http://www.scritube.com/timp-liber/sport/TEHNICA-ASCENSIUNII-PE-ZAPADA-193520212.

php

TEHNICA ASCENSIUNII PE ZĂPADĂ sI GHEAŢĂ

Formarea echipei

În mod obisnuit, în traseele de stînca, alpinistii efectueaza ascensiunea în echipe de doi, însa iarna este mai
indicata echipa formata din trei persoane. Astfel, în timpul deplasarii echipa aplica mai usor un sistem eficace de
asigurare, iar în cazul accidentarii unui echipier poate sa-si organizeze singura salvarea.

Atît în turele de vara cît si în cele de iarna echipa nu trebuie sa fie alcatuita din prea multi alpinisti, deoarece
o asemenea echipa nu are un caracter omogen si este mai înceata în deplasare. În afara de aceasta, iarna echipa este
mai expusa pericolului avalanselor, mai ales în timpul traversarilor pe fete de zapada favorabile formarii lor (fiind
multi, alpinistii pot declansa avalansele). Totusi, ascensiunile de iarna pot fi efectuate si de echipe alcatuite dintr-un
numar mai mare de persoane, dar cu conditia ca sa se deplaseze numai pe trasee de dificultate mica, ferite de
avalanse.

În turele de zapada, echipa formata din doi alpinisti nu prezinta destula siguranta.

Pentru turele de iarna se recomanda echipa de trei alpinisti si echipa asa-zisa „de patru", care în realitat
535u202f e este compusa din doua echipe de cîte doi alpinisti, fiecare cu cap de coarda propriu. Acest sistem este
bun în caz de organizare a salvarii si ofera multa usurinta în deplasare.

Legarea echipierilor în coarda se face dupa acelasi sistem ca pentru escaladele la coarda simpla în stînca, în
functie de dificultatea terenului, devenind însa obligatorie în parcurgerea de pante acoperite cu un strat de zapada
nestabila, chiar atunci cînd înclinatia acestora este mica. Pe portiunile de dificultate mica se recomanda ca fiecare
alpinist sa poarte în mîna 3-4 bucle din coarda de asigurare, spre a putea elimina - prin eliberarea sau strîngerea lor -
inegalitatile în ritmul de mers al echipierilor si mai ales pentru a avea timp sa preîntîmpine un soc care s-ar produce
prin alunecarea unuia dintre alpinisti. Desfasurarea treptata a buclelor lasa timpul necesar pentru a se lua masuri de
asigurare. Pe pantele de dificultate mare înaintarea se face cu coarda întinsa.

Ascensiunea pe zapada

În muntii nostri, de mica altitudine, ascensiunea are loc, pe timp de iarna, în cea mai mare parte pe zapada si
numai foarte putin pe gheata. Pentru aceste motive alpinistul trebuie sa cunoasca mersul pe zapada.

Dificultatea mersului pe zapada rezulta din tema pe care începatorii o simt atunci cît piciorul aluneca pe
suprafata pe care se sprijina. Pe pantele cu zapada fiecare pas este mai mult sau mai putin urmat de o usoara
alunecare. De aceea în astfel de situatii nu se paseste ca în mersul normal, ci izbind în panta la fiecare pas. În felul
acesta piciorul capata un punct de sprijin mai stabil. Nu este absolut necesar ca talpa sa fie pusa pe plat, dar trebuie
folosite la maximum marginile bocancilor. Cei ce practica schiul, fiind obisnuiti cu alunecarea, deprind mult mai
rapid mersul pe zapada, avînd tot atîta siguranta ca si pe stînca.

Numai practica mai îndelungata îi ajuta pe începatori sa se familiarizeze cu zapada si sa-si învinga frica de
alunecare.

Procedee de ascensiune pe zapada

Înainte de a arata care sînt procedeele de ascensiune pe pantele înzapezite, este necesar sa mentionam ca
aceste procedee difera dupa înclinatia pantei si structura zapezii.

În ceea ce priveste înclinatia pantei, amintim ca prin pante de înclinatie mica întelegem cele ce nu depasesc
35°; pante de înclinatie medie sînt cele pîna la 45°; pante de înclinatie mare - cele care depasesc 45° (aceasta
clasificare este valabila numai pentru alpinism).
 Întrucît despre structura zapezilor s-a mai vorbit nu mai revenim asupra acestui punct; tinînd seama de
caracteristicile zapezilor, sa vedem cum se face deplasarea pe pantele cu zapada:

- Pe zapada moale (cuprinzînd în aceasta grupa zapada proaspat cazuta, cea înmuiata de soare
si zapada spulberata de vînt, usor crustata si neîntarita), urcarea se efectueaza prin pasi mai mici
sau mai mari, dupa profilul pantei (cu cît creste înclinatia, cu atît sînt mai mici pasii). În acest
scop, alpinistul îndeasa zapada cu piciorul, pasind cu toata greutatea corpului; în acelasi timp cu
o mîna înfige pioletul lateral în zapada (pe pantele cu înclinatie mica) sau, cu ambele mîini în
fata (pe pantele mai înclinate), folosindu-1 ca punct de sprijin.

La urcare, echipa se deplaseaza pe linia de cea mai mare panta, folosind urmele facute
de capul de coarda. Pe pantele abrupte, miscarea echipei se efectueaza cu o deplasare de 2-3 m
într-o parte si alta (în zig-zag) pentru asigurare.

Coborîrea si traversarea se fac de asemenea prin pasi de diferite marimi, în functie de

înclinatia pantei. Echipierii coboara pe rînd, dar nu pe aceeasi urma, ci pe directii paralele,
efectuînd totodata asigurarea între ei, dupa necesitate. Traversarea se executa totdeauna în
usoara urcare.

Fig. 65. Urcare cu ajutorul pioletului, pe panta de mica înclinatie

- Pe zapada îndesata (întarita) urcarea se efectueaza facînd trepte prin lovituri cu rama
bocancului în zapada.

Cu cît panta este mai înclinata, cu atît lovitura trebuie sa fie mai puternica.

Pe pantele cu înclinatie mica, alpinistii urmeaza linia pantei, calcînd cu vîrfurile

picioarelor usor în afara si sprijinindu-se în piolet ca într-un baston (fig. 65).

Fig. 66. Urcarea cu pioletul pe panta de înclinatie medie

Atunci cînd panta are o înclinatie medie urcarea se face oblic, calcînd pe marginile
laterale ale bocancilor. Pioletul se tine cu mîna dinspre vale de capatul metalic (cu ciocul
orientat înainte), iar cu cealalta de coada (aproape de vîrf), în pozitie orizontala, sprijinindu-1 cu
vîrful în zapada. Greutatea corpului fiind lasata de mîna dinspre panta pe vîrful ascutit, alpinistii
au posibilitatea sa opreasca o eventuala alunecare (fig. 66).

Fig. 67. Urcarea cu pioletul pe pante mult înclinate

Pe pantele cu înclinatie mare se urca direct, pe vîrfurile bocancilor, tinînd pioletul cu

ciocul înfipt în zapada.

si cu coada sprijinita pe panta, formînd astfel un punct de sprijin la înaltimea pieptului

alpinistului (fig. 67).

Ancorarea ciocului pioletului în zapada tare si lasarea greutatii corpului - de catre

ambele mîini - pe minerul pioletului este o manevra primejdioasa si nu trebuie folosita sub nici
un motiv (pioletul astfel fixat are tendinta de a pendula la cea mai mica miscare si de a parasi
punctul sau de sprijin).

Coborîrea pe zapada îndesata, pe pantele cu înclinatie mica si medie, se efectueaza cu

fata înspre vale,,lasîndu-se greutatea corpului pe tocurile bocancilor. Pozitia pioletului va fi
aceeasi cu cea descrisa la urcarea pe pantele de înclinatie medie, adica pregatit pentru alunecare.
Cînd panta are o înclinatie mare, coborîrea se face cu fata la panta, folosindu-se sistemul de la
urcare.

În ceea ce priveste traversarile, ele se fac la fel ca pe zapada moale, adica în usoara
urcare. Astfel, pe pantele putin înclinate, alpinistul calca pe marginile laterale ale bocancilor
folosind pentru sprijin pioletul, cu mîna dinspre panta. Cînd traverseaza o panta de înclinatie
 medie, el paseste cu un picior pe marginea laterala a bocancului iar cu celalalt pe toc, vîrful fiind
orientat spre vale, si tine pioletul orizontal, cu vîrful sprijinit în zapada.

Traversarea pe pantele mult înclinate se face calcînd cu un picior pe marginea laterala a

bocancului, iar cu celalalt pe vîrf, acesta fiind îndreptat spre panta. Ciocul pioletului va fi înfipt
în zapada, iar coada sprijinita pe panta.

- Pe zapada tare (înghetata) procedeele de urcare, coborîre si traversare sînt aceleasi ca si pe

zapada îndesata, cu deosebirea ca treptele se taie cu ajutorul pioletului. Cînd înclinatia pantei
este mai mare intervine folosirea coltarilor, procedeu pe care îl vom descrie ulterior.

Ascensiunea pe gheata

Desi în muntii nostri se întîlnesc foarte putine pante acoperite cu portiuni de gheata compacta, alpinistii
trebuie sa stie ca, în asemenea ascensiuni, tehnica cuprinde aceleasi procedee ca cele utilizate pe zapada îndesata si
tare; precizam ca, în acest caz, taierea treptelor si utilizarea coltarilor devin obligatorii.

Folosirea pioletului

Pioletul constituie un auxiliar tehnic indispensabil alpinistilor în ascensiunile pe zapada si gheata, fiind
utilizat atît pentru sprijin si asigurare, cît si la taierea treptelor.

Despre piolet, ca mijloc de sprijin si asigurare, am mai vorbit în paginile anterioare, cînd am descris tehnica
ascensiunii pe zapada; de aceea, în continuare, vom trata numai problema taierii treptelor.

Desi numai practica îl învata pe alpinist cum trebuie sa taie în zapada, cu ajutorul pioletului, treptele
necesare ascensiunii, se pot da totusi unele indicatii generale în aceasta privinta.

Astfel în zapada moale nu este nevoie sa se taie trepte, fiindca pasii alpinistului formeaza de la sine trepte
pentru urcare; acelasi lucru se întîmpla si în zapada cu crusta.

În zapada întarita treptele se taie tinînd pioletul cu ambele mîini de coada si pastrînd echilibrul corpului prin
sprijinirea cu un genunchi pe panta (fig. 68). Pe masura ce înclinatia pantei creste, pioletul este folosit cu o singura
mîna pentru taierea treptelor, în timp ce mîna cealalta pastreaza echilibrul corpului, sprijinindu-se pe panta.
Alpinistul trebuie sa se obisnuiasca sa taie trepte cînd cu o mîna, cînd cu cealalta, caci deplasarea se poate face în
serpentina si, în acest caz, pioletul este manevrat de obicei cu mîna dinspre vale. Taierea unei trepte se face izbind
întîi suprafata zapezii cu coltul lo-patelei pioletului si curatind apoi locul cu toata lopatica (fig. 69). Atunci cînd
zapada este foarte întarita sau în gheata, prima izbitura se executa cu ciocul pioletului.

Fig. 68. Folosirea pioletului pentru taierea treptelor la urcare

Fig. 69. Folosirea pioletului pentru taierea treptelor la traversare

Treptele au doua forme principale si anume: trepte orizontale, în care încape întreg bocancul, si cele în gen
de cupa, în care se paseste numai cu vîrful bocancului. În punctele unde directia de ascensiune se schimba, este
nevoie sa se taie trepte duble, adica suficient de mari spre a încapea în ele ambii bocanci. Suprafata de baza (de
pasire) a treptelor trebuie sa fie cît mai orizontala Pe pantele foarte înclinate, acoperite cu zapada tare, este necesar
uneori sa se taie cu ajutorul pioletului prize de mîna, operatie ce se efectueaza izbind panta frontal si de sus în jos cu
lopatica pioletului (fig. 70).

Treptele orizontale sînt caracteristice pantelor cu înclinatie mica si medie, si se fac la înaltimea
genunchiului, urcînd oblic pe linia de cea mai mare înclinatie (fig. 71). Treptele în forma de cupa sînt specifice
pantelor cu înclinatie mare si se taie pe panta frontal, cîte un rînd de trepte pentru fiecare picior, la distanta de circa
30 cm una de alta, în linie orizontala. Pentru a urca de pe o treapta pe cealalta ca punct de sprijin se foloseste pioletul
(fig. 72).

Pentru coborîre se utilizeaza de obicei treptele de la urcare, taindu-se la nevoie si alte trepte intermediare
(fig- 73).
Asigurarea

În traseele de zapada, ca si în cele de stînca, asigurarea se face prin legarea alpinistilor în coarda.

Cînd deplasarea coechipierilor pe o panta se face simultan, fiecare alpinist are grija de portiunea de coarda
din fata sa.

Fig. 70. Prize de mîna în zapada tare

În timpul ascensiunii coarda trebuie sa fie întinsa, dar sa ramîna totusi supla. În felul acesta se poate restabili
cu usurinta echilibrul unui echipier care ar aluneca. Coarda nu se tîraste prin zapada pentru ca sa nu se ude si sa nu
înghete.

Fig. 71. Trepte orizontale

Uneori, cînd se parcurg portiuni de mica dificultate, spre a nu tîrî coarda prin zapada, alpinistii o trec peste
umar (vezi fig. 65).

În turele de iarna, ca si în cele de vara, pe teren de mica dificultate tehnica echipierii se pot deplasa fara a fi
legati în coarda, folosind numai pioletul ca punct de sprijin si ca mijloc de asigurare individual.

Fig. 72. Trepte în forma de cupa

În traseele de dificultate medie si mare (data fiind si pregatirea echipierilor) legarea în coarda devine
necesara, iar asigurarea se face pe dupa coada pioletului si numai foarte rar peste umar (fig. 74). Metoda consta în
înfigerea cozii pioletului în zapada cît mai adînc si în înfasurarea corzii în jurul ei (o singura data) pe portiunea
ramasa afara si cît mai aproape de suprafata zapezii. Coarda nu se înfasoara de doua ori, fiindca la o eventuala
alunecare a unui alpinist, producîndu-se un soc, prima spirala a corzii ar putea sa se strînga peste cea de a doua,
blocînd astfel coarda si rupînd coada pioletului (fig. 75).

Fig. 73. Folosirea pioletului pentru taierea treptelor la coborîre

Fig. 74. Asigurarea peste umar

Asigurarea se face tinînd cu o mîna coarda iar cu cealalta capatul pioletului, apasîndu-1, pentru a nu fi smuls
din zapada la un soc provocat de alunecarea unui alpinist. Firul de coarda care vine dinspre alpinistul asigurat se va
afla deasupra firului de coarda care vine din mîna celui care asigura. Prin respectarea acestei reguli se evita
alunecarea corzii pe coada pioletului si ruperea cozii la soc, în cazul cînd nu este destul de adînc înfipta în zapada.

Fig. 75. Asigurarea pe dupa coada pioletului

Fig. 76. Asigurarea pe dupa ciocul pioletului

Orice alpinist trebuie sa stie ca un piolet înfipt numai pe jumatate în zapada, cînd este supus la soc, prin
coarda de asigurare, prezinta o forta de împotrivire de 6-7 ori mai mica decît atunci cînd toata coada este în zapada.

Asigurarea la piolet în zapada afînata, necoeziva, nu se face decît atunci cînd dedesubt exista un strat de
baza tare, în care coada pioletului gaseste sprijinul necesar.

În zapada foarte tare, cînd pioletul nu poate fi înfipt cu coada în panta, asigurarea se face înfigînd numai
ciocul metalic al pioletului, în timp ce coada este sprijinita de-a lungul pantei, fiind presata cu genunchiul sau cu
coapsa. De data aceasta coarda se trece de doua ori în jurul ciocului, între mîner si panta, în nici un caz nu se
înfasoara în jurul lopatelei pioletului (fig. 76).

Coborîrea pe piolet (în pozitie ghemuit)

În afara de coborîrile prin pasire, alpinistii au latitudinea sa utilizeze un procedeu de coborîre bazat pe
alunecarea pe talpile bocancilor si sprijinirea pe piolet.
 Coborîrea pe piolet este considerata periculoasa si, ca atare, unii tehnicieni n-o recomanda. Totusi acest fel
de coborîre avantajeaza mersul pe zapada datorita faptului ca economiseste de multe ori un timp pretios. Pentru acest
considerent este bine sa fie cunoscuta de alpinisti, cu conditia s-o aplice numai pe zapada îndesata si tare, pastrînd o
anumita limita de viteza. Coborîrile în pozitie sezînd sînt cu desavîrsire interzise pe pantele înclinate si mijlocii.
Cînd sînt practicate pe unele pante foarte putin înclinate nici nu necesita o tehnica speciala.

Pozitia de coborîre prin alunecare pe piolet, aceeasi cu cea descrisa la ascensiunea pe pante de înclinatie
medie, are la baza principiul coborîrii pe schiuri, adica: genunchii si gleznele sînt moi; echilibrul se pastreaza prin
intermediul pioletului ce se sprijina cu vîrful pe panta (la înaltimea genunchiului), ciocul metalic fiind îndreptat
înainte, spre a evita ranirea în caz de cadere. Pioletul serveste la mentinerea echilibrului si la frînare, iar alunecarea
se efectueaza pe talpile bocancilor (fig. 77).

Pentru a frîna coborîrea si a reduce astfel viteza, alpinistul derapeaza lateral pe marginea bocancilor.

Fig. 77. Coborîrea pe piolet

Pentru a se opri el executa un mic viraj si asaza picioarele de-a curmezisul pantei, lasînd o parte din
greutatea corpului pe marginile interioare si pe tocurile bocancilor, iar o parte pe piolet, presînd zapada cu vîrful
acestuia.

Coborîrea pe piolet nu se foloseste decît atunci cînd alpinistul poseda perfect aceasta tehnica, dar nici atunci
viteza de coborîre nu trebuie sa fie prea mare.

În anumite situatii, pe care le enumeram mai jos, coborîrea pe piolet nu este posibila, si anume:

- cînd alpinistul nu vede sfîrsitul pantei si felul cum se termina ea (daca exista saritori);

- cînd panta are portiuni acoperite cu gheata sau crapaturi între stînca si zapada;

- cînd pe panta de zapada se afla colturi de stînca.

Folosirea coltarilor

Cu ajutorul coltarilor alpinistii pot parcurge pante acoperite de zapada tare, cu o înclinatie pîna la 65% fara
sa taie trepte. Cu toate acestea este o greseala a socoti ca folosirea coltarilor înlatura în întregime urcarea prin trepte.
Un bun alpinist are îndatorirea de a cunoaste, înainte de orice, tehnica taierii acestora.

În ceea ce priveste folosirea coltarilor, regula de capetenie este ca alpinistul sa paseasca pe toata talpa, în asa
fel încît toate punctele coltarilor sa patrunda în zapada. Desi acest procedeu oboseste gleznele, el trebuie aplicat în
permanenta, chiar si atunci cînd înclinatia pantei este mare.

Pentru a nu-si pierde echilibrul, alpinistul tine genunchii usor îndoiti.

O alta regula importanta în mersul cu coltari este pasirea cu picioarele usor departate, pentru ca ei sa nu
agate bocancii sau pantalonii.

Fig. 78. Urcarea cu coltari pe pante mai putin înclinate

Cea mai cunoscuta metoda de folosire a coltarilor este mersul pe linia pantei, cu vîrfurile picioarelor usor
departate (fig. 78). Pe pantele mai putin înclinate, pentru ca gleznele sa se poata odihni, este bine sa se paseasca cu
picioarele aproape paralele, si oblic în raport cu panta, iar corpul sa fie usor întors într-o parte (fig. 79).

La urcare, metodele variaza dupa înclinatia pantei si calitatea zapezii.

Fig. 79. Urcarea în lateral pe pante de înclinatie medie

De pilda, pe pante pîna la 40° se merge urmîndu-se linia pantei, cu vîrfurile picioarelor departate. Pe pante
de 40°-50° se urca cu vîrfurile picioarelor departate, unul dintre ele urmînd linia pantei, iar celalalt pasind
perpendicular fata de primul (fig. 80). Corpul este usor întors spre panta. Pentru a schimba din cînd în cînd pozitia
care este obositoare, se poate înainta cu picioarele paralele, încercîndu-se o apropiere de linia pantei.

Fig. 80. Urcarea cu coltari pe pante de înclinatie medie

Fig. 81. Urcarea cu coltari pe pante înclinate

Pe pantele de 50-55°, spre a evita pendularea corpului sau rasucirea fortata, vîrfurile picioarelor trebuie de
asemenea sa fie departate si anume, unul - orientat orizontal pe panta, iar celalalt - întors cu vîrful în jos (fig. 81)

Fig. 82. Coborîrea cu coltari

Coborîrea se face, pe cît posibil, cu fata spre vale ambele picioare calcînd pe întreaga talpa paralel cu linia
pantei, iar vîrfurile picioarelor fiind îndreptate în jos. Cu cît panta este mai înclinata, cu atît pasii sînt mai mici. Pasii
mari si salturile de pe un picior pe celalalt sînt periculoase (fig. 82).

La traversari se utilizeaza aceleasi metode de înaintare ca si la urcare, adica:

- pe pante putin înclinate se paseste cu vîrfurile picioarelor îndreptate în directia traversarii;

- pe pante mijlocii se merge cu picioarele avînd vîrfurile usor desfacute si îndreptate spre vale;

- pe pante înclinate se înainteaza cu vîrfurile picioarelor desfacute în unghi drept si cu fata spre
vale.

Încrucisarea picioarelor este primejdioasa fiindca alpinistul risca sa se împiedice în coltari.

Tehnica ascensiunii cu coltari prezinta însa inconveniente destul de mari si daca nu este aplicata corect poate
sa provoace accidente. În afara de suparatoarele degeraturi cauzate de legaturile (diagonalele) prea strînse ale
coltarilor, exista si alte dezavantaje, si anume:

- Încarcarea cu zapada. Uneori, în cursul unei ascensiuni, se întîmpla ca zapada - înmuiata de

soare pe scurte portiuni - sa se lipeasca pe talpa coltarilor. În felul acesta, între punctele
coltarilor se strînge zapada si din aceasta cauza picioarele aluneca. În asemenea situatie, coltarii
se curata imediat, lovindu-i cu coada pioletului sau, daca portiunea ce urmeaza a fi parcursa este
mai lunga, se scot.

- Caderile sau alunecarile. Caderile si alunecarile pot prilejui raniri grave; în caz de alunecare,
pentru a nu se agata cu coltarii în zapada si a se rostogoli, alpinistul trebuie sa ridice picioarele
de pe panta.

- Pierderea echilibrului. Pe portiuni stîncoase scurte, parcurse fara scoaterea coltarilor,

alpinistul îsi poate pierde echilibrul. Alteori, în timpul coborîrii cu coltari, agatarea hainelor
constituie de asemenea o cauza pentru pierderea echilibrului si totodata pentru accidentari grave.
Daca pantalonii sînt foarte largi, trebuie strînsi cu jambiere.

Coltarii cu 12 puncte. Tehnica întrebuintarii coltarilor cu 12 puncte este oarecum identica cu aceea aplicata
în cazul coltarilor cu 10 puncte, cu deosebirea ca alpinistii pot urca fara a înfige toate punctele în panta, ci numai
cele 4 din fata.

Coltarii cu 12 puncte se prefera în munti înalti, pe pante înclinate si acoperite cu gheata sau zapada tare, spre
a avansa mai repede, adica fara a taia trepte, pe acele fete care - în mod normal - nu pot fi urcate cu coltarii cu 10
puncte. Acesta este principalul avantaj al coltarilor cu 12 puncte, iar inconvenientul - exista totusi unul — consta în
dificultatea pe care o prezinta cele doua puncte din fata ale acestor coltari, în urcarea pe fetele stîncoase.