Capitolul VI

ŞEFUL STATULUI FEDERAL

Viaţa socială şi statele occidentale se bazează în general pe ideea de echilibru.

Echilibrul între puteri, între partidele politice, între patronat şi sindicate,între
autoritatea publică şi drepturile omului.
Raţiunea care stă la baza echilibrului social este împiedicarea manifestării
hegemoniei unei puteri constituţionale, în detrimentul celorlalte, dar şi evitarea
încălcării ordinii constituţionale, stabilită prin voinţa naţiunii.
Manifestarea principiului echilibrului între puteri se manifestă cel mai bine în
regimurile parlamentare şi semiprezidenţiale.
În societăţile contemporane este greu de imaginat o separaţie rigidă a puterilor.
Practica constuţională a demonstrat că o separaţie absolută între puteri, ar echivala cu
un blocaj constituţional1.
Pentru a nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o
interferenţă între puteri şi chiar modalităţi de conlucrare şi colaborare între ele, menite
să asigure armonia procesului de conducere socială.
Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice,
ea apărînd odată cu statul, cunoscînd o evoluţie continuă,atât în ce priveşte forma,
structura, câ şi prerogativele şi atribuţiile.
Analiza instituţiei şefului statului impune precizarea categoriei de putere, căreia
îi aparţine. Includerea acestei instituţii în cadrul puterii executive sau legislative, ţine
în mare parte de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separaţiei ei, sau a

1
1 Claudia Gilia, Curs-Drept Constitutional, 2008, p. 38-39;

60
unicităţii2.
Dacă puterea se fundamentează pe principiul separaţiei, instituţia aparţine sferei
executivului acolo unde statul este întemeiat pe principiul unicităţii. Instituţia aparţine
categoriei similară cu cea a Parlamentului, deci legislativă.
În decursul vremii, Instituţia şefului statului a îmbrăcat 2 forme de organizare şi
manifestare: unipersonală (rege, împărat, preşedinte) şi aleasă (colegii, prezidii).

În Austria, Preşedintele federal este ales de întreaga populaţie, prin vot

universal egal, direct, secret şi personal. Participarea la vot este obligatorie în unele
Landuri, unde această măsură a fost adoptată în mod expres.
Mandatul Preşedintelui Austriei durează 6 ani; în acest timp nu poate aparţine
nici unei Adunări Reprezentative Generale şi nici nu poate să exercite o anumită
profesie.
El nu poate fi supus unei urmăriri penale, decât cu consinţământul Adunării
Federale. În cazul în care este în imposibilitatea de a-şi exercita mandatul, atribuţiile
sale sunt îndeplinite de Cancelarul federal, desemnat de Preşedinte, iar dacă această
situaţie nu durează mai mult de 20 de zile, sau dacă este în curs procedura destituirii pe
cale de referendum de un corp colegial format din 3 persoane.
Regimul semi-prezidenţial imaginează o cale de mijloc în care preşedintele ales
de întregul popor devine un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă aparţine
Guvernului, în fruntea căruia se află un Prim-ministru3.

Belgia, este o monarhie de tip parlamentar, în care şeful statului nu are

prerogative în procesul de guvernare, atribuţiile sale limitându-se la îndeplinirea unor
proceduri parlamentare.
Puterile constituţionale ale Regelui sunt ereditare prin descendenţa directă,
naturală şi legitimă a Majestăţii Sale Leopold George, Frederic de Saxa – Cobourg pe
baza ordinului de primogenitură.
Aparent, Regele ar avea o putere reală de conducere întrucât art. 37 din
Constituţie prevede că puterea executivă la nivel federal aparţine acestuia, Regele

2
2 Aurel Piturcă, Introducere în ştiinţe politice, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 2;
3 Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Sisteme politico-administrative
3

europene, ediţia a II a, Editura Hamagiu, Bucureşti, 2008, p.109;

61
exercitând deopotrivă şi puterea legislativă, colectiv cu Camera Reprezentanţilor şi
Senatul(Art. 36 din Constituţie).
Cu toate acestea, art. 105 din Constituţie prevede că Regele nu are alte puteri
decât cele care sunt formal atribuite prin Constituţie şi legi speciale, adoptate potrivit
Constituţiei.
Actele Regelui nu au efecte dacă nu sunt contrasemnate de un ministru care
urmează să-şi asume răspunderea pentru conţinutul acestora.
Conform art. 88 din Constituţie, persoana Regelui este inviolabila iar miniştrii
săi sunt responsabili. Regele mai are atribuţia de a sancţiona şi promulga legile,
numeşte în funcţii administrative şi pe ambasadori. Regele stabileşte regulamentele şi
decretele necesare executării legilor, fără a avea însă puterea să le suspende sau să
scutească pe cineva de efectele acestora. Ca şef al statului, Regele are dreptul de a
emite ordine, conferă distincţii militare, în limitele stabilite prin lege, emite monedă,
conferă titlu de nobleţe4.

În Elveţia, stat federal cu un regim directorial, rezultat prin confuziunea

puterilor.
În regimul directorial, puterea este deţinută de un colegiu ales de legislativ pe o
perioadă determinată, dar imposibil de revocat înainte de expirarea mandatului.
Colegiul, odată constituit, devine iresponsabil politic în faţa adunării legislative, care
poate însă anula sau modifica actele.
În momentul de faţă doar Elveţia răspunde trăsăturilor regimului directorial.
Sistemul politic elveţian cuprinde un executiv cu atribuţii restrînse, care funcţionează
după principiile executivului colegial.5
Consiliul Federal Elveţian este un organism cu caracter colegial, compus din 7
membri, aleşi cu votul majorităţii absolute a membrilor Adunarii Federale după
constituirea Consiliului Naţional în urma alegerilor parlamentare care împreună
exercită atribuţiile unui şef de stat.
Membrii Consiliului Federal sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani dintre
cetăţenii elveţieni care întrunesc condiţiile de iligibilitate pentru a fi aleşi în Consiliul
Naţional.
4
4 www.monarchie.be;
5
5 Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Op. Cit., p. 46, p.196;
62
 Adunarea Federală alege un preşedinte şi un vice-preşedinte dintre membrii
consiliului federal pentru un mandat de 1 an. Preşedintele Consiliului Federal este şi
Preşedintele Confederaţiei Elveţiene (art. 176 din Constituţie ), acesta aflându-se de
asemenea la conducerea unui departament ministerial.
Preşedintele însa nu are nici calitatea de şef al Guvernului şi nici nu este şef de
stat în accepţiunea clasică căci Colegiul în totalitatea sa îndeplineşte calitatea de Şef de
stat.
Consiliul Federal dispune direct de iniţiativă legislativă şi alte atribuţii precum
- planifică şi coordonează activităţile statului;
- veghează la punerea în aplicare a legislaţiei, a hotărîrilor Adunării
Federale;
- conduce relaţiile internaţionale şi reprezintă Elveţia în străinătate;
- semnează şi ratifică tratatele pe care le supune aprobării Adunării
Federale;
- colaborează cu cantoanele;
- Supraveghează administraţia federală;
- în cazuri de urgenţă poate să mobilizeze trupe.

În Germania, stat federal cu regim parlamentar.

Preşedintele este ales pentru un mandat de 5 ani de către Adunarea Federală
reunită la Berlin, organism compus din membri Bundestagului şi dintr-un număr de
membri egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului reprezentării proporţionale
în adunările reprezentative ale Land-urilor.
În regimurile parlamentare, şeful statului investit cu o parte din puterea
executivă are prin tradiţie funcţii decorative, reala putere executivă fiind exercitată de
Şeful Guvernului.
În concordanţă cu această tradiţie, Preşedintele deţine următoarele prerogative:
- reprezintă Federaţia pe plan internaţional – art. 59 alin. 1;
- încheie tratate internaţionale, acreditează şi primeşte trimişii diplomatici
– art. 59 alin. 1;
- numeşte şi revocă judecătorii şi funcţionarii federali, precum şi
persoanele oficiale – art. 60 alin. 1;

63
 - exercită dreptul la graţiere – art. 60 alin. 2;
- promulgă legile – art. 82.
Preşedintele federal nu răspunde din punct de vedere politic pentru actele sale.
Pentru a fi valabile, ordonanţele şi decretele prezidenţiale trebuie să fie contrasemnate
de Cancelarul Federal sau de ministrul federal competent.
Adevăratul deţinător al puterii politice este Cancelarul Federal. El stabileşte
liniile directoare ale întregii politici interne şi externe ale Germaniei.

Federaţia Rusă este un stat federal cu regim prezidenţial.

Preşedintele Federaţiei Ruse este şeful statului. El este garantul Constituţiei al
drepturilor şi libertătilor omului şi cetăţeanului, pentru aceasta luând măsuri în vederea
apărării suveranităţii Federaţiei, independenţei şi integrităţii de stat.
Preşedintele Federaţiei Ruse este ales pe 4 ani prin vot universal.
Conform Constituţiei Preşedintele Federaţiei are următoarele atribuţii:
- atribuţii de numire; numeşte Preşedintele Guvernului, Vice preşedinţii şi
miniştrii federali, procurorul general, numeşte şi eliberează conducerea superioară a
forţelor armate, numeşte judecătorii Judecătoriilor Federale, numeşte şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai Federaţiei;
- atribuţii de conducere – conduce Consiliul de Securitate al Federaţiei
Ruse; prezidează şedinţele Federaţiei Ruse, remaniază Guvernul Federaţiei Ruse,
adoptă doctrina militară a Federaţiei Ruse, foloseşte puterea sa de conciliere pentru
rezolvarea divergenţelor dintre organele puterilor de stat;
- atribuţii în domeniul legislativ: introduce proiecte de legi în Duma de
stat, stabileşte referendum conform prevederilor constituţionale,semnează şi promulga
legile federale în 14 zile;
- atribuţii de formare : formează administraţia Preşedintelui Federaţiei
Ruse, dizolvă Duma de stat,stabileşte data alegerilor pentru Duma de stat;
- atribuţii în domeniul politicii externe: realizează conducerea politicii
externe a Federaţiei Ruse, semnează documente de ratificare, duce tratative şi
semnează tratatele Federaţiei;
- atribuţii în domeniul apărării: Preşedintele Federaţiei Ruse este
comandantul suprem al Forţelor Armate. În caz de agresiune asupra Federaţiei

64
RusePreşedintele introduce starea de război, introduce starea excepţională pe întreg
teritoriul sau în anumite zone, comunicând neîntârziat celor 2 camere6.

6
6 Ibidem, p.504-506.

65
 BIBLIOGRAFIE

Capitolul VI

Şeful statului federal

A. Studii cu caracter general:

Alexandru, Ioan, Gilia, Claudia, Ivanoff, Ivan-Vasile, Sisteme politico-

administrative europene, ediţia a II a, Editura Hamagiu, Bucureşti, 2008.
Claudia Gilia, Curs-Drept Constitutional
Piturcă, Aurel, Introducere în ştiinţe politice, Editura Universitaria, Craiova,
2002.

B. Surse internet:

www.monarchie.be.

66