte juridice ce se referă la

drepturile terţilor privind valorificarea creanţelor împotriva debitorului şi
aceste efecte sunt următoarele:
1. debitorul este obligat, ca după deschiderea procedurii, să comunice o
serie de acte care să însoţească cererea sa: bilanţul şi copii de pe registrele
contabile curente; lista tuturor bunurilor; lista creditorilor cu creanţele
lor; contul de profit şi pierderi pentru anul anterior depunerii cererii; lista
asociaţilor şi a celor comanditaţi; declaraţia prin care el îşi arată intenţia
de a-şi reorganiza activitatea sau de a lichida patrimoniul.
2. obligaţia de publicitate faţă de terţi: din momentul declarării procedurii,
debitorul este obligat să înscrie pe toate actele menţiunea că societatea este
în insolvenţă.
3. indisponibilizarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de
administratorii societăţii: după deschiderea procedurii, administratorii nu
au voie să înstrăineze, sub sancţiunea nulităţii, fără acordul judecătorului –
sindic, acţiunile sau părţile lor sociale, deţinute la debitorul care face
obiectul procedurii.
4. ăn principiu se ridică dreptul de administrare al fostului administrator:
dacă asociaţii sau acţionarii, creditorii sau camera de comerţ cer
judecătorului – sindic ridicarea dreptului de administrare, atunci el
trebuie să se pronunţe în 15 zile şi să numească un alt administrator.
5. suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale: la data înregistrării
cererii debitorului sau la expirarea termenului pentru contestarea cererii
creditorilor sau de la data respingerii contestaţiei debitorului împotriva
acestei cereri, se suspendă toate aceste acţiuni care sunt anterioare
cererilor introductive. Rezultă că toate acţiunile individuale, anterioare
datelor arătate pentru realizarea creanţelor vor fi suspendate la data
începerii procedurii. Efectul suspensiv al începerii procedurii are rolul de
a-i proteja pe creditori. Suspendarea interzice continuarea acţiunilor
începute şi începerea unora noi.
6. suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea
creanţelor împotriva debitorului; înregistrarea cererii debitorului sau
expirarea termenului pentru contestarea cererii creditorilor de debitor sau
respingerea contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri suspendă orice
termen de prescripţie a acţiunilor. Deci, la data începerii procedurii,
prescripţtia acţiunilor pentru realizarea creanţelor se suspendă. Termenele
vor curge dupa 30 de zile de la respingerea cererii introductive sau de la
încheierea procedurii. După aceste 30 de zile prescripţia îşi va relua cursul
şi titularii actiunilor supuse suspendarii işi vor valorifica pretenţiile.
7. interdicţia constituirii de garanţii: pentru protejarea intereselor
colective ale creditorilor se interzice constituirea de garanţii în favoarea
unora dintre creditori. Orice constituire de garanţii personale sau reale,
realizată după înregistrarea cererii debitorului sau după expirarea
termenului pentru contestarea cererilor creditorilor de către debitor sau
după respingerea contestaţiei debitorului împotriva acestor cereri, va fi
nulă.
8. suspendarea curgerii dobânzilor la creanţele negarantate.

NOTIFICAREA CONTINUĂRII PROCEDURII

După înregistrarea cererii debitorului, a necontestării creditorilor

sau a Camerei de Comerţ şi Industrie teritoriale sau a respingerii
contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri, tribunalul va notifică
aceasta creditorilor, debitorului şi oficiului registrului comerţului.
Notificarea se va face imediat de tribunal după ce a constatat că sunt
indeplinite condiţiile legale pentru aplicarea procedurii. Legea prevede
ca ceea ce se notifica este inregistrarea cererii debitorului, necontestarea
cererii creditorilor de catre debitor sau respingerea contestatiei
debitorului. Insa, in realitate, obiectul notificarii consta in inştiintarea
privind continuarea procedurii. Aceasta va cuprinde şi anuntarea in
legatura cu convocarea primei şedinte a adunarii creditorilor. Tribunalul,
prin incheiere, aduce la cunoştinta celor interesati continuarea procedurii
asupra debitorului, precum şi fata de autorul cererii introductive.
Destinatarii notificarii sunt creditorii, debitorul, oficiul registrului
comertului şi camerei de comert şi industrie teritoriale (chiar daca legea nu
o prevede expres). Aplicarea falimentului presupune mai multe proceduri
necesare conform legii.
Stabilirea masei active:
Obiectul acestei proceduri il formeaza averea debitorului, care consta
in totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale, inclusiv cele dobandite
in cursul procedurii, care pot face obiectul unei executari silite. Aceste
elemente constitutive reprezinta de fapt activul patrimoniului debitorului, ce
formeaza o masa de bunuri, a carei destinatie este lichidarea, pentru
satisfacerea creantelor creditorilor. Asupra acestor bunuri, debitorul nu
mai are drept de administrare şi nici nu mai poate dispune de ele. In masa
activa intra nu numai bunurile şi drepturile patrimoniale existente in
patrimoniul debitorului la momentul inceperii procedurii, ci şi cele care au
fost dobandite de acesta in timpul procedurii, adica bunurile şi drepturile
dobandite ca urmare a valorificarii unor creante ale debitorului sau a
exercitarii actiunilor in anulare. Bunurile şi drepturile patrimoniale
apartinand masei active se stabilesc in conditiile Legii 64/1995. Daca
debitorul este cel care introduce cererea de incepere a procedurii, lista
bunurilor sale este intocmita chiar de el, ca anexa a cererii. Insa, daca
debitorul nu este in masura sa depuna lista odata cu cererea introductiva,
el trebuie s-o inregistreze la tribunal in termen de 10 zile.Daca cererea se
introduce de creditori sau de camera de comert şi industrie teritoriala,
debitorul este obligat sa depuna la tribunal lista bunurilor sale, in termen
de 15 zile de la primirea notificarii cererii introductive a creditorilor, in
cazul in care nu contesta aceasta cerere, sau de la data respingerii
contestatiei impotriva cererii creditorilor, in cazul in care a contestat-o.
Daca debitorul nu a prezentat lista bunurilor sale, judecatorul – sindic
poate, pe cheltuiala patrimoniului debitorului, sa angajeze un expert
contabil, care sa intocmeasca lista respectiva.
Pentru ca bunurile sa poata face obiectul lichidarii, ele trebuie sa
existe in realitate, iar nu numai pe lista intocmita, şi sa nu fie sustrase de la
destinatia lor de catre debitor sau alte persoane interesate. De aceea, legea
prevede in sarcina judecatorului – sindic şi obligatia de sigilare şi
inventariere a bunurilor din patrimoniul debitorului:
a. sigilarea bunurilor: imediat cum este posibil, judecatorul – sindic va
sigila bunurile din patrimoniul debitorului, in sensul ca se va efectua dupa
pronuntarea de catre tribunal a hotararii privind inceperea procedurii
falimentului. Daca debitorul are bunuri şi in alte judete, judecatorul –
sindic va putea trimite notificari tribunalelor din acele judete, pentru
sigilarea de urgenta a bunurilor debitorului efectuata de comisia rogatorie.
Tribunalele din alte judete vor putea sigila bunurile şi din oficiu, in cazul
in care au aflat ca debitorul a introdus cererea prin care şi-a declarat
intentia de lichidare a patrimoniului.
b. inventarierea bunurilor: judecatorul – sindic sau lichidatorul trebuie sa
efectueze inventarul bunurilor debitorului.
Daca bunurile pot fi inventariate complet intr-o singura zi se va trece
direct la inventariere, fara aplicarea sigiliilor. Daca nu, bunurile vor fi
sigilate şi apoi se va trece la inventarierea acestora. La desfaşurarea
inventarierii trebuie sa fie prezent şi debitorul, daca judecatorul – sindic a
cerut acest lucru.
Astfel ca inventarul trebuie sa descrie bunurile şi sa indice valoarea
lor aproximativa la data inventarului. Judecatorul – sindic poate numi un
expert, pe cheltuiala patrimoniului debitorului, care sa-l asiste la evaluarea
bunurilor. In calitatea de expert poate fi numit şi unul dintre creditori.
Inscrisul constatator al inventarului trebuie semnat de judecatorul –
sindic sau lichidator, de expertul care a participat la evaluare şi de debitor.
Din momentul inventarului, judecatorul – sindic apare ca un depozitar
judiciar al bunurilor cuprinse in inventar, trebuind sa ia toate masurile
pentru asigurarea şi paza debitorului. Deoarece bunurile din
patrimoniul debitorului sunt destinate lichidarii, ele trebuie mentinute in
stare buna pana la data valorificarii lor. De aceea, legea prevede obligatia
judecatorului – sindic sau a lichidatorului de a lua masurile necesare
pentru conservarea bunurilor debitorului, masuri ce se pot lua chiar in
timpul actiunii de sigilare a bunurilor. Aceste masuri privesc
conservarea substantei bunurilor şi conservarea drepturilor din
patrimoniul debitorului:
- masurile ce privesc conservarea substantei se iau pentru evitarea
degradarii sau pierderii bunurilor, pentru evitarea pagubelor;
masurile de conservare a drepturilor debitorului privesc exercitarea
actiunilor prin care sunt protejate aceste drepturi, intreruperea
prescriptiei, luarea de inscriptii ipotecare privind ipotecile de care
beneficiaza debitorul.
Stabilirea masei pasive:
Masa pasiva reprezinta totalitatea datoriilor existente in patrimoniul
debitorului sau, din perspectiva creditorilor, totalitatea creantelor
creditorilor. Prin aplicarea procedurii falimentului, creditorii, care
urmaresc satisfacerea creantelor lor, formeaza o grupare organizata
numita masa credala. Stabilirea masei pasive presupune anumite
operatiuni, care, in esenta, constau in precizarea creditorilor şi a creantelor
lor. Lista creditorilor şi a creantelor lor se intocmeşte pe baza unor
informatii de la debitor. Cererea introductiva a debitorului trebuie sa fie
insotita de o lista cu numele şi prenumele creditorilor şi adreselor lor, cu
precizarea tuturor creantelor lor: certe sau sub conditie, lichide sau
nelichide, scadente sau nescadente, contestate sau necontestate, iar pentru
fiecare creanta trebuie sa se arate suma, cauza( temeiul juridic) şi
eventualele garantii ale creantei. La randul lor, creditorii trebuie sa-şi
inregistreze creantele intr-un registru, care se tine la grefa tribunalului.
Inregistrarea creantelor se face in temeiul unei cereri a creditorului, care
va cuprinde: numele şi prenumele creditorului sau firma, domiciliul sau
sediul, suma datorata, temeiul creantei şi o declaratie cu privire la
drepturile de prioritate sau garantiile creantei. Inregistrarea creantelor se
poate face in termen de 30 de zile de la data trimiterii de catre tribunal la
creditori a notificarii. Cererea de inregistrare a unei creante are drept efect
suspendarea cursului prescriptiei, care va incepe sa curga din nou, daca
cererea va fi respinsa. Toate creantele inregistrate la grefa tribunalului
sunt socotite valabile şi corecte, atata timp cat judecatorul – sindic,
debitorul sau un creditor nu le contesta. Toate aceste creante inregistrate
sunt verificate de judecatorul – sindic, care va stabili legitimitatea,
valoarea exacta şi prioritatea fiecarei creante. Nu sunt verificate creantele
izvorate din impozite, taxe, amenzi penale sau contraventionale, datorate
bugetului de stat sau celui local şi care sunt supuse legilor speciale. Pe baza
rezultatelor verificarii efectuate, judecatorul – sindic va intocmi un tabel
preliminar al creantelor creditorilor. Tabelul trebuie sa cuprinda toate
creantele creditorilor şi pentru fiecare creanta in parte trebuie sa se
precizeze suma şi situatia creantei( chirografara, garantata, sub conditie
sau cu prioritate). In tabelul respectiv nu se inscrie dobanda pentru
creantele negarantate sau partile negarantate din creante garantate,
incepand de la data inregistrarii cererii. Creantele nescadente şi cele sub
conditie la data inregistrarii cererii se vor inscrie in tabel, dar vor fi
indreptatite sa participe la distribuiri de sume in conditiile expres
prevazute de lege. Creantele negarantate şi partile negarantate ale
creantelor garantate, care nu sunt scadente la data inregistrarii cererii,
care vor fi inscrise in tabel cu intreaga lor valoare. In cazul creantelor a
caror valoare este supusa modificarii, judecatorul – sindic va calcula şi
inscrie in tabel aceste creante cu valoare nominala pe care aceste creante o
aveau la data inregistrarii cererii. Creanţa unui creditor cu mai multi
debitori solidari va fi inscrisa in toate tabelele de creante ale debitorilor cu
valoarea nominala, pana ce va fi fost complet acoperita. Daca un
creditor, inainte de inregistrarea cererii, a primit o plata partiala pentru
creanta sa de la un codebitor sau de la un fidejusor al debitorului, in tabel
se va inscrie doar partea de creanta pe care nu a incasat-o. Codebitorul sau
fidejusorul indreptatit la restituire din partea debitorului pentru suma
platita va fi trecut in tabel cu suma pe care a platit-o creditorului. Daca
judecatorul – sindic contesta vreo creanta inregistrata, el trebuie sa indice
acest lucru in tabel, precizand şi motivele contestatiei.
Tabelul preliminar al creantelor intocmit de judecatorul – sindic se va
inregistra la tribunal. Daca o creanta este contestata de judecatorul –
sindic, de un alt creditor sau de debitor, judecatorul – sindic trebuie sa-l
notifice pe creditorul in cauza şi sa-i arate şi termenul stabilit de tribunal
pentru solutionarea contestatiei. Solutionarea se face intr-un termen care
nu va putea depaşi 20 de zile de la emiterea notificarii. Tribunalul se va
pronunţa asupra legitimităţii, valorii, priorităţii şi garanţiilor creantei
contestate.
Odată rezolvate contestaţiile privind creanţele, tabelul poate fi
considerat definitiv, se va inregistra la tribunal şi, prin grija judecătorului
– sindic, se va afişa la uşa tribunalului.
CAPITOLUL VI
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
6.1. Noţiuni generale, cambia
Titlurile de valoare sau de credit sunt acele înscrisuri care încorporează
anumite valori patrimoniale şi constată existenţa unei obligaţii comerciale
sau drept de creanţă pe care posesorul acestuia îl poate executa după
trecerea unui anumit interval de timp. Circulaţia acestor titluri care
încorporează valori patrimoniale nu este condiţionată de efectuarea unor
formalităţi, cum ar fi cele prevăzute de legislaţia civilă pentru cesiunea de
creanţă, ci, prin încorporarea drepturilor în titlu, se simplifică circulaţia
acestora, iar excepţiile personale ale debitorului faţă de titularul iniţial nu
mai pot fi ridicate.
Conform prevederilor art. 3 din Codul Comercial, emiterea şi circulaţia
titlurilor de valoare sau a titlurilor de credit, reprezintă fapte de comerţ
obiective
Caracteristici comune ale titlurilor de valoare
Titlurile de valoare prezintă următoarele caractere comune:
- caracter constitutiv – dreptul de creanţă este încorporat direct în titlul de
valoare respectiv şi poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului respectiv;
- caracter formal – înscrisul care constată dreptul respectiv trebuie să
îmbrace o anumită formă şi să conţină toate menţiunile prevăzute cu
caracter obligatoriu de lege;
- caracter literal – întinderea şi natura dreptului conţinut în titlu se pot
determina numai în măsura şi în condiţiile menţionate în înscrisul respectiv.
Astfel, nu pot fi admise nici un fel de alte mijloace de probă în vederea
determinării cuprinsului sau întinderii obligaţiilor/drepturilor respective în
afara titlului însuşi. Titlul conferă posesorului legitim certitudinea dreptului
său în condiţiile menţionate în acesta;
- titlul conferă un caracter autonom creanţei respective – după emiterea
titlului, emitentul acestuia nu este obligat în virtutea raportului juridic
originar (fundamental), ci exclusiv în virtutea semnării titlului. Mai mult, în
circulaţia titlului, fiecare nou posesor este considerat a avea un drept nou,
originar propriu, autonom şi nu un drept cedat. Astfel, dobânditorul are un
drept autonom (adică un drept care este independent faţă de dreptul
transmiţătorului). Ca o consecinţă a acestui fapt, dobânditorului titlului nu
se pot opune excepţiile care puteau fi opuse transmiţătorului.
Utilitatea comercială a titlurilor de valoare
Titlurile comerciale au următoarea utilitate comercială:
- instrumente de plată – pot servi la stingerea unei obligaţii băneşti;
- instrumente de credit – pot fi cedate înainte de scadenţă fie în proprietate,
fie în garanţie, pentru a se obţine un credit, mobilizând o creanţă bănească;
- instrumente de garanţie – având în vedere caracterul constitutiv şi
autonom al titlurilor de valoare, acestea pot fi folosite ca mijloace alternative
de garantare a executării unor obligaţii comerciale, fiind funcţia cea mai des
întâlnită în practică pentru titlurile de valoare.
Clasificarea titlurilor de valoare
Titlurile de valoare se clasifică după următoarele criterii:
a)După conţinutul acestora: titluri de valoare care dau dreptul la plata
unei sume de bani – efecte de comerţ, negociabile, care reprezintă şi titluri
de credit: cambia, biletul la ordin şi cecul; titluri care conferă drepturi
complexe patrimoniale şi nepatrimoniale – valorile mobiliare, în principal
acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale deţinute public;
titluri de valoare care conferă dreptul la anumite cantităţi de mărfuri –
titluri reprezentative ale mărfurilor: conosamentul, recipisa de depozit,
garantul. Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul sau
armatorul navei cu care se transportă mărfurile, care atestă încărcarea
mărfurilor pentru a fi transportate.
Posesorul legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de
proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri,
antrepozite etc.). Garantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al
unui drept de garanţie reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate.
b) După modul de circulaţie al acestora: titluri nominative, în cuprinsul
cărora este menţionat numele posesorului legitim. Potrivit legii, titlul
nominativ se poate transmite prin cesiune. Cesiunea constă în înscrierea în
titlu a numelui cesionarului şi predarea titlului; titlurile la ordin – titlurile
care cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de către o anumită
persoană şi care se transmit prin gir – cambia şi biletul la ordin.
Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă
dintr-o menţiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, chiar în
titlu, cu precizarea numelui dobânditorului; titlurile la purtător, care nu
determină persoana titularului drepturilor şi care se transmit prin simpla
tradiţiune a titlului respectiv (transmiterea materială a înscrisurilor).
c) După cauză: titlurile cauzale, care menţionează cauza obligaţiei –
acţiunile, conosamentul; titlurile abstracte, care încorporează dreptul
respectiv, fără a menţiona cauza obligaţiei, având valoare juridica prin ele
însele – cambia, biletul la ordin, cecul.
În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care împrumută
anumite caracteristici ale titlurilor de valoare, fără a fi veritabile titluri
comerciale de valoare. De aceea, ele sunt denumite titluri de valoare
improprii. Sunt avute în vedere: biletele de călătorie cu mijloacele de
transport (metrou, tramvai, troleibuz, autobuz, tren etc.), biletele de loterie,
biletele pentru staţiunea de odihnă, biletele de intrare la teatru etc.
CAMBIA
Consideraţii generale
Cambia este unul dintre titlurile de credit cu mare aplicabilitate în
activitatea comercială. Cambia este un titlu de valoare în baza căruia o
persoană, numită trăgător, dă ordin unei alte persoane, numită tras, să
plătească la scadenţă o anumită sumă de bani unei terţe persoane –
beneficiar – sau la ordinul acesteia. Aşa cum rezultă din definiţie, cambia
implică participarea a trei persoane: trăgătorul (emitentul), trasul şi
beneficiarul. Trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă
dispoziţia să se plătească o sumă de bani.
Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească
suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă
denumirea de trăgător, deoarece ,,trage” titlul asupra debitorului care este
obligat să efectueze plata. Trasul este persoana căreia i se adresează
dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de bani. Beneficiarul este persoana
căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata către tras.
Cambia este emisă sau transmisă în principal în scopul stingerii unui raport
juridic fundamental izvorât dintr-un contract comercial. În cadrul
mecanismului cambial, un rol important este jucat nu numai de către
raportul fundamental în baza căruia cambia a fost emisă iniţial, dar şi de
funcţia acesteia de titlu de valoare formal şi complet.
Astfel, în baza raportului fundamental, debitorul urmărit poate opune
creditorului o excepţie specifică raporturilor lor personale, dar fiecare
semnatar ulterior al cambiei, în virtutea titlului însuşi, este ţinut
răspunzător de plata acestuia faţă de posesorul legitim al cambiei. Pe de altă
parte, raportul juridic fundamental în baza căruia cambia a fost emisă este
exterior şi de regulă, preexistent faţă de raportul juridic cambial. Prin
emiterea cambiei către beneficiar se sting de fapt, două obligaţii: obligaţia
trasului faţă de trăgător, ca şi obligaţia trăgătorului faţă de beneficiar.
Beneficiarul poate stinge mai departe alte obligaţii ale sale prin transmiterea
cambiei prin gir în favoarea creditorului său, înscriind pe spatele acesteia
ordinul de a se plăti acea sumă de bani creditorului său.
Noul raport juridic de drept cambial nu antrenează desfiinţarea raportului
fundamental, astfel că posesorul cambiei acceptă un instrument de plată
simplificat, dar nu renunţă la garanţiile suplimentare ce pot fi ataşate
raportului fundamental. În acest fel se poate explica faptul că obligaţia
cambială, deşi este o obligaţie abstractă, este nulă dacă este semnată fără
cauză sau dacă se bazează pe o cauză ilicită.
Legislaţia aplicabilă în materie este Legea nr. 58/1934, care corespunde
principiilor fundamentale menţionate în Convenţia Internaţională
referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin din 1930,
semnată la Geneva,cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la
ordin, modificată şi completată de către Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993
împreună cu reglementările specifice emise de către Banca Naţională a
României.
Caracterele juridice
Pe lângă caracterele generale ale titlurilor de valoare, cambia are şi
următoarele caractere proprii:
 a) titlu de credit utilizat ca efect de comerţ sau efect financiar datorită
caracterului abstract şi literal al înscrisului;
b) are ca obiect întotdeauna plata unei sume de bani;
c) este un titlu complet – în sensul că va trebui să cuprindă toate
menţiunile necesare pentru identificarea obligaţilor cambiali sau a sumelor
de bani ce vor fi plătite; lipsa unor astfel de menţiuni nu poate fi suplinită cu
alte documente, iar calitatea obligatului cambial menţionată pe titlu nu
poate fi contestată;
d) titlu la ordin , transmisibil prin gir. Dreptul cuprins în cambie poate
fi exercitat de beneficiar sau de persoana căreia acesta i-a transmis cambia
prin gir. Clauza ,,la ordin” este subânţeleasă în orice cambie. Deci, emitentul
cambiei autorizează pe posesorul ei să o transmită altei persoane oricând
doreşte şi la infinit. Legea permite transmiterea cambiei şi pe calea
dreptului comun a cesiunii de creanţă. În acest scop, în cambie trebuie să se
facă menţiunea ,,nu la ordin”;
e) titlu abstract – în sensul că, odată emisă cambia, drepturile şi
obligaţiile decurgând din aceasta devin independente de raportul juridic
fundamental în baza căruia cambia a fost emisă;
f) creează obligaţii autonome, în sensul că obligaţiile create în baza
raportului juridic cambial sunt independente, fiecare semnătură pusă pe
cambie fiind sursa unui nou raport juridic distinct;
g) creează obligaţii necondiţionale, în sensul că obligaţiile create în baza
raportului juridic cambial nu pot fi afectate de nici un fel de condiţie;
h) creează obligaţii juridice solidare – în sensul că, prin transmiterea
cambiei pe calea girului, ultimul posesor legitim al acesteia poate cere plata
sumei de bani prevăzute în cambie de la oricare dintre semnatarii acesteia,
fără a exista o ordine prestabilită.
Funcţiile cambiei sunt următoarele:
a) instrument de schimb valutar. Cambia a apărut ca o necesitate impusă de
nevoile existenţei unui instrument juridic prin care să se realizeze schimbul
valutar. Noţiunea de cambie este preluată din dreptul italian şi are la bază
cuvântul ,,cambio”, care înseamnă schimb. Deci, cambia era menită să
realizeze un schimb. La origine era vorba de un schimb de monedă. Funcţia
cambiei de instrument de schimb valutar are, în prezent, o valoare istorică.
Ea ar mai putea prezenta interes în raporturile comerciale internaţionale.
b) instrument de credit-principala funcţie a cambiei. Într-adevăr, deoarece
suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un
anumit termen, prin intermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe
intervalul de timp determinat de acesta.
c) instrument de plată - această funcţie este asemănătoare funcţiei pe care o
îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea de
numerar.
Condiţiile de validitate ale cambiei
Condiţiile emiterii cambiei sunt atât condiţii de fond şi condiţii de formă.
Cambiile sunt supuse legilor comerciale, cambia fiind, în baza art. 3 din
Codul Comercial, o faptă de comerţ. Trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute
de Codul civil pentru validitatea actelor juridice: consimţământul,
capacitatea, obiectul şi cauza (art. 948 C.civ.).
Condiţiile de fond ale cambiei sunt: consimţământul şi cauza, capacitatea şi
obiectul.
a) Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea
lor trebuie avut în vedere caracterul general şi abstract al obligaţiilor
cambiale. Orice obligaţie cambială se desprinde de cauza care i-a dat
naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine-stătătoare.
b) Capacitatea cerută pentru asumarea unor obligaţii cambiale este cea
prevăzută de dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 pentru încheierea actelor
juridice. Într-adevăr, Codul comercial conţine dispoziţii speciale pentru
capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant, dar nu
reglementează nici o condiţie de capacitate pentru încheierea actelor
juridice comerciale.
c) Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele
implicate în raporturile cambiale. Fiecare obligaţie cambială are un obiect
concret, care este determinat de natura obligaţiei asumate (trăgător, tras,
avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor pentru validitatea cambiei atrage după sine
sancţiunea nulităţii, în condiţiile reglementate în dreptul comun.
Condiţii de formă
A. Forma scrisă
Legea nr. 58/1934 nu prevede în mod expres condiţia formei scrise. Această
condiţie este subânţeleasă de vreme ce art. 1 din lege se referă la ,,textul
înscrisului”, iar cambia trebuie semnată şi poate fi transmisă prin gir tot
prin semnătură. Cambia poate fi scrisă în limba română ori într-o limbă
străină, indiferent dacă persoanele implicate cunosc ori nu această limbă.
O cambie trebuie scrisă doar într-o singură limbă (română sau străină)
pentru a nu crea confuzii. O cambie poate fi scrisă de mână, bătută la
maşină ori tipărită. Se admit şi formularele tipizate, care se completează în
spaţiile libere. În toate cazurile însă, semnătura să aparţină persoanei care
semnează.
B. Menţiunile obligatorii:
 a) denumirea de cambie
Întrucât legea impune ca în înscris să fie inclusă menţiunea de cambie,
înseamnă că nu sunt admise expresii echivalente. În consecinţă, nu ar putea
fi folosite noţiuni ca cea de ,,poliţă”, care era folosită de reglementările
anterioare, chiar dacă în trecut era larg cunoscut ordinul necondiţionat de
plată a unei sume de bani determinate. Ordinul de plată trebuie exprimat
sub forma unui ordin propriu-zis (,,plătiţi”, ,,veţi plăti” etc.) sau în altă
formă ,,mai politicoasă”, ,,vă autorizez să plătiţi” etc. Dacă suma de bani a
fost arătată în cifre şi litere, în caz de neconcordanţă între ele prevalează
suma arătată în litere (art. 6 din lege).
b) numele trasului
Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuie să
execute plata, adică numele trasului. Se are în vedere numele şi prenumele
persoanei fizice sau, după caz, denumirea persoanei juridice(firma). În cazul
neindicării trasului, cambia este lovită de nulitate. În calitate de tras poate fi
indicată orice persoană fizică sau juridică. Potrivit legii, în calitate de tras
poate fi indicat însuşi trăgătorul (art. 3).
Legea permite şi posibilitatea indicării mai multor persoane în calitate de
tras, dar în mod cumulativ, adică numai dacă fiecare din aceste persoane
acceptă plata întregii sume (obligaţie solidară); indicarea scadenţei. Potrivit
legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la care obligaţia
cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de
bani menţionată în înscris. Scadenţa trebuie să fie unică. Legea interzice
cambia cu plata în rate. O cambie cu scadenţe succesive este lovită de
nulitate (art. 36 din lege).
c) potrivit Legii nr. 58/1934 scadenţa poate fi formulată în patru
moduri diferite:
- scadenţa la vedere (la prezentare, la cerere)
Această formulă îl îndreptăţeşte pe beneficiar să pretindă plata la data
la care are interesul să o obţină. El o poate cere, în principiu, chiar în ziua
emiterii titlului, dar în maximum un an de la această dată.
- scadenţa la un anumit timp de la vedere
Îl obligă pe posesor să prezinte cambia debitorului oricând îi convine,
urmând ca de la acea dată înainte să curgă termenul de exigibilitate.
- scadenţa la un anumit timp de la data emiterii
Dacă ţara de emisiune şi cea de plată au calendare diferite, scadenţa
se stabileşte socotindu-se din ziua care corespunde celei de emisiune
potrivit calendarului locului de plată.
- scadenţa la o zi fixă
Şi în acest caz data exigibilităţii se consideră fixată după calendarul
locului de plată, dacă diferă de cel al ţării de emisiune. Indiferent de
modalitatea utilizată, scadenţa cambiei trebuie să fie precisă şi
necondiţionată, nu cu termene cumulative, alternative sau succesive, ci una
singură pentru toată suma. Cambia care nu cuprinde o astfel de scadenţă
este nulă.
d) indicarea locului unde trebuie făcută plata.
Înscrisul trebuie să prevadă locul unde debitorul (trasul) va face plata.
Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate
numai localitatea, iar nu domiciliul ori sediul debitorului. Deci, în cambie
trebuie precizată localitatea unde se va face plata şi nu adresa completă a
debitorului (stradă, nr. etc.).
Legea permite indicarea mai multor locuri de plată. În acest caz, posesorul
cambiei o poate prezenta pentru acceptare sau plată la oricare între aceste
locuri (art. 2 alin. 5 din lege). În lipsa unei menţiuni privind locul unde
trebuie făcută plata, legea prezumă ca loc al plăţii, locul arătat lângă numele
trasului, care este considerat şi loc al domiciliului trasului (art. 2 alin. 5 din
lege).
e) numele celui căruia sau la ordinul căruia se va face plata
Potrivit legii, în cambie trebuie să se arate persoana căreia i se va face plata
sau la ordinul căreia plata trebuie făcută. În cambie pot fi indicaţi mai mulţi
beneficiari, în mod cumulativ ori alternativ. De asemenea, trăgătorul este
îndreptăţit să se indice pe sine în calitate de beneficiar (art. 3 din lege).
f) data şi locul emiterii
Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii cambiei de către trăgător.
Data se indică prin ziua, luna şi anul emiterii cambiei. În cazul când în titlu
nu figurează data de emisiune, cambia este lovită de nulitate. Totodată,
precizarea datei emiterii cambiei permite stabilirea capacităţii trăgătorului
în momentul tragerii cambiei. În cambie trebuie să se menţioneze locul
emisiunii. Deci, înscrisul nu trebuie să cuprindă localitatea în care a fost
emisă cambia. Menţionarea locului emiterii cambiei prezintă interes pentru
determinarea legii aplicabile pentru formarea cambiei .
g) semnătura trăgătorului
Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătorului este atestat de
semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. De aceea, pentru a produce efecte,
cambia trebuie semnată de trăgător. În absenţa semnăturii trăgătorului,
cambia este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă. Ea se
compune din numele şi prenumele ori numele şi iniţiala prenumelui,
respectiv firma trăgătorului (art. 8 din legea nr. 58/1934).
C. Menţiunile facultative
1) clauze care influenţează obligaţia cambială. Legea permite menţionarea
unor clauze care influenţează obligaţia cambială.
- clauza ,,nu la ordin”. O atare clauză are ca efect interzicerea transmiterii
cambiei prin gir. În acest caz, cambia este transmisibilă numai în forma şi
cu efectele unei cesiuni din dreptul comun (art. 13 alin. 2 din lege).
- clauza ,,fără cheltuieli” sau ,,fără protest”. Această clauză înscrisă în
cambie scuteşte pe beneficiarul cambiei de obligaţia de a arăta protestul de
neacceptare sau neplată, care este cerut pentru exercitarea acţiunii în regres
(art. 51 din lege).
2) Clauze care nu influenţează obligaţia cambială.
- clauza ,,fără procură”. Această clauză confirmă că posesorul cambiei
pretinde suma menţionată în titlu în virtutea unui drept propriu.
-clauza ,,valoare dată în garanţie”. O asemenea menţiune atestă faptul că
titlul a fost dat în scopul garantării executării altei obligaţii. Deci, clauza
arată cauza transmiterii titlului, dar nu are nici un efect asupra obligaţiei
cambiale.
3) Clauze considerate nescrise. Legea interzice includerea în cambie a unor
menţiuni, dar, întrucât aceste menţiuni nu sunt în contradicţie cu
obligaţiunile cambiale, aceste menţiuni sunt considerate nescrise.
Clauza de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plată. Potrivit legii,
trăgătorul răspunde de acceptarea şi plata cambiei. El se poate descărca de
răspunderea pentru acceptarea cambiei de către tras, nu însă şi de
răspunderea pentru plata cambiei. Orice clauză prin care trăgătorul se
descarcă de răspunderea de plată a cambiei se socoteşte nescrisă (art. 11 din
lege).
4) Clauze care atrag nulitatea obligaţiei cambiale. Unele clauze alterează
natura obligaţiilor cambiale şi, în consecinţă, ele conduc la nulitatea
cambiei. Fac parte din această categorie: clauza prin care se stipulează o
condiţie a obligaţiei cambiale; clauza privind plata cambiei printr-o altă
prestaţie în locul sumei de bani; clauza privind completarea elementelor
esenţiale ale cambiei prin alte înscrisuri etc.

Cambia în alb
Cambia poate fi emisă de trăgător în mod deliberat, fără a cuprinde toate
menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate
ulterior cu excluderea intervenţiei trăgătorului de către primitorul cambiei
sau de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din lege). Din dispoziţiile legii,
rezultă că poate fi lăsată în alb oricare dintre menţiunile obligatorii, cu
excepţia semnăturii trăgătorului. Fără semnătura trăgătorului nu poate
exista o obligaţie cambială. Cambia în alb este completată fie de primitorul
ei, fie de posesorul succesiv al cambiei. Temeiul juridic al completării este
dreptul de completare care se transmite dobânditorului odată cu remiterea
titlului. Acest drept poate fi exercitat în limitele înţelegerii dintre trăgător şi
primitorul cambiei (contract de completare). Înţelegerea de completare
poate fi expresă ori tacită, în acest din urmă caz înţelegerea poate rezulta
din celelalte menţiuni ale cambiei ori din cuprinsul raportului fundamental
care a determinat emiterea cambiei. Cambia în alb poate fi completată
oricând, însă înainte de prezentarea ei la plată. Dreptul de completare
trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data emiterii titlului (art. 12 din
lege). După expirarea acestui termen, posesorul cambiei decade din dreptul
de completare.
6.2.Transmiterea, acceptarea, avalul, plata şi neplata cambiei (girul)
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei – girant – transmite altei
persoane – giratar – printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin
predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv. Girantul este
persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este
posesoarea titlului. Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o
persoană străină sau care este implicată în raportul cambial (trăgător, tras
etc.).
La fel cum emiterea cambiei se justifică prin existenţa prealabilă a unor
raporturi juridice între persoanele implicate în raportul cambial (raporturi
juridice fundamentale), tot astfel şi girul are la bază un raport juridic
preexistent între girant şi giratar. Prin gir, beneficiarul ordonă trasului să
plătească suma de bani înscrisă pe titlu giratarului sau altei persoane
desemnate la ordinul acestuia.
Prin gir se creează un nou raport juridic distinct prin care se garantează şi
plata de către obligatul principal către giratar a sumei de bani înscrise pe
cambie. Între gir şi cesiune există importante deosebiri. Astfel, prin gir,
giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom, fără să i se poată opune
excepţiile care puteau fi opuse girantului; în cazul cesiunii, cesionarul
dobândeşte drepturile pe care le-a avut cedentul şi deci excepţiile pe care
debitorul le putea invoca cedentului pot fi opuse şi cesionarului.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă,
şi anume, trebuie scris pe cambie sub forma unui ordin de plată a sumei de
bani adresat debitorului principal.
Efectele girului sunt următoarele:
a) efectul translativ – ca efect al legii, prin gir se transmit toate drepturile
izvorâte din cambie, inclusiv eventualele drepturi accesorii acesteia;
b) efectul de garanţie – în baza girului, girantul îşi asumă obligaţia de a
garanta acceptarea la plată a cambiei de către tras astfel fiind ţinut personal
pentru plata sumei de bani în cazul în care trasul refuză acceptarea la plată;
c) efectul de legitimare – ca efect al girului, giratarul este legitimat în calitate
de creditor al sumelor menţionate în cambie şi este socotit ca un posesor
legitim al acesteia.
Acceptarea cambiei
Acceptarea la plată a cambiei reprezintă manifestarea de voinţă a trasului în
sensul asumării şi executării la scadenţă a obligaţiei de a plăti suma de bani
menţionată în cambie. Prezentarea cambiei la acceptare este o obligaţie
facultativă a posesorului cambiei, astfel încât cambia poate fi prezentată de
către posesorul ei legitim la plată fără o acceptare prealabilă a acesteia. În
cazul în care scadenţa cambiei este precizată ca fiind la un anumit timp de la
vedere, prezentarea cambiei spre acceptare este obligatorie.
De asemenea, această formalitate este obligatorie în cazul în care trăgătorul
sau girantul au inserat în titlu o clauză specială în acest sens. Cambia se
prezintă spre acceptare de către posesorul acesteia către tras până la data
scadenţei, cu excepţia cazurilor în care acceptarea este obligatorie.
Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliul trasului.
Acceptarea se va înscrie pe cambie prin cuvântul „acceptat” sau orice altă
expresie echivalentă. Simpla semnătură a trasului poate echivala cu
acceptare. Acceptarea cambiei la plată trebuie să fie necondiţionată.
Avalul cambiei
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită
avalist, se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii
cambiali, numit avalizat. Plata unei cambii poate fi garantată de către un
terţ, pentru întreaga sumă prevăzută în cambie sau pentru o parte din ea.
Avalul este deci o garanţie înscrisă pe cambie, asumată de un semnatar al
cambiei sau de o terţă persoană de a plăti integral sau parţial suma
menţionată pe cambie, în aceleaşi condiţii ca şi cel garantat.
Avalul reprezintă o garanţie pentru plata sumei de bani, şi nu pentru
persoana debitorului. Spre deosebire de gir, al cărui scop principal este
transmiterea cambiei şi numai în subsidiar garantarea acceptării la plată,
unicul scop al avalului îl reprezintă constituirea unei garanţii. Prin aval se
creează un nou raport juridic independent, de garantare a plăţii cambiei.
Avalul se înscrie pe cambie şi se semnează de către persoana care-l dă,
folosindu-se menţiunea “Pentru aval” pusă pe faţa titlului.
Avalul se poate da pentru garantarea executării obligaţiei fie de către
tras, fie de către trăgător sau chiar pentru alt avalist.
Avalul prezintă următoarele particularităţi:
- nu poate fi dat sub condiţii;
- poate garanta numai o parte a obligaţiei;
- dacă nu se precizează persoana avalizată, se presupune că avalul este
dat pentru garantarea obligaţiilor trăgătorului.
 Efectele avalului sunt:
- deşi se aseamănă cu fidejusorul, avalistul nu dispune de beneficiul de
discuţiune (ci doar de cel în diviziune), chiar în cazul nulităţii obligaţiei
avalizatului, avalistul rămâne ţinut la plată.
- avalistul poate opune posesorului titlului excepţiile pe care debitorul
avalizat le avea contra lui.
- prin plata cambiei avalistul se subrogă în drepturile posesorului-plătit
putându-şi exercita acţiunea directă contra trasului (sau avaliştilor lui) sau
acţiunea de regres contra: trăgătorului, giranţilor (şi avaliştii lor).
Plata cambiei şi consecinţele neplăţii acesteia
Cambia trebuie prezentată la plată în mod obligatoriu de către posesorul
legitim al titlului către tras, chiar în cazul în care acesta a refuzat acceptarea
cambiei, sau avalistului, trasului sau altor debitori în regres dacă s-au
îndeplinit formalităţile legale. Plata cambiei se poate cere la scadenţă, care
este determinată de la emiterea titlului sau determinabilă ulterior de către
posesorul acesteia. Cambia trebuie prezentată la plată în ziua scadenţei sau
în maximum două zile lucrătoare după expirarea scadenţei acesteia. În cazul
scadenţei la vedere, cambia trebuie plătită la prezentare. Locul şi adresa
plăţii sunt cele indicate în titlu, iar în lipsa acestora, plata se face la locul şi
adresa indicate lângă numele trasului.
Pentru a fi valabilă, plata trebuie să fie făcută de o persoană capabilă şi care
nu a fost declarată în faliment. Plata la scadenţă, în condiţiile legii, făcută de
către trasul acceptant duce la stingerea obligaţiei cambiale a trasului, ca şi a
celor ale tuturor debitorilor cambiali. Posesorul cambiei care nu a primit
suma de bani prevăzută în cambie poate obţine satisfacerea dreptului său
prin mijloace cambiale – acţiunile cambiale sau prin mijloace extra
cambiale, care sunt de fapt acţiuni în justiţie reglementate de dreptul comun
(îmbogăţirea fără justă cauză, acţiunea cauzală formulată în baza
raportului juridic fundamental).
Excepţiile cambiale
Debitorul cambial se poate opune pretenţiilor posesorului prin invocarea
anumitor excepţii, limitate însă de caracterul autonom al cambiei ca titlu de
valoare. Excepţiile cambiale sunt de două tipuri: a) excepţii cambiale
obiective: absolute – cele pe care le poate invoca orice debitor împotriva
oricărui creditor (prescripţia, nevalabilitatea formală a cambiei etc.) – sau
relative – cele pe care numai anumiţi debitori le pot invoca împotriva
oricăror posesori ai cambiei (falsificarea semnăturilor, nevalabilitatea
obligaţiei cambiale etc.); b) excepţii cambiale subiective: absolute – pe care
orice debitor cambial le poate opune anumitor posesori ai cambiei (lipsa de
legitimare, incapacitatea posesorului cambiei etc.) – sau relative – care
privesc un anumit raport cambial şi pot fi invocate de un anumit debitor şi
de un anumit posesor al cambiei (vicii de consimţământ sau excepţii privind
raportul juridic fundamental).

Prescripţia
Acţiunile cambiale directe se prescriu în termen de 3 ani de la data
scadenţei cambiei. Acţiunile de regres se prescriu în termen de un an de la
data protestului de neacceptare a plaţii. Acţiunile exercitate de debitorii de
regres contra altor debitori de regres se prescriu în termen de 6 luni de la
data plăţii cambiei sau de la data acţiunii în regres împotriva respectivului
debitor.
6.3. BILETUL LA ORDIN
Consideraţii generale - biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul
(debitorul) se obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul
beneficiarului o sumă de bani la locul şi scadenţa arătată în titlu. Acesta
este un titlu de valoare asemănător cambiei. De aceea, biletul la ordin este
reglementat, ca şi cambia, de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului
la ordin, modificată şi completată de către Ordonanţa Guvernului nr.
11/1993, împreună cu reglementările specifice emise de către Banca
Naţională a României, printr-un număr restrâns de articole – art. 104-107.
În art. 106 se precizează în mod expres că, în măsura în care nu sunt
incompatibile, toate dispoziţiile relative la cambie sunt aplicabile şi
biletului la ordin.
Condiţii de formă şi de executare – reprezintă condiţiile esenţiale pe care
trebuie să le îndeplinească biletul la ordin, fiind aceleaşi ca şi cele prevăzute
pentru cambie cu excepţia faptului că într-un bilet la ordin nu va figura
numele trasului şi biletul la ordin nu poate fi acceptat la plată.
Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin - biletul la ordin trebuie să
cuprindă menţiunile prevăzute de art. 104 din lege. Aceste menţiuni sunt
următoarele:
- denumirea biletului la ordin
- promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată
- indicarea scadenţei
- locul unde trebuie făcută plata
- numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata, altfel
spus numele beneficiarului
- data şi locul emiterii biletului la ordin
- semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a
emitentului .
Deosebirile dintre cambie şi biletul la ordin
Principalele trăsături ce deosebesc cambia de biletul la ordin sunt:
• din punctul de vedere al numărului de condiţii de valabilitate, cambia
conţine mai multe (8) faţă de biletul la ordin (7), la acesta din urmă lipsind
indicarea numelui trasului, pentru că, la biletul la ordin trăgătorul şi trasul
se identifică;
• biletul la ordin presupune doar doi participanţi: emitentul (trăgător)
şi beneficiarul, faţă de cambie care presupune trei participanţi;
• la biletul de ordin, cel ce se angajează să plătească este chiar
emitentul;
• biletul la ordin nu se prezintă la acceptare; nici chiar în cazul
biletului la ordin cu scadenţă la un anumit timp de la vedere care trebuie
prezentat în termen de 1 an de la emitere, această prezentare nu are
valoarea unei acceptări a titlului, ci serveşte doar la determinarea
momentului exigibilităţii;
• în lipsa precizării în titlu a locului emiterii se subînţelege că acesta
este cel menţionat ca loc de plată (pentru că emitentul este şi cel care
plăteşte).
6.4. CECUL
Consideraţii generale
Cecul, ca titlu de credit, este folosit de către titularii de conturi bancare.
Prin intermediul acestora, trăgătorul (titularul de cont) dă ordin băncii la
care are un disponibil bănesc să plătească la prezentarea titlului o anumită
sumă de bani. În vederea emiterii unui cec, trăgătorul acestuia trebuie să
aibă disponibil în contul bancar (acoperire). Suma de bani trebuie să fie
certă, lichidă şi exigibilă şi asupra acesteia trăgătorul (emitentul) să aibă
dreptul de a dispune prin cec. Emiterea unui cec fără acoperire reprezintă
infracţiune. Mai mult, între trăgător şi bancă trebuie să existe o convenţie
cu privire la dreptul acestuia de a emite cecuri pe formularele special puse
la dispoziţia sa de către bancă. Regimul juridic al cecului este reglementat
de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată şi completată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 şi normele speciale emise în acest sens
de către Banca Naţionala a României.
Condiţii de valabilitate şi executare
Cecul trebuie să fie emis în formă scrisă, eventual pe formularele special
emise de către bănci în acest sens şi trebuie să cuprindă următoarele
menţiuni obligatorii: denumirea de cec, ordinul necondiţionat de plată a
unei sume de bani, numele celui care trebuie să plătească, locul plăţii, data şi
locul emiterii, semnătura emitentului.
Cecul este transmisibil prin gir, care trebuie scris pe cec şi semnat de către
giratar. Dacă titlul conţine clauza „nu la ordin”, atunci acesta poate fi
transmis prin cesiune pe calea dreptului comun. Cecul la purtător se
transmite prin simpla tradiţiune a titlului.
Plata cecului nu este supusă nici unei formalităţi de acceptare la plată, cecul
fiind un instrument de plată la vedere. Prezentarea cecului la plată se face la
bancă, în termenele stabilite de lege: 8 zile de la emitere dacă este plătibil în
localitatea în care a fost emis, şi 15 zile în cazul în care cecul este plătibil în
altă localitate decât cea în care a fost emis. Termenele se calculează de la
data menţionată pe cec ca şi dată a emiterii cecului. În cazul în care cecul nu
este plătit la prezentare, beneficiarul acestuia nu are acţiune directă
împotriva trasului, adică a băncii la care trăgătorul îşi are deschise
conturile.
Refuzul la plată dă dreptul beneficiarului plăţii la formularea acţiunilor în
regres împotriva giranţilor, trăgătorilor şi celorlalţi obligaţi de regres.
Pentru exercitarea acestor acţiuni, cecul trebuie să fi fost prezentat la plată
în termenele prevăzute de lege şi refuzul de plată al trasului (băncii) să fie
constatat printr-o declaraţie oficială a băncii semnată şi datată pe cec.
Aceste formalităţi trebuie îndeplinite înainte de expirarea termenului de
prezentare. Beneficiarul cecului refuzat la plată are la dispoziţie aceleaşi
mijloace ca şi în materie cambială pentru a solicita executarea obligaţiilor
asumate de către obligaţi în baza titlului.
Cecul reprezintă titlu executoriu pentru suma înscrisă pe acesta şi pentru
accesorii. Competentă pentru învestirea cu formula executorie este
judecătoria de la locul plăţii. Conform Legii nr. 59/1934, privind cecul,
pentru valabilitatea acestuia trebuie să conţină următoarele menţiuni
obligatorii:
• denumirea de cec;
• mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii de a plăti o anumită
sumă de bani;
• numele trasului (banca);
• locul de plată;
• data şi locul emiterii;
• semnătura trăgătorului.
Deosebirile dintre cec şi cambie
Cecul, la fel ca şi cambia, are acelaşi regim juridic, se deosebeşte de
aceasta prin:
- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit fundamental la
cambie, poartă denumirea de provizion sau disponibil la cec şi este esenţial
pentru existenţa acestuia, constând într-un contract încheiat între trăgător
şi banca unde se constituie acest disponibil, fie sub forma unui depozit
bănesc, fie ca urmare a unei deschideri de credit;
- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită ca provizion;
- la cec trasul nu poate fi decât o bancă;
- numărul de condiţii obligatorii este mai redus la cec, lipsind: numele
beneficiarului (pentru că această menţiune este facultativă la cec, pe când
pentru cambie legea nu permite cambia la purtător, admiţând ca numele
beneficiarului să nu fie indicat la emitere, ci doar ulterior, doar la cambia
în alb), dar şi scadenţa (pentru că cecul este plătibil, fără excepţie “la
vedere”, motiv pentru care este considerat doar un instrument de plată, nu
şi de credit);
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre deosebire de
cambie;
- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată de tras
(excepţie cambia “la vedere”), cecul nu poate fi acceptat, chiar dacă ar
exista o menţiune de acceptare înscrisă pe titlu, aceasta se consideră
nescrisă;
- pe când posesorul cambiei poate acţiona la alegerea sa, fie împotriva
acceptantului şi avaliştilor săi, fie împotriva debitorilor de regres,
beneficiarul cecului are la dispoziţie doar acţiunea de regres contra
giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi din aceeaşi categorie. Cecul este
incompatibil cu acţiunea directă (contra acceptantului) pentru motivul că
trasul (banca), lipsind obligaţia acceptării, nu are calitatea de debitor
cambial.

CAPITOLUL VII
CONTRACTE COMERCIALE

7.1.Consideraţii generale privind contractele comerciale

Juridic, contractul reprezintă, conform prevederilor articolului 942
Cod civil, acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane prin care
se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii. Contractul, respectiv
acordul de voinţă al părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de
art. 942-969 C. civ., dobândind însă natura juridică de contract comercial,
datorită faptului că obiectul pe care îl tratează este comercial.
Codul comercial exprimă în mod sintetic acelaşi punct de vedere în cele
două alineate ale art. 1. Astfel, în primul alineat, referindu-se la obiectul
codului comercial, se face precizarea de principiu conform căreia: ,,În
comerţ se aplică legea de faţă”.Codul comercial, în enumerarea multiplelor
fapte (acte) sau operaţii pe care le consideră comerciale se referă şi la
anumite contracte (art. 374-490). Pentru constituirea lor, este însă nevoie să
se recurgă la codul civil, codul comercial precizând în alineatul 2 al primului
articol că: ,,Unde ea (legea, respectiv codul comercial) nu dispune, se aplică
Codul civil”. În concluzie, în materia contractului comercial acesta, sub
aspect formal, este de drept civil, dar sub aspect substanţial este de drept
comercial.
Aceste contracte civile pot să îndeplinească şi una din funcţiile economice ale
comerţului, devenind comerciale. Pentru aceasta a fost însă necesar ca
regulile sale originare să se modifice pentru ca activitatea contractuală să
devină compatibilă cu funcţia economică a comerţului. Ori, comerţul are
nevoie de reguli juridice şi de instituţii favorabile celerităţii tranzacţiilor şi
siguranţei creditului, ceea ce nu oferă dreptul comun.

7.2. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială

Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a

schimbului, în care îşi are originea. Datorită importanţei sale pentru
activitatea comercială, contractul de vânzare-cumpărare comercială face
obiectul unei reglementări legale speciale, sediul materiei acestui contract
regăsindu-se numai în parte în Codul comercial, regulile generale fiind
cuprinse în Codul civil, Cartea a III-a, Titlul V (art. 1294-1404). Distinct de
regulile aplicabile oricărui contract de vânzare-cumpărare comercială,
unele legi speciale reglementează şi reguli specifice privind anumite vânzări.
În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus unei
duble subordonări legale, civilă şi comercială, după principiul instituit de
art. 1 C.com.
Codul comercial nu oferă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare
comercială, astfel că, apelând la Codul civil (art. 1294 C. civ.), vom defini
contractul de vânzare-cumpărare comercială ca un contract prin care o
parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui
bun către cealaltă parte (cumpărătorul) care se obligă în schimb să
plătească vânzătorului o sumă de bani drept preţ, adăugând la aceasta
elementul de comercialitate prevăzut de art. 3 C.com. şi anume intenţia de
revânzare şi obţinerea de profit.
2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială
Din definiţia dată mai sus rezultă că acest contract este sinalagmatic
(bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de
proprietate. Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece
prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile
contractante.
Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite
interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei
la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar
cumpărătorul urmăreşte să primească bunul cumpărat în schimbul preţului
stabilit.
Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea
obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi din momentul încheierii
contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor
şi incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele
părţi contractante.
Vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord
de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea
lucrului (mărfii) vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului
(,,vinderea este perfectă...îndată ce părţile s-au învoit...” – art. 1295 C. civ.).
Prin excepţie de la principiul consensualismului, în cazurile special
prevăzute de lege vânzarea devine un contract solemn. De exemplu,
terenurile – indiferent că sunt situate în intravilanul ori extravilanul
localităţilor – pot fi înstrăinate (dobândite) prin acte juridice între vii, sub
sancţiunea nulităţii absolute (virtuale), numai dacă actul a fost încheiat în
formă autentică (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991).
Noţiunea de ,,înstrăinare” (a terenurilor) vizează transmiterea proprietăţii.
Astfel fiind, pentru constituirea sau transmiterea dezmembrămintelor
dreptului de proprietate (uzul; uzufructul; dreptul de abitaţie; dreptul de
servitute; dreptul de superficie) nu se cere respectarea formei autentice.
Forma autentică nu este cerută nici în cazul înstrăinării dreptului de
proprietate asupra construcţiilor, care nu au fost scoase niciodată din
circuitul civil general.
Dacă înstrăinarea are ca obiect o construcţie cu terenul aferent, dar
contractul nu a fost autentificat, cumpărătorul dobândeşte numai un drept
de superficie (drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de
folosinţă asupra terenului), în privinţa proprietăţii terenului actul valorând
numai ca un antecontract de vânzare-cumpărare.
Vânzarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii
lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării acordului de voinţă şi
independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, se produce nu
numai încheierea contractului, dar operează şi transferul dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător. Pentru a fi translativ de
proprietate, un contract de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească mai
multe condiţii:
- obiectul contractului să-l formeze bunuri individual determinate pentru că
în cazul unor bunuri determinate numai generic, dreptul de proprietate se
transferă în momentul individualizării bunului;
- vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut;
- părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială
pentru un moment ulterior încheierii contractului.
Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi
riscul pieirii lucrului, potrivit principiului (lucrul piere pentru stăpân,
pentru proprietar), dacă vânzătorul-debitor al obligaţiei de predare –
dovedeşte intervertirea unei cauze străine exoneratoare de răspundere,
adică natura fortuită, iar nu culpabilă, a pieirii lucrului. În cazul când cauza
străină a fost dovedită, vânzătorul va suporta riscurile numai dacă a fost pus
în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de a preda lucrul vândut (art.
1074 alin. 2 C. civ.) şi nu reuşeşte să dovedească faptul că lucrul ar fi pierit şi
la cumpărător dacă l-ar fi predat la termen (art. 1156 alin. 2 C. civ.).
3. Delimitarea contractului de vânzare-cumpărare comercială de alte
contracte
Pentru a înţelege mai bine natura contractului de vânzare-cumpărare
comercială este necesar ca acesta să se delimiteze de alte contracte
asemănătoare, cum ar fi: contractul de schimb; contractul de report;
aportul de bunuri adus în societăţile comerciale; contractul de antrepriză;
contractul de furnitură; contractul de leasing.
4. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială
Vânzarea-cumpărarea comercială se distinge prin elemente de
comercialitate din care decurg particularităţi ce îi sunt proprii şi care o
individualizează ca instituţie juridică distinctă faţă de vânzarea-cumpărarea
din dreptul civil.
Trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie
intenţia interpunerii în schimbul mărfurilor, materializată prin intenţia de
revânzare. Cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar
vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare (art. 3
pct. 1 şi 2 C.com.). Deosebirea între cele două tipuri de vânzări nu este
scopul imediat de dobândire a bunului în schimbul preţului, ci scopul
mediat, care este revânzarea bunului şi care conferă caracter de
comercialitate contractului, fiind evidentă funcţia economică a acestui
contract de interpunere în schimbul bunurilor. Condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească, cumulativ, intenţia de revânzare sunt: să existe în
momentul cumpărării; să fie cunoscută cocontractantului; să privească, în
principal, bunul cumpărat.
Bunurile ce pot face obiectul vânzării-cumpărării comerciale sunt numai
bunurile mobile (cuprinse în prevederile art. 3 C.com. şi 963 C.civ.), întrucât
operaţiunile cu imobile sunt considerate încă civile.
5. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială
Conform art. 948 C.civ., condiţiile de validitate ale oricărui contract sunt
consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul
determinat şi cauza licită. În continuare vom expune numai aspectele care
diferă de cele ale contractului de vânzare-cumpărare civilă şi care
interesează astfel activitatea comercială.
A. Consimţământul părţilor
Promisiunea de vânzare sau de cumpărare. Dintre viciile de consimţământ,
numai dolul îmbracă o formă specială în materia vânzării comerciale.
Particularităţile dolului în materie comercială derivă din faptul că acesta nu
se apreciază cu aceeaşi rigoare ca în dreptul civil, instanţa de judecată fiind
chemată să aprecieze calitatea mijloacelor folosite de vânzător pentru a-şi
vinde marfa. Reticenţa (tăcerea) este sancţionată ca dol numai atunci când
vânzătorul nu a adus la cunoştinţa cumpărătorului faptul determinant în
darea consimţământului. Promisiunea de vânzare este un antecontract care
se încheie în vederea perfectării în viitor a contractului de vânzare-
cumpărare propriu-zis.
B. Capacitatea părţilor
Pe lângă condiţiile generale privind capacitatea de a încheia acte juridice,
contractul comercial de vânzare-cumpărare este supus unor interdicţii
speciale, cum ar fi interdicţia încheierii de către prepus a unor operaţiuni
de natura comerţului cu care este însărcinat – art. 397 C.com. – şi
interdicţia încheierii de către asociaţi cu răspundere nelimitată a unor
operaţiuni care ar atinge interesele societăţii comerciale – art. 82 din Legea
nr. 31/1990.
C. Obiectul contractului
Se aplică, în acest sens, condiţiile generale în materie civilă, cu precizarea că
bunurile imobile nu pot face obiectul contractului comercial, cu excepţia
menţionată (categoria imobilelor prin destinaţie). Astfel, obiectul
contractului îl formează marfa vândută (bunul vândut), în schimbul căreia
cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Ex. de bunuri mobile:
producte, mărfuri, obligaţii ale statului (titluri de credit) sau alte titluri de
credit (mobiliare) care circulă în comerţ. Obiectul contractului de vânzare-
cumpărare poate fi, astfel cum prevede art. 1310 C. civ ., orice bun care este
în comerţ şi care are o valoare de schimb, afară numai dacă vreo lege a oprit
aceasta. De la regula libertăţii depline de vânzare a bunurilor care sunt în
comerţ şi care pot forma obiect de cesiune, codul comercial a consacrat două
derogări, şi anume: operaţiile asupra bunurilor imobile şi vânzarea lucrului
altuia.
Jurisprudenţa şi doctrina, în absenţa unei interdicţii a vânzării lucrului
altuia au statuat că vânzarea lucrului altuia poate avea loc în cazul vânzării
lucrurilor mobile ,,de gen”, când transferul proprietăţii are loc prin
,,numărare, cântărire, măsurare”. În recunoaşterea vânzării lucrului altuia,
jurisprudenţa română a socotit că transmisiunea proprietăţii nu este de
esenţa vânzării.
Poziţia vânzării lucrului altuia a fost tranşată în mod diferit în legislaţia
italiană. Codul civil italian nu preia în art. 1429 opinia tranşată din art. 1599
Cod civil francez, dar instituie o nulitate relativă. Soluţia este însă total
diferită în materie comercială. Codul comercial italian, în art. 59, legalizează
vânzarea lucrului altuia.
În sistemul dreptului civil român, care nu a reprodus nulitatea unei astfel de
convenţii, s-a făcut aplicaţia art. 1306 şi 1310, acceptându-se tacit
valabilitatea unei astfel de convenţii. Soluţia a fost teoretic argumentată pe
coexistenţa, în momentul vânzării, a două obligaţii. Prima, obligaţia de a da
(de predare a lucrului) şi a doua, obligaţia de a procura bunul care a format
obiectul unei astfel de vânzări, obligaţia de a face.
Adevărata dimensiune a problemei validităţii vânzării lucrului altuia a
apărut în materie comercială. Codul comercial român nu conţine o
prevedere care să reglementeze o astfel de vânzare, deşi ea este frecventă în
materie comercială.
Datorită dezvoltării comerţului şi în scopul legalizării unei practici în
materie comercială, proiectul din anul 1940 al Codului comercial a introdus
o prevedere care să legitimeze vânzarea lucrului altuia. Astfel, art. 397
prevedea că: ,,Vânzarea lucrului altuia este valabilă. Vânzătorul este obligat
să dobândească bunul şi să-l predea cumpărătorului; în caz contrar,
răspunde de daune”. Textul respectiv a fost inspirat de proiectul franco-
italian al obligaţiei, care a instituit o nulitate relativă. S-a argumentat că în
interesul comerţului este valabilă o astfel de obligaţie a vânzătorului de a
procura lucrul vândut, contractul reziliindu-se în caz de neexecutare.
Proiectul de cod comercial din 1940, care, datorită evenimentelor nu a mai
putut fi aplicat, consacră, în acelaşi ritm cu evoluţia comerţului modern,
legitimarea în materie comercială a vânzării lucrului altuia.
Bunul vândut este obiectul prestaţiei vânzătorului şi trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- bunul trebuie să existe;
- vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut;
- preţul să fie sincer (real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în
scopul de a fi cerut şi plătit în realitate) şi serios (adică să nu fie derizoriu,
disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut).
6. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Efectele juridice produse de contractul comercial, deşi sunt aceleaşi ca în
dreptul civil, prezintă totuşi unele particularităţi:
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor
Părţile contractante pot cădea de acord că numai după plata integrală a
preţului lucrului asupra căruia s-a convenit, iar proprietatea poate trece din
acel moment de la vânzător la cumpărător. În materie comercială, unde
obiectul convenţiei constă întotdeauna dintr-un bun imobil, convenţia
pactum reservanti domini este frecvent aplicată. Validitatea convenţiei de
rezervă a dreptului de proprietate până la plata preţului sau până la plata
ultimei rate, când s-a convenit că plata preţului se face în acest mod, poate
găsi numeroase justificări legale. Astfel, poate fi invocată existenţa unei
clauze suspensive care produce, temporar, efectul stopării convenţionale a
transmisiunii de drept a proprietăţii.
Derogarea de la regula de drept comun, în materie comercială, a
transferului de drept a proprietăţii, poate avea consecinţe directe asupra
riscului provenit prin dispariţia lucrului. Astfel, în cazul clauzei de rezervă a
proprietăţii până la plata preţului, riscul va fi suportat de vânzător fiindcă
nu şi-a pierdut dreptul de proprietate.
O particularitate în materie comercială are loc în cazul transmiterii
dreptului de proprietate ulterior încheierii contractului pentru bunuri
determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta. În
acest caz, se face distincţia între bunuri de gen nelimitat şi bunuri de gen
limitat. Sunt de gen nelimitat acele bunuri determinate prin anumite calităţi
particulare şi de gen limitat cele care sunt astfel specificate, încât se
deosebesc de genul căruia aparţin (fără a se confunda cu bunurile individual
determinate), împrumutând efecte juridice şi de la cele de gen nelimitat şi de
la cele individual determinate (exemplu: produse ale unei anumite fabrici).
Conform art. 62 C.com. (care se referă la bunuri de gen nelimitat –
exemplu: produse comercializate de un distribuitor), putem concluziona că
imposibilitatea subiectivă de executare nu exonerează de răspundere, în
schimb cea obiectivă şi absolută antrenează asemenea efecte. Pentru
bunurile de gen limitat, vânzătorul este însă exonerat de răspundere în caz
fortuit.
Pentru prima situaţie, transferul proprietăţii şi al riscurilor se efectuează în
momentul predării bunurilor către cărăuş, în vederea transportului.
Individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru transport
cărăuşului, această operaţiune producând efecte şi în raporturile dintre
vânzător şi cumpărător, operând transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în
baza contractului de vânzare-cumpărare comercială.
Astfel, dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, riscul este
suportat de către cumpărător. Cea de a doua situaţie este reglementată de
art. 63 C.com., care consacră condiţia suspensivă a sosirii în bună stare a
vasului transportator la destinaţie. În consecinţă, dacă bunurile pier fortuit
în cursul transportului riscurile cad în sarcina vânzătorului (art. 1018
C.civ.).
Obligaţiile părţilor
În afară de obligaţiile reglementate de dreptul comun în materie (art. 1313
C.civ.), părţile, prin voinţa lor, pot stabili şi alte obligaţii în sarcina lor.
Obligaţiile vânzătorului
Obligaţiile vânzătorului sunt următoarele: obligaţia de predare şi obligaţia
de garanţie. În afara acestor obligaţii, vânzătorul mai are o obligaţie
subsidiară. El va trebui să conserve lucrul până la preluarea acestuia faţă de
către cumpărător, devenind un simplu detentor precar, deoarece a pierdut
proprietatea.
Aceasta este o obligaţie accesorie obligaţiei principale de predare. Ea
instituie pe ,,debitor” într-un ,,custode” al bunului. Încetarea stării de
custodie intervine în momentul în care creditorul obligaţiei de predare se
prezintă să ridice bunul.
a) În privinţa obligaţiei de predare a lucrului, Codul comercial, în art. 59,
prevede că aceasta trebuie executată ,,la locul arătat în contract sau la locul
care ar rezulta din natura operaţiei sau din intenţia părţilor contractante...”
Sintetizând ampla redactare a art. 59 se desprinde că acesta are în vedere
trei situaţii de predare a lucrului la:
- locul arătat în contract sau care rezultă din intenţia părţilor sau din natura
contractului;
- locul unde cel obligat îşi avea stabilimentul său comercial sau cel puţin
domiciliul ori reşedinţa la data semnării contractului;
- locul unde se găsea lucrul în momentul contractării, dacă nu s-a dispus
altfel.
b) Obligaţia de garanţie
Modul de realizare a acestei obligaţii este precizat de art. 1336 C.civ. şi
constă în asigurarea liniştitei posesiuni a lucrului, precum şi de răspundere
pentru viciile lucrului. În materia dreptului comercial această obligaţie are
unele particularităţi.
c) Asigurarea liniştitei posesii a lucrului
Vânzătorul este obligat faţă de cumpărător să-l garanteze pentru
paşnica şi deplina folosinţă a lucrului, în aşa fel încât acesta din urmă să nu
se vadă tulburat prin faptul unui terţ sau prin fapta proprie a vânzătorului
care s-ar pretinde proprietar sau titularul unui alt drept real asupra
bunului.Obligaţia de asigurare a liniştitei posesii a lucrului este definită de
art. 1337 C.civ. ca fiind răspunderea de evicţiune.
d) Situaţia specială a răspunderii pentru evicţiune în cazul bunurilor
mobile, respectiv în materia dreptului comercial. Obiectul garanţiei de
evicţiune are în vedere numai bunurile imobile, nu şi bunurile mobile.
Acest lucru este confirmat de prezumţia de proprietate a bunurilor
mobile, rezultând din faptul posesiunii. Conform art. 1909 C.civ., ,,lucrurile
mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de
vreo curgere în timp”.În aceste condiţii nu poate subzista obligaţia de
garanţie pentru bunurile mobile vândute, dacă acestea sunt bunuri
corporale, cât timp cumpărătorul nu poate invoca prevederile art. 1909
C.civ. Per a contrario, o astfel de răspundere subzistă însă în cazul vânzării
bunurilor mobile incorporale, cum ar fi fondul de comerţ, universalităţi de
drept, drepturi de proprietate intelectuală, drepturi de proprietate
industrială, brevete de invenţie.
e) Răspunderea de viciile lucrului vândut
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, vânzătorul este obligat să garanteze
cumpărătorului că lucrul vândut nu este afectat de vicii, adică nu este
alterat în substanţa sa ori într-unul din elementele sale constitutive, în aşa
fel încât să fie imposibilă întrebuinţarea sau chiar diminuată într-o
oarecare măsură. Vânzătorul răspunde faţă de cumpărător atât pentru
viciile aparente cât şi pentru viciile ascunse. Această garanţie operează
numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- să fie vorba despre o vânzare de mărfuri;
- viciile aparente trebuie să fie observate de cumpărător în momentul
cumpărării mărfii şi cel mai târziu în termen de 48 de ore, dacă în contract
nu s-a prevăzut altfel sau dacă există o cauză
obiectivă de imposibilitate a invocării viciile aparente;
- în cazul în care viciile ascunse există şi au fost denunţate de către
cumpărător, acesta are dreptul să exercite împotriva vânzătorului aşa-zisa
acţiune redhibitorie, adică să ceară rezoluţiunea contractului şi restituirea
preţului, cu sau fără daune-interese, după cum vânzătorul a fost de rea sau
de bună credinţă, fie o diminuare a preţului vânzării în raport cu
micşorarea valorii de întrebuinţare a lucrului (acţiune quanti minoris).
Conform art. 1352 C.civ. vânzătorul este răspunzător de viciile
ascunse ale lucrului vândut. Art. 70 C.com. extinde răspunderea
vânzătorului , în cazul bunurilor provenind din altă piaţă, şi la viciile
aparente. Pentru a exista răspunderea comercială, atât pentru viciile
ascunse, cât şi pentru cele aparente, este nevoie ca, din cauza acestora,
lucrul să nu mai poată fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale, sau
întrebuinţarea să fie micşorată astfel încât cumpărătorul nu l-ar fi
cumpărat.
f) Răspunderea specifică dreptului comercial, prevăzută de art. 70 C.com.
Textul respectiv este derogator de la prevederile Codului civil, el
instituind o răspundere a vânzătorului şi pentru viciile aparente ale lucrului.
Prevederea respectivă se referă la situaţia cumpărătorului unor bunuri,
mărfuri sau producte provenind din altă piaţă. Astfel, dacă viciile sunt
aparente, cumpărătorul trebuie să le denunţe vânzătorului în termen de 2
zile de la primire. De asemenea, în acelaşi termen de 2 zile el trebuie să
denunţe şi viciile ascunse. Pentru verificarea calităţii şi stării în care se află
lucrul vândut, la cererea cumpărătorului sau a vânzătorului, instanţa
judecătorească competentă teritorial va dispune, conform art. 71 C.com.,
numirea unui expert sau indisponibilizarea lucrului la un depozitar public.
g) Obligaţia de informare a cumpărătorului
Alături de obligaţiile prevăzute, tind să obţină o individualitate proprie
alte două obligaţii ale vânzătorului: obligaţia de informare a
cumpărătorului şi obligaţia de securitate, reglementate prin Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor în vederea
asigurării calităţii produselor şi serviciilor. În general, obligaţia de
informare este considerată ca fiind accesorie obligaţiei de predare sau chiar
de prelungire a acesteia.
Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are trei obligaţii:
a) preluarea bunului cumpărat;
b) plata spezelor de încheiere a contractului şi de preluare a lucrului;
c) plata preţului
a) Obligaţia de preluare a bunului
Obligaţia de preluare este o consecinţă firească şi directă a consensualităţii
contractului de vânzare. Conform art. 1295 C.civ., ,,vinderea este perfectă
între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, îndată ce
părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se
va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
Din momentul perfectării acordului de voinţă, vânzătorul devine un
detentor precar al lucrului, iar cumpărătorul, ca titular al dreptului de
proprietate, trebuie să se îngrijească de lucrul devenit proprietatea sa şi să
suporte riscul pierderii lucrului.
Preluarea bunului devine astfel ,,cherabilă”.
b) Plata spezelor de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, precum
şi spezele referitoare la preluarea bunului vor fi suportate de cumpărător,
astfel cum dispun prevederile art. 1305 şi 1317 C.civ.
c) Obligaţia de plată a preţului
Principala obligaţie a cumpărătorului, înscrisă în art. 1361 C.civ. constă în
plata preţului. Aceasta este obligaţia sa corelativă faţă de dobândirea
dreptului de proprietate asupra lucrului care a format obiectul vânzării.
Codul comercial conţine, într-o anumită măsură, norme deosebite faţă de
cele ale dreptului civil. Prevederile art. 1303 şi 1304 C.civ. sunt însă cele
aplicabile şi în materie comercială, preţul urmând să fie serios şi determinat
de părţi sau de un arbitru.
Dovada plăţii se poate face de către cumpărător în condiţiile art. 46 C.com.,
cu menţiunea că dovada plăţii nu se poate face prin dispoziţie de plată în
copie, ci numai prin extrase de cont care dovedesc efectuarea plăţii prin
virament.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare
aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în
care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care
pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Prin invocarea
acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în
momentul în care cealaltă parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De
îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de
neexecutare a contractului încetează.
Reglementare
În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze
excepţia de neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva
cazuri, în materie de vânzare, de schimb şi depozit remunerat. “Vânzătorul
nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu
are dat de vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil.
Tot astfel, cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia de
neexecutare. În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-
a dat în schimb de către cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul
lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul
său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod civil). În
materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul
până la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).

Temeiul juridic:Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului

Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer
întrunite următoarele condiţii:
- obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi
contract. De exemplu, cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe
motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;
-este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o
neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă;
-neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă
excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
-părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia
dintre obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit,
înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a
obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de
neexecutare;
-pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca
debitorul să fi fost pus în întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi
necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea
căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa judecătorească ori de
câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv. Excepţia de
neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor
ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi
invocată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la
executare pe calea acţiunii oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terţi
care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul
respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în
suspendarea obligaţiei asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de
apărare, până la momentul la care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a
cărei neexecutare a determinat invocarea excepţiei.
Rezoluţiunea contractului
Rezoluţiunea contractului se produce de drept când o parte oferă executarea
şi cealaltă nu îşi execută obligaţia sa. Clauzele contractuale exprese prin care
părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor
uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu
condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În
cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi
nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter
sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se
datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune
în valoare la iniţiativa creditorului.
După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care
produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile
prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le
datorează, contractul se desfiinţează;
Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul
în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să
considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a
executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost
îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc
declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de
graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în
cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se
consideră rezolvat de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată
nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la
oportunitatea rezoluţiunii contractului.
Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile
prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat
de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia
instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea
necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare,
fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată
de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata
faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept.
.Reguli speciale sunt reglementate de Codul comercial cu privire la
rezoluţiunea contractului prin art. 67, care stabileşte condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru ca rezoluţiunea de drept să opereze. Astfel, ,,când, mai
înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea convenţiei, una din
părţi a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata preţului şi acesta
nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea sa, atunci condiţiunea
rezolutorie se îndeplineşte de drept în favoarea părţii care îşi executase
obligaţiunea sa”.
De asemenea, art. 69 C.com. reglementează aplicarea art. 1370 C.civ.
în comercial (rezoluţiunea pentru nerespectarea termenului esenţial).
Pentru a deveni operantă rezoluţiunea de drept prevăzută de art. 69 este
necesar ca fie vânzătorul, fie cumpărătorul să se afle în faţa unui contract
care conţine o dată fixă pentru executarea obligaţiei de plată a preţului sau
de predare a mărfii vândute.
În aceste condiţii, mai înainte de scadenţa obligaţiei şi de plată sau de
livrarea mărfii, contractantul care urmăreşte executarea contractului
trebuie să ofere executarea la termen a prestaţiei sale. Dacă partea
cocontractantă nu vine în întâmpinarea partenerului de contract care a
făcut propria sa ofertă, contractul se consideră rezoluţionat de drept,
rezoluţiunea operând ca şi cum ar fi intervenit un pact comisoriu de gradul
II-III.
Executarea coactivă
Codul comercial, prin art. 68, reglementează executarea coactivă
(participarea părţii interesate în obţinerea executării obligaţiei). Sunt
reglementări speciale atât pentru situaţia neexecutării de către vânzător a
obligaţiei de predare a lucrului, cât şi pentru situaţia neexecutării de către
cumpărător a obligaţiei de a lua în primire lucrul vândut.
Astfel, conform art. 68 C.com., ,,când cumpărătorul unui lucru mişcător nu-
şi îdeplineşte obligaţia sa, vânzătorul are facultatea sau a depune lucrul
vândut la o casă acreditată de comerţ, pe socoteala şi cheltuiala
cumpărătorului, sau de a-l vinde”. Din acest text de lege rezultă că
executarea coactivă nu este obligatorie. Precizăm că această executare
coactivă trebuie să aibă loc imediat după îndeplinirea termenului.
Potrivit art. 69 C.com., ,,dacă termenul stipulat într-un contract de vânzare
a unui lucru imobil este esenţial naturii operaţiei, partea care voieşte
executarea convenţiei fără să ţină seama de expirarea termenului stipulat în
favoarea sa, trebuie să înştiinţeze pe cealaltă parte în termen de 24 de ore de
la expirarea termenului”. Singurul element nou care îl aduce art. 69 pentru
instituţia vânzării coactive este urgentarea procedurii vânzării lucrului.
Sensul de termen esenţial înscris în art. 69 este o consecinţă a caracterului
său convenţional, fixat de părţi prin convenţii. Prin analogie, în afara
caracterului convenţional constituie termen esenţial şi acela care este intim
legat de executarea obligaţiei. Termenul ,,esenţial” constituind o excepţie de
la regula înscrisă în art. 68, este de strictă interpretare. În caz de dubiu,
vânzarea coactivă trebuie făcută cu îndeplinirea procedurii prevăzute de
art. 68.
Reguli speciale privind anumite vânzări
În anumite cazuri, datorită particularităţilor lor, există unele reglementări
specifice, cum ar fi pentru vânzarea după greutate, număr şi măsură (se
are în vedere vânzarea bunurilor determinate generic), vânzarea pe
încercate şi vânzarea cu plata preţului în rate, aceasta din urmă fiind
reglementată de HG nr. 280/1990 (vânzarea afectată de modalităţi),
vânzarea drepturilor litigioase, vânzarea în afara spaţiilor comerciale,
reglementată prin OG nr. 106/1999.
3. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL
Consideraţii generale

În vederea dezvoltării comerţului său, în condiţiile unei pieţe concurenţiale

deschise, şi în vederea optimizării randamentului factorilor de producţie,
comerciantul a simţit nevoia creării şi dezvoltării unor relaţii bazate pe
încredere, ce implică participarea unui număr diversificat de persoane la
realizarea activităţii sale comerciale. Importanţa şi rolul acestor persoane
auxiliare în materia obligaţiilor comerciale implică reglementarea în Codul
comercial a contractului de mandat comercial şi de comision.
Noţiune şi definiţie
Mandatul comercial se deosebeşte de cel reglementat în materie civilă nu
prin structură, cât prin funcţie. Mandatului comercial îi sunt astfel
aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil, cu specificaţia
că funcţia deosebită a mandatului comercial este de a mijloci afaceri
comerciale. Pentru aceasta, normele speciale ce reglementează mandatul
comercial sunt cuprinse în art. 374 – 391 C. com. Conform art. 374
C.com., ,,mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale
pe seama şi pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se
presupune a fi gratuit”. Mandatul este contractul în temeiul căruia o
persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie
anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului.
Natura juridică şi caracterele contractului de mandat comercial
a) Caracterul civil sau comercial al contractului de mandat se determină
în funcţie de obiectul acestuia. Mandatul civil are ca obiect încheierea
actelor juridice, pe când mandatul comercial are ca obiect încheierea unor
acte juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant. Aşadar, deosebirea
constă în natura actelor juridice pe care mandatarul urmează să le încheie
cu terţul.
b) După scopul urmărit de părţi, mandatul comercial este întotdeauna
cu titlu oneros, fiecare parte urmărind procurarea unui avantaj. Deci,
mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit niciodată şi chiar dacă în
contract nu a fost stabilită o sumă pentru remuneraţia mandatarului,
aceasta se poate determina de către instanţă, conform art. 386 Cod
comercial. Mandatul comercial, fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat în
mod unilateral.
Mandatul comercial poate fi:
- cu reprezentare
- fără reprezentare, reprezentarea nefiind de este esenţa mandatului,
ci numai de natura lui.
Mandatul comercial mai poate fi:
- general (pentru toate afacerile mandantului)
- special (pentru o anumită afacere)
În cazul mandatului comercial se conferă mandatarului o mai mare
libertate de acţiune şi independenţă, potrivit dinamicii activităţii
comerciale.
c) După conţinutul contractului, mandatul comercial este un contract
sinalagmatic (bilateral). Mandatul civil, fiind în principiu un contract cu
titlu gratuit, este considerat un contract sinalagmatic imperfect, deoarece
obligaţia mandantului de a plăti remuneraţia datorată pentru executarea
mandatului nu se naşte din contractul însuşi, chiar dacă se naşte cu ocazia
contractului.
 d) După modul de formare, este un contract consensual, care se încheie
prin simplul acord de voinţă al părţilor. De reţinut însă că dacă mandantul
îl însărcinează pe mandatar cu încheierea unor acte pentru care este cerută
forma scrisă solemnă ad validitatem, contractul de mandat trebuie să
respecte aceeaşi formă solemnă, de regulă forma autentică. În practică,
mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură sau
împuternicire.
e) Mandatul nu se confundă cu reprezentarea. Mandatul civil implică în
mod obişnuit reprezentarea, pe când mandatul comercial se poate executa
atât prin reprezentare, cât şi fără reprezentare, caz în care mandatarul
încheie acte juridice în nume propriu (cazul contractului de comision).
f) O altă deosebire a mandatului comercial faţă de cel civil se referă la
puterile mandatarului. În civil, puterile mandatarului trebuie să fie riguros
reglementate, mandatul fiind de două feluri: general şi special. Şi mandatul
comercial poate fi de două feluri: general, când mandatul se dă pentru toate
afacerile mandantului, sau special, când mandatul se dă pentru o anumită
afacere în particular a mandantului. Art. 375 alin. 3 C.com. prevede că
,,mandatul pentru o anume afacere cuprinde împuternicire şi pentru toate
actele necesare executării lui chiar când nu ar fi anume arătate”. Puterile
mandatarului nu sunt la fel de riguros delimitate în mandatul comercial,
acesta conferind mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi
independenţă decât în cel civil, libertate reclamată de natura şi cerinţele
activităţii comerciale.
Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte
Contractul de mandat comercial se delimitează faţă de: contractul de
comision; contractul individual de muncă; contractul de antrepriză;
contractul de agent; contractul de management.
Condiţiile de valabilitate ale mandatului comercial
Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat
comercial trebuie să respecte condiţiile cerute pentru validitatea oricărui
contract: consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a contracta,
obiectul determinat şi cauza licită. În cele ce urmează, vom evidenţia numai
unele aspecte specifice.
a) Capacitatea părţilor. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege impune ca
mandantul să aibă capacitatea deplină de exerciţiu necesară încheierii de
către el însuşi a actelor juridice (fapte de comerţ pentru mandant) ce
formează obiectul contractului, deci capacitatea de a încheia acte de comerţ,
şi ca mandatarul să aibă capacitate deplină de exerciţiu (pentru a-şi exprima
un consimţământ valabil) în încheierea actelor de comerţ.
 b) Consimţământul părţilor. Precum am menţionat mai sus, mandatul
comercial se încheie prin acordul de voinţă al ambelor părţi. Specific
mandatului comercial este faptul că, potrivit art. 376 Cod comercial,
comerciantul care nu vrea să primească însărcinarea mandantului are
obligaţia să înştiinţeze pe acesta de refuzul său cât mai urgent posibil. Legea
îl consideră mandatar chiar dacă nu a acceptat mandatul, obligându-l să
păstreze bunurile care i s-au expediat şi să le conserve pe cheltuiala
mandantului, până când acesta va putea să ia măsurile necesare. Aşadar,
mandatul poate fi:
- expres
- tacit (acceptarea mandatului rezultă din executarea lui).
c) Obiectul contractului. În articolul 374 Cod comercial se arată că
obiectul mandatului comercial este „tratarea de afaceri comerciale”, deci
obiectul contractului de mandat îl constituie faptele de comerţ.
În afara condiţiilor generale, comune tuturor contractelor (să fie
determinat sau determinabil, să fie posibil, licit, în circuitul civil etc.), în
privinţa obiectului mandatului se impun următoarele precizări:
- mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către
mandatar; dacă acesta
îndeplineşte şi fapte materiale, ele vor avea un caracter accesoriu (de
exemplu: preluarea
bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, în numele şi pe
seama mandantului);
- actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, testamentul)
sau alte declaraţii strict
personale nu pot fi încheiate prin mandatar.
Precizăm că actele juridice care se încheie în baza mandatului privesc,
cel mai adesea, vânzarea-cumpărarea de mărfuri.
Efectele contractului de mandat comercial
Efectele contractului de mandat comercial ridică trei probleme: obligaţiile
părţilor, privilegiul mandatarului şi efectele pe care le produce executarea
mandatului.
a) Obligaţiile părţilor. Întocmai ca orice contract, şi contractul de mandat
comercial dă naştere la obligaţii în sarcina părţilor contractante, obligaţii ce
sunt atât cele prevăzute la contractul de mandat civil, cât şi cele prevăzute
de Codul comercial.
Obligaţiile mandatarului sunt: - obligaţia de a executa mandatul; - obligaţia
de a îşi îndeplini obligaţiile izvorâte din contract cu bună-credinţă şi
diligenţa unui bun proprietar; - obligaţia de a aduce la cunoştinţa terţului cu
care încheie actul împuternicirea în baza căreia acţionează (contemplatio
domini); obligaţia de a face cunoscută mandantului executarea contractului;
obligaţia de a plăti dobânzi la sumele cuvenite mandantului.
Obligaţiile mandantului sunt: obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului
toate mijloacele necesare executării mandatului; obligaţia de a plăti
remuneraţia datorată mandatarului pentru executarea contractului;
obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea
mandatului.
b) Privilegiul mandatarului. Acest privilegiu special de retenţie asupra
lucrurilor mandantului pe care mandatarul le deţine în vederea executării
contractului, sau care se găsesc la dispoziţia sa, sau pentru care poate proba
prin posesiunea legitimă a poliţei de încărcare sau a celei de transport că i s-
au expediat, este prevăzut în art. 387 C.com., care prevede totodată că acest
privilegiu persistă chiar în cazul vinderii lucrurilor, purtând în continuare
asupra preţului. Conform dispoziţiilor legale, creanţele amintite au
precădere asupra oricăror creanţe împotriva mandantului sau chiar
vânzătorului care revendică, deşi plăţile şi cheltuielile au fost făcute înainte
sau după ce lucrurile au intrat în posesia mandatarului. Valorificarea
privilegiului de către mandatar se face conform art. 388 C.com.
c) Efectele executării mandatului. Încheierea de către mandatar a actelor
juridice în baza contractului de mandat comercial creează raporturi juridice
între mandant şi terţ, dar numai în limita puterilor conferite mandatarului
sau a ratificării mandantului a celor făcute peste aceste limite.
Încetarea contractului de mandat comercial
Contractul încetează conform art. 1552 C.civ. şi art. 390 C.com., art.
391 C.com. reglementând şi situaţia renunţării sau revocării contractului
fără justă cauză, caz în care întreruperea executării contractului conduce la
răspundere pentru prejudiciile cauzate cu daune-interese. Întrucât
încrederea – care este baza mandatului – nu se poate impune, singurul drept
al mandatarului, când contractul este arbitrar retras, este o acţiune în
daune, nu în reintegrare. Există şi situaţii de natură obiectivă sau
subiectivă care duc la stingerea mandatului, respectiv:
- revocarea mandatului în cazuri bine justificate, ştiut fiind că
mandatul comercial este, de regulă, cu titlu oneros.
Revocarea poate fi:
- expresă, printr-o declaraţie făcută în acest sens şi care trebuie să fie
notificată (comunicată) terţelor persoane care, de bună credinţă, ar putea
încheia acte juridice cu primul mandatar. În lipsa
notificării, terţii se pot apăra invocând aparenţa de drept în privinţa
primului mandatar.
- tacită, adică poate fi dedusă din orice împrejurări care dovedesc
voinţa mandantului de a revoca mandatul încredinţat unei persoane;
desemnarea unui nou mandatar pentru îndeplinirea aceleiaşi operaţiuni
înseamnă, tacit, revocarea mandatarului precedent.
În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate să-i
solicite mandantului
despăgubiri dacă revocarea sa este intempestivă sau abuzivă.
- îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul;
- renunţarea mandatarului este cauză de stingere a mandatului civil;
- moartea mandatarului sau a mandantului. Art. 391 alin. 2 C.com.
dispune că, în cazul încetării contractului prin moartea unei părţi, retribuţia
cuvenită mandatarului va fi determinată după ceea ce s-a executat,
proporţional cu ceea ce s-ar fi datorat pentru executarea integrală a
mandatului.
- incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia din părţi.
4. CONTRACTUL DE COMISION
Consideraţii generale
În realizarea activităţii lor, comercianţii folosesc în multe ocazii un mandat
special, fără reprezentare, denumit contract de comision, acesta fiind
specific dreptului comercial şi reglementat de art. 405-412 C.com.
Noţiune şi definiţie
Conform art. 405 C.com., „comisionul are ca obiect tratarea de afaceri
comerciale de către comisionar în socoteala comitentului”. De asemenea,
conform art. 7, alin. 1, pct. 9 din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 927/23.12.2003) comisionul
reprezintă ,, orice plată în bani sau în natură efectuată către un broker, un
agent comisionar general sau către orice persoană asimilată unui broker
sau unui agent comisionar general, pentru serviciile de intermediere
efectuate în legătură cu o operaţiune comercială. Contractul comercial de
comision presupune ca o persoană (comitentul) să dea altei persoane
(comisionarul), care acceptă, împuternicirea de a face un act sau o serie de
acte comerciale în nume propriu, dar în interesul acestui comitent. În aceste
condiţii, comisionarul se află exclusiv în raporturi cu reprezentantul
(comitentul), în timp ce în relaţiile cu terţii acţionează în nume propriu, ca şi
cum ar fi vorba despre acţiunea comisionarului.
Natura juridică şi caracterele contractului de comision
Caracterele juridice ale contractului de comision reies din definiţia de mai
sus şi din dispoziţiile legale în materie şi sunt, succint, următoarele: a)
contract (sinalagmatic) bilateral; dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina
ambelor părţi, atât a comisionarului, cât şi a comitentului; b) contract cu
titlu oneros; prin încheierea contractului, ambele părţi urmăresc procurarea
unui avantaj patrimonial; c) contract consensual; se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor.
 Condiţiile de valabilitate ale comisionului
Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de comision
trebuie să îndeplinească condiţiile cerute pentru validitatea oricărui
contract: consimţământul părţilor, capacitatea acestora de a contracta,
obiectul determinat şi cauza licită. Aspectele specifice sunt asemănătoare cu
acelea de la contractul de mandat, cu menţiunea expresă că pentru
comisionar este necesară capacitatea sa deplină de exerciţiu (pentru că
încheie acte juridice proprio nomine), el dobândind astfel şi calitatea de
comerciant.
Efectele contractului de comision
Se creează două categorii de raporturi juridice: între comitent şi comisionar
şi între comisionar şi terţ (comisionarul se obligă direct şi personal faţă de
terţi), fiindcă între comitent şi terţ nu se nasc nici un fel de raporturi
juridice.
Obligaţiile comisionarului sunt:
- obligaţia de a executa mandatul încredinţat de comitent. În articolul 406
Cod comercial se prevede: „Comisionarul este direct obligat către
persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie”.
Pentru încheierea contractului între comisionar şi terţi nu se stabilesc
raporturi juridice între comitent şi terţi, astfel încât acţiunile
comisionarului către terţi pot fi cedate comitentului. De regulă,
comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor
juridice cu terţii, nu şi pentru executarea lor, afară de convenţie contrară.
În mod excepţional în contractul de comision se poate stipula o
obligaţie de garanţie a executării contractului din partea comisionarului
sub forma clauzei „star del credere” sau „ducroir” (garanţia solvabilităţii).
Prin această clauză comisionarul se obligă să răspundă faţă de comitent
pentru ipoteza în care terţul refuză să-şi plătească obligaţiile sau este
insolvabil. În schimbul garanţiei executării obligaţiei, comisionarul are
dreptul la o remuneraţie deosebită, cu comision special pentru garanţii sau
„pentru credit”, denumită provizion .
Cât priveşte natura juridică a clauzei star del credere, aceasta este
obiectul unei controverse juridice în doctrină. Fiind considerată clauză de
asigurare pentru insolvabilitate, este considerată garanţie de sine
stătătoare sau cauţiune.
- obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile izvorâte din contract cu bună-credinţă
şi diligenţa unui bun proprietar. Comisionarul trebuie să depună o
diligenţă sporită, cerută unui profesionist, acţionând cu bună-credinţă.
- obligaţia de a da socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului
primit. Acesta trebuie să-l informeze pe comitent asupra tuturor
împrejurărilor şi operaţiunilor de natură să modifice împuternicirea
primită.
 Obligaţiile comitentului sunt:
- obligaţia de a plăti remuneraţia (comisionul) datorată comisionarului
pentru executarea contractului. Această obligaţie curge din momentul în
care comisionarul a încheiat acte juridice cu terţi, chiar dacă nu au fost
executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.
- obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de comisionar pentru executarea
contractului. În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli
pentru ducerea la îndeplinire a mandatului, comitentul trebuie să restituie
aceste cheltuieli, pe baza unor dovezi, şi să ţină evidenţa lor în registrele
contabile, separat pentru fiecare operaţiune comercială.
Efectele executării contractului de comision
Comisionarul încheie acte juridice în nume propriu, acţionând în baza
împuternicirii primite şi, conform art. 406 C.com., fiind parte contractantă
cu terţul, are calitatea de debitor sau creditor faţă de terţ. În baza
contractului de comision, între comitent şi terţ nu se stabilesc nici un fel de
raporturi juridice, în cazul nerespectării obligaţiilor din contractul încheiat
între comisionar şi terţ, răspunderea aparţinând părţii contractante în
culpă. În situaţia nerespectării obligaţiei de către terţ, comitentul poate cere
comisionarului, în temeiul contractului de comision, să intenteze acţiunea
corespunzătoare împotriva terţului sau să-i cedeze lui această acţiune.
Încetarea contractului de comision
Fiind vorba de o varietate a contractului de mandat, se aplică
identitatea cauzelor de încetare a comisionului cu cele ale mandatului,
datorită naturii juridice a comisionului ca mandat fără reprezentare. Astfel,
efectele contractului de comision încetează în următoarele cazuri:
- revocarea împuternicirii de către comitent;
- renunţare la împuternicirea primită de către comisionar;
- moartea comitentului sau comisionarului;
- interdicţia comitentului sau comisionarului;
- insolvabilitatea sau falimentul părţilor (articolul 1552 Cod civil).
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision,
trebuie să se ţină seama de necesitatea asigurării securităţii raporturilor
comerciale.
5. CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE
Consideraţii generale
Codul comercial nu conţine nici o reglementare referitoare la „contractul
de consignaţie”. S-a elaborat o reglementare detaliată prin Legea nr. 178
din 30 iulie 1934, „pentru contractul de consignaţie”, publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 173/1934 şi modificată ulterior prin Legea nr.
34/1936, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 77 din 1 aprilie 1936, care
este şi în prezent în vigoare.
Noţiune şi definiţie
Art. 1 din Legea 178/1934 defineşte contractul de consignaţie ca fiind
convenţia prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează
celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le
vinde pe socoteala consignantului. Caracteristica acestei forme de vânzare
constă în interpunerea în raporturile dintre proprietarul-furnizor şi
cumpărător a consignatarului, care îndeplineşte funcţii de intermediar. Din
punctul de vedere arătat, consignaţia se analizează ca o specie a contractului
de comision, deoarece cosignatul deţine, analogic vorbind, poziţia de
comitent, iar consignatarul pe cea de comisionar. Pe baza acestor elemente,
contractul de consignaţie poate fi definit ca „acel contract prin care o parte,
numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar,
anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama
consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia consignatarului de a
remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut”.
Natura juridică şi caracterele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie, aşa cum este reglementat de Legea 178/1934, a
fost caracterizat în doctrina vremii ca fiind un contract consensual, oneros,
sinalagmatic, de comandament, încheiat intuitu personae, principal,
comutativ şi, în sfârşit, comercial. Contractul de consignaţie se încheie în
scris, deoarece, potrivit art. 2 din Legea 178/1934, el se poate dovedi numai
prin proba scrisă. Deci, forma scrisă a contractului este cerută ad
probationem.
Delimitarea contractului de consignaţie de alte contracte: a) faţă de
contractul de comision; b) faţă de contractul de mandat comercial; c) faţă de
contractul de depozit; d) faţă de contractul de vânzare sub condiţie.
Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de consignaţie trebuie să
îndeplinească condiţiile cerute pentru validitatea contractului de comision,
cu observaţia că art. 1 din Legea nr. 178/1934 se referă numai la „mărfuri
sau obiecte mobile”.
Efectele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile
contractante. Totodată, prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se
nasc anumite obligaţii între consignatar şi terţi.
a) Obligaţiile părţilor. Între părţi se nasc raporturi juridice asemănătoare
celor izvorâte din contractul de mandat privitor la raporturile dintre
mandant şi mandatar. În acest sens, pot fi invocate dispoziţiile art. 405 alin.
2 C.com., care, deşi se referă la contractul de comision, sunt aplicabile şi
contractului de consignaţie.
Obligaţiile consignantului sunt: obligaţia de a preda consignatarului
bunurile care urmează să fie vândute; obligaţia de a plăti remuneraţia
datorată consignatarului pentru executarea contractului; obligaţia de a
restitui cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării
primite.
Obligaţiile consignatarului sunt ,obligaţia de a lua măsurile necesare pentru
păstrarea şi conservarea bunurilor primite (art. 5-9 din Lege); obligaţia de a
executa mandatul dat de consignant (art. 11-14 din Lege); obligaţia de a da
socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
Sancţiuni
Conform art. 23 din Legea nr. 178/1934 ,,se va pedepsi cu închisoare de
la 2 luni până la 2 ani şi cu amendă de la 10000 - 100000 lei, fără a se putea
acorda circumstanţe atenuante, consignatarul:
1. Care-şi va însuşi bunurile încredinţate în consignaţie, sau le va
înstrăina în alt mod sau în alte condiţiuni decât acelea prevăzute în contract,
sau nu le va restitui consignantului la cerere.
2. Care nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile
încasate sau primite de el, drept preţ al bunurilor vândute.
3. Care la cererea consignantului nu va face de îndată notificările
prevăzute la art. 13, al. 3 din prezenta lege.
b) Efectele executării contractului de consignaţie. În cazul efectelor
executării contractului de consignaţie sunt aplicabile regulile comisionului.
Prin intermediul reprezentării indirecte se realizează o transmitere
automată către reprezentat a drepturilor dobândite de către comisionar de
la terţ. Nerespectarea obligaţiilor din contractul de consignaţie atrage
răspunderea părţii în culpă. Potrivit legii, această răspundere este o
răspundere civilă sau o răspundere penală.
Încetarea contractului de consignaţie
În privinţa încetării contractului de consignaţie, având în vedere natura sa
juridică şi caracterul intuitu personae, sunt aplicate regulile mandatului.
7. CONTRACTUL DE REPORT
Noţiunea contractului de report
Contractul de report este folosit în general în situaţia în care o persoană
proprietară a unor titluri de credit are nevoie de numerar. Conform art. 74
C.com., contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor
titluri de credit care circulă în comerţ şi revânzarea simultană cu termen şi
pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.
Acest contract se dovedeşte a fi un contract juridic complex, o dublă
vânzare, cea de a doua fiind cu termen şi la un preţ determinat. Persoana
care vinde (temporar) sau dă în report se numeşte reportat, iar cea care
cumpără – reportator. Reportatorul primeşte de la reportat o remuneraţie,
denumită preţ de report sau premiu, care constituie preţul serviciului
prestat de reportat. Diferenţa dintre suma dată şi cea încasată de reportator
(profitul) poartă denumirea de report.
Condiţiile reportului
a) să existe acordul de voinţă al ambelor părţi; b) manifestările de voinţă să
fie simultane şi să aibă loc între aceleaşi persoane; c) vânzarea şi revânzarea
să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerţ.
Natura juridică a contractului de cont curent
Acest contract este unul sui generis, deosebit de vânzare-cumpărare prin
faptul că necesită remiterea materială a titlurilor de credit, operând un
dublu transfer de proprietate între aceleaşi persoane şi la termene diferite
asupra unor titluri de credit de aceeaşi specie.
Efectele contractului de report
Contractul de report produce efecte juridice privitoare la transferul de
proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora. Dacă în
privinţa efectului translativ de proprietate sunt aplicabile dispoziţiile
dreptului comun, referitor la fructele civile produse de titlurile de credit
precizăm că acestea se cuvin reportatorului (el a devenit proprietarul
acestora) în lipsă de stipulaţie contrară între părţi în cadrul contractului.
Încetarea contractului de report
Acest contract încetează ca urmare a producerii efectelor sale, părţile
putând opta pentru prelungirea contractului pentru unul sau mai multe
termene succesive (art. 75 C.com)., dar cu păstrarea condiţiilor iniţiale.

BIBLIOGRAFIE
S. Angheni - Drept comercial, coordonator Ed. All Beck, Bucureşti, 2004,
O. Căpăţână - Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991,
1996,
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed.All, Bucureşti, 2004,
S. Cărpenaru - Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Ed. Atlas
Lex, Bucureşti, 1996,
S. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea ~ Societăţile comerciale
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,
I.L. Georgescu - Drept comercial român, voI 1, Bucureşti, 1946, Ed. AII
Back, Bucureşti, 2002
R. Petrescu - Drept comercial român, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
Elena Cârcei, Drept comercial român, curs pentru colegii universitare,
Editura All Bek, Bucureşti 2000
.Revista de Drept Comercial" perioada 1990-2004
Revista "Dreptul" în perioada 1990 - 2004
Revista Juridica 2000-2001
Revista Pandectele Române - 2000 - 2004
Curierul Judiciar - 2001- 2004
Culegerile de practică judiciară în materie comercială (Decizii ale Curţii
Supreme de Justiţie, ale Curţilor de Apel şi ale Tribunalului Bucureşti) -
1990-2004
ACTE NORMATIVE
Codul comercial,
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată,
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată,
Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi
a falimentului, modificată,
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a
reformei economice,
Legea nr. 300/2004 privind organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi economice de către persoane fizice,
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic,
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianţi şi consumatori, modificată,
O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligaţiile băneşti, modificată,
Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea
disciplinei contractuale.