Paralela intre romanul “Morometii” de M.

Preda si

romanul “Ion” de L. Rebreanu

Debutul extraordinar al lui Marin Preda cu "Intalnirea din pamanturi" -1948) nu l-a
impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu
poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atentia
asupra dimensiunii talentului sau si a noutatilor pe care o reprezenta formula sa epica.
Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu interesul criticii nu a scazut. S-a
pronuntat destul de repede cuvantul "capodopera" si de aici inainte toate scrierile prozatorului
au avut de infruntat comparatia cu acest model.

Judecat in ansamblu "Morometii" e un mare roman prin originalitate, intai, a

tipologiei, si profunzimea creatiei. Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, totusi,
cata deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala
si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul
lui. 47646yyo41xmv6c

Marin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult
de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a
deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american (Steinbeck,
Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in
masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale
existentei.

Un debut extraordinar a avut si Liviu Rebreanu cu romanul „Ion” care ii va aduce

scriitorului consacrarea academica . Academia ii acorda premiul Nasturel , iar , 2 ani mai
tarziu , dupa aparitia romanului “Padurea Spanzuratilor” primeste marele premiu al romanului
.

In cadrul evolutiei romanului romanesc, se poate vorbi de “momentul Rebreanu”.

Prozatorul continua si adanceste cercetarea societatii romanesti, in traditia lui Nicolae
Filimon, Duiliu Zamfirescu si Ion Slavici, printr-o vasta documentare si compozitie, printr-un
studiu atent de analiza psihologica.

Ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, care uimeste prin puterea de a prezenta viata in
complexitatea ei sociala si psihologica. ym646y7441xmmv

Multi critici literali au remarcat ca intre capodoperele literale ale celor doi autori – M.
Preda si L. Rebreanu – exista asemanari si deosebiri. In continuare voi incerca sa evidentiez
cateva asemanari si deosebiri ale personajelor principale din operele literale „Morometii”
( Ilie Moromete ) si „Ion” ( Ion al Glanetasului ).

L. Rebreanu ne ofera o creatie in care Ion este privit din exterior si este caracterizat
prin gesturi (imbratisarea si sarutul pamantului ) si fapte (seducerea Anei ), la care se adauga
referintele facute de autor „iute si harnic ca masa. Unde punea el mana punea si Dumnezeu
mila, iar pamantul ii era drag ca ochii din cap.” De asemenea contribuie la caracterizarea lui si
alte persoane ca: Baciu, Doamna Herdelea, Preotul Belciug.
 M. Preda isi priveste personajul mai mult din interior, adica ii analizeaza mai mult
starile sufletesti. Tehnica folosita de autor este cea a analizei psihologice prin care M. Preda
urmareste dinamica gandurilor si sentimentelor lui I. Moromete.

Cand autor il priveste din exterior autorul foloseste tehnica decupajului; din viata
personajului sunt selectate momente semnificative, care pun in lumina trasaturile lui definitori
( cina, secerisul, discutiile din poiana fierariei lui Iocan, confruntarea cu agentii fiscali ).

Dincolo de toate deosebirile cele doua personaje principale au totusi in comun faptul
ca amandoua evolueaza si se definesc in raport cu problema pamantului. Este un raport de
interconditionare, caci daca pe de-o parte temperamentul varsta si starea civila a fiecarui
personaj marcheaza atitudinea lui fata de pamant si pamantul la randul lui isi pune pecetea
asupra evolutiei si destinului fiecaruia.

O alta deosebire o reprezinta plasarea in timp si spatiu a personajelor cat si varsta si

sarea civila a acestora.

Ion isi consuma scurta si zbuciumata sa existenta in primele decenii ale secolului XX
in satul Pripas, sat pitit undeva pe valea Prahovei.

Colectivitatea satului joaca rolul unui adevarat „cor tragic”, care comenteaza
intamplarile prin care trece protagonistul. Scena pe care tanarul ambitios cauta sa se remarce,
dar este cel mai adesea umilit este: hora satului, carciuma, si biserica.

Baiat de tarani saraci, dornic de imbogatire Ion este flacau de insurat, amanunt
semnificativ, care contine de fapt cheia intregii evolutii ulterioare a lui.

Satul lui Ilie Moromete, Silistea-Gumesti este asezat in campia Dunari. M. Preda
dateaza actiunea in preajma celui de-al doilea razboi mondial. Este un moment de relativa si
aparenta acalmie cand se parea ca timpul este foarte rabdator cu oameni, cand amenintarile
mari se sfaramau in puzderie de amenintari mai mici pe care cu ajutorul timpului le duceau
fiecare in spinare.

In aceste imprejurari viata se scurge aici fara conflicte mari, iar marea placere a
taranilor o constituiau discutiile din poiana lui Iocan.

Om in puterea varstei, Ilie Moromete, se casatorise a doua oara si astfel devenise capul
unei familii destul de numeroase a carei liniste este tulburata de certurile pentru avere dintre
copii din prima casatorie si cei din a doua.

Familia lui Moromete avea 14 pogoane de pamant ce le asigurau o pozitie privilegiata

in cadrul colectivitatii satului. La adunarile duminicale din poiana fierariei lui Iocan, Ilie
Moromete face lectura cu voce tare a ziarului si comenteaza mai multe evenimente sociale si
politice cu multa competenta. Singurul satean capabil sa-i de-a replica este Cocosila, prietenul
si rivalul sau politic.

Spre deosebire de Moromete si familia lui, Ion al Glanetasului nu beneficia de o

pozitie sociala privilegiata in cadrul satului (pentru ca nu avea mult pamant) lucrul pe care il
resimtea dureros in ciuda calitatilor pe care le are.
 Astfel scopul vieti lui Ion devine acela de a obtine cat mai mult pamant si astfel o
pozitie sociala privilegiata.

Gandul de a lua in casatorie pe fata lui V. Baciu pentru a scapa de saracie il urmareste
pe Ion pe tot parcursul primei parti a romanului. La inceput este mai retinut apoi devine din ce
in ce mai insistent dupa ce infrange oarecum opozitia lui V. Baciu care il considera un
„sarantoc” si un „talhar”.

Intre cei doi se angajeaza o lunga si indarjita lupta in care cand unul cand altul par a fi
victorios. In lupta dintre cei doi este implicata si Ana care joaca mai mult rolul de
„bumerang”, de jucarie a fiecaruia. In finalul romanului remarcam ca lupta dintre cei doi
pentru pamant a fost zadarnica pentru ca pamantul intra in proprietatea biserici.

Modalitatea prin care Ilie Moromete crede ca va putea sa salveze integritatea loturilor
de pamant este tergiversarea. Cu convingerea neclintita ca lucrurile se vor rezolva de la sine el
tece prin momente dificile jucand comedia disimularii. Nici una din amenintarile care plutesc
asupra familiei nu capata o rezolvare definitiva ci numai amanarea scadentei.

In cea ce priveste profilul moral al lui Moromete, critici afirma ca el este un taran
filozof, primul din literatura romana, este un spirit contemplativ pentru care viata reprezenta
un spectacol continuu.

Cei din jurul sau constata cu uimire ca avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le
scapau pe care ei nu le vedeau. Profitand de inteligenta sa patrunzatoare si de disponibilitatea
sa pentru umor Ilie Moromete face haz pe socoteala altora, aceasta fiind una din marile lui
placeri dar si un mijloc de a depasi momentele grele.

In ciuda calitatilor deosebite cu care este inzestrat Ilie Moromete, greutatile sociale ii
vor marca negativ evolutia, personajul trecand intr-un declin latent, dar neiertator.

Inceputul acestui declin il constituie taierea salcamului care era un simbol al vechimii
si unitatii familiei Morometilor iar punctul culminant al decaderi sale este hotararea de a
vinde lui Tudor Balosu jumatate din loturile de pamant.

Intre aceste doua momente asupra lui Ilie Moromete se abat lovituri dupa lovituri
spulberandu-i iluzia ca raul mai poate fi pacalit.

Spre deosebire de Moromete care decade lent, Ion are o evolutie sinuoasa, zbatandu-se
permanent intre „glasul iubiri” si „glasul pamantului”. Aceasta confruntare face din el un
personaj dilematic contradictoriu, iar din cartea lui Rebreanu un roman social si psihologic in
acelasi timp.

Pe cat de mult dorise casatoria cu Ana (de fapt cu averea ei) pe atat de mult doreste
refacerea legaturi cu Florica dupa ce afla ca urma sa e casatoreasca cu George; „tot a mea ai
sa fi tu!” – ii spune el Floricai, si apoi continua „Sa stiu bine ca fac moarte de om si tot a mea
ai sa fi”

Moare de om a facut nu Ion ci George. Sfarsitul lui Ion este brusc insemnand o anulare
brutala si totala a fiintei sale, anulare venita ca un blestem.
 In acest sens cuvintele lui V. Baciu sunt edificatoare sau revelatoare: „Dumnezeu nu
bate cu bata … iaca mi-a furat pamanturile si la saturat Dumnezeu de pamant”.

Felul in care a murit Ion este in perfecta concordanta cu modul in care a trait. Intreaga
sa evolutie catre acest deznodamant tragic ilustreaza consecintele tragice pe care le determina
goana dupa avere.

In romanul lui M. Preda avem parte de un sfarsit mai „bland” decat la L. Rebreanu,
pentru ca eroul principal moare de batranete la o varsta inaintata si nu omorat de propriile
dorinte care sau dovedit a fi prea lacome.

Sfarsitul lui Moromete este intuit inca din perioada de glorie a acestuia de un alt
personaj al romanului, de Vasilescu, care modeland din huma capul lui Moromete ofera celor
adunati in fata fierariei lui Iocan o imagine uimitoare prin forta ei de anticipare: „era asa cum
il cunosteau ei, dar parca singur, fara familie, fara Iocan si Cocosila, fara Nae Cismaru si …
fara politica”.

O alta deosebire intre romanul lui M. Preda si cel al lui L. Rebreanu este acea ca
planurile actiuni sunt paralele in „Morometii” iar in „Ion” destinele familiilor taranesti nu se
intersecteaza si nu se determina reciproc. Exista un plan al familiei Moromete care este in
centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine si familii din sat care evolueaza
paralel.

Lupta pentru existenta, si aici crancena ca peste tot, nu desfigureaza pe indivizi. Marin
Preda inlatura din viziunea lui imagine omului inlantuit de instincte, iar cand, pentru o clipa,
instinctele ies la suprafata textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care lumineaza fata
sufletului taranesc.

Pilduitoare in acest sens este povestea cuplului Birica – Polina, asemanatoare in latura
ei sociala cu cea a cuplului Ion – Ana din romanul lui Rebreanu. Preda reia, astfel, tema
tanarului taran care se foloseste de fata unui om instarit pentru a pune mana pe avere, insa
schimband sensul strategiei si umanizand timpurile. Odata cu rapirea fetei rolul lui Birica se
incheie. E pe cale de a se resemna fata de refuzul socrului de a-i da zestre Polinei, insa,
intervine, neasteptat, tanara lui femeie care dovedeste o energie extraordinara. Polina nu-i ca
Ana o victima intre avaritia tatalui si lacomia inumana a sotului.

Devenind nevasta, in ea se trezesc energii nebanuite. Vazand modul hotarat in care

conduce ostilitatile intre tata si sot, avem pentru o clipa impresia ca nevasta lui Birica face,
structural, parte din familia Marei si a Victoriei Lipan, cealalta fata (barbateasca,
intreprinzatoare) a tipologiei traditionale. Polina nu lupta insa decat pentru zestrea ei, si dupa
ce isi duce barbatul pe miriste pentru a smulge cu forta graul ce i se cuvine si a da tatalui
nedrept o lectie, se retrage cu discretie in umbra barbatului.

Demonstratia epica s-a facut, femeia de la sat, nu-i, in viziunea lui Preda, o simpla
unealta in mainile barbatului, ambitios si posesiv, iar taranul tanar si sarac nu cauta cu
obstinatie sa parvina calcand in picioare legea si sentimentul. Birica e sfios, asculta cu respect
de parinti, iar pe Polina o iubeste cu o duiosie de licean. Scena posesiunii pe pamantul reavan,
sub lumina zilei, e simbolica.
 Proiect Ion, Morometii - caracterizarea personajelor din romane

Atat Marin Preda cat si Liviu Rebreanu sunt cunoscuti in lumea intreaga prin operele lor, insa
prin aceste doua mari capodopere (cum au fost numite de critici literari) au ajutat literatura
romana sa faca un pas in dezvoltarea ei.

Este prima capodopera in creatia lui Liviu Rebreanu si un punct de referinta in evolutia
romanului romanesc. Eugen Lovinescu considera romanul o adevarata revolutie fata de:
lirismul samanatorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanista. Elita criticii literare a vazut
in acest roman o capodopera de rascruce in reflectarea satului si a taranului roman. Intr-
adevar, romanul aduce o imagine noua, autentica, obiectiva asupra realitatii rurale, respingand
orice intentie de idilizare, de infrumusetare. Pe cand debutul extraordinar al lui Marin Preda
("Intalnirea din pamanturi" -1948) nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si
din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia
"Morometilor" (vol. I 1955) a atras atentia asupra dimensiunii talentului sau si a noutatilor pe
care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu
interesul criticii nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvantul "capodopera" si de aici
inainte toate scrierile prozatorului au avut de infruntat comparatia cu acest model. Cand in
1967, dupa o lunga gestatie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelasi entuziasm. Se
aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in constiinta
publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, "Morometii" II este in unele aspecte mai
dens, mai profund decat primul, insa puterea prejudecatii e mare. La acest punct si spiritele
critice care s-au obisnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeasi tipologie vazuta
dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parti formeaza totusi o unitate, ele
se sustin si se lumineaza reciproc, impunand o tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in
proza romaneasca. Intaiul volum este in intregime concentrat asupra unui singur personaj,
intriga desfasurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe
alocuri ironic, personajele au timp sa gandeasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere,
existenta in orice caz nu-i terorizeaza. Spatiul este intins, viata nu-i tulburata de intamplari
care sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta.

Cele doua romane pornesc de la fapte reale petrecute pe fundalul mediului rural daca in
romanul Ion Liviu Rebreanu a pornit in scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a
transfigurat in opera sa. In articolul Marturisiri romancierul vorbeste amanuntit despre geneza
romanului sau.

In primul rand romancierul marturiseste ca a fost impresionat de o scena surprinsa la

hotarul satului Prislop, cand un taran s-a aplecat si a sarutat pamantul ca pe o ibovnica.
Scena i s-a intiparit in minte, l-a uimit, l-a obsedat si a fost fixata in desfasurarea epica a
romanului.

Liviu Rebreanu a retinut o intamplare petrecuta in sat: un taran intarit si-a batut unica
fiica, Rodovica, pentru ca a gresit cu cel mai becisnic flacau din sat. Daca fata ar fi gresit cu
un baiat instarit, taranul ar fi gasit mijlocul sa impace lucrurile. Asa insa rusinea lui era mai
amara pentru ca trebuia sa se incrusceasca, fruntas, cu pleaba satului si sa dea o zestre buna
unui prapadit de flacau, care nu iubea pamantul. Intamplarea Rodovicai va constitui pentru
inceput subiectul nuvelei Rusinea.
 Tot in zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorba cu un flacau din vecini, voinic,
harnic, dar foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Din discutiile cu acest flacau se simtea o
dragoste pentru pamant aproape bolnaviceasca. Pronunta cuvantul pamant cu atata sete, cu
atata lacomie si pasiune, parca ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata.

Combinand aceste date, imaginand scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la
elaborarea romanului. El isi propune sa reprezinte prin Ion al Glanetasului pasiunea organica
a taranului roman pentru pamantul pe care s-a nascut, pe care traieste si moare. Ion este un
roman realist de observatie sociala. Romanul are o structura complexa: urmarind destinul
personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu traditiile si obicieiurile sale. Inca din
acest roman Liviu Rebreanu este adeptul constructiei sferice: romanul incepe si se sfarseste cu
aceeasi imagine. Drumul care duce spre Pripas este in acelasi timp drumul de la realitatea
vietii la fictiunea operei artistice; aceeasi omagine de la sfasitul romanului ne readuce din
lumea romanului in realitatea concreta: Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind
Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un
drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila
mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea
nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului. […]

Romanul lui Marin Preda ne prezinta fapte de viata a unei familii sau povestea unei familii de
tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste
de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare. Sufletul rural este acolo
rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si numai dupa ce acest proces s-a
incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul lui.Spre deosebire de inaintasi,
care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni disperate, Marin Preda
descrie, in primul volum din Morometii un sat in care nu se petrec drame zguduitoare,
formidabile rasturnari si unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti
nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici,
Balosu sau Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele,
fonciirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere
duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc,
angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei. Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu
doua biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul
comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata
cu strasnicie de un paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti
vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeieMarin Preda inlatura imaginea
acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte, si face din taranii sai
indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub
influenta probabil si a romanului american (Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani
inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa
traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale existentei.

Daca Actiunea romanului Ion se petrece in lumea satului ardelean de la in-ceputul secolului al
XX-lea , in satul Pripas, in romanul Morometii satul e infatisat cu cativa ani inaintea celui de-
al doilea razboi mondial, intr-o perioada in care timpul era „foarte rabdator cu oamenii”.

Romanul Ion este structurat in doua parti sugestive(“Glasul paman-tului” si“Glasul

iubirii”),capitolele au titluri-sinteza(“Inceputul”,“Hora ”,“Nunta”,“Nasterea” etc).Actiunea se
organizeaza,totusi ,in jurul unei figuri centrale , al unui erou frust si voluntar , al lui Ion. Pe
cand romanul Morometii este structurat in 2 parti(volume), primul volum are 3 parti iar al
doilea volum are 5 parti.

In romanul lui Marin Preda ne este descris un sat din Campia Dunarii situat in sudul tarii, in
romanul lui Liviu Rebreanu ne este descris tot un sat dar nu din Campia Dunarii ca din
Transilvania. In satul lui Liviu Rebreanu este pus mai mult accent pe obiceiurile sitraditiile lui
Se constituie treptat din prezentarea satului si a taranilor, a problemelor, care-i framanta
indeosebi problema pamantului; prezentarea obiceiurilor si a traditiilor legate de momentele
fundamentale ale vietii: nasterea, nunta, inmormantarea; prezentarea vietii intelectualitatii
ardelene si a problemei nationale. Romanul Ion incepe cu descrierea horei, scena antologica
prin care autorul realizeaza mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei,
somesana, si introducerea treptata a personajelor si sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul
romancierului inregistreaza pe rand lautarii, care canta sub sopron, ritmul indracit al
somesanei, gesturile flacailor, care isi ciocnesc cizmele: Zecile de perechi bat Somesana cu
atata pasiune, ca potcoavele flacailor scapara scantei, poalele fetelor se bolbocesc, iar
colbul de pe jos se invaltoreste, se aseaza in starturi groase pe fetele brazdate de sudoare,
luminate de oboseala si de multumire. Cu cat Briceag iuteste cantecul, cu atat flacaii se
indarjesc, isi infloresc jocul, trec fetele pe subt mana, le dau drumul sa se invarteasca
singure, topaie pe loc ridicand talpile, isi ciocnesc zgomotos calcaiele, isi pleznesc tureacii
cizmelor cu palmele nadusite…

In continuare obiectivul romancierului inregistreaza grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor

care-si admira odraslele si al copiilor, care pandesc poalele fetelor. Scena este semnificativa si
pentru realitatea adanc diferentiata a satului. Astfel intr-un grup sta primarul Stefan Hotnog,
un chiabur cu burta umflata, si cativa batrani fruntasi: Pe-alaturi, ca un caine la usa
bucatariei, trage cu urechea Alexandru Glanetasu, dornic sa se amestece in vorba, stiindu-se
totusi sa se vare intre bogatasi.

Lipsesc si reprezentantii intelectualitatii ardelene: familia invatatorului Herdelea si preotul

Belciug. Acestia respecta petrecerea taranilor, dar nu se amesteca printre ei. Astfel Maria
Herdelea era fata de taran de pe la Monor, dar fiindca umblase totdeauna in straie nemtesti
si mai ales ca s-a maritat cu un invatator – se simtea mult deasupra norodului si avea o mila
cam dispretuitoare pentru tot ce e taranesc.

Pe cand in romanul Morometii lui Marin Preda ne este descrisa un punct de intalnire
dar nu hora cum ne este prezente in Ion ca Poiana lui Iocan. La fel ca toti satenii, in afara unor
familii mai instarite ca cea a lui Aristide, Cotelici, Balosu, si familia Moromete nu are trai
foarte usor, ei, in special parintii, fiind apasati de multe impozite, foncirea si alte neajunsuri
dar ele pot fi inca suportate de capul familiei care se aduna cu placere duminica, la taifas, in
„poiana lui Iocan” unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate
dueluri ale inteligentei. Ilie Moromete stapaneste absolut peste o familie a carei gospodarie
pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intaia oara cand in
literatura romana taranul nu este stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci
de a si-l pastra nu doar de al avea cum ne este prezentat in romanul Ion.

Tema centrala in Morometii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morala in lupta cu
fatalitatile istorice. Ea este anuntata de prozator intr-o forma liniara, programatica, "In campia
Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu
oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari." Ceea ce urmeaza in
roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu este decat o forma de
acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama este narata si, prin ea, imaginea vietii
linistite este spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de la inceput: "Timpul nu mai avea
rabdare". Este una dintre multele 'imagini ale simetriei' in literatura lui Marin Preda. Aceasta
vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care
actioneaza si in natura. Pe cand romanul Ion are ca tema centrala dorinta da imbogatire a
personajului principal Ion.

Subiectul are o intriga simpla si banala. Ion Pop al Glanetasului doreste pamantul cu o
patima ce-i mistuie fiinta( in romanul Ion) iar in romanul Morometii subiectul urmareste
destinul familiei Moromete.

Amandoua romanele se bazeaza pe niste scene centrale in care ne sunt prezentate fapte de
viata ale personajelor, in romanul Ion: scena Horei care a fost prezentata mai sus scena nuntii.
Nunta tine trei zile. In prima zi alaiul porneste cu carute spre Jidovita. In frunte merg calaretii,
care pocnesc din pistoale. In prima caruta sunt lautarii, apoi o caruta cu mirii si cu drustele si
o brisca cu nasii. Intr-o alta caruta sunt parintii mirilor, apoi altele incarcate cu flacai si fete.

Nunta incepe la socrul mic si continua la socrul mare. Imaginea ospatului este autentica,
alcatuita din urarilr si chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a
treia ospatul se muta la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmata cu
atata amar de vite si de galite ca de abia incapeau in ograda Glanetasului…. Mai apoi scena
inmormantari. La inmormantarea Anei, la prohod, participa tot satul. Romancierul fixeaza si
aici toate elementele esentiale: praporii fluturau alene in adierea de primavara… tamaie si
aducea in schimb valuri de miros dulce de flori de mar… preotul Belciug mormaia pe nas
cantecele de inmormantere sí scutura mereu cadelnita.

Foarte bun psiholog, Liviu Rebleanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor si mai
ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amesteca imaginea moartei, cu
aceea a copilului si cu imaginea iubitei. Cu deosebita arta romancierul surprinde spaima de a
nu pierde pamantul, care se strecoara treptat in sufletul lui Ion.

Dupa inmormantarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se imbogatesc cu altele,
prilejuite de imormantarea lui Ion. Si aici participa tot satul. Preotul Belciug tine o cuvantare
funebra, care il impresioneaza pe cei prezenti. Autorul este atent la reactiilöe participantilor si
mai ales a parintilor: Pe urma Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag, si oamenii
au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu si trist pe
scandurile odihnei de veci…

Dupa inmormantare Glanetasu a facut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion si scena
cositului,a sarutarii pamantului memorabile,se adauga celor dinainte,alcatuind prin Ion o fiinta
generica si mareata : "Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului,ca o chemare
coplesindu-l.Se simtea mic si slab,cat un vierme pe care-l calci in picioare,sau ca o frunza pe
care vantul o valtoreste cum ii place."Dar totodata nunta, inmormantarea, hora fac parte din
obiceiurile satului Pripas.

In romanul Morometii apare o scena importanta , cea a cinei, in care descriindu-se pozitiile la
masa se arata statutul fiecaruia in cadrul familiei. Astfel modul in care sunt asezati la masa
sugereaza si anticipeaza viitoarele conflicte care vor determina destramarea familiei. Mama
impreuna cu fetele stateau in partea dinspre vatra, sugerandu-se astfel faptul ca ele asigurau
buna desfasurare a cinei. Locul lui Niculaie denota faptul ca este neglijat de familie, iar cei
trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim au o pozitie centrifuga, semn al dorintei lor de a parasi
casa parinteasca, atrasi de mirajul unei alte lumi. Pe cel mai inalt loc din jurul mesei statea
Moromete, acest lucru reliefand autoritatea lui paterna. Scena cinei de o mare simplitate pare
a fi un ecou peste milenii al ceremonialului familiei gentilice care si-a conservat intr-o forma
aproape intacta structura , dar nu si mentalitatea. O alt situatie semnificativa este si perioada
secerisului. Prin acest eveniment ni se arata ordinea cu care Ilie Moromete si-a oranduit copii,
fiecare avand bucata sa de secerat, pe care trebuia sa o termine intr-o anumita perioada de
timp. Pentru Niculaie acest an reprezinta initierea sa in tainele secerisului, el mergand pentru
prima oara cu familia la secerat. O alta scena este scena din poiana lui Iocan, acolo fiind ca
punct de intalnire fieraria,fieraria fiind locul pentru ascutitul secerilor dar si loc de barfa sau
de politica, totodata acolo Ilie Moromete isi face impresie in sat. Urmatoarea scena este scena
foncirii in care Jupuitu ajunge cu perceperea taelor si pe la Ilie, care nu-i prea da importanta
Jupuitului. Inca o scena este taierea salcamului in care Ilie stiind ca nu este singurul propietar
al salcamului, il taie si il vinde pentru a-si plati taxele lui Jupuitu. Scena confruntarii finale
este magistral construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el
spera sa-si poata recapata fii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se
revolta pe fata impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul
taran vorbeste cu glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste
obrazul fetei care vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte.
Dupa aceasta pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica parul si loveste fara
crutare, glasul lui devenind un urlet:

"-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!"

Corectiunea si discursul nu au nici un efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor,
iau bani si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare.

In finalul romanului Ion, Ion moare implinindu-si visul de a avea pamant dar lasand in urma
faptele unui ucigas. Pe cand in finalul romanulul Morometii personajul principal nu moare.

In centrul romanului sta destinul personajului principal, Ion. In aprecierea acestui personaj
trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totala. In realitate
Ion este un personaj complex cu lumini si umbre, a carui suflet are parti greu de inteles si de
explicat. Complexitatea personajului rezulta din sfasierea dramatica sub impulsul unor
solicitari simultane si contrare: glasul pamantului si glasul iubirii.

Departe de a fi un primitiv, un instinctual, Ion traieste o drama deplin motivata social si

psihologic. Inca de mic el isi da seama ca traieste intr-o lume in care pamantul reprezinta
totul: el conditioneaza pazitia sociala si relatia dintre oameni. In aceasta lume oricat de
inzestrat ar fi omul el nu este apreciat dupa calitatile sale, ci dupa holdele de pamant pe care le
are. Pamantul este deci garantia unei vieti indestulate si fericite. Asadar nu este vorba in cazul
lui Ion de o sete atavica de pamant, ci de o dorinta fierbinte de a trai altfel.

Ion nu este un posedat al posesivunii, ci un om, care doreste sa-si schimbe viata intr-o lume,
care nu-i ofera prea multe sanse. Astfel la inceput el isi lucreaza cu harnicie si indarjire
pamantul putin si neroditor. Munca sa este insa fara rezultat; Ion se simte umilit de ceilalti.
Cearta cu Vasile Baciu, bataia cu George, mustrarile preotului, reprosurile mamei, ca trage la
saracie amplifica zbuciumul personajului. Pentru Ion pamantul inseamna mai mult decat
stapanirea unui teren intins, inseamna demnitate, inseamna dorinta de a intra in rand cu
oamenii. Singura solutie de a ajunge la pamant oferita de lumea in care traieste este casatoria
cu o fata bogata. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunavoie, Ion se decide sa o seduca
pe Ana. Setea de pamant intalneste in sufletul lui Ion o rezistenta puternica pentru ca Ion nu
se hotareste usor sa o ia pe Ana de nevasta. Neputinta de a-si schimba viata il determina sa
aleaga aceasta solutie. Defapt in vremea respectiva multi tineri saraci se insurau pentru avere
cu fete bogate.

Romancierul insista asupra setei de pamant a personajului; aceasta manifesta fata de pamant
un fel de adoratie patimasa: Cu o privire setoasa, Ion cuprinse tot locul, cantarindu-l. Simtea
o placere atat de mare vazandu-si pamantul, incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l
imbratisze. I se parea mai frumos, pentru ca era al lui. Iarba deasa, groasa, presarata cu
trifoi, unduia ostenita de racorea diminetii. Nu se putu stapani. Rupse un smoc de fire si le
mototoli incet in palme.

In fata holdelor de pamant Ion se simte coplesit; are sentimentul nimiciniei: Glasul
pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-i. Se simti mic
si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste
cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: Cat pamant, Doamne!

Setea de pamant l-a stapanit pe Ion inca din copilarie: Totusi in fundul inimii lui rodea ca un
cariu parerea de rau ca din atata hotar el nu stapaneste decat doua-trei crampeie, pe cand
toata fiinta lui arde de dorul de-a avea pamant mult, mult, cat mai mult … Iubirea
pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-
o hotarare patimasa: „trebuie sa aiba pamant mult, trebuie !” De pe atunci pamantul i-a fost
mai drag ca o mama.

Din momentul in care Ion se hotareste sa o ia pe Ana, el dovedeste o viclenie si o tenacitate

calculata. Asistam la o adevarata inscenare erotica: joaca la hora, o cheama la poarta, o ignora
cateva zile, o seduce si o paraseste. Daca pana la un punct el poate fi inteles in zbaterea sa
pentru pamant, tratamentul inuman fata de Ana este aproape inexplicabil. Lacomia
nemasurata a personajului reiese din certurile cu Vasile Baciu caruia ii ia tot pamantul.

Dupa ce obtine pamanturile, Ion se schimba. El dobandeste constiinta noii sale pozitii in
lumea satului in ochi avea o lumina mandra, de biruitor, era plin de sine insusi, pe ulita
umbla cu pasi mari si cu genunchii indoiti, vorbea mai apasat cu oamenii si vesnic numai de
pamant si avere.

O scena semnificativa este aceea cand Ion, ametit de fericire se apleaca si-si saruta pamantul:

Acuma, stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vaza, sa le mangaie ca pe niste ibovnice

credincioase. … Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea sa simta lutul sub
picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui
imbatatoare…

Sufletul ii era patruns de fericire. Parca nu mai ravnea nimic si nici nu mai era nimic in lume
afara de fericirea lui. Pamantul se inchina in fata lui, tot pamantul… Si tot era al lui, numai
al lui acuma…

Se opri in mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele, ingreunandu-le,

atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. Ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-
o sudoare calda de patima. Il cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa o
crampoteasca in sarutari. Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede.
Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele.

Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile
ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecandu-si palmele.

Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi
buzele cu voluptate pe pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece,
ametitor…

Se ridica deodata rusinat si se uita imprejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa ii zambea de o
placere nesfarsita.

Isi incrucisa bratele pe piept si-si linse buzele simtind neancetat atingerea rece si dulceata
amara a pamantului. Satul, in vale, departe, parea un cuib de pasari ascuns in vagauna de
frica uliului.

Stapanirea pamantului ii da lui Ion senimentul puterii: Se vedea acum mare si puternic ca un
urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori.

Isi infipse mai bine picioarele in pamant, ca si cand ar fi vrut sa potoleasca cele din urma
zvarcoliri ale unui dusman doborat. Si pamantul parca se clatina, se inchina in fata lui…

Dupa casatorie trasaturile isi pierd treptat omenescul. In epoca respectiva si alti tineri s-au
casatorit cu fete bogate fara sa iubeasca dar s-au resemnat si si-au cinstit familiile (Vasile
Baciu). Abia dupa nunta Ion isi da seama ca odata cu pogoanele de pamant primeste si
uratica satului.

El manifesta fata de Ana o cruzime si o brutalitate greu de inteles. Atitudinea sa inumana,

certurile, bataile, vorbele grele, determina siniciderea Anei. Moartea Anei il surprinde, dar nu
il schimba.

Groaza declansata de moartea Anei tine doar o clipa pentru ca gandul lui Ion se indreapta
imediat la copil, ca singurul mostenitor al averii socrului sau. Nici moartea Anei, nici a
copilului nu-l impresoineaza prea mult, decat in masura in care pamanturile lui Vasile Baciu
depindeau de acestia.

Treptat Ion isi da seama ca fericirea nu sta in pogoanele de pamant si in sufletul sau se simte
din nou glasul iubirii pentru Florica.

In finalul romanului Ion moare ucis de Geroge, deci printr-o moarte violenta care-i apare ca o
pedeapsa pentru ca a vrut prea mult, pentru ca nu s-a stiut opri la timp.

Unul dintre cele mai fascinante personaje din literature noastra .Obiect al unei bogate
literaturi critice ,destinul lui Ilie Moromete ilustreaza o “tema fundamentale”,care l-a
preocupat indelung pe prozator :disparitia clasei taranesti.A interpreta evolutia sa din
perspective “caracterului universal al experientei taranesti “ inseamna al situa intr-o tesatura
mai complicate de determinari ;categoric mai relevanta decat interpretarea pur factoriala .
Caracter puteric ,natura complexa ,inteligenta iesita din comun ,Ilie Moromete (al carui
prototip este Tudor Calausu ,tatal autorului )”simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei
durabile”.Comentatorii romanului au remarcat spiritual independent al personajului ,ironia
,darul de a descoperi dimensiunile inedited ale lucrurilor .Exista o lume in care personajul se
lupta cu alde Tudor Balosu ,Jupuitul sau Aristide ca sa isi achite datoriile ,sa-si pastreza
independenta materiala ,dar si o alta lume ,nevazuta ,la care foarte putini au acces ,in care
darul sau de povestitor ,calmul,perspicacitatea ,omenia ,il situeaza in centrul tuturor .Timpul
interior ,masura unei ecuatii alcatuite cu migala de Ilie Moromete ,trebuie sa ramana multa
vreme sursa de bucurii profunde ,de aceea desfasoara un intreg arsenal de subtilitati si eschive
(uneori de un effect sarcastic necrutator ),ca presiunea evenimentelor sa nu-l tulbure
.Contemplarea lumii,acceptarea ei ,”lupta pentru apararea vechilro bucurii “,aveau sa
sfarseaca in momentul producerii unor lovituri imprevizibile.Pana atunci descoperirea unui
cod existential care exedia intr-un plan second fapte posibil dominant ,ca sa raman seninatatea
si ,prin ea , puterea .Trama epica se axeaza ,asadar,pe episoade semnificative din eforturile
pentru achitarea foncierei ,pregatirea viitorului celor trei fii si a celor doua fiice ,gasirea unei
solutii pentru trimiterea lui Nicolae la scoala .Pastrarea neatinsa a lotului de pamant primit
dupa razboi inseamna libertate ,independenta de actiune,o conditie a vechilor
“bucurii”:discutii prelungite in poiana fierariei lui Iocan ,ceasurile de visare ciudata de pe
stanoaga podisei ,drumurile incarcate de mari sperante la munte ,senzatia ca lumea-I nu poate
determina in nici un fel reactiile ,discutiile cu oamenii inteligenti cum era Cocosila .Atacurile
decisive vor veni din interiorul familiei (fuga lui Achim ,Nica ,Paraschiv cu caii si oile
,neintelegerile cu Catrina ,convingerea ca trebuie sa il trimita pe Niculaie la scoala) si il
inconjoara treptat cu immense teritorii ale singuratatii ,il izoleaza,fiindca jocul lui este de
neinteles .Catrina nu-I intelege suceala ,calmul(“Esti mort dupa sedere si tutun”),Guica il
crede un spoliator ,iar la instigarea ei ,cei trei baieti din prima casatorie ,un tata nedrept
.Darurile firii sale deosebite gasesc apreciere in ochi prietenilor din fieraria lui Iocan,cu care
discuta politica,dar si ai primarului Aristide ,de la care este nevoit sa se imprumute cu
bani.Bucuria libertatii interioare ,a spiritului insetat de contemplare ,nu trebuie atinsa de
indivizi ca Jupuitul(cel cu foncierea),Aristide sau Tudor Balosu ,ci sa se reverse in spiritele
celor ca Dumitru lui Nae sau Cocosila ,Tugurlan .Fata de primii ,o permanenta
circumspectie ,pentru a evita capcanele ,ca sa biruie inteligenta in fata asaltului prostiei si
patimii posesiunii,un joc complicat pana la epuizarea “victimei “ in panza nuantelor,a finetilro
psihologice(celebre scene cu foncierea,Tudor Balosu,cu seful de post).Cand insa un nevoias
ca Tugulan ii cere un imprumut ,subtilitatile sunt lasate la o parte pentru a nu-l jigni.

Ilie Moromete exercita asupra celor din jur fascinatie ,marturisita ,o terapeutica de tip
aparte ,prin magia cuvantului .Intors dintr-o calatorie la munte ,unde fusese sa vanda
porumb ,povesteste ,cu inflexiuni neobisnuite si o regizare neasteptata a efectelor,ce s-a
intamplat.Nu castigul il urmarea,ci altceva ,un lucru neinteles de cei trei fii care “au inceput sa
murmure ca a omorat caii si caruta de pomana ,si ca si-a batut joc de munca lor “.Si cu acest
prilej exista un limbaj aparte ,un meta limbaj in care evenimentele propiei existente iau alte
dimensiuni .Interesanta asadar ,opinia lui Eugen Simion,care vede in Ilie Moromete “un
narrator simbolic” .”Naratorul simbolic” nu este altceva decat naratorul mitic.al carui
ceremonie creeazao iluzie initiaticaa intamplarilor initiatica a intamplarilor exemplare ,care nu
vin de oriunde si trec spre oriunde ,ci ordoneaza lumea,ii dau coerenta ,o fac
accesibila.Strategia oralitatii ,de alt tip decat la Creanga sau Sadoveanu ,accentueaza subtextul
presuasiunii .

Cuvintele fac lumina in cele mai incurcate ganduri :”avea uneori obiceiul –semn de batranete
sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas-de a se
retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi singur”.Cand l-a intrebat
cineve de ce vorbeste singur ,a raspuns ca “asta e din pricina ca n-are cu cine discuta ,cu
sensul ca nimeni nu mrita sa-I asculte gandurile”.

Moromete incearca sa plaseze schimbarile din viata satului in “schimbarea vesnica a lumii “
de parca nu iese ceva .

Dupa cu se vede cele doua personaje au de-a face in romane cu un singur

lucru ,,PAMANTUL’’,in opinia altor critici literari ca de exemplu: Eugen Lovinescu vedea in
Ion „expresia instinctului de stapanire a pamantului in slujba caruia pune o inteligenta
ascutita, o cazuistica stransa, o vointa imensa, George Calinescu considera ca „viclenia
instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse, i-a determinat actiunile”. Tot George
Calinecu afirma: Ion a batjocorit o fata, a impins-o la spanzuratoare si a ramas cu
pamantul.Prin Ion,eroul romanului cu acelasi nume,Liviu Rebreanu a creat un personaj de
referinta in literatura romana,care va suscita mereu noi introspectii in adancimiile fiintei
umane.

Pe cand Ilie Moromete este vazut de mari critici literari ca fiind primul taran din literatura
romana care se lupta sa-si pastreze pamantul. Moromete cel vechi, omul adunarilor linistite,
traia in sculptura naiva a lui Din Vasilescu. Moromete tragic, omul unei civilizatii care piere,
traieste de aici inainte .