Sunteți pe pagina 1din 1

Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, in forma

unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o


anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a
stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv
extern.

Ca formă particulară a vieţii psihice, afectivitatea joacă un rol esenţial


in relaţionarea omului cu lumea, cu ceilalţi semeni. Ea este profund implicată
in structurarea relaţiilor interpersonale - simpatie-antipatie, atracţierespingere,
agresivitate-toleranţă, prietenie-ură, altruism-egoism,
coparticipaţie-invidie - şi in determinarea climatului psihosocial in grupuri şi
comunităţi - incredere-suspiciune, coeziune-tensiune, armonie-conflict. Nu
există situaţie socială sau influenţă comunicaţională care să nu fie filtrată şi
evaluată afectiv şi care să nu genereze răspunsuri şi stări afective. Astfel că,
in funcţie de natura, semnul şi intensitatea trăirilor şi stărilor emoţionalafective,
individul işi determină poziţia sa in situaţia dată sau in lume in general, el simţindu-
se (şi considerandu-se) agreat, apreciat, integrat
sau respins, persecutat, izolat, privit cu prietenie sau cu ură.
Relaţionarea afectivă iese permanent in evidenţă şi işi pune amprenta
pe relaţionarea la celelalte niveluri - cognitiv, atitudinal, acţional. In virtutea
prevalenţei legii autoconservării şi a celei a adaptării, printr-un mecanism de
reglaj voluntar, autoimpus, in procesul relaţionării afective devine posibilă şi
simularea: afişarea in comportament (motor sau verbal) a unor stări afective
opuse celor interne reale: fac gesturi sau adresez o expresie de simpatie unei
persoane pe care, in realitate, o antipatizez. Pe coordonata inversă - afişarea
unor stări negative care să mascheze stările reale pozitive - simularea se
manifestă mult mai rar.