MINCIUNA ȘI MECANISMELE ACESTEIA

Minciuna există din vremuri străvechi și tot dintotdeauna este și dezaprobată. Însă, în ultimul
timp, ea începe să fie prezentă cam tot timpul, la mai toate nivelurile sociale și în mai toate țările, ba
chiar mai mult, ea începe să fie aprobată și chiar recomandată.
De ce există minciună? Are omul nevoie de minciună? O serie de gânditori au vorbit despre
nevoia de minciună a oamenilor și de incapacitatea oamenilor de a cunoaște și accepta adevărul total.
Este adevărat că minciuna are şi o parte terapeutică şi că, la acest nivel, al cunoaşterii supreme, ea este
necesară, poate singura soluţie, dar aceasta este o altă discuţie.
Nietzsche spune la un moment dat: “avem nevoie de minciuni pentru a trăi”. La fel şi
Kierkegaard se întreaba: „suntem oare pregătiţi să recunoaştem toate consecinţele adevărului?”. Omul
poate să înfrunte mai uşor realitatea şi condiţia de muritor prin minciună. Tudor Arghezi spunea că
omul „se dezagrega” atunci când nu este minţit.
Ce ne interesează pe noi este minciuna din viaţa de zi cu zi, cea folosită în a obţine avantaje
nemeritate, a induce oamenii în eroare şi a le cauza probleme, a manipula prin intermediul ei.
Un punct de vedere convenţional este acela că minciuna este rea prin sine însăşi şi că trebuie
evitată cu orice preţ.
Un alt punct de vedere clasic este acela că efectele minciunii sunt cel mai adesea negative, aşa
că minciuna ar trebui evitată, cu excepţia situaţiilor extreme. Sisselei Bok susţine că minciuna trebuie
menţinută în anumite limite (care s-au depăşit de mult), dar nu putem absolutiza spunând că trebuie
evitată cu orice preţ. Ar fi ca şi cum am cere unui om să nu mai fie om, să fie perfect, să fie o maşină,
ca şi cum nu ar mai avea sentimente şi impulsuri cărora să le facă faţă.
Minciuna este „propoziţia contrară adevărului” sau apare ca „discurs contrar adevărului făcut
cu intenţia de a înşela”. Iar Fericitul Augustin spune că: „prin intenţie, şi nu prin adevărul sau
falsitatea lucrului însuşi, trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte... Se poate minţi spunându-
se adevărul... A minţi înseamnă a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenţia de a înşela”.
Prin aceasta se relevă faptul că minciună nu înseamnă în mod necesar falsitate. Adică se poate minţi şi
comunicând adevărul, numai că acesta e comunicat în aşa fel încât să îl inducă în eroare pe
interlocutor.
Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de interese. Ea este o cale de
împlinire facilă a scopului, este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul ajunge la o
anumită performanță cognitivă, dobândeşte o anumită experienta praxiologică, ştie să selecteze şi să
ierarhizeze, dispune de o anumită performanță discursivă, este integrată în comunitate şi are anumite
interese.

1
 Actul de a minţi presupune:
• o anumită capacitate proiectivă, ideaţională, prin care să se treacă dincolo de prezent
(în general, mincinosul este un individ nemulţumit);
• cunoaşterea adevărului, dar, atenţie, şi abţinerea de a-l spune, de a-l exprima;
• fructificarea efectivă de a şti mai mult decât alt subiect.
Pentru a induce pe cineva în eroare, oamenii se folosesc de anumite tehnici sau mecanisme care
se potrivesc cel mai bine situaţiei şi care se presupune că vor avea efecte cât mai puternice. Acestea pot
fi folosite separat sau împreună şi ţin cont de importanța faptului care se doreşte a fi indus sau
condiţionat victimei. Cele mai cunoscute mecanisme de inducere în eroare sunt următoarele:

1. Negarea
Presupune a da răspunsuri false la o întrebare directă. Este cel mai stresant mod de a minţi, aşa
că majoritatea oamenilor folosesc alte forme de minciună. Negarea creează un dezechilibru în psihicul
oamenilor numit disonanță. Cei ce practică negarea trebuie să se protejeze de pericolul de a fi
descoperiţi, dar trebuie să ia în considerare şi prohibiţiile pe care le-au interiorizat cu privire la
minciună din partea bisericii, societăţii, părinţilor. Conflictul psihologic creează comportamente de
evitare.

2. Omisiunea
Cea mai comună formă de minciună este omisiunea sau evitarea. Autorul nu spune o minciună,
ci doar omite să spună o informaţie pe care nu vrea să o comunice. Stresul este mic, pentru că nu a
minţit în mod direct, şi riscul de a fi descoperit că a omis să spună ceva este mic. „am uitat” sau „nu
mi-am dat seama că e important atunci” lasă la îndemâna celui minţit să demonstreze că informaţia a
fost omisă intenţionat.

3. Fabricarea
Implică crearea unei poveşti. Este cea mai grea formă de minciună. Cei ce mint trebuie să aibă
memorie bună şi să gândească repede. Ei trebuie să testeze dacă minciuna se potriveşte cu ceea ce a
spus deja. Ea poate fi descoperită dacă cei minţiţi compară povestea cu investigaţiile pe care le-au
făcut sau dacă aceştia observă inconsistența în fraze sau în detalii în timpul povestirii. Din nefericire
pentru mincinoşi, poveştile false sunt ancorate doar la început sau la sfârşit. Când li se cere la jumătea
poveştii să se întoarcă la ceva anterior sau să meargă mai departe, pierd şirul evenimentelor.

2
4. Exagerarea
Este folosită în interviurile de pre-angajare. Aplicanţii exagerează experienţa de muncă,
responsabilităţile, educaţia etc. Întrebările bine ţintite despre cunoştinţele lor descoperă această formă
de minciună.

5. Minimizarea
Formă de minciună care este folosită pentru a micşora gravitatea unor probleme: „Nu ne
descurcăm chiar aşa de rău”. Mai este folosită şi pentru a micşora anvergura unor greşeli pe care le-am
făcut pentru a fi mai puţin pedepsiţi.

MINCIUNA CA MODALITATE DE MODIFICARE A CONŞTIINŢEI

În regimurile totalitare, minciuna a fost importantă, a generat mult rău, iar oamenilor le-a fost
greu să treacă peste credinţele greşit înrădăcinate în conştiinţa lor de către liderii comunişti persuasivi
şi convingători. Ce au încercat aceştia a fost nu doar păstrarea la cârma conducerii a sistemului pe care
îl conduceau, dar mai ales modificarea conştiinţei supuşilor şi transformarea lor în nişte sclavi care să
le servească scopurilor personale. S-a încercat asuprirea voinţei libere a oamenilor prin dezinformare şi
minciună, prin impunerea cu forţă a unor valori arbitrare, prin inducerea forţată a unor credinţe despre
sistemul respectiv şi despre liderii lor. Minciuna şi neadevărul erau esenţa acestor regimuri, iar oamenii
erau cobaii pe care se făcea experimentul. Este cel mai bun exemplu pentru a observa efectele
minciunii.
Pentru a se influenţa ceea ce se concepe, ce se proiectează, ce se gândeşte nou se foloseşte
minciună conceptuală, care influenţează felul de a vedea realitatea, ansamblurile de opinii, de idei cu
privire la problemele filosofice, ştiinţifice, politice, sociale, economice, artistice etc., iar într-un cadru
mai general, influenţând concepţia despre lume şi viaţă.
De fiecare dată, într-un act comunicaţional se produce inevitabil o reducere de date şi deci o
distanţare de realitate. Definirea oricărei probleme influenţează rezolvarea ei, prin însăşi îmbinarea
conceptelor constituente. S-ar părea că minciuna conceptuală este intrinsecă reflectării realităţii în
conştiinţă, iar dimensiunea ei depinde de mărimea deviantei dintre aceste două planuri. Dar
determinantă pentru acordarea calificativului de minciună unui mesaj este prezența intenţionalităţii de
a transmite falsul, la emiţător (sursa).
Apogeul manifestării minciunilor conceptuale îl găsim în toate regimurile totalitare. Aici apar
minciunile cele mai minuţios elaborate, deoarece menirea lor era să confere ideologiei totalitare
caracterul de sacralitate, de adevăr final, dincolo de orice îndoială, pervertind conceptele deja
cunoscute cărora le confereau înţelesuri noi, care să servească exclusiv ideologiei lor. Aşa cum reiese

3
din anumite cercetări (Piotr Wierzbicki) există trei modalităţi de deformare prin minciună conceptuală
în regimurile totalitare:
 Anularea limbajului – realizată prin intermediul limbii de lemn, prin conferirea de noi sensuri,
prin schimbarea semanticii uzuale şi a semnificaţiilor anterioare ale cuvintelor.
 Anularea logicii – realizată prin apelarea la încrederea la realitate, prin recursul la mistică
doctrinară şi abandonarea efortului argumentativ.
 Anularea realităţii – constă în înlocuirea părţilor de realitate incomode cu agregate conceptuale
conforme dogmei şi cu mituri legitimatoare şi justificative. Nouă realitate este văzută ca fiind
cea mai bună, superioară oricărei alte realităţi.

Refuzul minciunii conceptuale în regimurile totalitare se face cu mare dificultate şi prin asumarea
unor riscuri uriaşe. Date fiind acestea, şi observând puterea de distrugere a minciunii la nivel de mase,
mai există oare dubii că efectele minciunii, mai devreme sau mai târziu, sunt negative? Are oare cineva
dreptul să ne controleze dreptul la libertatea de gândire? Poate fi cineva atât de bun şi atât de cinstit
încât să ne mintă pentru a ne face fericiţi? Se poate ajunge la fericire pornind de la nişte credinţe false?
Este oare nevoie să construim o nouă realitate pentru a ajunge la scopul final?

TEHNICA POLIGRAF ŞI PSIHOFIZIOLOGIA MINCIUNII

Tehnica poligraf, abordând în mod indirect planul conştiinţei, caută să evidenţieze dacă
subiectul redă cu fidelitate şi în mod sincer "ceea ce ştie", adică elementele de conţinut ale "realităţii
subiective" pe care o poartă în planul conştiinţei sale - elemente de timp şi loc legate de faptă, de
modul de operare şi de împrejurările care au declanşat comportamentul infracţional. În săvârşirea unei
fapte penale - furt, tâlhărie, delapidare, omor etc., subiectul (infractorul) participă cu întreaga sa fiinţă,
mobilizându-şi întregul său potențial volitiv şi cognitivo-afectiv pentru reuşita infracţională. Punerea în
act a hotărârii de a comite fapta prevăzută de legea penală este precedată de o serie de procese de
analiză şi sinteză şi de o luptă între motive, deliberarea şi actele executorii antrenând profund întrega
personalitate a individului. Acest lucru face ca faptul infracţional să nu rămână ca o achiziţie
întâmplătoare periferică a conştiinţei infractorului, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri
informaţionale stabile cu conţinut şi încărcătură afectiv-emoțională specifică cu un rol motivaţional
bine diferenţiat.
Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care bănuitul este invitat pentru a da relaţii
legate de faptă şi, în general, cunosc următoarea dinamica în manifestare:
- starea iniţială a conştientizări pericolului (în cazul unui vinovat) de a fi identificat şi
demascat introduce organismul uman, ca sistem auto reglator, într-o stare de vigilenţă
4
 crescută (alarmare); În cazul unei persoane nevinovate, de regulă, stările emoţionale
sunt slab evidenţiate, având în general un caracter pozitiv, motivat de curiozitate şi
interes pentru scopul chemării în fața anchetatorului.
- datorită factorului surpriză şi elementului de neprevăzut al întrebărilor, reprezentările
despre faptă apar brusc, surprinzând compartimentul de analiză şi decizie nepregătit, în
deficit de date şi ansambluri logice în faţa pericolului iminent de demascare;
- o sursă puternică de geneză a stărilor emoţionale este (alături de „teama de detecţie”)
şi conflictul care apare în plan cognitiv şi în procesul de decizie, între domeniul datelor
de cunoaştere ce fundamentează situaţia adevărată şi domeniul datelor intenţionale care
fundamentează minciuna.

Disimularea adevărului făcută în mod conştient necesită un efort voluntar, care declanşează
stări emoţionale uşor detectabile în parametri psihofiziologici. Dacă negarea adevărului este posibilă în
planul verbal al dialogului, acest lucru nu este posibil în planul reacţiilor neurovegetative, unde
conflictul capătă proporţii, instanţa corticală conducând, prin structurile subordonate, centrii sistemului
vegetativ către dezechilibrări şi reechilibrări succesive cu caracter adaptativ situaţiei de pericol în care
se află individul.
Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin depistarea
reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale, cât şi periferice. Aceste
reacţii pot fi identificate, deoarece sunt transmise de o parte specială a sistemului nervos. Putem spune
că sistemul nervos al omului are două componente. Una somatică, responsabilă de transmiterea
impulsurilor nervoase somatice musculare şi de postura scheletului. Alta, mai veche şi relativ
independentă de sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă, care se ocupă cu activitatea
vitală subconştientă. Noi respirăm, inima bate, digestia are loc, hormonii sunt eliminaţi în debitul
sanguin care trece prin corp, este reglată temperatura, pupila se dilată sau se contractă fără nici un fel
de adaptare conştientă... aceste schimbări includ îmbujorarea ori paloarea feţei, transpiraţia excesivă,
creşterea vitezei inimii, uscarea gurii, multe senzaţii viscerale şi altele. În acest sens, există corelaţii
directe între viaţă psihică şi modificările cardiovasculare. Impulsurile sistemului simpatic pot cauza
bătăi rapide ale inimii. Ele pot determina constricţia vaselor de sânge, iar accelerarea vitezei inimii şi
constricţia vaselor de sânge pot creşte presiunea sângelui. Totodată, emoţia este însoţită şi de o creştere
a tensiunii arteriale. Legat de activitatea aparatului cardiovascular, amintim şi efectele glandulare
decelabile în emoţii. În emoţia puternică (mânie) are loc o activare a sistemului nervos simpatic,
însoţită de un exces de adrenalină. Sufocările, înghiţirea aerului, gâfâiala şi ingreunarea respiraţiei sunt
printre schimbările respiraţiei care se pot produce în cazul emoţiei. Impulsurile sistemului simpatic
dilată bronhiile pulmonare, sporind schimbarea oxigenului şi dioxidului de carbon.

5
 În cursul anchetei, ofiţerul experimentat poate desigur să descopere şi să demaşte
comportamentul simulat al infractorului, uzând de o logică impecabilă şi fisurând sistemul defensiv al
acestuia prin evidenţierea caracterului contradictoriu şi uneori absurd al afirmaţiilor care îi aparţin. De
asemenea, gama largă de întrebări care surprind infractorul, supunându-l la raţionamente imprevizibile,
generează un comportament caracteristic în minciună, gestica, intonaţie și nu face decât să ofere o serie
de indicii ce reliefează nesinceritatea şi încercările de a induce în eroare.
Deşi această cale de investigare da uneori rezultate bune, descoperirea simulării se face incert
la unii indivizi, la alţii fiind chiar imposibilă, datorită unui autocontrol mărit în manifestările exterioare
ale comportamentului simulat, obţinut printr-un antrenament oarecare sau prin obişnuită la infractorii
recidivişti, înrăiţi. De aceea, calea cea mai utilizată şi mai sigură pentru detecţie o constituie sondarea
simulării prin indicatori fiziologici, mai ales prin aceea care evidenţiază comportament inaparent.
Conştiinţa vinovăţiei, a fricii, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate îl
determină pe individ să reacţioneze ori de câte ori i se prezintă vreun obiect sau i se enunţă vreun
cuvânt în legătură cu infracţiunea comisă. Indicatorul cardiac şi ceilalţi indicatori vegetativi
reacţionează vizibil, chiar dacă infractorul nu minte efectiv, ci tăinuieşte doar adevărul, încercând să
eludeze eficiența testului, să-l învingă („ to beat the test”).

ARTA DETECTĂRII MINCIUNII

Pentru că minciuna există, oamenii şi-au format şi deprinderea de a depista minciunile spuse de
alţii. Pe lângă arta minciunii care există de atâta vreme, s-a constituit şi arta detectării minciunii. Încă
din antichitate se foloseau diferite metode de a scoate adevărul de la infractori. Unele metode erau
foarte brutale (tortură), altele fiind mai subtile că de exemplu îmbătarea infractorului sau „tragerea de
limbă”. Au existat multe idei şi teorii care susţineau că anumite comportamente sunt indicatori ai
minciunii, unele fiind mai aproape de adevăr, altele nu.
Cele mai cunoscute comportamente care sunt asociate cu minciună în viaţa cotidiană sunt
următoarele:

o Semne simple ale minciunii: Tipul de minciună şi faptul de a se plia sau nu pe personalitatea
mincinosului va determina semnele minciunii. Ocazional, ele sunt foarte evidente, mai ales
când mincinosul se simte vinovat.

6
 o Semnele evidente includ:
Negarea exagerată – proteste repetate legate de inocență;
Bâlbâiala – poticnirea în rostirea cuvintelor fără o fluență naturală;
Agitarea mâinilor – se prosteşte, îşi freacă mâinile, îşi alege şi se joacă cu degetele şi mâinile în timp
ce vorbeşte.
Contactul vizual – îi este imposibil să îl realizeze sau să iasă din el.

Majoritatea oamenilor care intenţionează să spună o minciună îşi fabrică povestea cu mult
înainte şi devin confortabili cu ea şi foarte rar sunt prinşi aşa de uşor. La fel, multe din semnele de mai
sus pot fi simple semne ale nervozităţii sau timidităţii sau ale disconfortului provocat de situaţia nouă.
Există şi multe semne subtile pe care mulţi oameni le trec cu vederea şi care pot afecta până şi pe
mincinoşii perfecţi. Acestea sunt:
• Discursul prea formal – folosirea cuvintelor lungi, foarte corect gramatical şi o serie de formule
de exprimare care în mod normal ar fi scurtate, sugerând un discurs scris mai degrabă decât o
conversaţie naturală.
• Foarte puţine gesturi şi nici o fixare – mişcările fizice ilustrează ceea ce este descris şi sunt
activităţi naturale şi comune;
• Justificarea – încercarea de a justifica fiecare detaliu cu explicaţii lungi;
• Nepotrivirea – nepotrivirea între tonul vocii şi expresivitate.

Oamenii care mint se înroşesc. Bazându-se pe această constatare. cercetătorii au realizat un aparat
de detectare a minciunilor care măsoară temperatura pielii din jurul ochilor. Acesta are o precizie de
83-90 %. În mod normal oamenii au 29° în jurul ochilor dar când mint au 30°. Pentru că majoritatea
oamenilor se simt stânjeniţi atunci când mint, ei încearcă instinctiv să se separe de minciună. În SUA,
din analiza cuvintelor suspecţilor care dădeau alibiuri false, F.B.I. - ul a descoperit recent un indiciu:
mincinoşii încercau să elimine referinţele la ei înşişi în timp ce minţeau, evitau să folosească cuvintele
„eu” sau „pe mine”. De asemenea, mincinoşii vor încerca să evite folosirea numelui persoanelor în
legătură cu care mint. Oamenii cred că minciuna este asociată cu o creştere a mişcărilor, dar de fapt,
când mint, oamenii îşi reduc mişcările. Studiile recente au arătat că în cazul mincinoşilor foarte
motivaţi minciuna este asociată cu o scădere a mişcărilor mâinilor, picioarelor şi a tălpilor.
Când oamenii spun minciuni, intră în acţiune patru mecanisme, care ne-ar putea ajuta să
recunoaştem mai uşor când suntem minţiţi:
 Stârnirea: minciuna cauzează anxietate şi trezire, fie din cauza disonanței cognitive dintre
valori conflictuale cu comportamentul, fie din cauza fricii de a fi prins. Aceasta poate fi
detectată prin detectorul de minciuni, erori în discurs sau ezitare, repetiţii, activităţi deplasate,
clipit, ridicarea tonului, dilatarea pupilei.

7
  Controlul comportamentului: încercăm să ne controlăm limbajul corpului care ne poate da de
gol. De fapt, asta este imposibil şi apar scăpări, deoarece, de exemplu, atunci când ne controlăm
fața, picioarele ne dau de gol.

 Emoţiile: emoţiile noastre se schimbă atunci când minţim. Poate apărea şi vinovăţia.
Micromișcările la nivel facial pot trăda emoţiile ascunse.

 Gândirea: pentru a minţi, trebuie să ne gândim mai mult, pentru a asigura coerență faptelor pe
care le relatăm. Asta ne face să facem pauze mai multe şi mai dese. Suntem tentaţi să vorbim
mai general pentru a evita să fim prinşi cu detalii specifice.

SECRETELE MINCIUNII

Conform unor statistici, 42% dintre români cred că minciuna este omniprezentă în viaţa de zi
cu zi. Această afirmaţie m-a incitat pentru a prezenta unele dintre motivele, mai mult sau mai puţin
secrete, pentru care anumite persoane ar putea minţi.
1. ... nu-şi amintesc clar ceea ce au văzut şi au auzit.
În acest sens, L.Blaga spunea: “Minciună este vacanţa adevărului“.
Uitarea este un proces negativ al memoriei şi ne poate pune uneori în situaţii dificile şi uneori penibile.
De aceea, pe loc începem să facem tot felul de speculaţii, care, bineînţeles, sunt inventate şi mult
apropiate de minciună.
2. ... nu se pot abţine să facă o poveste mai frumoasă sau mai valoroasă decât a fost, în legătură
cu ei înşişi.
În acest sens, M.Luther spunea: “Minciuna este un bulgăre de zăpadă ce devine cu atât mai
mare cu cât este rostogolit mai mult.”

Cercetătorii au descoperit că oamenii mint pentru a părea mai mult decât sunt în faţa celorlalţi.
În acest sens, 60% dintre aceştia mint cel puţin o dată într-o discuţie de 10 minute. Ei înfloresc
povestea, mai ales în ceea ce-i priveşte, pentru că vor să impresioneze.
Minciuna are şi ea propriile paradoxuri. De exemplu, unii mint pentru ca să obţină un post la care
râvnesc:”...da, am mai lucrat cu acest software şi înainte...” . Îşi doresc atât de mult o anumită funcţie
încât sunt dispuşi să mintă, cu speranţa că vor învăţa din mers să facă un anumit lucru. Mint pentru a
obţine anumite avantaje, de cele mai multe ori în detrimentul altora. De altfel, şefilor le plac angajaţii
care se dovedesc de încredere şi inspiră încredere iar în plus au ideal şi o experienţă cât mai vastă. Şi

8
cum să aduni experienta altfel decât muncind? Pentru unii candidaţi acest lucru reprezintă o presiune
care naşte minciună. Aceştia se văd nevoiţi să mintă pentru a da cât mai bine în fața angajatorilor şi a
avea o cât mai mare credibilitate.
3. ... doresc să fie decenţi faţă de alte persoane, spunând “minciuni albe”.
În acest sens, Q.Crips spunea: “Minciuna este temelia bunelor maniere”.
Aceştia aleg să mintă pentru a nu călca cu bocancii peste sufletul celuilalt, sperând astfel că îl vor
proteja şi nu-i vor răni sentimentele. Se minte, uneori prin omisiune, o persoană pentru a o proteja.
Realitatea este dură şi a spune adevărul înseamnă, în acest caz, a răni; de aceea îi putem pune o mască
adevărului. Se întâmplă, de asemenea, să ascundă unele acţiuni sau conversaţii care ar putea dăuna
unei relaţii, familiei, job-ului sau unei prietenii.
4. ... sunt presaţi de o situaţie dificilă, pe care urăsc s-o facă, dar sunt nevoiţi pentru că, altfel, ar
înrăutăţi situaţia.
În acest sens, I.G. Pascu în “În căutarea armoniei” spunea: ”Minciuna nu este decât un văl
subţire care protejează adevărul”.
Se denaturează cu bună ştiinţă adevărul, în speranţa de a ajuta rezolvarea situaţiei în mod favorabil.
Dar să nu uităm proverbul românesc: ”Minciuna are picioare scurte.”
5. ... doresc să se apere prin coafarea unui adevăr dureros sau doresc să îngroape unele
evenimente care, pur şi simplu, nu trebuie spuse exact aşa cum s-au întâmplat.
În acest sens, S. Sontag spunea: “Minciuna este un mijloc elementar de autoapărare”
O anumită situaţie îi poate determina să mintă din teamă a ceea ce li s-ar putea întâmpla dacă spun
adevărul. Mai mult, aceştia iau în calcul consecinţele negative, şi le închipuie, îşi imaginează cam ce ar
putea simţi şi păţi dacă în cele din urmă ar spune adevărul. De aceea recurg în această situaţie la “răul
cel mai bun”, minciuna.
6. ... au o dorinţă tainică de a-şi crea în ochii celorlalţi o altă imagine decât cea reală.
În acest sens, Byron spunea: “Şi în fond, ce este o minciună? Adevărul mascat...”
Comportamentul este izvorât din dorinţa de a fi acceptaţi, plăcuţi şi apreciaţi şi nu numai. Are o
legătură strânsă cu motivul acela de a face o poveste despre sine, mai frumoasă sau mai valoroasă
decât a fost, pentru a profita. Nu este un secret că se minte într-o relaţie de dragoste, fie pentru a obţine
o imagine mai luminoasă sau a părea mai potent social. Deoarece într-o relaţie totul trebuie să fie
perfect, în mentalitatea unora este implicată minciuna sau omisiunea. S-ar putea spune că aceştia au
convingerea de 100% că ar pierde enorm dacă ar fi sinceri.
7. ... nu se doreşte un comportament onest.
În acest sens, Aug. Maquet spunea; “Minciuna este o degradare a caracterului. Ea duce la toate
infamiile.”
În timp, se ajunge să se mintă din obişnuinţă. Unii nu pot pronunţa două cuvinte, dacă nu spun şi o
minciună. Ce cred aceştia? Că minciuna este un rău necesar.

9
 Am dorit să iau în calcul și mincinosul patologic, care ajunge el însuşi să creadă în minciunile
pe care le spune, ajungând încet la o problemă gravă de personalitate, mitomania.

MITOMANIA - FORMA PATOLOGICĂ A COMUNICĂRII

Cea mai simplista definiţie a mitomaniei este aceea de tendinţă patologică de a minţi. Practic,
mitomania se manifestă prin denaturarea adevărului sau prin născocirea unor întâmplări extraordinare
de către o persoană, cu scopul de a atrage atenţia celor din jur asupra sa, de a ieşi în evidenţă şi a obţine
admiraţia şi simpatia anturajului.
Apariţia şi manifestarea mitomaniei sunt legate de domeniul afectivităţii. Mitomanul minte
pentru a se simţi bine, pentru a se simţi securizat. El nu poate face faţă realităţii de a fi o persoană
ştearsă, capacităţile sale neoferindu-i posibilitatea unei afirmări reale şi atunci face apel la minciună, ca
la o ultimă resursă. În acest mod, el reuşeşte să îşi găsească o satisfacţie afectivă pe care realitatea
concretă nu i-o poate oferi. Tocmai de aceea, de regulă, eroul acestor povestiri imaginare este tocmai
autorul lor. El se simte deosebit de satisfăcut atunci când, în urma celor povestite, anturajul îi dă
crezare, îl consideră inteligent, altruist, o persoană extraordinară. În ceea ce priveşte scopul acestor
minciuni, mitomanul nu urmăreşte prin ticluirile sale atingerea vreunui scop utilitar, ci însuşi faptul
minciunii, aceasta reprezentând una dintre deosebirile fundamentale dintre minciună patologică şi cea
"normală". De regulă, mitomanul este conştient de caracterul absurd al producţiilor sale, dar
recompensa afectivă pe care o primeşte atunci când minte este atât de importantă pentru el, încât nu se
poate abţine. Acest obicei al denaturării adevărului poate avea însă, din păcate, urmări negative. Ea
poate duce la alterarea relaţiilor cu cei din jur odată ce aceştia sesizează caracterul fictiv al relatărilor
mitomanului, poate isca neînţelegeri, certuri şi chiar destrămarea unor relaţii de cuplu.
Este important de ştiut faptul că există anumite "grade" ale mitomaniei. Cel despre care am
vorbit până acum este cel mai puţin patogen, în sensul că această formă se caracterizează prin faptul că
individul este conştient de minciunile sale şi nu prezintă şi alte simptome, modificări comportamentale
care să îi tulbure sau chiar împiedice activitatea de zi cu zi şi relaţiile cu cei din jur. Din păcate însă,
putem întâlni mitomania şi ca fenomen nedeliberat, fapt de care persoană în cauză nu este conştientă,
caz în care ea se constituie într-un simptom patologic. Această situaţie poate să apară în cazul unei
isterii sau a unor tulburări de personalitate, diagnostice mai grave şi mai ample decât în cazul primei
categorii.
În plus, există autori de specialitate care iau în considerare şi o altă formă de mitomanie,
respectiv "mitomania convenţională". În cazul acesteia, este vorba despre exagerările care apar atunci
când sunt relatate povestiri "adevărate", cu scopul de a obţine sau a întreţine o stare de bună dispoziţie.

10
Mincinoşii patologici

Mulţi dintre noi am avut de-a face cu oameni care frecvent sau chiar permanent ne mint.
Oamenii care mint constant, fără un motiv întemeiat sunt cunoscuţi că mincinoşi patologici. Ei au o
nevoie intensă ca oamenii să îi placă, dar minciuna lor îi ţine pe oameni la distanţă. În acest sens, ei
sunt autodistructivi, în sensul că alţii decid că mincinosul este mai stresant decât merită.
Unii mincinoşi patologici nu sunt conştienţi că spun tot timpul minciuni. Ei merg şi mai departe şi
chiar trăiesc o minciună, uneori chiar adoptă o identitate complet diferită şi o trăiesc ca şi cum ar fi
adevărată. Ei pot poza în fizicieni, avocaţi, vedete rock, eroi etc. Cea mai importantă recompensa
pentru aceştia este o creştere a stimei de sine. Cam o treime dintre mincinoşii patologici adoptă
identităţi false.
Aceştia sunt împărţiţi egal între bărbaţi şi femei. Au de obicei o inteligenţă medie şi au abilităţi
verbale peste medie. Unul din patru simulează boala, şi unu din cinci a fost arestat pentru furt,
escrocherie, plastografie etc. Mincinoşii patologici sunt unii dintre cei mai şarmanţi oameni pe care ai
vrea să îi cunoşti. Sunt experţi în înşelătorie, şi spre deosebire de ceilalţi oameni, nu arată emoţiile sau
nu se supără când mint.
Dintre mincinoşii nonpatologici fac parte:
• Mincinoşii ocazionali – din care facem parte toţi. Chiar nu le place să mintă, dar o vor face din
când în când pentru a evita situaţii neplăcute sau pentru că nu vor să admită că au făcut ceva
greşit sau jenant. Pentru că se simt inconfortabil minţind, se vor trăda când mint prin
expresivitate şi limbajul trupului său.
• Mincinoşii frecvenţi – ştiu că minciuna este greşită, dar asta nu îi face să se simtă prost. Din
acest motiv, este posibil ca ei să mintă regulat şi e puţin probabil să se dea de gol. Totuşi pentru
că se simt bine minţind, nu acordă aşa de multă atenţie consecinţelor şi logicii declaraţiilor lor.
• Mincinoşii din obişnuinţă – sunt ieşiţi din comun. Ei au dificultăţi în a separa realitatea de
ficţiune şi spun tot ce le trece prin minte indiferent de cât de exagerat, ridicol, ilogic sau fals ar
fi. Ei mint atât de frecvent încât nu îşi arată disconfortul psihic, dar sunt atât de neglijenţi cu
conţinutul încât sunt uşor de prins.
• Mincinoşii profesionişti – sunt cei mai greu de identificat. Ei nu mint fără discriminare că
mincinoşii din obişnuinţă. Ei mint cu un scop. Mincinoşii profesionişti îşi duc minciunile până
la capăt şi ştiu exact ce au de spus şi când. Pentru că a fost exersată atât, minciuna nu se va
arăta în comportamentul lor expresiv. Singura metodă de a-i prinde este prin verificarea unei
alte surse independente. În această clasă sunt incluşi aceia care îşi câştigă existenţa prin
minciună: magicienii, vrăjitoarele, mediumii, ghicitorii etc.

11
 Anumite persoane mint mai mult, iar altele mai puţin, altele mint mai bine, iar altele mai rău, altele
mint despre lucruri mai importante, iar altele despre lucruri mai superficiale. Relaţia dintre mincinos şi
minţit este una de co-participare, adică este întreţinută de ambele părţi. Ea nu se naşte pe un teren gol,
este cerută şi aşteptată de cel ce va fi minţit. În actul înşelăciunii se exploatează predispoziţia
conştientă sau inconştientă a auditoriului către minciună. Ea se pliază pe aşteptările şi nevoile
nesatisfăcute ale auditoriului. De aceea, mincinoşii „veritabili”, înainte de a implanta o minciună,
trebuie să îşi cunoască „victima” cu toate punctele sale slabe şi să profite de acestea.
Atitudinea privitoare la adevăr este diferită dacă ne raportăm la agentul mincinos şi pacientul
minţit. Mincinosul nu se sinchiseşte atât de mult de adevăr sau falsitate, ci de grijă de a desfăşura un
mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui minţit, de a ajunge cât de repede la o ţintă;
minţitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru că se raportează la adevăr, la univocitatea
sterilă a acestuia, ce mai mult îl limitează, îi încurcă mintea decât o limpezeşte. El se centrează mai
ales pe spusele mincinosului, pe discursul sau care mai întotdeauna pare impecabil (este congruent
logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc.). Furat de aparenţele şi frumuseţile construcţiei, cel
minţit uită că aceasta foloseşte la ceva. Minţitul se opreşte la suprafaţa lucrurilor, pe când mincinosul
are priză profunzimilor şi operează după o logică concretă, elastică şi spornică, fapt pentru care
mincinosul are sorţi de izbândă, pentru că el are un referenţial valoric care-l avantajează.
Pentru a putea împărţi tipurile de mincinoşi în categorii cât mai generale este bine să se ţină cont de
anumite variabile că de exemplu: natura minciunii, mărimea sau seriozitatea minciunii, subiectul
minciunii, rezultatele minciunii, cauzele externe ale minciunii, cauzele interne ale minciunii, ocupaţia
mincinosului, ocaziile minciunii, sau alţi factori asociaţi cu minciuna. Astfel exista: mincinoşii
patologici şi mincinoşii non-patologici.

Mint şi animalele sau doar oamenii?

“Minciuna – o strategie pentru a obţine acel ceva în plus pe care crezi că nu îl poţi obţine
spunând adevărul.”
A te preface este lucrul cel mai natural cu putinţă dar, mai mult, nu este o prerogativă exclusivă
a fiinţelor umane, copii şi adulţi, ci şi a lumii animale. Cercetările asupra comportamentului animalelor
(etologie şi sociobiologie) sunt instrumente foarte utile în înţelegerea rolului instinctelor în cadrul
diferitelor specii. Aceste cercetări ne permit o înţelegere mai bună a funcţiilor de bază ale creierului
care ar sta la baza comportamentelor umane. Studierea comportamentelor înşelătoare la animale pot
avea importante implicaţii în evidenţierea factorilor care influenţează diferitele tipuri de minciună la
oameni, fie de natură verbală, fie nonverbală.

12
 Minciuna este o strategie atât de veche, încât cercetătorii scoţieni Richard W. Byrne şi Nadia
Corp, care au studiat grosimea scoarţei cerebrale a primatelor, au datat-o din perioada răspândirii
marilor maimuţe pe Terra, în urmă cu 12-14 milioane de ani. Pe măsură ce volumul scoarţei cerebrale
a crescut, creierul “s-a specializat” în minciună. Există maimuţe extrem de abile în a înşela. Iată un
exemplu: un babuin (mascul) a prins o antilopă pe care nu ar fi vrut să o împartă cu femela. Femela
însă, mai abilă, i-a distras atenţia prin mijloce „feminine”, a început să-l alinte şi să-l mângâie până
când el a uitat cu totul de pradă, apoi i-a furat prada şi a fugit. (Lewin 1987)

Pinocchio sau pericolul „măştilor”

Conform lui Harry G. Frankfurt, profesor de filosofie la Universitatea Princeton, “On Bullshit”,
aprofundează tendinţa omului de “a spune gogonate”: născociri sau literalmente “minciuni sfruntate”,
care sunt mai rele decât minciunile simple, “deoarece mincinosul ignoră deliberat adevărul, dar îl
cunoaşte. Cel care spune minciuni sfruntate, în schimb, nu este interesat de adevăr”.
Faptul că omul a devenit atât de bun în a turna minciuni, în opinia lui Frankfurt, este în funcţie
de traiul într-o societate democratică “marketing-oriented” – orientată spre economia de piaţă. Totul
depinde de aşa-numitul “control inhibitor”, cu alte cuvinte de capacitatea de a ţine în frâu limba la
momentul oportun şi de a înlocui prima reacţie instinctivă, de obicei negativă, cu una mai diplomatică.
Toţi avem un Pinocchio în noi, un „copil interior al trecutului” şi e indicat că acest copil
interior să fie asumat şi acceptat. Situaţiile care au generat acest Pinocchio interior trebuie analizate şi
evaluate, înţelese, prin alinarea durerii copilului şi prin absorbirea conştientă a învăţăturii pe care ne-a
oferit-o lecţia respectivă. Astfel, situaţiile mai puţin favorabile nu vor fi şterse, nu ştergerea trecutului
trebuie să apară, ci amplasarea acestuia într-un context mai larg, în care compasiunea, asumarea acestei
faţete a personalităţii vor forma un nou cadru de referinţă pentru vechiul tipar – iar prin aceasta, îl
transformăm pe acel Pinocchio interior şi îi vom zâmbi cu înţelegere.
Simpaticului personaj al lui Collodi, Pinocchio, îi creştea nasul atunci când spunea o minciună.
Până la urmă, într-o dimineaţă, păpuşă din lemn, preschimbata în bine, s-a trezit că a devenit un vioi,
frumos şi inteligent băieţel cu ochii albaştri. Oamenii care ajung prizonierii propriilor neadevăruri se
pot trezi că nu-şi mai pot recunoaşte chipul atunci când, într-o dimineaţă, se privesc în oglindă. A-l
recunoaște în noi pe Pinocchio, înseamnă şi să ne conştientizăm ‘’umbra’’, adică acea parte din noi pe
care o negăm, nu o acceptăm, dar care iese la suprafaţă chiar când nu te aştepţi. Umbra asta e de fapt
‘’sacul’’ mare pe care îl tragem după noi prin viaţă şi conţine de obicei cam tot ce au reuşit alţii să
reprime la noi (ce nu le-a plăcut părinţilor la noi, lucruri considerate în general neacceptate de mediu –
cu toate că vocea noastră interioară ne îndeamnă să le facem, nu să le evităm…) dar şi impulsuri sau
emoţii naturale de care ne-a fost vreodată ruşine. Umbra conţine toată energia vitală a copilului interior
şi care a fost catalogată de alţii drept revoltă, sexualitate, emoţie etc. – şi chiar nevoia de odihnă, de
visare cu ochii deschişi, care este posibil să fi fost criticate şi catalogate de către alţii drept lene.

13
Cum depistam că suntem minţiţi?
Un proverb românesc spune că „minciuna are picioare scurte”. În absenţa unor tehnologii
sofisticate, nu este uşor să înţelegi cine minte şi cine nu. În opinia psihologului californian, Paul
Ekman, un expert în domeniu - care studiază minciunile de mai bine de 40 de ani - capacitatea fiinţelor
umane de a descoperi minciunile este de numai 53%. Chiar şi cei care teoretic ar trebui să fie mai abili
– interlopii, spionii şi agenţii specializaţi – nu se descurcă mai bine. Cu excepţia unor foarte rare
cazuri, pe care Ekman încearcă să le identifice: studiind 14.000 de indivizi, psihologul a descoperit 29
de “lie detector”, adevăraţi magicieni în a înţelege dacă cineva spune, mai mult sau mai puţin,
adevărul.
Se spune că o minciună, pentru a fi şi a rămâne credibilă, trebuie să fie susţinută de alte şapte
minciuni. Deci, atenţie maximă: efortul şi energia puse în slujba minciunii pot fi mult mai devastatoare
decât recunoaşterea adevărului. Putem depista o minciună, adresând întrebări de control persoanei pe
care o suspectăm că minte; vom observa că minciunile încep să nu mai coincidă, circumstanţele la care
a făcut apel pentru a minţi nu au rămas în memoria sa pe termen lung şi, evident, tehnica întrebărilor
de control aruncate când se aşteaptă mai puţin îl va face irascibil, se va simţi frustrat şi, încet, se va
autodemasca. Efortul suplimentar pe care trebuie să-l depună pentru a-şi aminti ceea ce au spus şi să
menţină consistența poveştilor lor îi face pe mincinoşi să îşi controleze mişcările corpului şi să îşi
„umple” discursul cu pauze, tind să facă greşeli în discurs pe care în mod normal un om sincer nu le-ar
face şi, evident, se vor încurca şi vor uita detalii. În depistarea minciunii, trebuie să descifrăm
”microindicii” cărora, de obicei, nu le acordăm atenţie:

• intensitatea privirii
• frecvenţa cu care clipesc interlocutorii
• tonul vocii
• cuvintele folosite pentru a descrie o situaţie.

Poveştile spuse de cei care sunt obişnuiţi să mintă sunt prea bune pentru a fi adevărate; ei chiar
se pot simţi vinovaţi sau, din contră, încântaţi că reuşesc să păcălească. Totuşi, nu toţi cei care afişează
semnalele sus-menţionate pot fi mincinoşi. Acestea pot fi comportamente naturale, nu semne de
minciună, şi constituie doar indicatori statistici în studiul minciunii. De exemplu, contrar părerii
generale, mincinosul abil are un ton al vocii mai coborât, face pauze lungi între o frază şi cealaltă, îl
priveşte fix pe interlocutor şi nu se contrazice niciodată. Exact contrariul stereotipului care există
asupra mincinosului: evită privirea, mâini nervoase şi voce stridentă.
Femeile dau dovadă unei tendinţe uşoare de a-i identifica pe mincinoşi cu o mai mare eficientă decât
bărbaţii, poate şi datorită capacităţii lor înnăscute de a detecta semnele comunicării nonverbale.

14
Zona “oarbă” a creierului

Există şi o variantă în care jocul minciunilor poate funcţiona pe termen lung – şi anume atunci
când mincinosul are de-a face cu persoane dispuse să creadă orice – dar, în acest caz, afirmă
specialiştii, se iese din zona minciunilor turnate altora şi se intra în cea a minciunilor pe care ni le
spunem nouă înşine.
Este vorba despre categoria “minciunilor vitale”, catalogate astfel de Daniel Goleman, cel care
a făcut cunoscut conceptul de inteligență emoţională. După D. Goleman, creierul fiecăruia dintre noi
are o zonă “oarbă”, incapabilă să perceapă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, o lacună a
conştientului graţie căreia ne putem „îmbăta cu apă rece”, mai tehnic spus, cu realităţi negate sau
alterate în semnificaţia, lor deoarece sunt prea brutale pentru a fi suportate.

Motivele pentru care se minte sunt nenumărate şi oferă confort şi siguranţă în momentul în care
este aleasă această cale. Ulterior, apar remuşcările şi îndoielile în legătură cu etica faptei, însă, când
rezultatul constă în beneficii psihice şi materiale, tendinţa va fi de perseverare şi perfecţionare în
denaturarea intenţionată a adevărului. Cu cât un individ are un nivel intelectual mai ridicat şi un bagaj
cultural mai bogat, cu atât minciuna va fi mai elaborată şi mai greu de identificat şi demontat. Dacă o
minciună se clădeşte pe un adevăr uşor de verificat, şansele de a fi descoperită sunt extrem de mici,
pentru că tendinţa va fi să se integreze partea întregului, fără a se merge cu investigaţia până la aflarea
adevărului total.
Minciuna oferă impresia de alegerea cea mai potrivită pentru o situaţie care nu poate fi
gestionată altfel, dar este şi calea cea mai uşoară pentru îndeplinirea unui scop. Este un act psihic
complex, care indică o abatere de la ceea ce este real, în scopul de a se obţine anumite avantaje
precum: disculpare, rezistenţă în fața normelor societăţii, valorizarea propriei persoane, protejarea
intereselor proprii, obţinerea de câştiguri materiale etc.
Limbajul este ustensila cea mai folosită în emiterea şi validarea unui neadevăr, este mult mai
uşor să confirmi o minciună când te ascunzi în spatele cuvintelor. Mimica sau gestica, pe de altă parte,
sunt indicatori care pot conduce foarte uşor la demontarea minciunii. Prin exersare se poate ajunge la
cunoaşterea microexpresiilor asociate cu emoţii universal recunoscute precum: ruşine, tristeţe, dezgust,
frică, bucurie, furie, dezamăgire etc. Identificarea acestora pe faţa interlocutorului şi calibrarea lor cu
limbajul folosit pot conduce spre aflarea adevărului, chiar dacă interlocutorul nu-şi doreşte acest lucru.
Sunt totuşi momente în viaţă în care preferăm să fim minţiţi decât să ni se spună adevărul, mai
ales când instinctiv cunoaştem acel adevăr şi ne este teamă că ne-ar putea afecta stabilitatea
emoţională. În acele cazuri, minciuna este un substitut ocazional, dar necesar, al adevărului.

15
 Minciuna este un act comportamental foarte complex, ce antrenează toate palierele
personalităţii: gândire, limbaj, afectivitate, voinţă, atenţie etc. Ea se raportează atât la vârsta
cronologică, cât şi la starea de normalitate sau anormalitate a persoanei. Pornind de la faptul că nu
oricine poate minţi sau că nu poate minţi bine sau convingător, se ajunge la concluzia că un mincinos
are nişte trăsături de personalitate specifice. Se poate face un portret robot al mincinosului tipic, ba mai
mult, se poate predetermina tipul de minciună pe care îl va spune, cu prioritate. Importanţi în
descrierea personalităţii mincinosului sunt factorii temperamentali, înnăscuţi, privind sociabilitatea,
emotivitatea, etc. cât şi factori caracteriali dobândiţi prin experienţă.
Conform tipologiei psihanalitice, tipul oral (caracterizat de necesitatea de a depinde de alţii),
minte din conformism şi utilizează cu precădere minciunile constructive, emoţionale şi tăinuirea
adevărului; tipul anal (descris prin zgârcenie, iritabilitate şi pedanterie) este specializat în minciuni
egoiste, rațional-emoționale şi adesea distructive; tipului uretral (caracterizat prin ambiţie şi spirit de
competiţie) îi este proprie minciuna neagră, egoistă, raţională, dar şi emoţională, chiar şi
metaminciuna; tipul falic (definit de temeritate, hotărâre şi încredere în sine) se serveşte mai rar de
minciună, iar atunci când o face apelează preferenţial la minciuni raţionale şi antisociale; tipul genital
(caracterizat de echilibru) foloseşte mai mult minciunile albe, folositoare, prosociale, emoţionale.
Frecvenţa minciunii este mai mare în cazul tipurilor anal şi uretral şi mai mică în cazul tipurilor falic şi
genital.
Conform tipologiei lui Jung, care împarte indivizii în funcţie de atitudinea faţă de viaţă, aceştia
se împart în introverți şi extroverţi. Introverții recurg mai des la minciuni prosociale, autoapreciative
(pentru a-şi masca jena sau a ieşi din situaţii dificile) şi emoţionale (mai ales hiperemotivii,
tahipsihicii, inhibaţii şi subiectivii), dar şi raţionale (la abstracţi sau cerebrotoni). Extravertiţii pot fi
hiperemotivi, excitabili, superficiali, obiectivi, concreţi, bradipsihici, senzoriali şi viscerotoni.
Excitabilii şi superficialii sunt predispuşi la minciuni distructive şi antisociale, senzorialii şi
viscerotonii recurg la minciuni albe şi emoţionale, pe când obiectivii, concreţii şi bradipsihicii mint
raţional, rational-emotional şi uzează mai des de metaminciuna.
Tipologia clinică, întemeiata pe anomaliile de personalitate, divide indivizii în următoarele
tipuri: hipertimic sau hipomaniacal, cu tendinţa de euforie şi hiperactivitate, depresiv, cu tendinţa spre
depresie şi durere morală, neliniştit sau anxios, aflat în tensiune permanenta, anancast, obsesional şi
impulsiv, fanatic sau paranoic, cu rigiditate şi hipertrofie a eului, isteroid sau histrionic, egocentric şi
cu tendinţa de fabulaţie, instabil, cu o variabilitate a dispoziţiei şi instabilitate socială, exploziv, cu
reacţii emoţionale violente şi agresive, apatic, insensibil şi cu o răceală afectivă, abulic, influenţabil şi
uşor maleabil, astenic, indecis, suspicios, cu energie de viaţă scăzută.
Minciunile constructive, “albe”, prosociale, spun în special hipertimicii şi depresivii, pe când
repertoriul fanaticului, anacastului şi isteroidului abundă în minciuni distructive, antisociale, şi egoiste.
Minciuna raţională şi rational-emotiva este apanajul apaticului, astenicului, dar şi al paranoicului, pe

16
când explozivul instabilul şi isteroidul folosesc minciuni emoţionale. Campionul minciunilor este
indiscutabil isteroidul (aflat la limita mitomaniei) şi instabilul, primul, ca frecvenţă, cel de-al doilea, ca
varietate a minciunilor debitate. La polul opus se afla abulicul.
Cercetări mai noi arata că extroverţii, oamenii sociabili sunt mai predispuşi la minciună, şi ca
unele personalităţi şi trăsături fizice, încrederea în sine, atractivitatea fizică sunt considerate abilităţi
individuale pentru minciună când se afla sub presiune. Pe de altă parte, oamenii mai puţin predispuşi la
minciuna sunt aceia care au scoruri mari la scalele de responsabilitate şi cei care au relaţii
semnificative cu un partener de acelaşi sex. La această categorie subscriu şi persoanele deprimate,
pentru că aceştia par să perceapă şi să descrie realitatea cu o mai mare acurateţe decât ceilalţi.
Există şi diferenţe în funcţie de sex. Femeile au tendinţa de a face afirmaţii pe ocolite, având o
atitudine mai evaziva decât atunci când spun adevărul, în timp ce la bărbaţi diferenţa nu este prea
mare. Femeile au, mai mult decât bărbaţii, tendinţa de a nu observa sau a se preface că nu observă
semnalele pe care mincinosul vrea să le ascundă.
Minciuna este implicată şi în relaţiile noastre romantice. Într-un studiu america, 85% dintre
cuplurile intervievate au răspuns că unul dintre cei doi sau chiar amândoi au minţit în legătură cu
relaţiile anterioare sau indiscreţiile recente. De Paulo a arătat că în cupluri necăsătorite minciuna
intervine în jur de 30 % din interacţiunile lor, poate mai mult decât în relaţiile cu alţi oameni. Din
fericire în cuplurile căsătorite minciuna se pare că intervine doar în jur de 10 % din conversaţiile
majore. Dar veste rea este ca cele mai mari minciuni care implică trădări adânci ale încrederii se petrec
în relaţiile intime. Ea spune că ne păstrăm cele mai mari minciuni pentru persoanele cele mai
apropiate.
După cum am văzut, există şi predispoziţii înnăscute şi dobândite pentru minciună,
personalităţi mai potrivite şi personalităţi mai puţin potrivite pentru aceasta, tipuri de minciuni mai
potrivite unei personalităţi decât alteia, motivaţii diferite în funcţie de personalitate. Toate acestea nu
fac decât să demonstreze complexitatea fenomenului minciunii şi înşelătoriei şi să trezească
curiozitatea, minciuna fiind un domeniu foarte puţin studiat.

17
Bibliografie:

1. J.A., Barnes, Sociologia minciunii, Editura Institutul European, București, 2002, Tradus de
Vrăjitoru Cristina.
2. Gabriel, Liiceanu, Despre minciună, Editura Humanitas, Bucrești, 2006.
3. Constantin, Cucos, Minciuna, contrafacere, simulare, Editura Polirom, Bucrești, 1997.
4. Allan, Pease, Barbara, Pease, Limbajul trupului, Editura Polimark, București, 2009.

18