Capitolul 1 - WWW - Tocilar

CAPITOLUL I
DEZVOLTAREA DURABILĂ A AGRICULTURII

ŞI A EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE – DELIMITĂRI
CONCEPTUALE ŞI METODOLOGICE
Obiective
3 Definirea conceptelor de agricultură durabilă şi exploataţie
agricolă durabilă.
3 Identificarea principalelor coordonate privind organizarea pe
baze ştiinţifice a exploataţiilor agricole durabile;
3 Identificarea şi explicarea sistemului de indicatori utilizaţi în
planificarea, evidenţa şi analiza dezvoltării durabile a
exploataţiilor agricole.
1.1 Relaţia dintre agricultură şi mediu
Semnele unei noi ere în economia agroalimentară mondială sunt

incontestabile. Până acum s-a reuşit o creştere a producţiei agricole cu
ajutorul combinării folosirii de cantităţi crescute de îngrăşăminte cu
adaptarea de noi soiuri de plante înalt productive. Din păcate, acest sistem
de agricultură a fost eficient doar aproape o jumătate de veac, acum nu mai
funcţionează atât de bine, deoarece solul este din ce în ce mai secătuit şi mai
poluat, iar îngrăşămintele chimice şi pesticidele au efecte negative asupra
sănătăţii omului.
Toate ţările au încercat să promoveze dezvoltarea agricolă finanţând
activităţile de cercetare, furnizând servicii şi alte forme de ajutor stimulând
producţia prin acordarea de subvenţii. Este ceea ce a permis creşterea de
patru ori a producţiei agricole de la începutul secolului, contribuind la
dezvoltarea societăţii, în general. Dar, în acelaşi timp, poluarea agricolă a
crescut şi calitatea unui anumit număr de peisaje s-a degradat.
Dezvoltarea durabilă şi implicaţiile economico-financiare ale organizării exploataţiilor agricole
Agricultura a devenit intensivă cu o specializare crescută, a fermelor

şi a regiunilor. Înlocuind omul şi animalele cu energia combustibililor fosili
şi sporind capacitatea productivă a solului şi randamentul culturilor prin
folosirea îngrăşămintelor şi a produselor fitofarmaceutice, agricultura a
ajuns la un stadiu în care este posibil să se obţină o rentabilitate pe termen
scurt a unităţilor agricole, dar care împiedică păstrarea tradiţiei de armonie
şi interdependenţă caracteristică relaţiilor seculare între agricultură şi mediul
natural.
Schimbările în conduita exploataţiilor agricole şi în tehnologiile
utilizate au avut un impact mare asupra mediului înconjurător. Printre
principalele probleme apărute putem aminti:
¾ problemele ivite din utilizarea substanţelor chimice în
agricultură. Este vorba în principal de poluarea mediului
înconjurător şi în particular de cea a apelor subterane şi de
suprafaţă, de metale, nitraţi şi biocide. Consecinţele acestora sunt
dăunătoare florei şi faunei şi periculoase pentru sănătatea umană;
¾ problemele care decurg din creşterea animalelor în sistem
industrial şi anume practicarea păşunatului intensiv şi emisia de
amoniac în atmosferă care poate contribui semnificativ la
poluarea aerului;
¾ problemele care provin din marginalizare ca de exemplu,
degradarea infrastructurii, abandonul terenurilor, supra-
exploatarea şi eroziunea chimică şi fizică a solurilor.
Pentru a putea proteja mediul înconjurător, va trebui să trecem la
practicarea unor sisteme agricole mai durabile, ceea ce va necesita din
partea fermierilor un nivel înalt de cunoştinţe de management.
Pentru fertilizare, nu numai că dejecţiile, îngrăşămintele naturale
şi/sau aplicarea îngrăşămintelor chimice trebuie să se potrivească cu
cerinţele plantelor, dar însăşi numărul de animale din şeptelul fermierului
trebuie foarte atent calculat dinainte pentru a se asigura că dejecţiile produse
nu vor depăşi cantitatea pe care fermierul o va putea stoca sau arunca într-un
mod ecologic acceptabil, la timpul potrivit în următorul an (având în vedere
nivelul azotului şi fosforului din sol).
Interacţiunile ecologice sunt de asemenea complexe pentru fermierii
care cultivă cereale sau legume, dar nu are şeptel. Aceşti fermieri care nu
dispun de îngrăşăminte naturale şi care vor să reducă utilizarea
îngrăşămintelor chimice în mod eficient trebuie să monitorizeze nevoile
nutriţionale ale plantei, iar durata şi cantitatea de aplicaţii trebuie ajustate
ţinându-se cont şi de alţi factori cum ar fi: temperatura, compoziţia solului şi
posibilii dăunători şi boli.
Dezvoltarea durabilă a agriculturii şi a exploataţiilor agricole – delimitări conceptuale şi metodologice
Când irigaţia este necesară, o reducere semnificativă a efectelor

asupra mediului înconjurător se poate realiza prin folosirea unor sisteme
care furnizează cantitatea precisă de apă necesară şi drenajul corespunzător
pentru a evita eroziunea sau salinitatea solului.
Dacă ne referim la conflictul dintre agricultură şi mediul
înconjurător putem evidenţia problemele cu care se confruntă agricultura:
1. în primul rând, efectele asupra sănătăţii omului (reziduurile
pesticidelor şi îngrăşămintelor chimice, metalelor grele,
aditivilor din alimentaţia animală şi alte substanţe poluante
prezente în sol, apă, în întregul lanţ alimentar). Dezvoltarea
necondiţionată conduce la deteriorarea mediului natural şi a
sănătăţii populaţiei, punând în pericol existenţa umanităţii;
2. contaminarea apelor de suprafaţă şi subterane şi eutrofizarea
apelor de suprafaţă din cauza nitraţilor şi fosfaţilor, ceea ce poate
implica o îmbolnăvire a populaţiilor locale; o scădere a
capacităţii resurselor de apă; o creştere a costului aprovizionării
cu apă;
3. poluarea agricolă legată de dezvoltarea creşterii intensive a
animalelor (în special poluarea solului unde dejecţiile lichide nu
sunt stocate corespunzător şi implicit poluarea apei prin
scurgerea acestora în pânza freatică);
4. poluarea atmosferică datorită stropirii culturilor şi împrăştierii pe
câmp a dejecţiilor semilichide şi lichide;
5. tasarea, eroziunea şi poluarea solului, determinând o scădere a
capacităţii productive a acestuia şi o degradare a calităţii
resurselor de apă şi a capacităţii debitelor;
6. degradarea peisajului şi a habitatului speciilor sălbatice ca
urmare a concentrării fermelor; dezvoltării monoculturilor;
desfiinţării gardurilor vii şi a teraselor; drenării solurilor umede
ca şi din cauza degradării şi distrugerii clădirilor tradiţionale.
În România, agricultura este afectată de diverse forme de poluare, în

parte sub influenţa propriilor activităţi dar şi datorită altor activităţi umane.
În prezent, agricultura României se confruntă uneori cu grave
probleme de poluare, aceasta devenind o victimă uşoară şi fără posibilităţi
mari de apărare, ca efect al diferitelor activităţi socio-economice ce se
desfăşoară în ţara noastră.
Cele mai multe localităţi poluate sunt cele de la câmpie şi din

depresiuni. De exemplu, cele mai poluate comunităţi sunt cele din Bărăgan
şi Podişul Transilvaniei, afectate de salinitate în exces şi eroziunea solului.
De asemenea, afectate în mare măsură de poluare sunt şi comunităţile
care se află în zone industriale dominate de fabrici din sectorul petrochimic,
metalurgic şi minier.
Din datele de care dispunem în prezent, rezultă că anual sunt emise
în atmosferă circa 138 milioane tone de substanţe poluante, din care bioxid
de carbon, bioxid de sulf, oxizi de azot, amoniac, fenoli compuşi din metale
neferoase, fluor, clor, pulberi sedimentabile ş.a., majoritatea poluanţilor
evidenţiaţi (exclusiv CO2) se depozitează în final în sol, acesta reprezentând
acumulatorul principal. Ca efect al acestor emisii, solul este poluat în
diferite grade, în special cu metale grele, fluor şi bioxid de sulf pe o
suprafaţă de circa 900 mii ha, din care 200 mii ha sunt excesiv poluate,
solurile devenind complet neproductive.
În jurul termocentralelor de cărbune şi a fabricilor de acid sulfuric şi
îngrăşăminte chimice se constată fenomene de acidifiere pronunţată a unor
soluri, ca efect al ploilor acide formate pe seama oxizilor de sulf şi azot.
Deşi agricultura, prin natura sa biologică, ar trebui să contribuie la
protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, totuşi practicarea unor sisteme
de agricultură neraţională a condus la deteriorarea mediului natural, iar
agricultura din victimă a devenit agent al poluării propriului său mediu din
care face parte şi care îi asigură funcţionalitatea.
Principalele structuri din agricultura românească care au un efect
dezechilibrant asupra mediului sunt dezvoltarea culturilor de cereale în
sistem extensiv şi supradimensionarea efectivelor de animale în raport cu
disponibilul de furaje şi cu capacitatea de depozitare a dejecţiilor.
Pe plan mondial, cât şi în ţara noastră se manifestă grave procese de
deteriorare a proprietăţilor fertile ale solului. Calitatea solului în România
s-a deteriorat foarte mult, din totalul suprafeţei agricole de aproape
15 milioane ha, aproximativ 12 milioane ha (din care 7,5 milioane ha teren
arabil) sunt afectate de unul sau mai mulţi factori de limitare a calităţii.
Factorii de limitare a calităţii solului şi mărimea

suprafeţelor agricole afectate, 1992 şi 1997
Tabel 1.1
Suprafaţa afectată
1992 1997
Factori limitativi ai calităţii ca procent
solului 1.000 1.000 din totalul
hectare hectare terenului
agricol
Suprafeţe afectate de secete
frecvente 3.900 7.100 48
Suprafeţe cu exces de umiditate 900 3.781 26
Eroziunea apei 4.065 6.300 43
Parcelare 700 702 5
Eroziune eoliană 387 378 3
Scheletul solului la suprafaţă 300 300 2
Soluri sărăturate 600 614 4
Sol compact datorită cultivării
inadecvate 6.500 6.500 44
Sol compact natural 2.060 2.060 14
Formări de crustă 2.300 2.300 16
Depozite de humus mici şi
foarte mici 7.114 7.304 49
Aciditate mare şi moderată 2.350 3.420 23
Alcalinitate mare 165 220 1
Conţinut sărac şi foarte sărac
în fosfor mobil 4.475 6.289 43
Conţinut sărac în azot 3.438 4.883 33
Deficit de microelemente (zinc) 1.500 1.500 10
Poluare chimică 900 900 6
Poluare cu petrol şi apă sărată 50 50 0
Poluare cu substanţe purtate
de vânt 147 147 1
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică.
După cum se observă şi în tabel, principalii factori care afectează

calitatea solului sunt:
$ depozite de humus mici şi foarte mici (diminuarea rezervei de
humus acumulată de-a lungul a mii de ani), pe 49% din suprafaţa
agricolă;
$ suprafeţele afectate de secete frecvente, reprezintă 48% din

suprafaţa agricolă;
$ solul compactat datorită culturii inadecvate, ocupă 44% din
totalul terenului agricol;
$ eroziunea apei a afectat 43% din suprafaţa agricolă, precum şi
conţinutul sărac şi foarte sărac în fosfor mobil ş.a.m.d.
O problemă importantă o reprezintă eroziunea solurilor care se
manifestă pe circa 7 milioane ha cu folosinţă agricolă. Anual se pierd prin
eroziune, aproximativ 150 milioane tone de sol, care evaluate calitativ
înseamnă 1,5 milioane tone de humus şi, respectiv, 500.000 tone N.P.K.
Vulnerabilitatea terenului agricol faţă de eroziunea solului
Tabel 1.2
Suprafeţe cu pantă Înclinarea
Ca procent din
mai mare de 5%, medie,
suprafaţa totală
1000 hectare procente
Teren agricol 6.367 43 18
Teren arabil 2.572 28 17
Păşuni şi fâneţe 3.360 69 22
Vii 169 56 16
Livezi 266 87 18
Păduri 5.748 86 40
Sursa: Institutul de Pedologie şi Agrochimie
Intensitatea eroziunii solului la terenul agricol
Tabel 1.3
Suprafeţe
Pierderea
Pierderi de afectate, ca
medie de
sol, tone de procent, din
sol, tone pe
hectar pe an suprafaţa
hectar pe an
agricolă totală
Eroziune nesemnificativă < 1 0,5 57,4
Eroziune slabă 2–8 5,0 3,0
Eroziune moderată 8 – 16 12,0 19,0
Eroziune puternică 16 – 30 23,0 18,0
Eroziune excesivă 30 – 45 37,5 2,6
Sursa: Institutul de Pedologie şi Agrochimie.
În ultimii 10 ani s-a ajuns la o puternică degradare a solului până la

praguri de deşertificare, în anumite zone, datorită eroziunii solului,
exploatării intensive şi poluării.
Combaterea eroziunii solului s-a realizat în ritmuri mult mai mici
decât ar fi impus condiţiile de mediu. În unele zone cota medie de pierdere a
solului a ajuns la 40 tone/ha, în timp ce capacitatea de refacere a solului este
de 2-6 tone/ha.
Ce înseamnă aceste pierderi se poate aprecia numai după modul
dificil şi îndelungat de reproducere a solului. Solul se formează după lungi
evoluţii şi multiple schimbări minerale, prin care se formează potenţialul
productiv al acestora, exprimat prin volum edafic util, adică volumul
accesibil rădăcinilor plantelor, ca suport şi depozitar de elemente nutritive şi
apă pentru acestea.
Cantitatea mare de sol erodat, contribuie la reducerea vieţii lacurilor
de acumulare prin împotmolire, la poluarea apelor şi a altor soluri prin
depuneri de sedimente.
Eroziunea solului diferă şi în funcţie de utilizarea terenului agricol.
După cum se vede în tabelul 1.4 eroziunea cea mai mare o prezintă păşunile
(datorită necorelării dintre numărul de animale şi necesarul sau disponibilul
de furaje), urmate de terenul arabil şi de cel neproductiv.
Eroziunea în funcţie de utilizarea terenului
Tabel 1.4
Pierdere de sol
milioane tone pe an procente
Total teren 126,0 100
Teren agricol 106,6 85
din care:
• Teren arabil 28,0 22
• Păşuni 45,0 36
• Vii 1,7 1
• Livezi 2,1 2
• Teren neproductiv (cu
eroziune puternică) 29,8 24
Terenuri forestiere 6,7 5
Subtotal 113,3 90
Eroziune în bazinele râurilor şi
aşezările umane 12,7 10
Sursa: Institutul de Pedologie şi Agrochimie
Principalele activităţi agricole care au un impact major asupra

eroziunii solului (Moţoc, 1975) sunt următoarele1:
◘ aratul cu maşini grele şi la aceeaşi adâncime timp de câţiva ani
consecutivi. Acesta conduce la crearea unui strat compact de
pământ care împiedică circulaţia normală a apei în sol şi
creşterea rădăcinilor;
◘ aratul pe suprafeţe înclinate, efect care este intensificat de ploaie.
Stratul de pământ arat este depus în partea de jos a dealului şi
acoperă stratul de sol anterior sau este dus mai departe în luncile
râului sau este depozitat ca sol aluvial;
◘ aratul cu pluguri grele pentru plantarea viilor care poate inversa
profilul solului. Stratul superior este coborât cu un metru în timp
ce stratul inferior sau chiar roca se mişcă spre suprafaţă. În acest
fel solul este puternic erodat sau chiar eliminat;
◘ extragerea materialelor organice prin recoltare şi eliminarea
tuturor paielor sau altor rezidiuri de pe câmp. Aceasta conduce la
o discrepanţă a conţinutului de humus în sol. Capacitatea de
regenerare naturală nu poate fi pe deplin realizată cu îngrăşământ
chimic;
◘ practici improprii de ameliorarea solului;
◘ despădurirea neraţională pentru terenul arabil şi păşuni pante,
care conduce la o eroziune datorată torenţilor exagerată;
◘ păşunatul excesiv pe pământ uscat înclinat;
◘ păşunatul în păduri care perturbă regenerarea lor naturală.
În viitor, pentru a preveni eroziunea solului va trebui să se aplice
tehnologii corespunzătoare în lucrările solului şi să se înregistreze o creştere
a numărului de lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Un alt factor din agricultură care poluează mediul şi afectează
sănătatea oamenilor şi animalelor este utilizarea neraţională a pesticidelor.
Populaţia poate fi expusă la pesticide sub diverse forme:
1. ingestia (cu alimente sau cu apă de băut);
2. inhalarea (cu aer sau cu praf);
3. absorbţia cutanată (prin contact direct sau prin intermediul
hainelor).
Persoanele care trăiesc în apropierea unei exploataţii agricole riscă
să fie expuse la picăturile de pesticide în suspensie din atmosferă precum şi
la consumul de apă sau alimente contaminate.
1
Evaluarea politicilor agricole: România; O.E.C.D, 2000.
Consumatorii care trăiesc mai departe de aceste zone de exploatare,

pot totuşi să consume produse animale şi vegetale sau apă de băut
contaminate cu reziduuri de pesticide. În plus, expunerea este posibilă prin
intermediul aerului, apei şi produselor alimentare, în cazul când se folosesc
pesticide pentru distrugerea vectorilor maladiilor în zonele de locuit.
Iată câteva din influenţele negative ale folosirii pesticidelor:
3 cercetările de laborator asupra animalelor au scos în evidenţă
potenţialul cancerigen al multor pesticide, din toate grupele:
fungicide, erbicide, insecticide;
3 expunerea profesională la acţiunea pesticidelor este mai
frecventă în rândul fermierilor, muncitorilor din ferme,
veterinarilor, muncitorilor forestieri, morarilor, celor care
lucrează în sere, îngrijitorilor terenurilor de golf, muncitorilor
din industria textilă;
3 contaminarea apei, a solului, a legumelor şi fructelor, a aerului şi
a terenurilor de sport sau parcurilor, sunt alte modalităţi de
expunere la riscul îmbolnăvirii;
3 studiile privind profesiile de risc au concluzionat că există o
tendinţă ridicată de a face cancer al sistemului limfatic, de sân,
de prostată, cerebral, cutanat mai ales la cultivatori;
3 la adulţi s-a putut stabili o corelaţie între folosirea DDT-ului şi
apariţia cancerului.
În calculul efectuat prin extrapolarea liniară a riscului plecând de la
observaţiile pe animale şi extrapolarea concentraţiilor maxime a reziduurilor
tolerate în S.U.A. pentru 28 de pesticide a arătat că ţinând cont de numărul
de persoane supuse unei expuneri intense sau medii, sunt 550 milioane
persoane pe an din care aproximativ 37000 de cazuri de cancer, având
această origine – expunerea la pesticide (O.M.S. 1992).
Expunere izolată sau de scurtă durată 3.000.000
Efecte cronice specifice unei expuneri prelungite (220.000 decese)

735.000
Efecte cronice nespecifice (cancer)
37.000
Dintr-o expunere
Figura 1.1 Incidenţa asupra sănătăţii publice a intoxicaţiilor

cu pesticide (O.M.S., 1991)
Pe lângă aceşti factori generatori de poluare mai sunt şi alţii cum ar fi:
• introducerea irigaţiei, necesară ca lucrare de ameliorare a solului
a avut şi efecte negative în diferite zone ale ţării, prin apariţia
proceselor de salinizare şi înmlăştinarea secundară pe suprafeţe
mari, din cauza lipsurilor de concepţie, proiectare, execuţie şi
exploatare a lucrărilor de irigaţie. Deşi suprafaţa amenajată
pentru irigat este de numai 3,2 milioane ha, mai puţin de
2 milioane de ha pot fi irigate datorită degradării sistemului de
irigare. În arealele unde există irigaţii, dar nu sunt sisteme de
drenaj, s-a înregistrat o creştere a salinităţii, din evaporarea
apelor acumulate în sol (aproximativ 1,2 milioane ha);
• poluarea apelor de suprafaţă şi a celor din subsol cu nitraţi,
fosfor, pesticide. Principalele surse pentru nitraţi şi fosfaţi sunt
îngrăşămintele chimice şi dejecţiile provenite de la animale;
• agricultura contribuie de asemenea cu o varietate de emisii
poluante degajate în atmosferă, în special amoniac şi metan. În
jur de 90% din emisiile de amoniac din Europa (totalizând
8-9 milioane tone/an) au la origine fermele animale. Aceste
emisii nu numai că determină distrugerea ecosistemelor terestre
şi acvatice, dar reprezintă şi o pierdere economică a aportului
fertilizator. Complexele de animale (în special de rumegătoare)
sunt responsabile de emisia de amoniac iar metanul provoacă
aciditate solului şi a apei, în locul unde se depozitează, cu efecte
negative asupra pădurilor;
• un alt efect negativ îl poate avea folosirea neraţională a
îngrăşămintelor minerale, în special cu azot şi fosfor care
provoacă eutrofizarea lacurilor şi poluarea cu nitraţi a apelor
freatice de suprafaţă;
• emisiile provenite din arderea paielor şi a altor reziduuri vegetale
au efecte poluante asupra aerului. Una din consecinţele cele mai
negative pentru poluarea atmosferică este ploaia acidă, care
poate fi cauzată de oxizii nitrici proveniţi de la staţiile de
tensiune dar şi de la producătorii de fertilizatori chimici.
În concluzie, terenurile agricole existente trebuie inventariate prin
studii pedologice, agrochimice şi de cadastru funciar, cu introducerea
simultană a sistemului de control pentru păstrarea şi urmărirea continuă a
creşterii fertilităţii lor.
Succesul armonizării dezvoltării agriculturii şi mediului înconjurător

se poate realiza numai printr-o abordare sistemică din punct de vedere
politic, social, economic şi ecologic, în care cercetarea ştiinţifică trebuie să-
şi aducă o contribuţie de seamă.
Nu trebuie uitate nici efectele benefice ale agriculturii asupra
mediului. Agricultura cu timp parţial, spre exemplu, a devenit în anumite
ţări un mijloc care permite, în acelaşi timp, păstrarea calităţii peisajului şi
facilitarea dezvoltării turismului, a locurilor de recreere şi a industriilor
descentralizate din care mediul înconjurător, comunităţile rurale, dar şi
agricultura nu au decât de câştigat.
În decursul timpului agricultura a cunoscut creşteri cantitative
spectaculoase, direct proporţionale cu gradul de mecanizare, chimizare şi de
asigurare cu apă a culturilor agricole. Progresul tehnologic alături de cel
genetic au condus spre practicarea unei agriculturi intensive cu ajutorul unor
tehnologii agricole care au sporit productivitatea terenurilor agricole de
2 până la 7 ori.
După cum era de aşteptat, reversul progresului nu a întârziat să
apară. Primele semne negative au apărut ca urmare a folosirii
îngrăşămintelor chimice pentru sporirea producţiei cu renunţarea
concomitentă la administrarea gunoiului de grajd şi a altor îngrăşăminte
organice. Ca urmare, solul a început să-şi piardă din capacităţile sale şi
pentru a menţine recoltele la acelaşi nivel trebuiau aplicate din ce în ce mai
multe îngrăşăminte chimice. După cum atesta Pfeiffer (1957) între 1920 şi
1953, recoltele la hectar au crescut cu 40%, îngrăşămintele chimice cu 50%
şi pesticidele 100%.
Din fericire, societatea umană a sesizat în timp util limitele propriilor
acţiuni şi şi-a recunoscut erorile, de aceea omenirea acţionează în sensul
reconcilierii cu natura. În fapt, este vorba de a acţiona în cunoştinţă de cauză
vizavi de ceea ce Viorel Soran şi Mihail E. Şerban considerau a fi două legi
sau reguli ale bioeconomiei: „cu cât îndeletnicirile umane se transformă din
îndeletniciri ecologice (susţinute de un izvor constant de energie, lumina
solară) în altele non-ecologice, cu atât ele devin mai vulnerabile în cazul
unor situaţii de criză“ şi „o îndeletnicire umană esenţială nu părăseşte scena
istoriei atâta timp cât ea poate produce, bunuri cu un consum mai scăzut de
energie şi într-o cantitate mai mare“.
1.2 Conceptul de dezvoltare durabilă în agricultură
În ultimul timp oamenii au început să-şi dea seama că mediul

înconjurător este într-o continuă degradare.
Începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockolm din 1972,
oamenii au început să recunoască faptul că degradarea mediului înconjurător
este dependentă de bunăstarea omenirii şi de creşterea economică în general.
În acest sens a fost înfiinţată Comisia Mondială asupra Mediului şi
Dezvoltării de pe lângă O.N.U. care până în 1987 au identificat peste 60 de
definiţii ale conceptului de dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea durabilă va trebui să întrunească, în mod armonios, cele
trei dimensiuni esenţiale: economică, socială şi ecologică.
Acest concept trebuie să nu redea un proces care să stopeze creşterea
economică, aşa cum se preconiza în primul raport al Clubului de la Roma şi
nici să absolutizeze rolul mediului precum o fac asociaţiile şi partidele
ecologiste.
În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat pe plan
mondial, mesajul său fiind preluat de Conferinţa de la Rio-de-Janeiro, din
1992 când pentru prima dată s-a angajat o negociere planetară faţă de
schimbările climatice care au loc, pe bază de raţiuni ştiinţifice aprig
disputate.
Conform Raportului Brundtland prezentat în cadrul Comisiei
Internaţionale a Mediului şi Dezvoltării (U.C.E.D.) în 1997, dezvoltarea
durabilă „este cea care satisface cerinţele prezentului fără a compromite
posibilităţile generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi“. Acest tip
de dezvoltare include, deci, criterii de protejare a ecosistemelor, a solului, a
aerului şi a apei şi de conservare a diversităţii biologice având în vedere
necesităţile generaţiilor viitoare.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ
următoarele:
¾ redimensionarea creşterii economice, având în vedere o folosire
cât mai eficientă şi mai echitabilă a resurselor astfel încât să se
obţină produse de calitate cu deşeuri minime şi netoxice;
¾ creşterea calităţii vieţii oamenilor în condiţiile satisfacerii
nevoilor esenţiale şi prin reducerea creşterii demografice
necontrolate;
¾ conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale;
¾ o participare mai fermă a organismelor de guvernare în luarea
deciziilor privind economia şi mediul.
Deci, am putea spune că dezvoltarea durabilă presupune asigurarea

unui echilibru între creşterea economică şi protecţia mediului şi, pe această
bază, satisfacerea cerinţelor nu numai prezente, dar şi de perspectivă ale
dezvoltării sociale.
Cu timpul, acest concept de dezvoltare durabilă a pătruns şi în
agricultură ca răspuns la întreaga suită de neajunsuri ale agriculturii
convenţionale.
Deşi apărut recent, conceptul de agricultură durabilă a căpătat o
circulaţie la scară planetară pe plan doctrinar în economia agrară, prin tema
centrală care a făcut obiectul principal al dezbaterilor Congresului al
XXI-lea al Asociaţiei Internaţionale a Economiştilor Agrarieni (Tokio,
1991). Sintetic, conceptul a fost definit de preşedintele acestei asociaţii,
australianul John W. Langworth ca având trei componente:
a) creşterea economică (capitalul);
b) distribuţia (piaţa);
c) mediul înconjurător (componenta ecologică).
Ce este agricultura durabilă? Este neindicat să impunem o definiţie
rigidă a agriculturii durabile deoarece ţări şi chiar regiuni din cadrul
aceleiaşi ţări lucrează în contexte sociale, economice şi ecologice diferite.
Ca urmare, unele ţări iau în considerare doar protecţia solului, aerului şi
apei, în timp ce altele includ, de asemenea flora şi fauna, frumuseţea
peisajului, energia sau schimbările climatice când se evaluează impactul
agriculturii asupra mediului înconjurător şi când îşi stabilesc obiectivele
agricole şi ecologice. Oricum, în diversitatea obiectivelor pe care ţările le
stabilesc pentru agricultură şi pentru mediul înconjurător, există un nou
consens – fermele durabile din agricultură se caracterizează prin faptul că
practică un management performant, păstrează biodiversitatea şi sunt
profitabile pe termen lung.
Trebuie subliniat că orice definiţie a agriculturii durabile trebuie să
includă pe lângă protecţia mediului înconjurător, dimensiunea umană.
Dimensiunea umană include două componente-cheie:
1. Fermierii:
• care deja aplică tehnologii avansate ale agriculturii durabile;
• care vor practica agricultura durabilă doar dacă acest lucru se
poate face fără pierderi materiale substanţiale şi dacă au
acces la informaţii şi tehnologii specifice acestui tip de
agricultură.
2. Consumatorii:
• a căror cerere pentru produse agroalimentare ecologice,
sănătoase, de calitate este recunoscută;
• care trebuie informaţi despre costurile sociale totale ale

produselor agricole obţinute cu ajutorul agriculturii intensive,
în absenţa unor valori de piaţă exacte care ar face vizibile
costurile ecologice mascate.
Referitor la dimensiunea umană (la încurajarea fermierilor şi a
consumatorilor) o atenţie deosebită trebuie acordată sistemelor de
marketing, care au o influenţă puternică în încurajarea sau descurajarea
adoptării de practici ale agriculturii durabile.
Pentru a se putea practica agricultura durabilă trebuie să se
identifice:
• potenţialul unor practici şi tehnologii cunoscute dar şi noi, de a
furniza produse agricole fără a degrada mediul şi fără a reduce
viabilitatea economică pe termen lung sau a compromite
interesele generaţiilor viitoare (conservarea solului, a apei, a
biodiversităţii cu ajutorul reducerii substanţelor chimice folosite
în agricultură);
• posibilităţi tehnice şi priorităţi în cercetare pentru a susţine o
tranziţie către forme de dezvoltare mai durabile ale agriculturii;
• instrumente economice, instituţionale şi culturale în dezvoltarea
şi adoptarea unor tehnologii şi practici ale agriculturii durabile.
Ceea ce devine clar este că agricultura durabilă este un sistem de
tehnologii şi practici menite nu doar să asigure o producţie satisfăcătoare, ci
şi să realizeze obiectivele ecologice. Acest lucru este evident ţinând cont că
agricultura durabilă îşi are fundamentarea ştiinţifică în conceptul de
bioeconomie, elaborat pentru prima dată de economistul american de origine
română N. Georgescu Roegen, concept care face o sinteză a relaţiilor dintre
natură şi specia umană. Este vorba de un concept al entropiei care lărgeşte
orizontul de abordare, incluzând în sistemul economiei factorii naturali ai
evoluţiei resurselor, precum şi problema mediului înconjurător.
Totuşi, această agricultură durabilă nu poate fi „pur ecologică“
deoarece aceasta trebuie să folosească din plin, dar judicios, realizările
chimiei şi biologiei pentru a ridica randamentul culturilor. Folosirea
raţională a îngrăşămintelor şi a celorlalte substanţe chimice este obligatorie
pentru ca să nu uităm unul din principalele obiective ale agriculturii durabile
este asigurarea securităţii alimentare, iar aceste substanţe chimice contribuie
la sporirea recoltei cu aproximativ 40%, comparativ cu alte metode
tehnologice, iar acest lucru nu poate fi neglijat în politica de asigurare a
populaţiei cu alimente.
Dar, în acelaşi timp, un obiectiv la fel de important al agriculturii

durabile este şi protecţia mediului şi de aceea agricultura trebuie să devină
un ecosistem mai puţin poluant şi energofag. Acest lucru se poate realiza
prin conceperea unui tip de progres tehnic care să înlăture neajunsurile
agriculturii de tip industrial şi care să pună în centrul preocupărilor sporirea
factorului biologic, prin utilizarea bioingineriei şi biotehnologiilor în
creşterea producţiei vegetale şi animale.
Formarea unei agriculturi durabile este un proces de lungă durată şi
nu în ultimul rând foarte greu de realizat deoarece există numeroase
contradicţii. Există multe bariere în adoptarea unor practici şi tehnologii
specifice agriculturii durabile. Una din cele mai importante bariere este
faptul că politicile şi programele existente conţin uneori obiective
contradictorii. Fluxurile de informaţii dintre preferinţele consumatorilor şi
producţie sunt adesea mascate şi, prin urmare, fermierii răspund unor
semnale ale preţurilor care nu reflectă pe deplin costurile sociale ale folosirii
bazei naturale de resurse. Rezultatul, în multe ţări, a fost apariţia unei
comunităţi agricole căreia îi lipseşte flexibilitatea necesară pentru a
răspunde pozitiv diferitelor tehnologii agricole.
Alte bariere sunt cele care stau în calea folosirii mai adecvate a
input-urilor la ferme.
De exemplu, în ciuda faptului că poluarea apei subterane este o
problemă tot mai actuală, reglementările privind etichetarea pesticidelor nu
cer întotdeauna companiilor producătoare să informeze fermierii despre
dozarea folosirii pesticidelor şi gradul de distrugere al dăunătorilor.
Sau dacă fermierii sunt informaţi, nu există un sistem de control
dacă aceştia au aplicat îngrăşăminte chimice sau pesticide în doze normale.
O altă problemă, se leagă de tendinţa guvernelor să subvenţioneze
input-urile, inclusiv apa pentru irigaţii şi alte input-uri oferindu-le
fermierilor la un cost foarte scăzut. Ca rezultat, fermierii tind să folosească
mai multe input-uri decât nivelul optim din punct de vedere social.
În concluzie, am putea spune că agricultura durabilă este un concept
cu definiţie largă. Pentru a sintetiza acest concept vom enumera principalele
obiective pe care trebuie să le îndeplinească o agricultură durabilă:
¾ asigurarea securităţii alimentare (satisfacerea nevoilor umane de
alimente şi fibre);
¾ conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale de care
depinde agricultura;
¾ utilizarea mai eficientă a resurselor reînnoibile şi nereînnoibile;
¾ susţinerea viabilităţii activităţilor agricole şi creşterea calităţii
vieţii fermierilor şi a membrilor societăţii în ansamblu;
¾ participarea largă, cu putere de decizie, a populaţiei.
Este vital ca tranziţia către o agricultură durabilă să aibă în vedere

necesitatea de a menţine un sector agricol competitiv şi eficient din punct de
vedere economic, care să răspundă preferinţelor fluctuante ale
consumatorilor şi care să uşureze dezvoltarea comerţului produselor
agricole, conservând, în acelaşi timp, mediul natural şi baza de resurse în
viitor.
1.3 Conceptul de dezvoltare durabilă a exploataţiilor agricole
În ţările cu economie de tranziţie cum este şi România, problemele

legate de dezvoltarea durabilă a exploataţiilor agricole sunt legate mai mult
de sărăcie şi lipsa de tehnologii productive, decât de aplicarea unor
tehnologii poluante şi de nivelurile ridicate de consum cum sunt în ţările
dezvoltate.
Un impact major asupra agriculturii l-a avut aplicarea Legii fondului
funciar care a produs fărâmiţarea excesivă a suprafeţelor agricole, care nu
permit aplicarea tehnologiilor cât mai eficient. Ca urmare a avut loc o
dezvoltare excesivă a producţiei de cereale în sistem extensiv în detrimentul
leguminoaselor boabe, fapt ce duce la degradarea mediului natural.
Daunele provocate mediului natural ar trebui făcute publice atât
marilor producători cât şi ţăranilor care au gospodării mici. Dacă gospodarii
iau decizii pentru a-şi schimba exploataţia agricolă, astfel încât să nu mai
producă pagube mediului şi să obţină producţii şi venituri durabile
corespunzătoare, aceştia vor trebui ajutaţi de către guvern care să le ofere
consultanţă şi poate chiar sprijin financiar pentru a-şi putea întocmi un plan
de transformare al gospodăriei.
Pentru a înfiinţa o exploataţie agricolă durabilă se vor lua în
considerare următoarele:
• solul şi clima;
• mărimea gospodăriei;
• raportul ogor-pajişte;
• spaţiul pentru grajduri şi clădiri;
• gunoiul lichid sau solid, spaţiul ocupat de gropi în m3;
• rotaţia culturilor şi asolamentul;
• lucrările solului;
• combaterea buruienilor şi dăunătorilor;
• forţa de muncă disponibilă;
• organizarea muncii;
• desfacerea mărfii;
• finanţarea.
Pentru a putea vorbi de un model durabil al culturilor practicate
trebuie să se respecte următoarele cerinţe:
Π practicarea culturilor în concordanţă cu pretabilitatea solului;
Π zonarea culturilor care pe lângă pretabilitatea solului să ţină cont
şi de condiţiile climatice: temperatură, precipitaţii etc.;
Π practicarea rotaţiei culturilor astfel încât să se cultive plante
premergătoare care favorizează obţinerea unor producţii ridicate
ale culturilor viitoare.
Dacă se vor respecta aceste cerinţe, se vor obţine sporuri de producţie
folosind cât mai eficient condiţiile naturale şi utilizând cantităţi mici de
îngrăşăminte chimice şi cantităţi mari de îngrăşăminte naturale. Ca urmare,
vor rezulta producţii ridicate care vor asigura producătorilor venituri ridicate
obţinute prin preţ, deoarece vor vinde un produs calitativ sănătos şi nu va
trebui să suporte costul de poluare şi de sănătate al oamenilor.
Implementarea agriculturii durabile în exploataţia agricolă din
România necesită încă vaste cercetări, totuşi, ştiinţa agricolă dispune, încă
de acum, de un arsenal însemnat de tehnici proprii agriculturii durabile, cum
sunt:
• lucrarea solului pe curba de nivel, benzi înierbate, terasarea cu
înfiinţarea de perdele forestiere;
• rotaţia culturilor care elimină unele probleme legate de boli,
dăunători, buruieni, asigură surse alternative de azot în sol;
reduce eroziunea solului; evită riscul poluării apelor;
• strategii pentru combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor cu
extinderea tehnicilor fizice, chimice şi mai ales biologice
(combaterea biologică, bacterizarea plantelor, micorizarea
rădăcinilor);
• cultivarea de soiuri şi hibrizi, nou creaţi, rezistenţi la boli şi
dăunători, de exemplu, în România s-a creat soiul de grâu „Alex“
rezistent la rugina galbenă.
Pe lângă toate celelalte măsuri amintite, pentru a se realiza o
exploataţie agricolă durabilă ar trebui îndeplinite următoarele cerinţe:
¾ creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole prin cumpărare de
pământ, arendarea terenurilor agricole, îndeosebi de către
posesorii de terenuri neagricultori sau de proprietarii vârstnici;
asocierea micilor producători, cu menţinerea proprietăţii asupra
pământului şi a altor factori de producţie;
¾ utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor farmaceutice în

cantităţi raţionale;
¾ acordarea unor facilităţi financiare pentru ca agricultorii să aibă
posibilitatea să-şi achiziţioneze utilaje agricole, soiuri şi hibrizi
performanţi, îngrăşăminte chimice etc.;
¾ acordarea de consultanţă agricultorilor prin centre de informare şi
perfecţionare, astfel încât, să fie la curent cu noile tehnologii şi
nu în ultimul rând cu starea actuală a agriculturii atât din punct
de vedere economic cât şi ecologic.
În concluzie, am putea defini exploataţiile agricole durabile ca fiind
cele care:
• folosesc tehnici manageriale complexe şi performante care să
asigure integritatea ecologică faţă de mediul natural şi chiar faţă
de consumatori;
• sunt specifice zonei în concordanţă cu solul şi clima şi să asigure
o anumită relaţie între oferta de produse şi cererea de produse,
adică să fie flexibile;
• dimensiunea exploataţiilor agricole trebuie să fie
corespunzătoare specializării ei şi nu în ultimul rând cu
tehnologiile aplicate pentru a putea fi eficiente;
• păstrează biodiversitatea, frumuseţea peisajului şi alte bunuri
care nu sunt evaluate pe pieţele existente;
• sunt profitabile pentru producători pe termen lung;
• sunt eficiente din punct de vedere economic, dintr-o perspectivă
socială, adică: asigură securitatea alimentară şi în acelaşi timp
venituri corespunzătoare producătorilor agricoli.
Necesitatea de a supune agricultorii unor reguli pentru a putea forma
exploataţii agricole durabile, induce dimensiunea eminamente politică a
problemei mediului natural şi a asigurării securităţii alimentare. Este o
reglementare şi aceasta presupune intervenţia „forţei publice“ care are
legitimitatea pentru a impune o regulă colectivă. Caracterul politic al acestei
intervenţii este cu atât mai vizibil cu cât se face în numele interesului
general al umanităţii. Necesitatea adoptării unor asemenea reglementări este
cu atât mai mare deoarece spaţiul poluator nu este neapărat spaţiul poluat şi
de aceea trebuie aplicat principiul „poluatorul plăteşte“. Aici se pune
problema nivelurilor teritoriale la care trebuie să se conceapă politica şi să
se ia decizii. Cum este vorba de a impune constrângeri şi taxe şi de a suporta
costurile sociale, mediul natural este şi va continua să devină un obiect
major al conflictelor şi negocierilor între colectivităţi teritoriale şi stat şi

între diferitele organisme internaţionale.
Pentru a convinge şefii de exploataţii să practice o agricultură
durabilă este nevoie în primul rând de sprijin financiar, dar în acelaşi timp,
pe ei îi interesează venitul obţinut şi statutul lor în societate, dacă acestea se
vor îmbunătăţi nu va mai fi nevoie de constrângeri.
Dacă fermierii vor practica agricultura durabilă, problema mediului
natural şi a securităţii alimentare va deveni o componentă majoră a
dezbaterii sociale.
1.4 Coordonate privind organizarea pe baze ştiinţifice

a exploataţiilor agricole în vederea asigurării unei dezvoltări
durabile
Organizarea economico-socială a agriculturii în ţările cu economie

de piaţă se bazează pe proprietatea privată şi este rezultatul acţiunii
sistemelor de intervenţie a guvernelor şi a forţelor pieţei în procesul de
ajustare structurală.2
Organizarea constituie combinarea nemijlocită a resurselor umane şi
în mod indirect, materiale, informaţionale şi financiare, la nivelul locurilor
de muncă, compartimentelor şi unităţii în ansamblul său.
În cadrul organizării unităţilor pe baze ştiinţifice, delimităm două
subdiviziuni principale. Mai întâi organizarea de ansamblu a unităţii
concretizată în stabilirea structurii organizatorice şi a sistemului
informaţional. Această parte a funcţiei de organizare este exercitată de
managementul superior al firmei, condiţionând sensibil eficienţa procesului
de management în ansamblul său. A doua categorie majoră o reprezintă
organizarea principalelor componente ale întreprinderii: cercetarea-
dezvoltarea, producţia, comercializarea, personalul, activitatea financiar-
contabilă. Această categorie se realizează la nivelul managementului de
nivel mediu şi inferior, dar predomină din punct de vedere cantitativ.
În cadrul exploataţiilor agricole preponderente sunt problemele de
organizare a producţiei şi a muncii dar la fel de importante sunt şi cele de
organizare a teritoriului unităţilor agricole, de creare a asolamentului;
asigurarea şi organizarea utilizării mijloacelor tehnice; a forţei de muncă;
alegerea structurilor de producţie în cultura plantelor şi în creşterea
animalelor.
2
Letiţia Zahiu, Anca Dachin, Politici agroalimentare comparate, Bucureşti, Editura
Economică, 2001.
Necesitatea înfăptuirii organizării în exploataţiile agricole pe baza

unei dezvoltări durabile este în această perioadă mai mult decât necesară.
Schimbările care au avut loc în structurile agrare (structura de proprietate,
de organizare a exploataţiilor agricole şi a serviciilor pentru agricultură,
structura de producţie) a determinat modificări esenţiale şi chiar radicale în
ceea ce priveşte tipurile şi formele unităţilor agricole. Aceste exploataţii
rezultate în urma aplicării legislaţiei în vigoare, se află în proces de adaptare
la noul mediu economic şi social în care îşi desfăşoară activitatea şi se
confruntă cu numeroase probleme de ordin organizatoric. De exemplu,
numai dacă ne referim la organizarea teritoriului acestor exploataţii în
condiţiile în care parcelele de teren ale gospodăriilor familiale sunt
numeroase şi dispersate şi avem măsura necesităţii demersului în domeniul
organizării exploataţiilor agricole.
Pentru a putea organiza exploataţiile agricole în conformitate cu
obiectivele dezvoltării durabile trebuie să se rezolve problemele referitoare
la:
1. Dimensiunea şi mărimea exploataţiilor agricole. Atât timp cât
exploataţiile agricole în medie, sunt foarte mici, cu o suprafaţă de
aproximativ 2 ha, nu se poate practica o agricultură performantă. Din aceste
considerente, opţiunea strategică pentru realizarea unei agriculturi durabile
trebuie să o constituie creşterea dimensiunii proprietăţii asupra pământului
şi formarea exploataţiilor agricole mijlocii, bazată în primul rând pe munca
familiei. Aceste modificări vor permite înlăturarea tendinţei de fărâmiţare
excesivă a proprietăţii funciare oferind noi posibilităţi de apelare la:
• organizarea teritoriului pe baze ştiinţifice;
• lucrări de îmbunătăţiri funciare;
• îmbunătăţirea lucrărilor agricole prin perfecţionarea
componentelor materiale ale capitalului (mecanizare, chimizare,
seminţe din soiuri şi hibrizi superioare etc.)
2. Structura de producţie. Este necesară structurarea continuă a
producţiei în funcţie de nevoile economiei naţionale şi de cerinţele de
export, prelucrarea şi valorificarea superioară a produselor agricole,
ridicarea parametrilor calitativi ale acestora.
În acest sens, agricultorii ar trebui să realizeze produse „curate“,
ecologice, în partizi omogene şi mari ştiindu-se că aceste produse sunt
căutate şi cerute mai ales la export.
3. Structuri organizatorice şi de marketing în agricultură. Vor trebui
să se înfiinţeze noi structuri organizatorice şi de marketing în agricultură
pentru ca agricultorii să-şi valorifice mai bine excedentul de producţie,
pentru a fi mai bine informaţi, deoarece în acest scop aceştia trebuie să facă
cheltuieli cu deplasarea la oraş şi irosesc timpul lor de muncă. Neeficientă
pentru micul producător şi nu numai pentru el, este şi aprovizionarea directă
de la firme aflate la mari distanţe, cu unele din resursele de producţie
agricolă (îngrăşăminte chimice, pesticide, furaje combinate, sămânţă etc.),

cheltuielile de transport în acest caz fiind mult mai mari decât adaosurile
percepute de intermediari, în ipoteza în care aceştia ar exista.
Transformările care au loc în economia de piaţă impune o organizare
cu un pronunţat caracter creativ, flexibil şi dinamic, astfel încât să faciliteze
la maximum desfăşurarea unor activităţi profitabile.
Pentru a putea organiza exploataţii agricole durabile nu trebuie să
uităm că un rol foarte important trebuie să-l aibă statul, în primul rând prin
legislaţie corespunzătoare şi nu în ultimul rând prin sprijin financiar
diferenţiat pe criterii de eficienţă şi performanţă.
1.4.1 Managementul de performanţă – factor al dezvoltării

durabile a exploataţiilor agricole
Managementul este ştiinţa şi arta conducerii unei exploataţii agricole

către realizarea obiectivelor stabilite.
Particularităţile procesului agricol fac ca managerul (şef de
exploataţie, director) să se confrunte cu probleme complexe în activitatea de
fundamentare şi aplicare a deciziilor. Acest lucru este evident dacă ţinem
seama de faptul că managerul unei exploataţii agricole este limitat în
acţiunile sale de factorii naturali şi biologici.
Managementul agricol are ca obiective formarea la manageri a
competenţelor în domeniile strategiei şi politicii întreprinderii, gestiunii,
organizării producţiei şi afacerilor agricole, urmăreşte dezvoltarea
capacităţilor de a înţelege schimbările profunde din structurile agrare, în
contextul restructurării economiei naţionale pe principiile şi legile pieţei.
Conducerea acestui proces de schimbare, astfel încât să se realizeze
performanţe economice ridicate, accentuează caracterul integrator al
managementului agricol, întrucât sistemul de producere a bunurilor
agroalimentare se desfăşoară într-o strânsă interdependenţă a fazelor de
producere în interiorul agriculturii şi chiar al unei întreprinderi, a unor
input-uri (seminţe, animale de prăsilă, furaje etc.), a materiilor prime
specifice, a prelucrării şi desfacerii produselor agricole.
Exploataţiile agricole mici şi mijlocii, dominante, în actuala
structură agrară în lume, alături de afacerile agricole de mari dimensiuni, fac
necesară dobândirea de către producătorii individuali şi manageri a unor
cunoştinţe complexe de gestiune şi administraţie care le asigură competenţe
în relaţiile cu furnizorii şi clienţii, în folosirea facilităţilor create de politicile
agricole guvernamentale şi de programele de solidaritate şi sprijinire a

integrării promovate de Uniunea Europeană.3
Instruirea şi îmbunătăţirea pregătirii profesionale a şefilor de
exploataţii şi a managerilor pe baza unei dezvoltări durabile trebuie să
cuprindă:
¾ pregătirea agricultorilor pentru a-şi orienta şi adapta producţia în
funcţie de nevoile pieţei;
¾ instruirea fermierilor privind aplicarea tehnologiilor durabile
(bazate pe criteriile: eficienţă, protejarea mediului înconjurător şi
menţinerea peisajului);
¾ instruirea agricultorilor privind respectarea standardelor sanitar-
veterinare, fitosanitare şi de calitate a produselor agricole.
¾ managerul unei exploataţii agricole (mai ales cea familială) poate
fi ajutat prin crearea unor cooperative care să asigure servicii de :
• management economic şi financiar al firmei;
• mecanizare;
• consultanţă privind aplicarea tehnologiilor durabile;
• perfecţionare a managerilor şi a personalului muncitor din
cadrul exploataţiei agricole.
În concluzie, am putea spune că pentru a se realiza exploataţii
agricole durabile trebuie să se practice un management de performanţă care
să favorizeze privatizarea şi organizarea rapidă a noilor exploataţii care să
asigure o folosire eficientă a resurselor din agricultură şi stabilizarea
veniturilor fermierilor.
1.4.2 Resursele umane, funciare, tehnico-materiale şi financiare

necesare asigurării unei dezvoltări durabile a exploataţiilor
agricole
Resursele umane
Oamenii care muncesc, cu experienţa lor de producţie, cu
deprinderile lor de muncă, cu cunoştinţele lor ştiinţifice constituie şi în
agricultură principalul factor de producţie.
Ponderea populaţiei rurale în populaţia totală, a scăzut de la 60% în
1975 la 46% în prezent. După cum se vede populaţia rurală este în regres şi
acesta va continua pe măsura progresului economic şi social în România.
Populaţia rurală din lume şi în special din ţările dezvoltate, cunoaşte o
reducere continuă în prezent dar şi în perspectivă inclusiv în România.
3
Letiţia Zahiu, Management agricol, Bucureşti, Editura Economică, 1999.
Populaţia rurală şi populaţia ocupată în agricultură, 1990-1998

Tabelul 1.5
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 p
Total
populaţie 23,2 23,2 22,8 22,8 22,7 22,7 22,6 22,5 22,5
(Milioane)
Ponderea
populaţiei 45,7 45,9 45,7 45,5 45,3 45,1 45,1 45,0 45,1
rurale (%)
Populaţia
ocupată în 3,1 3,1 3,4 3,5 3,6 3,2 3,2 3,3 n.a.
agricultură
(milioane)
Ponderea
populaţiei 29,0 29,7 32,1 35,2 35,6 33,6 34,6 36,8 35,6
ocupate în
agricultură (%)
p: provizorii.
n.a.: nu sunt disponibile
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică; Secretariatul OCDE.
Această reducere continuă a populaţiei rurale, dar nu şi a celei
ocupate în agricultură pune în pericol mediul. Această diminuare a avut loc
în primul rând datorită modernizării agriculturii, dar cu cât agricultura este
mai industrializată şi intensivă cu atât impactul agriculturii asupra mediului
este mai mare.
Evoluţia ponderii populaţiei rurale în populaţia
totală în perioada 1994-2025
Tabelul 1.6
Ponderea populaţiei rurale în populaţia totală (%)
1994 2025
Europa 26,7 16,8
România 45,0 28,7
UE 15 23,2 15,2
Elveţia 39,5 26,0
Norvegia 27,0 17,8
SUA 24,0 15,1
Canada 23,4 16,3
Australia 15,3 11,4
Noua Zeelandă 14,2 8,4
Japonia 22,5 15,1
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică; Secretariatul OCDE.
După retrocedarea pământului foştilor proprietari, populaţia ocupată

în agricultură a atins un vârf de 3,6 milioane în 1994, pentru ca în 1997 să se
stabilizeze la 3,2 – 3,3 milioane, cu doar 0,2 milioane mai mult decât la
începutul perioadei de tranziţie. Această evoluţie este rezultatul declinului
din sectorul industrial şi a reformei pământului care au avut rolul de atragere
în zonele rurale.
Studiile efectuate asupra gospodăriilor rurale de tip fermă din
România au relevat următoarele: gospodăriile sunt create de capul familiei,
de regulă bărbat în vârstă, cu un grad de şcolarizare sub medie, ajutat de
soţie şi alţi membri ai familiei, care desfăşoară o muncă neremunerată. În
general, populaţia ocupată în agricultură poate fi împărţită în trei categorii:
proprietari, care lucrează în regim full-time (56% în 1996), persoane care au
o a doua slujbă în agricultură (20%), şi zilieri care nu au un alt loc de muncă
(Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, 1997).
În zonele rurale domină statutul de „propriu angajat“ în care
proprietarul este şi lucrător“4.
Populaţia ocupată în agricultură în funcţie de statutul ocupaţional
Tabelul 1.7 Procente

1997
Total
1994 1995 1996
Agricultura populaţie
ocupată
Angajat 11,7 9,6 9,3 8,5 61,1
Angajator 0,0 0,0 0,0 0,0 1,3
Membri ai
coop. agricole 4,5 2,2 1,3 1,1 0,4
Fermier, cu
statut de 44,7 52,2 47,2 46,6 20,1
propriu angajat
Membru al 39,1
familiei neplătit 36,0 42,2 43,8 17,1
Total 100 100 100 100 100
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică.
Statutul „angajat“ în agricultură reprezintă mai puţin de 9%,

comparativ cu 61% existent în întreaga economie.
4
Evaluarea politicilor agricole, OECD, 2000.
Populaţia ocupată în agricultură este de asemenea îmbătrânită,

caracterizată de o pondere mare a persoanelor de peste 50 de ani (31,3%)
comparativ cu 19,1% media pe economie.
Populaţia ocupată în agricultură pe grupe de vârstă
Tabelul 1.8 Procente

Ani 1994 1995 1996 1997
Populaţia
Agricultură
ocupată total
15-24 13,5 15,3 14,0 14,0 13,6
25-34 10,1 10,8 12,6 13,0 23,3
35-49 20,4 19,4 20,3 19,8 35,4
50-64 35,8 33,0 31,8 31,3 19,1
Peste 65 20,2 21,5 21,3 21,9 8,6
Total 100 100 100 100 100
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică
De asemenea, există un decalaj foarte mare privind nivelul

educaţional, între fermieri şi alte categorii ale populaţiei. Aproximativ 27%
din populaţia activă de la sate nu are şcoala primară comparativ cu 3% din
spaţiul urban. Mai mult, doar 1,5% din cei angajaţi în mediul rural au studii
universitare, comparativ cu 15% în mediul urban (C.N.S., 1998).
De aceea, oamenii din mediul rural şi în special fermierii ar trebui să
beneficieze pe lângă pregătirea obligatorie şcolară de anumite cursuri de
specialitate şi de consultanţă în domeniul afacerilor şi a agriculturii.
În concluzie, am putea spune că munca agricolă este în general
familială. De aceea, reformele structurale din agricultură trebuie să aibă în
vedere formarea profesională a producătorilor agricoli şi mai ales atragerea
tinerilor în mediul rural.
Resursele funciare
Rolul esenţial în asigurarea producţiei alimentare revine utilizării
raţionale a pământului, care este baza activităţii agricole şi a altor bogăţii pe
întreg cuprinsul planetei.
Datorită caracterului limitat al pământului şi importanţei sale ca
factor de mediu, legislaţia şi politica funciară stabilesc reguli şi măsuri în
plan naţional şi regional pentru utilizarea fondului funciar, în special
cu privire la amenajarea teritoriului şi efectuarea lucrărilor de îmbunătăţiri

funciare.
Resursele funciare potenţiale ale omenirii sunt mult mai mari decât
cele utilizate în producţia agricolă, dar posibilităţile de luare în cultură de
noi suprafeţe sunt limitate, datorită numeroşilor factori sociali, economici şi
naturali.5
În jur de 64% din teritoriul României este utilizat pentru producţia
agricolă, 28% este împădurit, iar cele 8% rămase reprezintă alte folosinţe
(terenuri construite, drumuri, căi ferate, ape, iazuri şi altele).
Alte
suprafeţe
10%
Păduri
şi alte
suprafeţe Suprafaţă
cu vegetaţie agricolă
forestieră
62%
28%
Sursa: Comisia Naţională de Statistică.
Figura 1.2 Structura utilizării fondului funciar în România,

media 1995-1997
Între 1985 şi 1988, terenul agricol în România s-a extins ajungând

până la 15,1 milioane ha. În 1989 acesta s-a redus cu 0,3 milioane ha. Din
1990, modificările au fost nesemnificative şi terenul agricol a rămas
aproximativ la suprafaţă de 14,8 milioane ha. În România, transferul
terenului la silvicultură sau construcţii a fost principala cauză a diminuării
suprafeţei agricole după 1989.
5
Letiţia Zahiu, Anca Dachin, Politici agroalimentare comparate, Bucureşti, Editura
Economică, 2001.
Transferul terenurilor către şi dinspre agricultură

Tabel 1.9 Mii hectare
Conversie către Conversie din Transferuri nete ale
agricultură agricultură suprafeţelor agricole
1985 1990 1995 1985 1990 1995 1985 1990 1995
- - - - - - - - -
1989 1994 1997 1989 1994 1997 1989 1994 1997
Păduri şi
suprafeţe cu
vegetaţie
lemnoasă - 6 1 103 - 8 -103 6 -7
Construcţii - 2 - - 8 - 0 -6 0
Ape şi iazuri 3 16 1 - - - 3 16 1
Alte utilizări 86 24 3 248 - 1 -162 24 2
Total 89 48 5 351 8 9 -262 40 -4
Sursa: Estimări bazate pe date ale Comisiei Naţionale de Statistică şi MAA
Aproximativ 63% din terenul agricol din România este folosit ca

teren arabil, 23% sunt păşuni permanente, 10% sunt fâneţe şi 4% vii şi
livezi.
Dinamica terenurilor pe categorii de folosinta

in perioada 1989-2001 (mii ha)
100%
80%
60%
40%
20%
0%
1989 2001
Arabil total 9468 9389
Vii total 278 268
Livezi total 318 254
Păşuni total 4706 4921
Grafic 1.1
Sursa: M.A.A.P.
Structura terenurilor pe categorii de folosinta in 1989 (mii ha)
4706
Arabil total
Vii total
318 Livezi total
Pasuni total
278 9468
Figura 1.3
Sursa: M.A.A.P.
Structura terenurilor pe categorii de folosinta in 2001 (mii ha)
4921
Arabil total
Vii total
Livezi total
254 Pasuni total
9389
268
Figura 1.4
Sursa: M.A.A.P.
Schimbările în structura terenului agricol de la începutul perioadei

de tranziţie indică o mişcare către o agricultură mai puţin intensivă. O
schimbare către un mod de agricultură mai extensiv, cum ar fi păşunile şi
fâneţele, sugerează un impact mai puţin negativ asupra mediului cu condiţia
ca totuşi, aceste terenuri să fie exploatate într-un mod sănătos pentru mediu.
În concluzie, am putea spune că resursele funciare ca suprafaţă sunt

satisfăcătoare, problema cheie este structura şi nu în ultimul rând
dimensiunea exploataţiilor agricole. În momentul în care, dimensiunea
exploataţiilor agricole va fi optimă, atunci şi resursele funciare vor fi
exploatate corespunzător.
Resursele tehnico-materiale
Factorii tehnico-materiali joacă un rol foarte important din punct de
vedere economic şi social. În primul rând, aceştia au uşurat foarte mult
munca în mediul rural şi în al doilea rând, datorită creşterii productivităţii
muncii au ieftinit produsele agricole.
Capitalul într-o agricultură în curs de restructurare tehnică şi socială
necesită abordări noi, atât în ceea ce priveşte volumul capitalului asigurat,
structura tehnică şi valorică, cât şi în alocarea corectă a investiţiilor
suplimentare. Volumul capitalului utilizat este determinat de productivitatea
marginală şi de rata dobânzii, ambele elemente comportând numeroase
situaţii de risc şi incertitudine.6
Parcul de tractoare şi maşini agricole din dotarea agriculturilor, în
special a celor privaţi a crescut continuu în perioada 1989-1999. În raport cu
suprafaţa agricolă de care dispune România, agricultura are un grad redus de
mecanizare (revin în medie 90 ha teren agricol pe un tractor sau 57 ha teren
arabil pe un tractor, calculat la tractoarele care lucrează efectiv în câmp),
comparativ cu unele ţări europene unde încărcătura în hectare teren arabil pe
tractor fizic variază de la 4,6 în Austria la 42,4 în Turcia.
Nivelul de dotare existent în prezent în agricultură nu este în măsură
să asigure efectuarea lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de
tehnologiile de cultură. Deficienţa structurală generată de insuficienţa
utilajelor este accentuată de uzura fizică şi morală a acestora.
6
Letiţia Zahiu, Management agricol, Bucureşti, Editura Economică, 1999.
Parcul de tractoare şi maşini agricole (1999)

Tabel 1.10 buc
Total Total Total
Denumirea utilajului M.A.A. Sector privat Sector public
şi mixt
Tractoare – Total general 166.300 142.129 24.171
- de 30 CP U 302 1.349 1.323 26
- de 40 – 45 CP 37.510 32.684 4.826
- de 50-60 CP 1.122 964 158
- de 65 CP 117.860 100.851 17.009
- de 80 CP 356 275 81
- de 100 CP 383 301 82
Combine autopropulsate – total 29.867 26.659 3.208
Pluguri – total 124.455 109.984 14.471
Grape cu discuri – total 68.524 60.412 8.112
Semănători păioase – total 27.794 24.307 3.487
Semănători prăşitoare – total 30.517 26.307 3.571
Cultivatoare – total 23.505 19.910 3.595
Remorci tractoare - total 79.712 65.547 14.165
Date: M.A.A.
Dotarea tehnică a agriculturii este necorespunzătoare. Numai 4% din

marii proprietari agricoli dispun de energie mecanică proprie, iar peste 36%
numai de energie manuală, restul bazându-se pe munca manuală.
Evolutia parcului de tractoare 153585

143786
142129
139002
180000
135914
160000
101570
140000
164221
160036
163826
150566
164355
163765
120000
100000 Total
80000 Sector privat
60000
40000
20000
0
1990- 1997 1998 1999 2000 2001
1996
Graficul 1.2
Sursa: M.A.A.P.
Numai prin asigurarea unui necesar optim de tractoare şi maşini

agricole se va putea practica în România o agricultură durabilă.
Un alt factor foarte important în realizarea unei agriculturi durabile
este folosirea îngrăşămintelor chimice. După cum se ştie, cultivarea fără
administrarea de doze optime de îngrăşăminte chimice şi de pesticide, duce
la obţinerea unor randamente slabe, cu produse de calitate redusă datorită
poluării verzi.
Dacă până în anul 1989, în agricultură erau utilizate 1200-1300 mii
tone s.a. îngrăşăminte chimice, începând cu 1991, cantităţile folosite au
scăzut drastic, variind între 300-600 mii tone s.a.
Cauzele reducerii cantităţii de fertilizanţi utilizaţi în agricultură sunt
numeroase: inexistenţa unei pieţe funcţionale; accentuarea în timp a
decalajului între ritmul de creştere a preţurilor produselor de provenienţă
industrială şi a celor agricole în defavoarea celor din urmă; decapitalizarea
producătorilor agricoli etc.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că recoltele realizate după
1990, pe lângă faptul că înregistrează randamente scăzute (şi datorită
utilizării îngrăşămintelor în cantităţi foarte mici) s-au obţinut pe seama
fertilităţii naturale a solului, care îşi reduce considerabil potenţialul.
Utilizarea îngrăşămintelor chimice
Tabel 1.11
Realizări 2000
Minim
Realizări Realizat Minim
Specificare necesar Realizări
1999 1999 necesar
2000
% %
Total NPK 169,4 932,7 191,6 113,1 20,5
din care:
AZOT 139,9 475,1 157,8 112,8 33,2
FOSFOR 24,4 318,7 23,7 97,1 7,4
POTASIU 5,1 138,9 10,1 198,0 7,3
Date: MAA
În România, balanţa azotului în agricultură este negativă. Reducerile

substanţiale ale surplusului de azot au apărut ca un fenomen al tranziţiei
datorită descreşterii bruşte a efectivelor de animale, ceea ce explică scăderea
utilizării îngrăşămintelor organice; neglijării rotaţiei corecte a culturilor etc.
Trendul balanţei de azot în România, caracterizat printr-o scădere

dramatică a surplusului şi caracterul de urgenţă al deficitelor din ultimii ani,
semnalează o potenţială problemă în utilizarea durabilă a resurselor solului.
Resursele financiare
Sprijinul primit din partea statului de către producătorii agricoli şi
crescătorii de animale sunt mecanisme cheie, prin care statul intervine în
agricultură pentru a sprijini şi proteja producătorii agricoli.
Nivelul sprijinului financiar pentru agricultura românească a fost
estimat folosindu-se metodologia O.E.C.D.7 Principalii indicatori utilizaţi
pentru analiză au fost Estimarea Sprijinului pentru Producători (P.S.E.)
şi (indicatorul pentru) Estimarea Sprijinului pentru Consumatori (CSE).
PSE măsoară valoarea în bani a transferurilor de la consumatori şi
contribuabili la producătorii agricoli, aşa cum rezultă din politicile
guvernamentale. Ponderea PSE dă o indicaţie a proporţiei sprijinului în
veniturile totale ale fermelor agricole, dacă susţinerea vine prin preţuri
interne mai mari decât cele de pe pieţele mondiale, sau prin alocaţii
bugetare. Astfel de transferuri bugetare includ, printre altele, subvenţiile
plătite direct pentru output-uri şi pentru folosirea input-urilor. CSE măsoară
transferurile implicite de la/ către consumatori, ca rezultat al unor preţuri
interne mai mari / mai mici, menţinute prin măsurile de sprijinire a
preţurilor de piaţă interne (MPS) ca şi prin subvenţii la consumator.
Rezultatele estimate trebuie interpretate cu precauţie, deoarece elementul de
sprijinire a preţurilor de piaţă (MPS), care măsoară decalajul preţurilor (între
preţurile interne şi externe de referinţă), reflectă impactul nu numai al
politicilor agricole ca atare, dar şi pe acela al politicilor macro-economice şi
al ineficienţei din sectorul din aval, care separă producătorii de dinamica
pieţelor mondiale.
Rezultatele sunt fluctuante, dar indică faptul că în perioada
1986-1999, producătorii agricoli au fost subvenţionaţi.
Între 1990-1992, deprecierea puternică a monedei naţionale a fost
factorul major care a determinat declinul ponderii PSE, de la 46% în 1989,
la 8% în 1992. Scăderea din această perioadă s-a accelerat prin liberalizarea
parţială a importurilor agroalimentare şi prin restricţiile substanţiale impuse
exporturilor agroalimentare, în special în 1990. Totuşi, preţurile la
producător au rămas deasupra preţurilor internaţionale de referinţă, datorită
preţurilor de achiziţie ridicate, controlate de guvern, şi a ridicării limitei
superioare a preţurilor pe pieţele ţărăneşti.
7
O.E.C.D., Evaluarea politicilor agricole; România, 2000; M.A.A.
Între 1993 şi 1996, ponderea PSE a crescut din nou la aproximativ

14% în medie, reflectând un sprijin mai puternic pentru producători prin
preţuri minime garantate mai ridicate. Mai mult, în această perioadă
sprijinul bugetar pentru producători a crescut puternic, mai ales prin
sistemul creditelor preferenţiale acordate unităţilor de stat.
În 1998, PSE a ajuns la 25%, aceasta s-a datorat, în principal,
efectului combinat al scăderii dramatice a preţurilor internaţionale de
referinţă, nereflectate în preţurile interne, şi în aprecierea reală a monedei
naţionale, ceea ce a mărit diferenţa dintre preţuri. În anul 1999 ponderea
PSE a scăzut la 20% mai ales datorită deprecierii monedei naţionale.
O parte însemnată din susţinerea financiară a producătorilor din
România a fost asigurată prin politicile de sprijinire a preţului pe piaţă şi
prin subvenţii la input-uri. Acestea sunt măsuri politice cu cea mai mică
eficienţă a transferurilor, însemnând că numai o mică parte din susţinerea
financiară a fost primită de către agricultură.
În viitor, pentru a putea practica o agricultură durabilă avem nevoie
de resurse financiare considerabile.
Una din principalele finanţări în prezent dar şi în viitor, pentru
agricultură este programul S.A.P.A.R.D. Acest program cuprinde mai multe
măsuri finanţate corespunzător, după cum urmează:
1. Investiţii în exploataţiile agricole
Proiectele din cadrul acestei măsuri sunt considerate a fi investiţii
generatoare de venituri.
Ajutorul public acordat în cadrul acestei măsuri nu va depăşi
50% din totalul cheltuielilor eligibile. În cadrul acestui program vor
putea fi finanţate proiecte a căror valoare totală este cuprinsă între
10.000 EURO – 1.000.000 EURO.
Tabel 1.12 mii EURO

FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
393,333 147,500 49,167 196,667
2. Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole

Prezintă aceleaşi condiţii ca la Măsura nr. 1.
Planul financiar şi sursele de finanţare totale alocate acestei măsuri,
sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabel 1.13 mii EURO

FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
422,667 158,500 52,833 211,33
3. Îmbunătăţirea structurilor în vederea realizării controlului de

calitate, veterinar şi fitosanitar, pentru calitatea produselor
alimentare şi pentru protecţia consumatorilor
Ajutorul public acordat în cadrul acestei măsuri poate fi de 100% din
totalul cheltuielilor eligibile, cu o contribuţie de 78% din SAPARD.
În cadrul acestei măsuri vor putea fi finanţate proiecte a căror
valoare totală este cuprinsă între 10.000 – 20.000.000 EURO.
Planul financiar şi sursele de finanţare sunt prezentate în tabelul de
mai jos.
Tabel 1.14 mii EURO

FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
66,000 35,000 11,667 19,333
4. Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul şi

să menţină peisajul rural
Sumele maxime eligibile pe an se vor calcula pe acea suprafaţă a
exploataţiei la care se aplică acţiuni de agro-mediu.
Tabel 1.15 mii EURO

FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
74,667 56,000 18,667 -
5. Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru

generarea de activităţi multiple şi venituri alternative
În cadrul acestei măsuri vor putea fi finanţate proiecte a căror
valoare totală este cuprinsă între 1.000 – 250.000 EURO.
Tabel 1.16 mil. EURO

FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
200,000 75,000 25,000 100,000
6. Înfiinţarea serviciilor de înlocuire a personalului în fermă şi de

management al fermei
Ajutorul public acordat în cadrul acestei măsuri nu va depăşi
50% din totalul cheltuielilor eligibile.
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
26,667 10,000 3,333 3,334
7. Constituirea grupurilor de producători

Ajutorul va fi determinat pentru fiecare organizaţie de producători pe
baza propriilor vânzări de piaţă anuală, astfel:
• suma pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea
an de 5%, 5%, 4%, 3% şi 2% respectiv din valoarea producţiei
de piaţă până la 200.000 EURO
• suma pentru primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea
an de 2,5%, 2,5%, 2%, 1,5% şi 1,5%, respectiv din valoarea
producţiei de piaţă ce depăşeşte 200.000 EURO.
Mai jos este prezentat planul financiar
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
11,733 8,800 2,933 -
8. Renovarea şi dezvoltarea satelor, protecţia şi conservarea

moştenirii rurale
Proiectele care au ca beneficiari autorităţi publice locale vor fi
finanţate în proporţie de 75% U.E. şi 25% de la bugetul local sau naţional.
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
78,667 59,000 19,667 -
9. Îmbunătăţiri funciare şi reparcelare
Proiectele din cadrul acestei măsuri au ca scop înlăturarea sau
evitarea pagubelor produse agriculturii, altor sectoare economice şi
protejarea mediului înconjurător.
Planul financiar şi sursele de finanţare sunt prezentate în tabelul de
mai jos:
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
93,727 54,652 18,217 20,858
10. Întocmirea şi actualizarea registrelor funciare
Ajutorul public acordat pentru această măsură este de 100% din
totalul cheltuielilor eligibile, din care 75% contribuie U.E.
Tabel 1.21 mii EURO
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
28.000 21.000 7.000 -
11. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale
Ajutorul public acordat pentru această măsură este de 100% din
totalul cheltuielilor eligibile, din care 75% contribuie U.E.
Tabel 1.22 mii EURO
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
33,333 25,000 8,333 0
12. Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale

Ajutoarele publice acordate în cadrul acestei măsuri atunci când
beneficiarii sunt instituţii publice pot să atingă 100% din costul eligibil total.
Acest ajutor este compus în general din sume publice după cum urmează:
25% contribuţie naţională (buget naţional sau local);
75% contribuţie comunitară.
Planul de finanţare al măsurii:
Tabel 1.23 mii EURO
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
208,000 156,000 52,000 0
13. Managementul resurselor de apă (în afară de deţinere) pentru

agricultură
Ajutorul public nu va depăşi 50% din totalul cheltuielilor eligibile.
În cadrul acestei submăsuri, se vor putea finanţa proiecte a căror valoare
este cuprinsă între 10.000 – 500.000 EURO.
Tabel 1.24 mii EURO
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
170,270 90,000 30,000 50,270
14. Silvicultura
Ajutorul acordat în cadrul acestei măsuri este următorul:
¾ de interes public – 75% din costul proiectului este contribuţie
U.E.;
– 25% din costul proiectului este suportat de
comunitatea locală.
¾ în interes privat – 50% contribuţie privată;
– 50% contribuţie publică,
din care: - 75% contribuţiei U.E.
- 25% buget naţional
FONDURI PUBLICE
FONDURI
TOTAL BUGET
SAPARD PRIVATE
NAŢIONAL
272,000 102,000 34,000 136,000
15. Asistenţă tehnică pentru implementarea programului

În baza Reglementării (CE) nr. 1268/1999 o sumă egală cu 2% din
valoarea cofinanţării din partea Comisiei Europene poate fi destinată
finanţării măsurilor luate din iniţiativa Comisiei pentru studiile preliminare,
vizibile de experienţă, evaluări şi controale. Această sumă reprezintă ajutor
public finanţat 100% din contribuţia U.E.
Toate aceste finanţări defalcate pe măsuri vor duce la realizarea unui
sector agricol competitiv care urmăreşte să păstreze nivelul veniturilor
fermierilor astfel încât stabilitatea lor să fie asigurată prin diferite
instrumente comunitare organizaţiile comune ale pieţei şi plăţile
compensatoare directe. Practicarea unor tehnici de producţie care protejează
mediu şi care pot asigura produse de calitate de standarde europene – toate
acestea vor duce la formarea unor exploataţii agricole durabile.
Costurile realizării unor exploataţii durabile, eficiente sunt
substanţiale, o parte din ele sunt expuse în tabelul 1.268.
1.4.3 Repere esenţiale privind efectele economice,

sociale şi ecologice ale organizării exploataţiilor agricole
pe baza unei dezvoltări durabile
În protecţia naturii şi a mediului ambiant ca şi în asigurarea

securităţii alimentare a populaţiei, agricultorul poartă o mare
responsabilitate. Se ia tot mai mult cunoştinţă de faptul că modul de
gestiune economică – încă predominant intensivă şi, de aceea, tot mai
performantă a agriculturii convenţionale nu poate fi adecvată acestei
responsabilităţi.
Pagubele produse de agricultura intensivă nu sunt reflectate în
preţurile produselor agricole, ci ele sunt potenţate de către natură şi
suportate şi plătite de către societate (de exemplu, dezinfectarea apelor
freatice implică costuri ridicate pentru aprovizionarea cu apă potabilă).
Dacă agricultorii îşi vor organiza exploataţiile agricole pe baza unei
dezvoltării durabile, problema mediului înconjurător va deveni o
componentă majoră a dezbaterii sociale.
8
Prelucrări după următorul site: www.//moaf.anamob.ro; 2000, Programul naţional pentru
agricultură şi dezvoltare rurală.
Tabel 1.26
Sursa: Programul naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală

Supunerea progresivă a tuturor agricultorilor, constrângerilor

derivând din politicile de protejare a mediului, este cu atât mai puţin
verosimilă cu cât este vorba, despre lupta contra poluării cumulate, dacă nu,
contra poluării locale. Pânzele freatice, apele costale receptate de râuri şi
fluvii, atmosferele mijlocii şi înalte sunt ansambluri vaste mai mult sau mai
puţin dificil de delimitat, ba chiar fără limite şi care se integrează în sisteme
de flux mai mult sau mai puţin cunoscute. Se caută deci, să se acţioneze
asupra tuturor surselor de poluare. Din păcate, caracteristica principală a
agriculturii şi creşterii animalelor este că acţionează asupra marilor
suprafeţe şi într-un mod difuz.
Necesitatea de a supune agricultorii (sau o parte din ei dintr-o
anumită zonă) aceloraşi reguli, induce dimensiunea eminamente politică a
problemei mediului. Este o reglementare şi aceasta presupune intervenţia
„forţei publice“ care are legitimitatea pentru a impune o regulă colectivă.
Caracterul politic al acestei intervenţii este cu atât mai vizibil cu cât se face
în numele interesului general al umanităţii. Necesitatea adoptării unor
asemenea reglementări este cu atât mai mare deoarece spaţiul poluator nu
este neapărat spaţiul poluat şi de aceea trebuie aplicat principiul „poluatorul
plăteşte“. Aici se pune problema nivelurilor teritoriale la care trebuie să se
conceapă politica şi să se ia decizii. Cum este vorba de a impune
constrângeri şi taxe şi de a suporta costurile sociale, mediul înconjurător este
şi va continua să devină un obiect major al conflictelor şi negocierilor între
colectivităţile teritoriale şi stat şi între diferitele organisme internaţionale.
Pentru a convinge fermierii să practice o agricultură durabilă este
nevoie în primul rând de sprijin financiar, dar în acelaşi timp, pe ei îi
interesează venitul pe care îl vor obţine şi statutul lor în societate, dacă
acestea se vor îmbunătăţii nu vor mai fi nevoie de constrângeri.
Efectele economice, sociale şi ecologice ale organizării exploataţiilor
agricole sunt numeroase atât la nivel macroeconomic cât şi microeconomic.
Iată principalele efecte:
1. Efectul practicării agriculturii durabile la nivel macroeconomic
este asigurarea securităţii alimentare a populaţiei. Datorită stării actuale în
care se află agricultura noastră, problema nu se pune din punct de vedere al
excedentelor şi să se recurgă la scoaterea unor terenuri din folosinţa agricolă
pentru a putea stopa supraproducţia. În România se pune problema utilizării
tuturor terenurilor agricole, cultivarea şi întreţinerea acestora cu ajutorul
unor tehnologii adecvate cum sunt cele ale agriculturii durabile.
2. Un efect la fel de important este asigurarea sănătăţii oamenilor.

Prin practicarea agriculturii durabile se reduc cantităţile de produse
fitosanitare, prin urmare acestea se găsesc în produsele agricole într-un
procent care nu afectează sănătatea.
3. Formarea şi dezvoltarea unor exploataţii agricole durabile vor
duce la creşterea veniturilor agricultorilor şi nu în ultimul rând la o
îmbunătăţire a calităţii vieţii în mediul rural.
4. Creşterea calităţii produselor agricole de origine vegetală şi
animală, ca urmare a controlului strict al utilizării fungicidelor şi
îngrăşămintelor chimice.
5. Ca urmare a practicării agriculturii durabile şi implicit al
investiţiilor făcute şi a sprijinului acordat de stat, are loc creşterea numărului
de locuri de muncă create şi menţinute în zonele respective şi în acelaşi
timp, creşterea numărului de tineri stabiliţi în mediul rural.
6. Datorită utilizării unor tehnologii performante va avea loc
reducerea costurilor de producţie.
7. Va avea loc îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului
produselor agricole şi implicit creşterea valorii adăugate pe produs.
8. Dezvoltarea aptitudinilor şi capacităţilor profesionale ale
producătorilor agricoli şi altor persoane implicate în activităţi agricole.
9. Practicarea unor tehnici de producţie care protejează mediul şi
care pot asigura produse de calitate la standarde europene. Din punct de
vedere ecologic, va avea loc creşterea suprafeţei pe care se aplică practici
agricole corecte şi reducerea poluării difuze.
10. Ca urmare a organizării exploataţiilor agricole pe baza unei
dezvoltări durabile la nivel macroeconomic, va avea loc dezvoltarea şi
îmbunătăţirea infrastructurii conexată însă cu cerinţele dezvoltării
agriculturii.
Acestea sunt principalele efecte ale practicării agriculturii durabile.
Totuşi, există o dilemă în ceea ce priveşte implicaţiile. Populaţia va trebui să
fie bine informată pentru a o determina să participe la cheltuielile pe care le
implică practicarea şi dezvoltarea unei agriculturi durabile şi indirect la
cheltuielile care se vor reflecta în preţurile produselor agricole şi alimentare.
Agricultorii dacă vor produce durabil şi ecologic vor obţine o
producţie mai mică, iar atunci ei vor trebui să-şi recupereze cheltuielile şi
producţia nerealizată prin preţ. Problema se pune dacă populaţia României
este capabilă să suporte aceste preţuri mai mari.
Un lucru îl ştim sigur, dacă vom practica agricultura durabilă două

cerinţe macroeconomice importante se vor îndeplini: asigurarea sănătăţii
mediului natural, cât şi a populaţiei.
1.5 Sistemul de indicatori utilizaţi în planificarea, evidenţa

şi analiza dezvoltării durabile a exploataţiilor agricole
1.5.1 Măsurarea dezvoltării durabile – sistemul de indicatori
La Conferinţa de la Rio de Janeiro s-a discutat pentru prima oară

modul în care se măsoară progresul pentru a atinge o dezvoltare durabilă.
Astfel, în 1996, a fost alcătuit de către ONU un cadru de lucru şi
metodologii cu 134 de indicatori, testat în prezent de 16 ţări.9
Până în 1999, peste 30 de ţări au declarat că au stabilit propriile lor
programe cu indicatori şi au folosit curent în deciziile lor câţiva din
indicatorii Comisiei ONU pentru o dezvoltare durabilă.10
Sistemul de indicatori ai Naţiunilor Unite a apărut din nevoia de a
coordona aspectele economice, sociale, demografice şi ecologice în măsură
să asigure durabilitatea.
Pentru a putea evalua riscurile împrumuturilor efectuate în întreaga
lume, Banca Mondială a dezvoltat un sistem de criterii, cu indicatori
corespunzători, care definesc în ansamblu, stadiul dezvoltării unei ţări.
Aceşti indicatori corespunzători sunt reprezentanţi de: populaţie (număr,
ritm de creştere, natalitate, mortalitate, speranţa de viaţă, alfabetizare);
indicatori economici (PIB); indicatori de mediu (consumul de
energie/locuitor, consumul de apă/ an; gradul de împădurire al ţării).
1. Produsul Intern Brut (PIB)
Pe plan mondial Produsul Intern Brut (PIB) reprezintă cel mai larg
utilizat indicator de măsurare a performanţelor economico-sociale. Măsură a
producţiei totale de bunuri şi servicii dintr-o economie, PIB constituie
criteriul de ierarhizare a ţărilor în bogate şi sărace.
O privire mai atentă asupra sistemului de calcul folosit pentru
determinarea PIB evidenţiază lacune majore în capacitatea acestuia de a
evalua progresul pe termen lung. Referitor la aceste neajunsuri, încă
9
Eart Summit 5, New York, 23 June, 1997.
10
Marion Cheatle, Global Environment Outlook 2000, London, Geo-2000, UNEP,
Earthscan publications, Ltd 1999.
din 1966 Bertrand de Jouvenal atrage atenţia asupra limitelor de determinare

a nivelului PIB. În opinia sa prin „contabilitatea naţională care se foloseşte
pentru a măsura creşterea economică în ţările industrializate nu se măsoară
în realitate decât ceea ce se plăteşte efectiv pe piaţă în timp ce ceea ce nu se
plăteşte pe piaţă nu se măsoară“.11
Contabilitatea naţională este constituită din conturi de venituri care,
odată încheiate oferă cifra PIB şi conturi de capital, care urmăresc
modificările din avuţie.
Pe măsură ce aparatul tehnic de producţie se deteriorează, „ceva“
scade din costurile de capital pentru a reflecta deprecierea lor valorică.
Totuşi o astfel de operaţie economică nu ia în considerare toate bunurile
cum ar fi de pildă pădurile, solul, aerul, denumite generic libere. Avuţia
naturală de orice fel este decimată fără ca o evidenţă a acestor pierderi să
apară în conturile naţionale. De exemplu, când copacii sunt tăiaţi şi vânduţi
pentru cherestea, rezultatele sunt contabilizate ca venituri ce sunt adăugate
astfel la PIB. Dar nu se înregistrează nici un debit pentru deteriorarea
pădurii, un activ care, dacă ar fi bine administrat ar oferi venituri mult timp
de acum înainte.
Acest lucru a fost remarcat de economistul Robert Repetto de la
Institutul Resurselor Globale, „această nereuşită de a distinge diferenţa
dintre distrugerea dotărilor naturale şi generarea de venituri face din PIB un
far fals ce poate atrage exact în stânci pe cei care navighează prin
preajmă“.12
În pericol de a ajunge la „fundul sacului“ sunt ţările în curs de
dezvoltare ale căror economii rămân strâns legate de resursele naturale
primare – combustibilii, lemnul, mineralele şi culturile agricole. Bolivia,
Columbia, Etiopia, Ghana, Indonezia, Kenya şi Nigeria se găsesc printre
ţările care depind de produsele primare în proporţie de peste 75% din
exporturile lor.13
Nigeria este un exemplu de ţară care a cheltuit excesiv din mediul
său natural. Situată în trecut printre cei mai mari exportatori de lemn
tropical, transporturile de cherestea ale ţării au scăzut dramatic după mulţi
ani de tăiere excesivă a pădurilor. În 1988, Nigeria a câştigat doar
6 milioane de dolari din exporturile forestiere în timp ce cheltuia
100 milioane de dolari pentru produse forestiere din import. În timpul
perioadei de tăiere rapidă, conturile Nigeriei nu au prevenit asupra
11
Bertrand de Jouvenal, Progresul în om, Bucureşti, Editura Politică, 1983.
12
Saving Our Planet, UNE, 1996.
13
Time, 23 July, 2001.
declinului iminent. Aceasta demonstrează faptul că o ţară se poate îndrepta

spre faliment ecologic şi totuşi să înregistreze o creştere a PIB.14
Concluzia care se desprinde ilustrează faptul că în prezent
contabilitatea naţională oferă doar posibilitatea aprecierii nivelelor şi
evoluţiei economice a unei ţări numai prin prisma parametrilor
macroeconomici (venituri, consum, investiţii), neputând să releve şi
domeniile în plan ambiental. În deosebi nu înregistrează deprecierea
cantitativă şi calitativă a patrimoniului natural naţional, nu surprinde corect
costurile suportate de consum, generate de deteriorarea calităţii mediului
natural. De aceea se extinde tot mai mult opinia potrivit căreia aceste limite
vizibile ale contabilităţii naţionale justifică necesitatea completării
calculelor economice cu cele ambientale şi care să fie preluate de
construirea unei contabilităţi de mediu naţională. Ar urma ca această
contabilitate de mediu naţională să evidenţieze cheltuielile ambientale
defensive, evaluarea capitalului natural şi a deprecierii resurselor naturale
care intră în circuitul pieţei, aprecierea bănească a tuturor rapoartelor dintre
economic şi ecologic.15
Renta durabilă este un indicator fundamental al progresului
economic şi social. Specialiştii afirmă că sensul calcului rentei este acela de
a oferi persoanelor o idee despre ceea ce pot consuma fără a sărăci. Această
afirmaţie este valabilă şi pe plan naţional, astfel că renta reală reprezintă
cantitatea maximă pe care o ţară poate să o consume fără a-şi periclita
activele pe viitor. Conceptul de „rentă“ este deci de la sine înţeles durabil
fiindcă include beneficiile actuale şi schimburile activelor (câştigul de
capital echivalează cu o creştere a rentei şi pierderile de capital echivalează
cu o reducere a rentei).16
Renta durabilă ar putea fi definită şi cuantificată sub o formă mai
realistă din punct de vedere ambiental, dacă s-ar realiza trei tipuri de
corecţii:
• includerea în calculul PIB a mărimii valorii deprecierii
capitalului natural şi cultural ca urmare a acţiunii omului;
• includerea degradării mediului în cheltuieli de prevenire pentru a
controla contaminarea mediului şi a face faţă cheltuielilor de
compensaţie (boli, epurare);
14
Marion Cheatle, Global Environment Outlook 2000, London, Geo – 2000, UNEP,
Earthscan Publications Ltd, 1999.
15
Florina Bran, Ildiko Ioan, Ecosfera şi politici ecologice, Bucureşti, ASE, 2001.
16
Turner R.K., Sustenaible Environment Economics and Management: Principles and
Practice, London, Belhaven, 1993.
•includerea degradării mediului în urma presiunii permanente sau

a celei reziduale.
Prima corecţie amintită realizează cuantificarea rentei viitoare, ceea
ce este sinonim cu direcţionarea spre o dezvoltare durabilă. În ceea ce
priveşte următoarele două corecţii trebuie avut în vedere că dacă se include
costurile ambientale şi se contabilizează adecvat se măsoară cu o mare
precizie bunăstarea prezentă. Oricum ar fi, a obţine o corectare adecvată a
PIB în termeni ambientali este numai în demers raţional în direcţia
dezvoltării şi realizării bunăstării durabile.
Această abordare care valorizează în primul rând activele de mediu,
presupune considerarea rentei ca fiind estimarea a două tipuri de PIN:
PIN(1) = PIB – Deprecierea capitalului creat de om (capital tehnic)
PIN(2) = PIN(1) – Deprecierea capitalului natural
Este de asemenea avut în vedere şi un al treilea tip de PIB ajustat
prin degradarea mediului ca urmare a proceselor de producţie şi consum
(incluzând deducerile aferente cheltuielilor de protecţie a mediului natural).
Fundamentul acestui mod de gândire este consideraţia că un astfel de
PIB este necesar atâta timp cât societatea realizează cheltuieli de apărare
– prevenire împotriva anumitor efecte negative ale poluării. Poate apărea o
controversă asupra modului cum trebuie făcut şi ce trebuie inclus în
deducerea acestor cheltuieli. Apare deci un al treilea PIN, determinat prin
deducerea cheltuielilor de producţie, adică:
PIN(3) = PIN(2) – Cheltuieli împotriva poluării
Pe lângă faptul că oferă informaţii despre deprecierea capitalului
natural, costurile degradării incluse în PIB pot oferi informaţii mai precise
privind funcţionarea sistemului economic. O relevanţă deosebită o are
modul cum sunt tratate cheltuielile de prevenire şi alte costuri sociale
derivate din procesele inadecvate de producţie şi consum.
S-a ajuns la concluzia că există cinci categorii de costuri:
• costuri externe ale procesului de creştere economică generală a
producţiei şi consumului:
¾ cheltuieli de protecţia mediului;
¾ cheltuieli de compensare pentru pagubele cauzate de poluare;
• costuri externe ale concentraţiei spaţiale, centralizare a producţiei
şi urbanizării asociate;
• costuri împotriva măririi riscului şi nesiguranţei sistemului
industrial;
• alte costuri derivate ale transportului (accidente de maşini,
congestionare);
• cheltuieli derivate din modelele de consum şi practică urbană, ca

şi condiţiile deficitare de muncă.17
Pentru a obţine un PIN „verde“ ar trebui scăzut din PIB următoarele
costuri:
• costul măsurilor de protecţie a mediului din sectorul public şi din
unităţile private (în măsura în care se consideră cheltuieli finale);
• efectele ambientale ale sănătăţii şi alte aspecte ale capitalului
uman;
• costul ambiental al activităţilor de consum din sectorul public şi
unităţile private;
• pagubele ambientale cauzate de bunuri de capital reziduale;
• efectele ambientale negative cauzate unei ţări de activităţile de
producţie ale acestei ţări.18
O problemă discutabilă care rezultă din aceste considerente ar fi dacă
cheltuielile finale realizate de sectorul public şi gospodăriri sunt unicele care
trebuie deduse, în timp ce cheltuielile de prevenire a poluării realizate de
întreprinderi nu, dat fiind că sunt cheltuieli intermediare.
Indicatorii dezvoltării durabile trebuie să ia în consideraţie, în
principal, integritatea elementelor şi structurilor ambientale ca şi diversitatea
de specii şi ecosisteme. Unii autori19 consideră că o cuantificare primară a
dezvoltării durabile trebuie să includă:
◘ indicatori care să semnaleze presiunea societăţii asupra mediului
ambiant (contaminarea, utilizarea resurselor);
◘ indicatori ai stării mediului ambiant (biodiversitate, integritate
ecologică).
2. Indicatori ai Dezvoltării Umane Durabile
Măsurarea progresului economic şi social, în viziunea dezvoltării
umane-durabile, presupune un alt set de criterii şi indicatori care să ţină
seama de faptul că PNB/locuitor nu va mai putea exprima singur bunăstarea
umană, deoarece „piaţa apreciază numai eficienţa, ea nu are organe pentru a
auzi, a simţi şi a mirosi, nici justeţea, nici viabilitatea“.20
17
Jeremy C. R., Boss S., Clayton B. D., Prescott-Allen R., Strategies for National
Sustainable Development, A. Handbook for their Planning and Implementation
Earthscan Publications LTD London, 1995.
18
Pearce D. W., Turner K., The Development of Environmental Indicators, Report to U.K.
Department of the Environment, April, 1999.
19
Panayoton Th., Economics, Environment and Development, Development Discussion
Paper No. 259, Cambridge, Harvard Institute for International Development, 1988.
20
Herman Daly, Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 1989-1990, coord. Lester R,
Brown, Editura Tehnică, 1992.
Această situaţie contradictorie cu privire la evoluţia lumii în care

trăim ridică problema unei noi modalităţi de măsurare a progresului. Avem
în vedere Indicele dezvoltării umane (Human Development index HDI),
propus de Organizaţia Naţiunilor Unite, Indicele de prosperitate
economică viabilă (Index of Sustenable Economic Welfare – ISEW),
propus de Herman Doly şi teologul John Cobb, ca şi Consumul de cereale
pe cap de locuitor.
Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a
progresului, nu spune nimic despre dezvoltarea mediului ambiant. Ca
urmare, el poate cunoaşte o îmbunătăţire, pe termen lung, când de fapt se
înregistrează o înrăutăţire a condiţiilor de mediu natural. ISEW se consideră
a fi cel mai cuprinzător indicator al nivelului de trai la ora actuală, deoarece
el măsoară atât consumul mediu, cât şi distribuţia degradării mediului
ambiant. Folosirea acestui indicator presupune informaţii cât mai exacte şi
cuprinzătoare cu privire la calitatea mediului natural.
Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru
nivelul de trai în ţările cu venituri mici, deoarece producţia de cereale este
un barometru mai sensibil la degradarea mediului natural decât este venitul.
Potrivit autorilor Raportului cu privire la dezvoltarea umană,
elaborat sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)
există trei indicatori cu ajutorul cărora se poate măsura în termeni „umani“
performanţele sintetice ale dezvoltării.
• Primul indicator folosit este speranţa medie de viaţă la naştere,
care sintetizează influenţa conjugată a numeroşi factori asupra
vieţii, cum sunt evoluţia stării de sănătate a individului,
alimentaţia, asigurarea condiţiilor de locuit şi sanitare etc.
• Al doilea indicator folosit este rata de instruire, care reflectă
cuantumul de cunoştinţe de care dispune individul, deprinderile şi
capacitatea sa de a comunica şi de a participa la activităţile
economice şi sociale. Expresia corectă a ratei de instruire se
măsoară cu ajutorul datelor privind proporţia adulţilor ştiutori de
carte, a celor care urmează efectiv învăţământul de toate gradele.
• Al treilea indicator folosit este produsul intern brut pe locuitor,
calculat în termeni comparabili, ce exprimă mărimea medie a
resurselor la care indivizii au acces pentru a satisface nevoile
unui trai decent.
Cei trei indicatori sunt folosiţi pentru calculul unui indicator agregat
intitulat indicatorul dezvoltării umane – IDU.
Dintre lipsurile cele mai importante ale acestui indicator, fac parte
omiterea aspectelor legate de drepturile omului şi absenţa referinţelor clare
la mediul înconjurător.
Pentru a urmări modul în care se realizează exigenţele economiei
umane în fiecare ţară şi în ce raport se află aceasta faţă de cele mai bune
realizări din lume, propunem să se calculeze indicatorul global al
dezvoltării economiei umane (IGDEU).
În construirea acestui indicator trebuie să se ţină seama de:
3 elucidarea efectelor de natură umană, care trebuie să se obţină în
fiecare domeniu de activitate economico-socială;
3 folosirea indicatorilor adecvaţi care să exprime aceste efecte şi
care să asigure recuperarea lor în timp şi spaţiu pe plan intern şi
internaţional;
3 aprecierea corectă şi corespunzătoare a domeniilor de activitate
pe baza informaţiilor reale cu privire la efectele economico-
sociale stabilite;
3 posibilităţile de agregare a indicatorilor parţiali în IGDEU.
În calculul IGDEU sun cuprinşi următorii indicatori:
1. Ponderea PNB pe locuitor al ţării respective în PNB pe locuitor
cel mai ridicat din lume:
PNB / Li
× 100 = a
PNB / L max
2. Durata medie de viaţă din ţara respectivă raportată la cea mai
bună realizare din lume:
DMVi
× 100 = b
DMV max
3. Rata şomajului cea mai scăzută din lume raportată la rata
şomajului din ţara respectivă:
Rs min
× 100 = c
Rsi
4. Raportul dintre gradul de poluare admis, pe forme de poluare pe
plan mondial, ca nivel optim şi gradul de poluare înregistrat în ţara
respectivă:
GP min
× 100 = d
GPi
5. Raportul dintre numărul de locuitori ce revin la un medic, cu cel
mai mic nivel din lume şi cel din ţara respectivă:
NLM min
× 100 = e
NLMi
6. Raportul dintre ponderea suprafeţelor agricole afectate de diverşi

factori limitatori ai capacităţii productive în totalul suprafeţelor agricole în
ţara cu cea mai bună realizare şi aceeaşi pondere în ţara respectivă:
YSAA min
× 100 = f
YSAAi
7. Raportul dintre ponderea suprafeţelor pădurilor afectate de
diverşi poluanţi în totalul suprafeţelor pădurilor, în ţara cu cele mai bune
rezultate şi aceeaşi pondere în ţara respectivă:
YSAA min
× 100 = g
YSAPAi
8. Raportul dintre cheltuielile totale cu protecţia mediului pe
locuitor în ţara respectivă şi nivelul cel mai mare al aceluiaşi indicator în
lume:
CPM / Li
× 100 = h
CPm / L max
9. Raportul dintre numărul de copii născuţi vii la 1000 femei în ţara
respectivă şi acelaşi indicator cu cel mai bun nivel în lume:
CNV / 100Fi
× 100 = i
CNV / 100F max
10. Raportul dintre numărul celor decedaţi sub un an, la 100 născuţi
vii în ţară cu cele mai bune realizări şi nivelul aceluiaşi indicator în ţara
respectivă:
D1an / 100 N − V min
× 100 = j
D1an / 100 N − Vi
11. Raportul dintre consumul alimentar exprimat în calorii şi factori
nutritivi, în medie zilnic pe locuitor în ţara respectivă şi acelaşi indicator în
ţara cu cele mai bune realizări din lume:
CA / Li
× 100 = k
CA / L max
12. Raportul dintre gradul de înzestrare a populaţiei cu bunuri de
folosinţă îndelungată la 1000 locuitori în ţara respectivă şi acelaşi indicator
în ţara cu cele mai bune realizări din lume:
GIBFI / 1000 loc.
× 100 = l
GIBFI / 1000 loc. max
13. Raportul dintre numărul de studenţi la 1000 locuitori în ţara

respectivă şi acelaşi indicator în ţara cu cel mai dezvoltat învăţământ
superior:
S / 10.000 loc.i
× 100 = m
S / 100.000 loc. max
Pe baza indicatorilor parţiali se poate aprecia indicatorul global al
dezvoltării economiei umane
IGDEV =
(a + b + c + d + e + f + g + h + i + j + k + l + m ) = x
13
Aceasta înseamnă că faţă de cea mai bună dezvoltare a economiei
umane din lume, ţara respectivă are un indicator global de apreciere
echivalent cu o valoare „x“. În raport de mărimea acestui indicator se poate
realiza o ierarhie a ţărilor lumii, pe baza căreia pot fi delimitate diferite zone
ale dezvoltării umane. Fără să înlocuiască IDU, IGDEU apreciem că
surprinde mai bine complexitatea efectelor de natură umană pe care trebuie
să le urmărim.21
Dezvoltarea durabilă trebuie să ia în considerare şi aspectele sociale.
Nivelul şi dimensiunea integrării economico-ecologice în contextul
dezvoltării umane durabile trebuie să se realizeze şi la scară naţională,
măsurabile prin indicele bunăstării economice durabile (IBED).
Economistul Herman Doly şi teologul John Coob au propus IBED,
încercând să nu cuantifice bunăstarea umană în general, ci concentrându-se
asupra măsurii în care economia contribuie la bunăstare.
Studiile lor se referă la cuantificarea contribuţiei consumului, la
includerea pagubelor de mediu şi a degradării resurselor naturale, inclusiv a
efectelor ecologice pe termen lung.22
Contribuţiile majore ale IBED privesc modificarea evaluării PIB cu
scopul de a surprinde economia nereflectată pe piaţă (munca în gospodărie)
şi insistând asupra consumului personal corectat cu cheltuielile
guvernamentale, modul de tratare a externalităţilor de mediu, resursele
naturale şi bunurile biosferei.
IBED utilizat pentru S.U.A. (între anii 1951 şi 1987), a fost calculat
ca sumă a următoarelor aspecte indicate cu sens pozitiv sau negativ, după
caz:23
Π consum personal;
21
Economie (manual, ASE), Bucureşti, Editura Economică, 2000.
22
Pearce D. W., Markandya A., Barbier E.B., Green Economy, London, Earthscan, 1989.
23
Panayoton Th., Economics, Environment and Development; Development Discussion
Paper No. 259 Cambridge, Harvard Institute for International Development, 1988.
Π inegalităţii distributive;
Π consum personal ponderat.
(+) Munca şi servicii gospodăreşti
(+) Servicii de producţie. Consum durabil
(+) Servicii de infrastructură publică
(+) Cheltuieli publice pentru sănătate şi educaţie
(–) Cheltuieli pentru bunuri de consum durabil
(–) Cheltuieli private de apărare pentru sănătate şi educaţie
(–) Costuri pentru deplasare la locul de muncă
(–) Costuri de control statistic
(–) Costuri cauzate de accidente automobilistice
(–) Contaminarea apei
(–) Contaminarea aerului
(–) Poluarea fonică
(–) Pierderi de zone umede
(–) Pierderi de terenuri cultivate
(–) Epuizarea resurselor neregenerabile
(–) Pagube de mediu pe termen lung
(–) Costurile deteriorării stratului de ozon
(–) Creşterea netă de capital
(–) Schimburile de poziţie în plan internaţional
3. Indicatori de mediu
Indicatori de mediu sunt consideraţi pe domenii specifice: rezerve şi

stocuri de capital; fluxuri de surse şi depozite de deşeuri, biodiversitate,
integritatea ecosistemelor, capacitatea de asimilare a ecosistemelor,
variaţiile globale ale ecosistemului.
Ca exemple de indicatori se pot enumera:
¾ utilizare de resurse neregenerabile (dimensiune: procent de
rezerve probabil de a fi pierdute într-un anumit interval de timp
sau spaţiu; mărime: diminuare a utilizării/rezerve probabile);
¾ utilizare a resurselor regenerabile (dimensiune: procentaj din
stocul total adăugat sau pierdut/arie sau timp determinat;
mărime: creşterea stocului, utilizări-pierderi/stocul total);
¾ specii vii (dimensiune: număr sau procentaj de specii pierdute în
spaţiu sau timp determinat; mărimea: relaţia specii originale şi
noi specii ce pot dispărea);
¾ încălzirea globală (dimensiune: 0C adăugate într-un spaţiu sau

timp determinat, mărime: cantitate combinată de gaze cu efect
de seră absorbite).24
Ultimele cercetări25 în domeniu, disting în structura cadrului de
referinţă trei grupuri de indicatori de mediu:
• primul grup este orientat spre cauzele care generează aceste
probleme (fluxuri de emisii, utilizarea de resurse naturale);
• al doilea grup doreşte să relaţioneze calitatea mediului cu efectul
acţiunii umane (indicatori de „efect“, „calitate“, „stare“);
• al treilea grup încearcă să cuantifice reacţia societăţii la
îmbunătăţirea mediului (indicatori de „reacţie“).
OCDE a denumit aceşti indicatori: de presiune, de stare şi de reacţie,
considerându-i într-un context dinamic definit de relaţia cauză-efect.
Activităţile umane exercită anumite presiuni asupra mediului şi influenţează
cantitatea şi calitatea serviciilor şi bunurilor disponibile. Societatea răspunde
la aceste schimbări prin politici sectoriale, economice şi de mediu. În final,
cercul se închide cu noi informaţii şi percepţii asupra acţiunilor umane.
Un rol important îl au şi indicatorii pentru aprecierea
biodiversităţii. Biodiversitatea este variabilitatea dintre organismele vii
provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele
ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul
speciilor, dintre specii şi ecosisteme.
Indicele de biodiversitate este raportul dintre numărul total de
specii şi numărul de indivizi dintr-o biocenoză.
Studiul cantitativ al diversităţii specifice se poate face cu ajutorul
indicilor de biodiversitate a căror formulare este mai mult sau mai puţin
complexă.
Prima condiţie este aceea de a se lua în calcul numai densitatea
specifică. Indicele cel mai simplu, denumit „varietate specifică“, apreciază
numărul de specii observate într-o populaţie, pe unitatea de suprafaţă.
Acesta nu poate fi utilizat în scopuri comparative decât în cazul în
care este calculat pe eşantioane de „volum“ apropiate sau identice.
Alţi indici de diversitate specifică exprimă „varietatea specifică“
printr-un simplu raport între densitatea specifică (S) şi numărul total de
indivizi (N).
24
Knik O, Jansen H., Opschoor J., Valuing the Environment, London, Earthscan
Publications, 1991.
25
OCDE Environment and Economic: A survey of OECD, Paris, 1997.
Se poate da ca exemplu indicele lui Meinhinick:

S
d=
N
şi cel al lui Sorenson:
S −1
d=
log N
Totuşi, în ciuda unei relative utilităţi, astfel de indicii nu sunt total

satisfăcători deoarece nu ţin seama de densitatea relativă a fiecărei specii,
aceasta constituind a doua dimensiune fundamentală a diversităţii, denumită
„echitabilitate“.
Un loc important în indicatorii de mediu îl au şi aceia care reflectă
sănătatea populaţiei.
Din punct de vedere al protecţiei mediului, sănătatea populaţiei,
privită ca o componentă a mediului, poate fi apreciată prin diferiţi indicatori.
Nefiind abordate cercetări de specialitate pe această direcţie, se poate
apela la indicatori generali precum cei menţionaţi în Anuarul Statistic al
României:
¾ număr de paturi de asistenţă medicală şi profilactică;
¾ număr de paturi de asistenţă medicală în spitale;
¾ număr de medici;
¾ numărul personalului sanitar mediu;
¾ numărul internaţilor în spitale;
¾ numărul de născuţi vii în unităţi de ocrotire a sănătăţii;
¾ asistenţa medicală de urgenţă;
¾ activitatea de recoltare şi conservare a sângelui.
Poate într-o mai strânsă corelaţie cu starea de calitate a celorlalţi
factori de mediu, pot fi menţionaţi;
◘ speranţa de viaţă la întreaga populaţie;
◘ speranţa de viaţă pentru populaţia de peste 60 de ani;
◘ riscul de mortalitate la adulţi;
◘ boli profesionale etc.
Având în vedere problematica sănătăţii populaţiei, reglementările au

un caracter de recomandări de măsuri de protecţie. Astfel, Ordinul nr.
921/22/06/1994 al Ministerului Sănătăţii recomandă ca distanţele minime de
protecţie sanitară între zonele protejate şi o serie de unităţi care produc
disconfort şi unele riscuri sanitare (unităţi zootehnice, unităţi de salubritate
etc.) să se stabilească astfel încât să se asigure condiţiile de protecţie
a populaţiei împotriva zgomotului, vibraţiilor, mirosului, vectorilor şi

poluării apelor, aerului şi solului. Acestea sunt:
◙ Ferme de cabaline 100 m

◙ Ferme de îngrăşătorii de taurine până la 500 capete 200 m
◙ Ferme şi îngrăşătorii de taurine peste 500 de capete 500 m
◙ Ferme de păsări până la 5.000 capete 500 m
◙ Ferme de păsări cu peste 5.000 de capete şi complexe
avicole industriale
◙ Ferme de ovine 1.000 m
◙ Ferme de porci până la 2.000 de capete 500 m
◙ Ferme de porci între 2.000 şi 10.000 de capete 1.000 m
◙ Complexe de porci cu peste 10.000 de capete 1.500 m
◙ Spitale veterinare 30m
◙ Grajduri de izolare şi carantină pentru animale 100 m
◙ Abatoare, târguri de vite şi baze de recepţie a animalelor 500 m
◙ Depozite pentru colectarea şi păstrarea produselor de
origine animală 300 m
◙ Platforme sau locuri pentru depozitarea gunoiului de
grajd în funcţie de mărimea unităţilor zootehnice
deservite 500 m
◙ Staţii de epurare a apelor reziduale de la fermele de
porcine sub 10.000 de capete 1.000 m
◙ Cimitire de animale, crematorii 200 m
◙ Staţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti 300 m
◙ Staţii de epurare a apelor uzate industriale 200 m
◙ Paturi de uscare a nămolurilor 300 m
◙ Câmpuri de irigare cu ape uzate 300 m
◙ Câmpuri de infiltrare a apelor uzate şi bazine deschise
pentru fermentarea nămolurilor 500 m
◙ Rampe de gunoi 1.000 m
◙ Camere de tratare biotermică a gunoaielor 100 m
◙ Crematorii orăşeneşti de gunoi 1.000 m
◙ Autobazele serviciilor de salubritate26 200 m
Cu ocazia celei de a treia sesiuni, în aprilie 1995, Comisia

Dezvoltării Durabile (CDD) a aprobat programul de lucru asupra
26
Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Gheorghiţa Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului,
Bucureşti, Editura Economică, 2002.
indicatorilor dezvoltării durabile. Programul de lucru a inclus o listă de circa

130 de indicatori organizaţi în lucrarea cadru astfel:
Η Forţe directoare;
Η Stare;
Η Răspuns.
În această lucrare, indicatorii Forţelor directoare reprezintă
activităţile umane, procesele şi tendinţele care influenţează dezvoltarea
durabilă; indicatorii de Stare indică starea dezvoltării durabile, iar indicatorii
de Răspuns indică opţiunile politice şi alte răspunsuri de schimbare în starea
dezvoltării durabile.
Indicatorii sunt destinaţi utilizării la nivel naţional în procesele
decizionale. Nu toţi indicatorii pot fi aplicaţi în toate situaţiile. Ţările vor
alege să utilizeze acei indicatori care sunt relevante pentru priorităţile,
obiectivele generale şi specifice la nivel naţional.
Lista de lucru a indicatorilor dezvoltării durabile.
Scheme metodologice:
¾ Indicatorii pentru aspectele sociale ale dezvoltării durabile:
combaterea sărăciei;
dinamica educaţiei (învăţământului), conştientizării publice
şi pregătirii;
protejarea şi promovarea sănătăţii umane;
promovarea dezvoltării aşezărilor umane durabile.
¾ Indicatorii pentru aspectele economice ale dezvoltării durabile:
cooperarea internaţională în accelerarea dezvoltării durabile
în ţări şi politicile interne implicate;
schimbarea tendinţelor de consum;
resurse şi mecanismele financiare;
transferul tehnologiilor ecologice, cooperarea şi dezvoltarea
capacităţilor.
¾ Indicatorii pentru aspectele de mediu ale dezvoltării durabile
3 apă
² protecţia calităţii şi furnizării resurselor de apă dulce;
² protecţia oceanelor, tuturor tipurilor de mări şi zonele de
litoral.
3 sol
abordarea integrată a planificării şi managementul
resurselor de sol;
managementul ecosistemelor fragile – dezvoltarea
montană durabilă;
promovarea agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale.
3 alte resurse naturale

combaterea defrişării;
conservarea diversităţii biologice;
managementul de mediu al biotehnologiilor.
3 atmosferă
• protecţia atmosferei.
3 deşeuri
² managementul de mediu al deşeurilor solide şi
problemelor de ape uzate;
² managementul de mediu al substanţelor toxice;
² managementul de mediu şi securitatea deşeurilor
radioactive.
¾ Indicatori pentru aspectele instituţionale ale dezvoltării durabile.
integrarea mediului şi a dezvoltării în procesul decizional;
ştiinţa pentru dezvoltare durabilă;
instrumente şi mecanisme legale internaţionale;
informaţii pentru procesul decizional;
întărirea rolului grupurilor majore (implicate).
Urmând decizia CDD şi adoptarea unui plan de implementare de

experţi din diferite organizaţii implicate, a început procesul dezvoltării
schemelor metodologice pentru fiecare indicator. Scopul schemelor
metodologice este de a furniza utilizatorilor naţionali informaţii suficiente
despre concept, semnificaţii, măsurare şi surse de date pentru fiecare
indicator în vederea facilitării colectării şi analizei datelor. Procesul a fost
coordonat de Departamentul Naţiunilor Unite Coordonare Politică şi
Dezvoltare Durabilă (DCPDD), dar se bazează pe lucrările referitoare la
indicatori realizate în câteva organizaţii. Procesul a fost marcat de un
înalt grad de colaborare între un număr mare de organizaţii ale sistemului
Naţiunilor Unite format din organizaţii interguvernamentale şi
non-guvernamentale.
În februarie 1996, Agenţia de Mediu a Japoniei, în cooperare cu
DCPDD, a organizat în Glen Cove (New York) a întrunire a experţilor
guvernamentali pentru a discuta şi evalua schemele metodologice din
punctul de vedere al potenţialilor utilizatori. Acestea au circulat, de
asemenea, şi la diverşi experţi internaţionali.
Organizaţiile responsabile au revizuit schemele metodologice pe
baza observaţiilor şi prima variantă a fost publicată la a patra sesiune a CDD
în aprilie – mai 1996. De atunci, au fost revizuite anumite scheme
metodologice. În unele cazuri, schemele metodologice sunt încă în curs
de elaborare, acestea având menţionate numai numele, o scurtă definire,

unitatea de măsură şi locul în lucrarea cadru.
Lista indicatorilor de lucru pentru dezvoltarea durabilă
(Joke Waller-Hunter)
Categoria: SOCIAL
Combaterea sărăciei
Indicatorii Forţei Directoare (IFD): - rata şomajului
Indicatorii de Stare (IS): - indicele sărăciei pe cap de locuitor
- indicele decalajului sărăciei
- pătratul indicelui de decalaj a sărăciei
- indicele Gini al inegalităţii sărăciei
- raportul mediu între salariile femeilor
şi salariile bărbaţilor
Indicatorii de Răspuns (IR):
Dinamica demografică şi durabilitatea
IFD - rata creşterii populaţiei
- rata netă a migrării
- rata totală a fertilităţii
IS - densitatea populaţiei
IR -
Promovarea educaţiei, conştientizării publice şi a pregătirii
profesionale
IFD - rata schimbării populaţiei cu vârsta şcolară
- raportul înscrierii în învăţământul primar (brut şi net)
- raportul înscrierii în învăţământul liceal (brut şi net)
- rata educaţiei adulţilor
IS - copii care ajung în clasa a V-a în educaţia primară
- durata medie a învăţământului
- diferenţa dintre raporturile de înscriere pe sexe
- numărul de femei la 100 bărbaţi în forţa de muncă
IR - PIB cheltuit pentru educaţie
Protejarea şi promovarea sănătăţii umane
IFD –
IS - instalaţii sanitare de bază – procentul populaţiei cu
instalaţii sanitare adecvate
- accesul la apă potabilă (sigură)
- speranţa de viaţă la naştere
- greutatea adecvată la naştere
- rata mortalităţii infantile
- rata mortalităţii materne
- starea nutriţională a copiilor
IR- imunizarea împotriva bolilor infecţioase ale copilăriei

- ponderea contracepţiei
- promovarea substanţelor potenţial periculoase în
alimente
- cheltuieli naţionale de sănătate destinate asistenţei
medicale locale
- cheltuielile de sănătate totale din PIB
Promovarea dezvoltării aşezărilor umane durabile
IFD - rata creşterii populaţiei urbane
- consumul de combustibili fosili pe cap de locuitor prin
autovehicule
- pierderi economice şi umane datorită dezastrelor
naturale
IS - procentul populaţiei în zone urbane
- suprafaţa şi populaţia aşezărilor umane formale şi
informale
- suprafaţa de locuit pe persoană
- raportul dintre preţurile caselor şi veniturilor
IR - cheltuielile cu infrastructura pe cap de locuitor
Categoria : ECONOMIE
¾ Cooperarea internaţională în accelerarea dezvoltării
durabile în ţări şi politicile interne implicate
IFD - PIB pe cap de locuitor
- investiţiile nete din PIB
- suma exporturilor şi importurilor ca procente din PIB
IS - Produsul intern net ajustat ecologic (Eco-produsul
intern net)
- proporţia bunurilor manufacturate din totalul
exporturilor
IR –
¾ Schimbarea tendinţelor de consum
IFD - consumul anual de energie
- proporţia industriilor cu un consum ridicat de resurse în
valoarea adăugată manufacturată
IS - rezerve minerale certe
- rezerve certe de combustibili fosili
- durata de viaţă (exploatare ) a rezervelor certe de

energie
- intensitatea utilizării materialelor
- proporţia valorii adăugate manufacturate din PIB
- proporţia consumului de resurse de energie regenerabilă
IR -
¾ Resurse şi mecanisme financiare
IFD - transferul resurselor nete/PNB
IS - datornici (debit)/PNB
- servicii debit/export
IR - cheltuieli cu protecţia mediului ca procent din PNB
- suma finanţării noi sau adiţională pentru dezvoltarea
durabilă
- transferul tehnologiilor ecologice, cooperarea şi
dezvoltarea capacităţilor
IFD - importuri de bunuri de capital
- investiţii străine directe
IS - proporţia importurilor de bunuri de capital ecologice
IR - granturi (acorduri) de cooperare tehnică.
Categorie: MEDIU
Protecţia calităţii şi furnizării de resurse de apă dulce
IFD - prelevări anuale din surse de apă de suprafaţă şi
subterane
- consumul intern de apă pe cap de locuitor
IS - rezerve de apă subterane
- concentraţi de bacterii coliforme fecale în apa dulce
- consumul biochimic de oxigen în apele de suprafaţă
(ecosistemele acvatice)
IR - capacitatea de tratare a apelor uzate
- densitatea reţelei hidrografice
Protecţia oceanelor, tuturor tipurilor de mări şi zonele de
litoral
IFD - creşterea populaţiei în zonele de litoral
- deversări de petrol în apele litorale
- scurgeri de azot şi fosfor în apele litorale
IS - producţia maximă durabilă de peşte
- indicele algelor
IR -
Abordarea integrată a planificării şi managementului

resurselor de sol
IFD - schimbarea utilizării terenurilor
IS - schimbări în calitatea terenurilor
IR - descentralizarea managementului resurselor la nivel
local
Managementul ecosistemelor fragile – combaterea
deşertificării şi a secetei
IFD - populaţia trăind sub limitele sărăciei în zonele aride
IS - indicele naţional al cantităţii lunare de precipitaţii
- indicele de satelit al vegetaţiei
- terenuri afectate de deşertificare
IR –
Managementul ecosistemelor fragile – dezvoltarea montană
durabilă
IFD - schimbarea populaţiei în zonele montane
IS - utilizarea durabilă a resurselor naturale în zonele
montane
IR -
Promovarea agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale
IFD - utilizarea pesticidelor agricole
- utilizarea îngrăşămintelor
- proporţia suprafeţei irigate din terenurile arabile
- utilizarea (consumul) de energie în agricultură
IS - terenuri arabile pe cap de locuitor
- suprafeţe afectate de salinizare şi înmlăştinare
secundară
IR - educaţia agricolă
Combaterea defrişării
IFD - intensitatea recoltării lemnului
IS - schimbarea suprafeţei forestiere
IR - proporţia suprafeţei forestiere administrate
- suprafaţa de pădure protejată ca procent din suprafaţa
totală de pădure
Conservarea biodiversităţii
IFD -
IS - specii ameninţate ca procent din totalul de specii native
(autohtone)
IR - suprafaţa protejată ca procent din suprafaţa totală
Managementul de mediu (ecologic) al biotehnologiilor

IFD -
IS -
IR - cheltuielile de cercetare-dezvoltare pentru biotehnologii
- eficienţa de reglementări sau directive naţionale pentru
biosecuritate
Protecţia atmosferei
IFD - emisii de gaze de seră
- emisii de oxizi de sulf
- emisii de oxizi de azot
- consumul de substanţe care afectează stratul de ozon
(ODS)
IS - concentraţia poluanţilor în atmosferă în zonele urbane
IR - cheltuieli cu reducerea poluării aerului
Managementul de mediu al deşeurilor solide şi problemelor
de ape uzate
IFD - generarea de deşeuri solide industriale şi urbane
- deşeuri menajere depozitate pe cap de locuitor
IS -
IR - cheltuieli cu managementul deşeurilor
- reciclarea şi refolosirea deşeurilor
- depozitarea deşeurilor urbane
Managementul de mediu al deşeurilor toxice
IFD -
IS - otrăviri chimice acute
IR - numărul de substanţe interzise şi strict restricţionate
Managementul de mediu al deşeurilor periculoase
IFD - generarea de deşeuri periculoase
- importul şi exportul de deşeuri periculoase
IS - suprafaţa contaminată cu deşeuri periculoase
IR - cheltuieli cu tratarea deşeurilor periculoase
Managementul de mediu şi securitatea deşeurilor
radioactive
IFD - generarea de deşeuri radioactive
IS -
IR -
Categoria: INSTITUŢII
~ Integrarea mediului şi dezvoltării în procesul decizional
IFD -
IS -
IR - strategii de dezvoltare durabilă

- programe integrate de contabilitate economică şi de
mediu
- evaluarea impactului de mediu
- consilii naţionale pentru dezvoltarea durabilă
~ Ştiinţă pentru dezvoltarea durabilă
IFD -
IS - oameni de ştiinţă şi ingineri potenţiali/1 milion de
locuitori
IR - oamenii de ştiinţă şi ingineri angajaţi în dezvoltare/
1 milion de locuitori
- cheltuieli cu cercetarea-dezvoltarea ca procent din PIB
~ Mecanisme naţionale şi cooperare internaţională pentru
dezvoltarea capacităţilor în ţările în curs de dezvoltare
~ Aranjamente instituţionale internaţionale
~ Instrumente şi mecanisme legale internaţionale
IFD -
IS -
IR - ratificarea acordurilor globale
- implementarea acordurilor globale ratificate
~ Informaţii pentru procesul decizional
IFD -
IS - linii telefonice fixe/100 locuitori
IR - programe pentru statistici de mediu naţionale
~ Întărirea rolului grupurilor majore
IFD -
IS -
IR - reprezentarea grupurilor majore în consiliile naţionale
pentru dezvoltare durabilă
- reprezentarea majorităţilor etnice şi a popoarelor
indigene în consiliile naţionale pentru dezvoltarea
durabilă
- contribuţia ONG la dezvoltarea durabilă.
1.5.2 Sistemul de indicatori utilizaţi în planificarea

exploataţiilor agricole
În condiţiile dezvoltării şi diversificării tuturor ramurilor economice

se măreşte interdependenţa dintre ele, produsele finite ale uneia devenind
mijloace de producţie sau materii prime pentru altele. Ritmul accentuat de
dezvoltare a tuturor ramurilor şi în acelaşi timp conştientizarea degradării
mediului şi a sănătăţii umane, a făcut să apară şi cererea pentru produse

agroalimentare sănătoase care să nu conţină reziduuri de pesticide şi să nu
afecteze mediul natural.
Exploataţiile agricole durabile trebuie să acorde o importanţă
deosebită planificării activităţii ţinând cont în primul rând de resursele pe
care le deţin şi nu în ultimul rând, de cererea populaţiei.
Această planificare se va concretiza în planul exploataţiei agricole
durabile care reprezintă un instrument sistemic, unitar, de fundamentare
ştiinţifică a obiectivelor de producţie, de corelare şi folosire optimă a
resurselor, de respectare a diverselor legături obiective, reciproce, între
laturile activităţii de producţie – laturi redate de o serie de indicatori ce
necesită a fi realizaţi într-o anumită perioadă de timp.
Planificarea unităţilor agricole presupune stabilirea unor corelaţii
între eforturile solicitate şi disponibile pentru procesul de producţie viitor, şi
rezultatele la care trebuie să se ajungă.
În planificarea activităţii exploataţiilor agricole durabile vom pleca
de la indicatorii de potenţial.
Indicatorii de potenţial tehnico-economico-financiar
I. Indicatori ai potenţialului tehnico-economic:

¾ ai capacităţii de producţie (fizici, valorici pe utilaje şi
produse);
¾ ai imobilizărilor corporale şi necorporale;
¾ ai activelor circulante (volum, structură);
¾ ai potenţialului uman (număr, structură, vârstă, calificare);
¾ ai capacităţii de cercetare.
II. Indicatori ai potenţialului financiar:

o capitalurile;
o patrimoniul net;
o fondul de rulment;
o lichiditatea generală şi parţială;
o trezoreria;
o autonomia economico-financiară etc.
În planificarea activităţii exploataţiilor agricole durabile se pune

accent în primul rând pe indicatorul „potenţialul productiv al fondului
funciar“. Acest indicator reprezintă capacitatea fondului funciar într-o
perioadă dată de a produce prin exploatarea sa produse vegetale.
Producţia obţinută în urma exploatării fondului funciar variază în

funcţie de anumiţi factori, cum ar fi:
• factori (condiţii) climatici;
• factori ai resurselor umane;
• factori ai resurselor tehnico-materiale;
• factori ai resurselor financiare;
• factori ai organizării producţiei şi a muncii;
• factori ai conducerii întregii activităţi legate de sectorul vegetal.
În funcţie de potenţialul productiv al fondului funciar şi de factorii
care pot fi controlabili se poate planifica şi „randamentul fondului
funciar“, exprimat prin producţia vegetală fizică obţinută în medie pe
unitatea de suprafaţă cultivată, pe culturi.
Aceşti indicatori ne interesează mai mult din punct de vedere
calitativ pentru că în funcţie de calitatea terenului agricol se vor obţine
producţiile atât din punct de vedere cantitativ, dar mai ales, calitativ.
Indicatorul potenţialul productiv al solului poate fi diminuat cu
diferiţi coeficienţi, cum ar fi:
¾ coeficientul de poluare al solului (cu reziduuri industriale:
metale grele, substanţe chimice etc.), calculat ca raport între
terenurile agricole supuse procesului de poluare şi totalul
terenului agricol;
¾ coeficientul de poluare (degradare) naturală a solului (eroziune
hidrică, alunecări, aridizări etc.), calculat ca raport între
terenurile (suprafaţa) agricole supuse degradării şi totalul
terenului agricol.
În ceea ce priveşte potenţialul tehnico-material al exploataţiei
durabile, atunci când se planifică parcul de tractoare şi maşini agricole se va
lua în calcul în analiza stării funcţionale a parcului de tractoare
următorii coeficienţi:
1. coeficientul (gradul) de uzură a tractoarelor;
2. coeficientul (gradul) de poluare a tractoarelor (de poluare a
solului, a atmosferei etc.);
3. coeficientul (gradul) de reînnoire a tractoarelor.
1. Primul coeficient se calculează prin raportarea tractoarelor la
valoarea de intrare (de inventar) a acestora.
2. Se calculează prin raportarea tractoarelor la intrare (care
respectă toţi parametrii tehnici şi ecologici) la starea actuală în care se află
tractoarele (privind noxele toxice).
3. Ca raport între numărul tractoarelor noi, intrate în cursul anului,
şi numărul total de tractoare existent la sfârşitul anului.
În condiţiile actuale în activitatea exploataţiei agricole durabile, un

rol foarte important îl au indicatorii capacităţii de cercetare.
Capacitatea de cercetare a exploataţiei durabile este vitală pentru
însăşi existenţa ei.
După cum s-a văzut, sarcinile ce revin exploataţiilor agricole se
exprimă, în cadrul planului, cu ajutorul unui sistem corelat de indicatori –
mărimi absolute şi relative, care reflectă resursele consumate, efectele
obţinute, respectiv eficienţa variantelor de plan. În acelaşi timp, ei pun în
evidenţă raportul ce se va crea între resursele atrase în circuitul productiv şi
rezultatele ce se scontează.
În funcţie de etapa parcursă în elaborarea planului, de felul
resurselor şi efectelor, după modul lor de exprimare, indicatorii folosiţi pot
fi:
♦ naturali (suprafeţe, cantităţi, număr de animale);
♦ valorici (producţie globală, netă, cheltuieli);
♦ convenţionali (unităţi nutritive, substanţă activă, UVM etc.).
De asemenea, după modul de exprimare a eficienţei economice a
planului, indicatorii folosiţi pot fi clasificaţi în:
¾ calitativi, adică cei care caracterizează gradul de folosire a
tehnicii noi, fără a afecta mediul (ha/tractor, kg îngrăşăminte/ha
etc.);
¾ rezultativi, care se referă la consecinţele procesului de
intensificare durabilă (producţie medie la ha, sau pe animal,
calitatea produselor în unităţi convenţionale STAS sau ecologice
etc.);
¾ sintetici, adică indicatorii de eficienţă propriu-zisă (costuri
unitare, productivitate, rentabilitate etc.);
¾ tehnico-economici (în care, în principal, se includ consumurile
specifice).
În concluzie, şeful exploataţiei agricole durabile (sau managerul ei)
va trebui să planifice următorii indicatori;
• suprafaţa necesară obţinerii producţiei vegetale durabile;
• şeptelul de animale necesar obţinerii producţiei animale în
concordanţă cu celelalte condiţii necesare astfel încât să nu
afecteze mediul;
• necesarul de material biologic din punct de vedere cantitativ şi
calitativ şi alte materii prime;
• suprafaţa necesară obţinerii raţiilor furajere ecologice pentru
şeptelul de animale;
• încărcătura de animale pe ha păşune, astfel încât solul să nu fie

afectat;
• încărcătura de tractoare şi maşini agricole pentru realizarea
lucrărilor la timp fără să polueze şi să taseze solul;
• dozele de îngrăşăminte chimice şi organice la ha, astfel încât să
nu afecteze sănătatea oamenilor şi să nu polueze solul;
• producţia medie la hectar sau pe cap de animal în unităţi
convenţionale STAS sau ecologice;
• calitatea produselor care se vor obţine; în unităţi STAS
convenţional durabile sau ecologice;
• productivitatea muncii;
• cheltuielile de producţie la hectar sau pe cap de animal;
• costul de producţie pe unitatea de produs;
• preţul de vânzare pe unitatea de produs;
• rezultatele financiare lei/ha sau lei/cap de animal.
1.5.3 Sistemul de indicatori utilizaţi în evidenţa şi analiza

exploataţiilor agricole durabile
De multe ori, s-a sesizat limitele calculului economic care are la baza
o viziune unilaterală şi anume, cea strict economică şi deci, care nu ţine
seama de componentele macrosistemului în care se integrează. De aici,
consecinţele negative, care au condus la conflicte grave între dezvoltarea
economică şi mediul înconjurător. De aceea, trebuie să elaborăm o concepţie
a calculului economic, care să aibă în vedere coordonatele fundamentale ale
economicului în conexiune cu celelalte componente ale spaţiului
macroeconomic.
În evidenţa şi analiza exploataţiilor agricole în momentul dat nu se
evidenţiază externalităţile. În mod clar, internalizarea externalităţilor trebuie
evidenţiată pentru ca eficienţa exploataţiei agricole să fie cât mai reală.
Pe lângă modelul clasic de analiză a cheltuielilor trebuie introduse în
cheltuielile de exploatare şi anumite cheltuieli care ţin de „durabilitate“.
Pentru a putea determina eficienţa activităţii agricole trebuie
calculate şi suportate costurile de mediu de către agenţii economici poluatori
sau chiar de agricultori dacă aceştia contribuie direct la poluarea mediului.
Este foarte important de ştiut cine este responsabil de acţiunile
asupra mediului, dar şi mai important este să determinăm cine suportă
consecinţele degradării acestuia.
Astfel, în exploataţiile agricole durabile se vor evidenţia:
• costul de conservare sau de durabilitate;
• costul de sănătate.
Costul de conservare sau de durabilitate (Cc)

Acest cost este cerut pentru a împiedica sau diminua degradarea
mediului natural, deci am putea spune să este un cost imputat suplimentar.
Un exemplu, ar putea fi acela al terenurilor slab productive sau total
neproductive. În situaţia în care terenurile agricole ar deveni din ce în ce mai
neproductive datorită unor exploatări neraţionale şi intensive, atunci acel
teren ar trebui scos din circuitul agricol pe o perioadă lungă de timp pentru
a-şi reface capacităţile productive cu ajutorul unor tehnologii adecvate.
Dacă, de exemplu, agricultorii scot din producţie terenuri timp de
10 ani se poate spera ca habitatul să evalueze într-un sens net favorabil
florei şi faunei de pe aceste terenuri; dacă însă scoaterea din circuitul agricol
este de numai 1-2 ani, experienţa a demonstrat că măsura nu face decât să
deterioreze şi mai mult mediul. Deteriorarea este cu atât mai importantă cu
cât este vorba despre terenuri necultivate (ogor negru) şi expuse unui risc
crescut de eroziune şi spălare a elementelor nutritive.
Problema se pune cine va suporta aceste costuri.
Dacă este vorba de zone marginale, pentru a proteja frumuseţile
naturii în regiuni mai puţin favorizate, acest cost de conservare ar putea să-l
suporte statul. Acest lucru s-ar putea realiza prin cumpărarea acestor
terenuri de către stat şi asigurarea conservării terenurilor având statutul unor
mici rezervaţii.
Dacă agricultorul consideră de bună voie că este mai bine să treacă
terenul degradat în conservare deoarece costul de conservare ar putea fi mai
mic decât costul exploatării sau chiar acela de a nu mai avea nici o utilizare
din punct de vedere agricol, ar putea să-l suporte indirect, iar direct
cumpărătorul produselor lui deoarece include costul de conservare în costul
de producţie şi atunci acesta se va reflecta în preţ. Dar această modalitate ar
fi aproape imposibil de realizat în România.
O modalitate mai viabilă ar fi aceea ca statul să acorde subvenţii şi
alte facilităţi financiare pentru agricultori, pentru a putea efectua lucrări de
îmbunătăţiri funciare şi de conservare care să readucă terenul în circuitul
agricol.
Costul de sănătate (Cs)

Referitor la acest cost problema este foarte delicată. În ultimul timp
s-a descoperit că la baza a numeroase boli canceroase stau pesticidele şi
alte produse fitofarmaceutice utilizate în cantităţi mari. Agricultorii
care utilizează cantităţi mari de pesticide cu bună ştiinţă ar trebui să suporte
şi acest cost de sănătate în mod direct. Va trebui controlat ca acest cost
să nu fie introdus în costul de producţie, iar costul de sănătate să fie vărsat
într-un cont comun pentru sănătate publică.
În afară de evidenţa acestor două costuri, respectiv costul de

conservare (Cc) şi costul de sănătate (Cs), analiza cheltuielilor în
exploataţiile agricole durabile trebuie să aibă în vedere şi următorii
indicatori:
• ponderea cheltuielilor cu amenzile pentru poluare în totalul
cheltuielilor;
• ponderea cheltuielilor de conservare sau cu ecotaxele plătite în
totalul cheltuielilor;
• ponderea cheltuielilor cu sănătatea populaţiei (solului, apei,
aerului) în totalul cheltuielilor.
Acest cheltuieli trebuie luate în calcul pentru a determina cât mai
exact eficienţa activităţii exploataţiei agricole durabile şi nu în ultimul rând
pentru a obliga agenţii economici şi agricultorii să plătească daunele
provocate mediului. Dacă aceste amenzi sau ecotaxe vor avea un cuantum
ridicat, atunci poluatorilor li se va capta atenţia asupra protecţiei mediului.
La fel de importantă este şi determinarea în exploataţiile agricole
durabile a beneficiului funciar (Bf), Beneficiul funciar reprezintă
compensarea (renumerarea) capitalului funciar.27 Este un element de cost
dificil de determinat, dificultăţile decurgând atât din posibilitatea relativă de
evaluare a capitalului funciar cât şi în ceea ce priveşte alegerea procentului
de dobândă corespunzător. Primul element este determinat de faptul că
există o piaţă funciară foarte limitată, în al doilea rând, procentul de
dobândă aplicat nu este întotdeauna corelat cu productivitatea terenurilor.
În regim de piaţă liberă, respectiv de arendare, arendaşul plăteşte
anual o arendă care cuprinde beneficiul funciar precum şi obligaţii care
rămân în sarcina proprietarului: cote de reintegrare, de asigurare, de
întreţinere, cheltuieli diverse în sarcina proprietarului (cheltuieli de
administraţie şi supraveghere), impozite şi contribuţii în sarcina
proprietarului.
În acest condiţii, beneficiul funciar se determină astfel:
Bf = A – (Qr + Qa + Qm + Chdp + Impp)
unde:
Bf – beneficiul funciar;
A – arenda;
Qr – cote de reintegrare;
Qa – cote de asigurare;
Qm – cote de întreţinere;
Chdp – cheltuieli diverse în sarcina proprietarului;
Impp – contribuţii în sarcina proprietarului.
27
M. Grădinariu, Instrumente de analiză economico-financiară a întreprinderii agricole,
Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1994.
În condiţiile actuale, acest sistem de calcul este inaplicabil întrucât

arenda reprezintă de cele mai multe ori o valoare convenţională, relativ
joasă, nelegată de productivitatea fondului şi de existenţa unei pieţe libere a
arendărilor.
În aceste condiţii beneficiul funciar rezultă pe cale indirectă, scăzând
din producţia brută vandabilă toate celelalte costuri de producţie:
Bf ± = Pbc – (Chd + Q + Imp + Sa + St + D)
unde:
P – profitul;
Pbv – producţia brută vandabilă;
Chd – cheltuieli diverse;
Q – cote;
Imp – impozite şi contribuţii;
Sa – salarii;
St – stipendii;
D – dobânzi.
În ultimă instanţă, beneficiul funciar reprezintă un venit compus care
se poate subdiviza în două categorii de venituri elementare: renta, legată de
factorul pământ, înţeles ca resursă originară şi dobânda asupra capitalului
încorporat în pământ (ameliorări funciare).
Principalii indicatori folosiţi în analiza activităţii exploataţiilor
agricole durabile sunt:
a. Indicatori care reflectă efectele economice sau indicatori ai
rezultatelor economico-financiare:
¾ cifra de afaceri;
¾ valoarea adăugată;
¾ rezultatul (profitul din exploatare, profitul din activitatea
financiară, profitul curent al exerciţiului, profitul din
activitatea excepţională, profitul exerciţiului);
¾ profitul net;
¾ profitul fiscal.
b. Indicatori care reflectă eforturile economice, sau indicatori ai
cheltuielilor economico-financiare:
¾ cheltuieli de exploatare, financiare, excepţionale, variabile,
fixe, directe, indirecte, materiale, salariale, investiţionale, de
protecţie a mediului etc.;
¾ costurile de producţie pe unitatea de produs.
c. Indicatori ai eficienţei economice sau indicatori ai utilizării

potenţialului tehnico-economic-financiar:
¾ rata de eficienţă a mijloacelor fixe (cifră de afaceri, valoare
adăugată, profit la 1000 lei mijloace fixe);
¾ cota de eficienţă a activelor circulante de exploatare (cifră de
afaceri, valoare adăugată, profit la 1000 lei active circulante
de exploatare);
¾ viteza de rotaţie a activelor circulante;
¾ productivitatea muncii;
¾ rata de eficienţă a cheltuielilor (cheltuieli totale sau grupări la
1000 lei venituri, respectiv cifră de afaceri);
¾ rata rentabilităţii sau a profitabilităţii (economică, financiară,
comercială, a capitalurilor etc.)
În literatura de specialitate indicatorii de la punctele 1 şi 2 sunt
numiţi indicatori de eficienţă, iar indicatorii de la punctul 3 sunt denumiţi
indicatori de performanţă.
În agricultură intervin particularităţi în ceea ce priveşte utilizarea
indicatorilor de eficienţă economică, atât în ceea ce priveşte utilizarea unor
indicatori specifici, dar şi în ceea ce priveşte nivelul la care se poate realiza
analiza.
Indicatorii specifici, sunt remarcaţi în special, în ceea ce privesc
costurile de producţie pe unitatea de produs, în sectorul vegetal (cost de
producţie pe tonă), sectorul animal (cost de producţie pe cap, şi furajată, kg
spor, kg greutate vie etc.) şi sectoare de deservire (cost de producţie pe oră,
pe tonă recoltată etc.).
Specificitatea naturii şi nivelului la care se realizează analiza, în
agricultură se referă la faptul că aceasta utilizează indicatori specifici în
funcţie de:
a) natura sau conţinutul activităţii desfăşurate: indicatori ai
sectorului vegetal (cultură mare, legumicultură, viticultură, pomicultură
etc.), animal (taurine, ovine, păsări etc.), sectoare de servire (mecanizare,
chimizare etc.);
b) structura organizatorică a procesului de muncă: întreprindere,
complexe, ferme, sectoare de servire.
De asemenea, la fel de importanţi sunt şi indicatorii care reflectă
activitatea exploataţiilor agricole sub aspect financiar. Una din schemele de
analiză, cu o utilizare mai frecventă, este cea numită „tabloul descendent“.28
28
A. Geledan, La bourse – marché financier ou casino? Paris, Editions Sirey, 1991.
PRODUCŢIE CONSUMURI
• livrată ~ materii prime;
(cifră de ~ materiale;
afaceri) ~ alte consumuri
• stocată MARJA ASUPRA CONSUMURI
(variaţia CONSUMURILOR INTERMEDIARE
stocurilor) VALOARE Alte cheltuieli
• imobilizată ADĂUGATĂ de exploatare
◙ cu personalul
◙ impozite, taxe
şi alte obligaţii
EXCEDENT Cheltuieli
BRUT DE financiare
EXPLOATARE Capacitate de DIVIDENDE
(E.B.E.) autofinanţare Autofinanţare
Figura 1.5 Tabloul descendent

Schema porneşte de la valoarea producţiei (compusă din cifra de

afaceri, variaţia stocurilor de producţie în curs şi producţia imobilizată în
momentul inventarierii), ajungând la lichidităţile pe care exploataţia le poate
mobiliza (partea din profit reţinută pentru nevoile de dezvoltare şi
dividendele cuvenite acţionarilor). În fiecare etapă se scad treptat diferitele
cheltuieli ocazionate. Astfel, din valoarea producţiei se scad consumurile
legate de această producţie şi rămâne marja asupra consumurilor din care,
reţinând celelalte consumuri intermediare (subcontractări, servicii
cumpărate din exteriorul exploataţiei etc.), rezultă valoarea adăugată.
Aceasta urmează a fi repartizată: o parte este destinată acoperirii altor
cheltuieli de exploatare (salarii, impozite, taxe etc.), rezultând excedentul
brut de exploatare (EBE), care este un indicator esenţial de apreciere a
situaţiei financiare a exploataţiei agricole. Excedentul brut de exploatare
foloseşte pentru a plăti băncilor cheltuielile financiare, a plăti statului
impozitul pe profit şi salariaţilor eventual drepturi de participare la profit.
Este evident că ultimele două destinaţii se realizează numai dacă exploataţia
obţine profit. Ceea ce rămâne din excedent formează capacitatea de
autofinanţare, adică, ceea ce exploataţia va putea finanţa prin ea însăşi (fără
a apela la împrumuturi). Acest surplus reprezintă, deci, bogăţia
proprietarilor exploataţiei agricole, ea fiind folosită aşa cum aceştia
hotărăsc.
Ţinând cont de matricea eficienţei economice a domnului profesor
doctor Alexandru Gheorghiu pot fi calculaţi şi următorii indicatori ca
efect/efort sau invers efort/efect.
Eforturi:
CE – cheltuieli privind protecţia mediului ambiant;
PO – populaţia ocupată;
Cs – cheltuieli privind sănătatea populaţiei;
FP – fonduri de producţie (active fixe şi circulante);
NS – numărul mediu scriptic de personal;
RV – resurse valutare;
CP – costul producţiei;
CM – cheltuieli cu materialele;
CV – cheltuieli cu personalul;
FT – fondul de timp de muncă;
CD – cheltuieli pentru cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
experimentală.
Efecte:
EB – economisirea de bunuri ecologice;
RM – creşterea timpului de muncă prin reducerea mortalităţii;
EF – economii de active de producţie (fixe şi circulante);
EV – economii de resurse valutare;
PS – produsul social;
PF – produsul finit;
VN – venitul naţional;
VA – valoarea adăugată;
B – beneficiul.
Se poate sublinia că funcţiile calculului economic bazat pe eficienţa
economică globală sunt:
a) selectarea obiectivelor de producţie în toate domeniile în
armonie cu dezvoltarea durabilă şi fixarea priorităţilor;
b) orientarea proceselor tehnologice către soluţii în armonie cu
păstrarea echilibrului ecologic;
c) stimularea reutilizării şi reciclării resurselor în etapa post-
utilizării;
d) adoptarea de măsuri în plan guvernamental care să armonizeze
interesele micro cu cele macroeconomice (ex. ecotaxele)29.
În concluzie, indicatorii de durabilitate trebuie să fie capabili să
aprecieze măsura în care obiectivele agriculturii durabile şi ale spaţiului
rural sunt integrate în politicile U.E.
Indicatorii trebuie evidenţiaţi şi analizaţi după anumite criterii cum
ar fi:
soliditate conceptuală;
relevanţă politică;
definire la un nivel corespunzător;
valabilitate statistică;
soliditate analitică;
eficienţă-cost.
Mai mult, indicatorii trebuie să fie simpli şi uşor de interpretat pentru
a fi folositori în luarea deciziilor la nivel micro şi macroeconomic.
Conform afirmaţiilor făcute anterior şi ţinând cont că o exploataţie
agricolă nu poate deveni durabilă dacă agricultura nu este durabilă, sugerăm
29
Alexandru Gheorghiu, Eficienţa economică globală şi dezvoltarea durabilă, Tribuna
Economică, nr. 18/1996
următoarea structură de indicatori referitori la dimensiunea economică şi

socială a agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale:
Dimensiunea economică şi socială a agriculturii durabile

şi a dezvoltării rurale
Tabel 1.27
Dimensiunea economică Dimensiunea socială
Indicatori de eficienţă: • Indicatori ai muncii;
• Indicatori de rezultate (calitate şi • Indicatori de eficienţă a
cantitate); instituţiilor.
• Indicatori de competitivitate şi
viabilitate.
Pe spaţiu: Pe spaţiu/sectoare:
• Indicatori de viabilitate a • Indicatori de acces la
comunităţilor rurale şi de resurse/servicii şi oportunităţi;
menţinere a modelului de Pe grupuri sociale:
echilibru al dezvoltării, • Indicatori de şanse egale;
incluzând contribuţia sectorului Din punct de vedere al eticii:
agricol. • Condiţii de muncă;
• Indicatorii de sănătate a
oamenilor şi animalelor.
Mulţi indicatori se referă la concepte cunoscute. Ei vor trebui

reevaluaţi şi dată o nouă dimensiune în dezbaterile politice cu privire la
agricultură şi la spaţiul rural.
Reînnoirea şi îmbunătăţirea capitalului uman împreună cu apărarea
capitalului natural reprezintă condiţii esenţiale pentru ca agricultura să fie
capabilă să satisfacă nevoile umanităţii în prezent şi în viitor.
În final este foarte important să spunem că la nivelul exploataţiei
agricole durabile trebuie să evidenţiem:
Indicatorii de poluare/protecţie a mediului în exploataţia

agricolă:
• Ponderea suprafeţei supuse eroziunii în totalul suprafeţei agricole;
• Ponderea suprafeţei supuse salinizării în totalul suprafeţei
agricole;
• Ponderea suprafeţei supuse înmlăştinării în totalul suprafeţei
agricole;
• Ponderea suprafeţei afectată de poluare (agricolă sau industrială)

în totalul suprafeţei agricole;
• Ponderea suprafeţei supuse îmbunătăţirilor funciare în totalul
suprafeţei agricole;
• Ponderea suprafeţei agricole utilizată pe baza principiilor
ecologice în totalul suprafeţei agricole.
Indicatorii de eficienţă (direcţi sau indirecţi) a exploataţiilor

agricole durabile:
• Venituri totale din agricultura durabilă;
• Productivitatea capitalului;
• Productivitatea muncii;
• Productivitatea pământului;
• Consumul direct şi indirect de energie;
• Eficienţa energetică (energia încorporată în output-urile din
agricultură);
• Autonomie financiară;
• Presiune financiară;
• Echilibrul financiar;
• Ponderea cheltuielilor cu amenzile datorită încălcării legislaţiei
privind poluarea sau reziduurile;
• Calitatea producţiei;
• Vânzări de produse cu îmbunătăţiri din punct de vedere al calităţii
(cu etichete);
• Ponderea investiţiilor având drept scop îmbunătăţirea calităţii
produselor destinate consumului din punct de vedere igienic şi
nutritiv în totalul investiţiilor;
• Ponderea produselor comercializate cu nume (marcă ecologică)
înregistrate în totalul produselor;
• Standardele de calitate îndeplinite de calitate.
Cuvinte şi noţiuni cheie:

• dezvoltare durabilă;
• agricultură durabilă;
• exploataţie agricolă durabilă;
• organizarea exploataţiilor durabile;
• sistemul de indicatori.
Întrebări de verificare:
1) Agricultura – victimă sau agent al poluării?
Explicaţi şi enumeraţi câteva exemple.
2) Definiţi conceptul de agricultură durabilă?
3) Ce cerinţe vor trebui îndeplinite de exploataţiile agricole
durabile?
4) Care sunt principalele coordonate privind organizarea pe baze
ştiinţifice a exploataţiilor agricole în vederea asigurării unei
dezvoltări durabile?
5) Enumeraţi şi analizaţi sistemul de indicatori utilizaţi în
planificarea, evidenţa şi analiza dezvoltării durabile a
exploataţiilor agricole.

Capitolul 1 - WWW - Tocilar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 1 - WWW - Tocilar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA DURABILĂ A AGRICULTURII

1.1 Relaţia dintre agricultură şi mediu

Semnele unei noi ere în economia agroalimentară mondială sunt

Agricultura a devenit intensivă cu o specializare crescută, a fermelor

Când irigaţia este necesară, o reducere semnificativă a efectelor

În România, agricultura este afectată de diverse forme de poluare, în

Cele mai multe localităţi poluate sunt cele de la câmpie şi din

Factorii de limitare a calităţii solului şi mărimea

După cum se observă şi în tabel, principalii factori care afectează

$ suprafeţele afectate de secete frecvente, reprezintă 48% din

Vulnerabilitatea terenului agricol faţă de eroziunea solului

Intensitatea eroziunii solului la terenul agricol

În ultimii 10 ani s-a ajuns la o puternică degradare a solului până la

Eroziunea în funcţie de utilizarea terenului

Principalele activităţi agricole care au un impact major asupra

Consumatorii care trăiesc mai departe de aceste zone de exploatare,

Efecte cronice specifice unei expuneri prelungite (220.000 decese)

Figura 1.1 Incidenţa asupra sănătăţii publice a intoxicaţiilor

Succesul armonizării dezvoltării agriculturii şi mediului înconjurător

1.2 Conceptul de dezvoltare durabilă în agricultură

În ultimul timp oamenii au început să-şi dea seama că mediul

Deci, am putea spune că dezvoltarea durabilă presupune asigurarea

• care trebuie informaţi despre costurile sociale totale ale

Dar, în acelaşi timp, un obiectiv la fel de important al agriculturii

Este vital ca tranziţia către o agricultură durabilă să aibă în vedere

1.3 Conceptul de dezvoltare durabilă a exploataţiilor agricole

În ţările cu economie de tranziţie cum este şi România, problemele

¾ utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor farmaceutice în

major al conflictelor şi negocierilor între colectivităţi teritoriale şi stat şi

1.4 Coordonate privind organizarea pe baze ştiinţifice

Organizarea economico-socială a agriculturii în ţările cu economie

Necesitatea înfăptuirii organizării în exploataţiile agricole pe baza

agricolă (îngrăşăminte chimice, pesticide, furaje combinate, sămânţă etc.),

1.4.1 Managementul de performanţă – factor al dezvoltării

Managementul este ştiinţa şi arta conducerii unei exploataţii agricole

agricole guvernamentale şi de programele de solidaritate şi sprijinire a

1.4.2 Resursele umane, funciare, tehnico-materiale şi financiare

Populaţia rurală şi populaţia ocupată în agricultură, 1990-1998

După retrocedarea pământului foştilor proprietari, populaţia ocupată

Populaţia ocupată în agricultură în funcţie de statutul ocupaţional

Tabelul 1.7 Procente

Statutul „angajat“ în agricultură reprezintă mai puţin de 9%,

Populaţia ocupată în agricultură este de asemenea îmbătrânită,

Populaţia ocupată în agricultură pe grupe de vârstă

Tabelul 1.8 Procente

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică

De asemenea, există un decalaj foarte mare privind nivelul

cu privire la amenajarea teritoriului şi efectuarea lucrărilor de îmbunătăţiri

Sursa: Comisia Naţională de Statistică.

Figura 1.2 Structura utilizării fondului funciar în România,

Între 1985 şi 1988, terenul agricol în România s-a extins ajungând

Transferul terenurilor către şi dinspre agricultură

Aproximativ 63% din terenul agricol din România este folosit ca

Dinamica terenurilor pe categorii de folosinta

Structura terenurilor pe categorii de folosinta in 1989 (mii ha)

318 Livezi total

Structura terenurilor pe categorii de folosinta in 2001 (mii ha)

254 Pasuni total

Schimbările în structura terenului agricol de la începutul perioadei

În concluzie, am putea spune că resursele funciare ca suprafaţă sunt

Parcul de tractoare şi maşini agricole (1999)

Dotarea tehnică a agriculturii este necorespunzătoare. Numai 4% din

Abordarea integrată a planificării şi managementului

Managementul de mediu (ecologic) al biotehnologiilor