Capitolul II: ÎNTREPRINDEREA SI MEDIUL SAU ÎN

ECONOMIA DE PIATA

II.1. Evolutia conceptului de întreprindere

Întreprinderile sunt entitati economice de baza ale economiei nationale,

raspândite în teritoriu datorita raspândirii resurselor materiale, în special a
resurselor primare limitate sau a accesului la acestea, a resurselor de munca, a
consumatorilor. Datorita variatelor alternative de utilizare a resurselor (factorilor) de
productie în profil teritorial si a necesitatii utilizarii lor eficiente în procesele
economice, initiativa agentilor economici se diversifica pe masura adâncirii procesului
de diviziune sociala a muncii. Notiunea de întreprindere are la origine cuvântul francez
“entreprise”, iar în terminologia anglo-saxona se utilizeaza cu acelasi sens. De multe
ori se utilizeaza cu acelasi sens si notiunea de unitate economica sau firma. Ca unitate
economica, întreprinderea are rolul de a administra cu eficienta maxima
resursele de care dispune în vederea realizarii obiectivelor stabilite de
managementul individual sau de grup si de proprietari.
În întreprinderi se desfasoara activitati economice si sociale, prin urmare ele
functioneaza ca organisme economico-sociale care produc bunuri si servicii în scop de
profit. În cazul unor entitati de tip familial scopul prioritar al activitatii economice este
obtinerea unor venituri necesare familiei.
Conceptul de întreprindere a cunoscut o lunga evolutie istorica în procesul de
formare si consolidare a economiei moderne. Întreprinderea de azi este esential diferita
de cea care a aparut la începutul dezvoltarii capitalismului.
Henri Fayol considera ca întreprinderea este un ansamblu tehnic si economico-
social, care are functii specifice si este condusa dupa principii de piata.
Dupa François Perroux “întreprinderea este o forma de productie prin care în
cadrul aceluiasi patrimoniu se combina preturile diversilor factori de productie adusi
de agenti economici distincti de proprietarul întreprinderii, în vederea vânzarii pe
piata a unui bun sau serviciu si pentru a obtine din diferenta între doua serii de
preturi (pretul de vânzare si pretul de cost) cel mai mare câstig banesc posibil” 5 .
Economistii români au adus contributii la dezvoltarea conceptului de întreprindere
dovedind originalitate si competenta cu privire la întreprinderile industriale si agricole.
Gh. Baritiu, P.S. Aurelian, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, D.P. Martian, V. Madgearu,
V. Slavescu etc. au pus bazele teoretice ale întreprinderii industriale si au avut o
contributie evidenta la dezvoltarea industriei românesti.
Virgil Madgearu în cursul de economie politica precizeaza ca “…pe baza
abordarii unitare a diferitilor factori de productie: capital, munca si partea naturala
pentru un scop anumit, într-o organizatie închisa si independenta orice coordonator,
fabricant etc., au dreptul sa dispuna cum vor de fortele date” 6 .

5 Fr. Perroux, Cours d'économie politique, Paris, 1975, pag. 19.

6 V. Madgearu, Curs d economie politica, 1944, pag. 117-118.
 Victor Slavescu sustinea ca “… întreprinderea în sensul stiintei întreprinderii este
tipul de organizatie economica dispunând de un patrimoniu, urmarind obtinerea unei
rentabilitati pentru capitalurile încredintate si care este exprimata în cifrele unui
bilant ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor” 7 .
Ion Ionescu de la Brad, Ion Raducanu au dezvoltat conceptul de întreprindere în
strânsa legatura cu organizarea si conducerea unitatilor economice cooperatiste din
România.
I.N. Evian în lucrarea “Studiu practic al întreprinderilor comerciale si industriale”,
Cluj, 1934, a cercetat problematica conducerii întreprinderii în strânsa legatura cu
functia financiar-contabila.
I. Tatos în “Notiunea de întreprindere”, articol aparut în “Independenta
economica”, Bucuresti, 1946, cerceteaza procesul de conducere în conditiile utilizarii
resurselor proprii si straine, structura averii, profit, finantare, siguranta si risc,
organizarea muncii, politica de conjunctura etc.
Constantin Bungeteanu în lucrarea “Întreprinderile particulare”, 1934, se ocupa
de principiile de organizare si de pretul de revenire.
Întreprinderea privata, individuala sau colectiva are o îndelungata existenta
istorica si în tara noastra.
În România antebelica rolul statului în procesul de dezvoltare prin investitii noi a
fost important, datorita lipsei de capital privat autohton. În anul 1936, capitalul investit
în întreprinderile economice ale statului se ridica la peste 130,7 mld. lei.
Dupa 1944, pe baza principiului “centralismului democratic”, întreprinderilor
economice, devenite în scurt timp în totalitatea lor întreprinderi de stat si cooperatiste,
li s-a limitat dreptul de decizie si au fost incluse în sistemul “planului national unic”,
si-au pierdut independenta economica reala si autonomia functionala. Economia de
comanda si centralismul excesiv au denaturat principiul autonomiei functionale si al
autogestiunii economice si au limitat atributele decizionale ale întreprinderii.
Preocuparile pentru definirea întreprinderii au dat nastere la opinii diferite 8 , dar nu s-a
conturat un concept coerent si complet care sa exprime continutul întreprinderii în
conditii de piata, întrucât nu erau întrunite conditiile formarii unui astfel de concept.
Desi de multa vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc important în
analiza microeconomica traditionala, tratarea conceptului de întreprindere s-a facut de
o maniera mecanica, abordându-se legaturile sale cu mediul în principal prin sistemul
de preturi si în scopul maximizarii profitului, pe baza unui calcul economic rational.
Teoria economica a întreprinderii, numita si neoclasica, a aparut în cadrul
gândirii liberale de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX. Este vorba de
explicarea deciziilor de fixare a preturilor si a volumului de productie ca raspuns la
variatiile cererii si a costului factorilor de productie. Obiectivul principal era
maximizarea profitului. Pentru neoclasicii de la sfârsitul secolului XIX exista o
identitate între întreprinzator si întreprinderi, întreprinzatorul proprietar impunea

7 V. Slavescu, Ce este întreprinderea economica, Tiparnita nationala I. Ionescu de la Brad, Bucuresti, 1939
8 I. Blaga, Gh. Manea, Mecanismul economic al socialismului, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1977; Al. Detesan,
C. Jornescu, Cartea întreprinderii, Ed. “Viata economica”, nr. 1-2/1972; A. Giurgiu, M.N. Costin, V. Pacuraru,
Întreprinderea unitate de baza a economiei nationale a R.S. România, Ed. Dacia, 1978; V.D. Zlatescu,
Reglementarea legala a organizarii si conducerii unitatilor socialiste de stat, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974;
Dictionar de economie politica, Ed. Politica, Bucuresti, 1974.
 obiectivul sau personal: cel de maximizare a profitului. Teoria neoclasica se bazeaza
pe cinci ipoteze, care sunt:

1 2 3
Maximizarea Rationalitatea Functia economica a
profitului deciziilor (rolul întreprinderii consta
calculului economic). în transferul
Folosirea minimului factorilor de
de mijloace si productie în produse
obtinerea maximului finite
de rezultate

4 5
Mediul economic este Limitarea câmpului de
cunoscut. Vânzarile aplicare a teoriei la
potentiale si viitorul sunt studiul pretului si a
cunoscute volumului de productie
al întreprinderii

Aceasta teorie raspunde situatiei unei întreprinderi fara probleme. Conform acestei
teorii exista doar proprietarul, acesta fiind unicul detinator al puterii de decizie,
cunoscând cu precizie modalitatea de obtinere a profitului a carui maximizare era
sigurul obiectiv posibil.
Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre acestea
mentionam: absenta diferentierii dintre întreprinzator si întreprindere; separarea
produsa între proprietatea actionarilor si conducerea marilor întreprinderi încredintata
unor conducatori profesionisti (manageri) conduce la adaugarea la obiectivul de profit
si a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de prestigiu social, de exemplu).
Întreprinzatorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase decât cele retinute de
teoria neoclasica (concurenti, consumatori, sindicate, Statul) si trebuie sa ia
majoritatea deciziilor sale într-o perspectiva incerta si în conditii de risc si
incertitudine. Întreprinderea nu este numai o realitate economica care are o
functiune de productie, cu o relatie stabila între volumul de munca, de capital si
de productie, ci este de asemenea o organizatie în care actioneaza importante
mecanisme de coordonare si de luare a deciziei.
Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenta acesteia legata
de munca în echipa care conduce la cresterea productivitatii muncii 9,10 .
Munca în echipa este rezultatul necesitatii combinarii factorilor de productie care
permite o mai buna diviziune a muncii si astfel fiecare individ se specializeaza în
activitati pentru care el este cel mai competent si participa în grup la obtinerea

9 Costin
Murgescu - Echipa de conducere în unitatile economice, Ed. Politica, Bucuresti, 1972
10
Jaques Genéreau - Microeconomie, Hachette, Paris, 1995
produselor finale. Finalitatea specializarii si a combinarii factorilor de productie
este eficienta. Munca în echipa în cadrul unei întreprinderi asigura costuri mai
rationale si controlul capacitatii muncii si a rezultatelor obtinute.

II.2. Caracteristicile si definirea întreprinderii în economia de piata

Întreprinderile sunt organisme vii care au un rol fundamental în economia de piata,

întrucât produc bunuri si servicii si pe aceasta baza distribuie veniturile din activitatea
lor si creeaza locuri de munca.
Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economica si de
productie, este o celula a societatii, este un centru de decizie economica.
Rolul major al întreprinderii consta în faptul ca este un agent economic care exista
prin angajatii sai si datorita bunurilor si servi ciilor oferite pe piata consumatorilor sai.
1. Întreprinderea este o unitate economica si de productie, un agent economic
a carui functie principala este producerea de bunuri si servicii destinate vânzarii.
Întreprinderea are o forma juridica, deci este o persoana juridica, care poate fi
întreprinzatorul individual sau societatea. În aceasta calitate întreprinderea are un
patrimoniu, cont la banca, contabilitate proprie si încheie bilant contabil.
Întreprinderea este o entitate juridica ce nu trebuie confundata cu forma sub care
functioneaza la un moment dat. În decursul existentei sale, întreprinderea poate
cunoaste mai multe forme juridice (societate cu raspundere limitata, societate pe
actiuni etc.).
Productia întreprinderii este destinata vânzarii pe piata, deci este comercializabila.
Prin aceasta caracteristica, întreprinderea se delimiteaza de alti agenti, cum ar fi
administratiile publice (ministere, organisme neguvernamentale, colectivitati locale
etc.) care efectueaza servicii nemarfare.
Pentru a putea produce, întreprinderea are nevoie de diferiti factori de productie
(munca, materii prime, semifabricate, energie, utilaje si echipamente de productie etc.)
care-i servesc sa obtina bunuri sau sa efectueze servicii destinate clientilor sai. În
acelasi timp, întreprinderea are nevoie de informatii, de resurse financiare, de
rezultatele cercetarii stiintifice etc., toate aceste inputuri procurându-le de pe diferite
piete ale factorilor de productie, din sectorul financiar-bancar etc. Fiind o unitate
producatoare de marfuri, întreprinderea este si un agent de repartitie a
veniturilor. Din valoarea produsa de întreprindere se scade valoarea
consumurilor intermediare (materii prime, materiale, energie etc.) si rezulta
valoarea adaugata. O mare parte din valoarea adaugata a întreprinderii revine altor
agenti economici (impozite, cotizatii la asigurari sociale si fondul de somaj, dobânzi,
dividende etc.) si salariatilor sub forma salariilor si participarea la profit. Din valoarea
adaugata revine întreprinderii partea destinata fondului de amortizare si
provizioanelor, ca si cea destinata constituirii fondurilor de investitii si de rezerva.

2. Întreprinderea este o celula de baza a societatii, având o importanta functie

sociala. Functia sociala a întreprinderii rezida în faptul ca angajeaza personal si
satisface un anumit numar de nevoi ale angajatilor sai. Aceste nevoi vizeaza
stabilitatea angajatilor, nivelul remunerarii, promovarea, formarea profesionala etc.
 Întreprinderea este totodata o organizatie autonoma, o celula sociala a carei
functionare depinde de toate grupurile sociale participante la viata acesteia (actionari,
manageri, personal de executie).
Întreprinderea trebuie înteleasa ca o organizatie care raspunde urmatoarelor
criterii:
• este un grup social ce reuneste indivizii în scopul realizarii aceluiasi obiectiv;
• este un grup rational organizat, în care exercitarea puterii este bine definita, cu
responsabilitati precizate prin diviziunea muncii si a functiilor sale;
• este un grup durabil, structurat si organizat în vederea atingerii obiectivelor
stabilite.

Întreprinderea fiind o organizatie asigura coordonarea rationala a

activitatilor unui anumit grup de persoane în vederea atingerii unui scop comun.

3. Întreprinderea este un centru de decizie economi ca si ca urmare joaca un rol

important în economia de piata, întrucât ea hotaraste natura produselor si serviciilor pe
care le va obtine, combinatia factorilor, tehnologiile practicate, preturile în relatie cu
cererea si oferta de pe piata etc.
Întreprinderea nu este numai locul unde se desfasoara productia, ci este un
centru de decizie, condus de întreprinzatori si are ca scop obtinerea de profit.
Pentru a putea sa produca si sa obtina profit, întreprinderea consuma resurse materiale,
financiare si umane. Ea produce si distribuie cumparatorilor bunuri si servicii la preturi
mai mari decât costul lor. Fiind o unitate multifunctionala si desfasurându-si
activitatea într-un mediu complex si riscant, întreprinderea trebuie sa-si asigure
coerenta deciziilor privitoare la organizarea interna, la tranzactiile încheiate, sa aleaga
deciziile cele mai eficace pentru a-si atinge obiectivele. În acest scop, întreprinderea
trebuie sa-si bazeze deciziile pe calcule economice, sa utilizeze metode statistico-
economice de fundamentare.
Întreprinderea este subiect al gestiunii economice, este organizatie economica
autonoma, îndeplinind cumulativ urmatoarele conditii:
? are un patrimoniu propriu, pe care îl valorifica si îl dezvolta;
? are autonomie decizionala cu scop lucrativ, de productie si executie de
lucrari;
? dispune de o relativa independenta în gestiune si de autonomie în luarea
deciziilor;
? îsi organizeaza sistemul informational astfel încât sa poata masura
veniturile, cheltuielile si rezultatele obtinute din gestionarea patrimoniului;
? îsi achita impozitele si taxele la bugetul statului, bugetele locale si fondurile
speciale.

Autonomia decizionala exprima puterea întreprinderii de libera dispozitie privind

patrimoniul, adica dreptul proprietarilor de a dispune de activele productive si
financiare necesare exploatarii.
Întreprinderile au autonomie si independenta functionala. Autonomia
functionala reprezinta totalitatea drepturilor, atributiilor si responsabilitatilor organelor
de conducere în gospodarirea eficienta a patrimoniului. Autonomia se manifesta prin
 dreptul întreprinderii de a lua decizii în toate domeniile. Autonomia este principala
trasatura a gestiunii economico-financiare, de care depinde autofinantarea,
cointeresarea salariatilor, raspunderea materiala si controlul activitatii desfasurate.
Autonomia functionala genereaza legaturi economice directe cu alte unitati, relatii
financiare cu bugetul statului etc. Întreprinderea este titulara de conturi la banci,
contracteaza credite si alte împrumuturi. Relatiile cu agentii economici se deruleaza
pe baza de contracte. Prin onorarea contractelor si încasarea valorii produselor
vândute, întreprinderile pot sa-si recupereze costurile, sa obtina profit din care, dupa
achitarea obligatiilor fiscale, o parte este distribuita actionarilor ca dividende.
Autonomia functionala a întreprinderilor se manifesta în toate etapele procesului
economic: procurarea resurselor, producerea bunurilor, vânzarea acestora si
repartizarea rezultatelor obtinute. Eforturile întreprinderii trebuie canalizate spre
maximizarea rezultatelor financiare nete pentru a putea realiza o latura
importanta a gestiunii, autofinantarea.
Esential pentru întreprindere în conditiile economiei de piata este faptul ca îsi
poate stabili singura planul economic pe baza situatiei date a pietei, statul
intervenind, prin intermediul institutiilor sale doar în cazul obligatiilor acesteia fata de
buget, în elaborarea legislatiei, în protectia concurentei.
Doua principii fundamentale stau la baza întreprinderii economice libere:
a) principiul autonomiei economice si functionale;
b) principiul maximizarii profitului.

În perioada de tranzitie la economia de piata, întreprinderile nu constituie înca

entitati independente, ca în cazul existentei si predominarii proprietatii private,
întrucât, în relatia furnizori-beneficiari nu exista un conflict real de interese. Atât
debitorii, cât si creditorii întreprinderilor se afla în multe cazuri în proprietatea statului.
Fiind o entitate juridica, întreprinderea încheie contracte cu furnizorii si clientii. Ca
entitate administrativa este administrata si îndrumata de manageri (individuali sau de
grup). Întreprinderea gestioneaza un ansamblu de resurse fizice si financiare si
are ca obiectiv principal obtinerea profitului. De aceea, în definirea întreprinderii
trebuie facute precizari în legatura cu etapele dezvoltarii social-economice ale unei tari
si cu gradul de realizare a privatizarii.
Rolul primordial al întreprinderii private în economie este o caracteristica a
economiei de piata. Stabilitatea si calitatea economiei nationale depind în masura
decisiva de functionarea unui numar cât mai mare de întreprinderi, care sa produca
mari cantitati de bunuri si servicii, la costuri si preturi reduse, în concordanta cu
cerintele pietei interne si externe.
Întreprinderea este un organism economic autonom, dispunând de mijloace umane
si materiale pe care le combina în vederea producerii de bunuri si servicii destinate
vânzarii.
În abordarea conceptului de întreprindere în conditiile economiei de piata se
regasesc caracteristicile, scopul si obiectivele acesteia. Bressy Gilles si Cristian
Konkuyt considera întreprinderea un organism economic autonom, dispunând de
mijloace umane si materiale pe care le combina în vederea producerii de bunuri si
servicii destinate vânzarii 11 .

11 Bressy Gilles , Cristian Konkuyt - Économie d’entreprise, Ed. SIREY, Paris, 1998.
 Ov. Nicolescu si colaboratorii12 definesc întreprinderea sau firma, astfel: “… un
grup de persoane, organizate potrivit anumitor cerinte juridice, economice,
tehnologice, care concep si desfasoara un complex de procese de munca, folosind cel
mai adesea si anumite mijloace de munca, concretizate în produse si servicii, în
vederea obtinerii unui venit net sau profit, de regula cât mai mare”.
Legea 133/1999 precizeaza ca prin întreprinderea se întelege orice forma de
organizare a unei activitati economice, autonoma patrimonial si autorizata potrivit
legilor în vigoare sa faca acte si fapte de comert, în scopul obtinerii de profit prin
realizarea de bunuri materiale, respectiv prestari de servicii, din vânzarea acestora pe
piata, în conditii de concurenta 13 .
Analizând diferite abordari concluzionam ca întreprinderea în economia de
piata este o unitate economica si de productie, un organism viu, autonom; este o
entitate juridica care dispune de un patrimoniu; are contabilitate proprie si cont
la banca; este un centru de decizie economica care dispune de mijloace umane si
materiale pe care la combina în vederea producerii de bunuri si servicii destinate
vânzarii pe piata; îsi gestioneaza astfel resursele si produsele încât sa obtina
profit maxim, dar cu respectarea cerintelor dezvoltarii durabile care impune
restrictii de natura ecologica.
Întrucât în conditiile economiei de piata o mare parte din întreprinderi au angajati,
inclusiv manageri, în special în cazul întreprinderilor organizate ca societati are loc o
anumita delimitare a proprietatii de organizarea si conducerea economica. Pentru
activitatile de conducere este necesara o înalta calificare si specializare a angajatilor
manageri. Controlul activitatii întreprinderilor organizate ca societati a cunoscut în
ultimul deceniu abordari noi (guvernarea societara, cap.V).
Dupa unii autori, o uniune de întreprinderi, constituita sub o singura conducere
si gestiune financiara, este denumita firma comerciala. 10
Firma comerciala poate sa cuprinda mai multe unitati (sucursale, filiale)
care presteaza activitati identice, localizate în diverse zone geografice sau filiale
care fac afaceri de genuri diferite în cadrul aceleasi zone. Activitatea întreprinderii
genereaza doua categorii de fluxuri.
a) intrari de factori de productie, al caror cost determina fluxurile de cheltuieli
ale întreprinderii catre agentii economici care furnizeaza acesti factori;
b) iesiri de bunuri, servicii etc., produse care sunt puse la dispozitia celorlalti
agenti economici care, la rândul lor, genereaza fluxuri de venituri obtinute în
urma comercializarii bunurilor respective.

Fluxurile de venituri si cheltuieli (cash-flow) trebuie sa fie întotdeauna pozitive

pentru ca întreprinderea sa poata supravietui si/sau sa-si extinda activitatea pe
piata.

Aceste grupuri de fluxuri sunt prezentate grafic în figurile 2.1 si 2.2.

12 Ov. Nicolescu si colab. - Management, Bucuresti, 1992

13 x x x – Legea 133 privind stimularea întreprinzatorilor privati pentru înfiintarea si dezvoltarea întreprinderilor
mici si mijlocii, M. Of. al României, nr.349/23 iul.1999
10 C. Barbulescu si colab. - "Economia si gestiunea întreprinderii ", Editura economica, Bucuresti,1995.
 Materii prime Piata
consumatorilor
Piata
Munca
factorilor sau
Capital
Întreprinderea
alte
de întreprinderi
Consumuri
intermediare
productie
Fig.2.1. Fluxurile generate de activitatea întreprinderii
Sursa: Preluare dupa Jean Peyrelevade, Économie de l' entreprise, Fayard, Paris,1989.

Resurse naturale
SISTEM ECOLOGIC

Materii prime si
energie
Sistem tehnologic

Sistem de
productie

întreprindere
Informatii
Sistem informational
Sistemul

Sistem
decizional
Salariati
Sistem social

OAMENI
SISTEM POLITIC

Fig.2.2. Activitatea întreprinderii

Sursa: Preluare dupa J.L.Le Moigne si D.Carré, Auto-organisation de l'entreprise,
Les Editions d'Organisation, Paris, 1997.
 Ca o celula de baza a economiei, întreprinderea (firma) este veriga
organizatorica unde se desavârseste fuziunea între factorii de productie (natura, munca
si capital), în scopul producerii si desfacerii de bunuri economice (produse, lucrari,
servicii, informatii etc.) în structura, cantitatea si calitatea impusa de cerintele pietei si
obtinerea unui profit. Întreprinderea suporta costuri corespunzând remunerarii
factorilor de productie utilizati, care trebuie compensati prin rezultatele productiei sale.
Deci, întreprinderea trebuie în mod necesar sa produca o valoare excedentara
costurilor sale. Întreprinderea se delimiteaza prin genul specific de activitate, prin
conducerea si gestiunea economica unica, prin unitatea sa financiara.

II.3. Mediul întreprinderii

II.3.1. Conceptul si componentele mediului întreprinderii

Ca agent economic, întreprinderea (firma) îsi orienteaza si desfasoara activitatea

sub impactul conditiilor concrete ale mediului sau ambiant.
Notiunea de mediu ambiant este foarte complexa, incluzând un ansamblu de
factori eterogeni – de natura economica, sociala, politica, stiintifico-tehnica, juridica,
geografica, demografica, factori naturali etc. – ce actioneaza pe plan national si
international asupra întreprinderii, influentând puternic relatiile cu piata si deciziile
acesteia
În conceptie macroeconomica întreprinderea este parte integranta a mediului
ambiant, o componenta economica a acestuia .
În conditiile actuale mediul organizatiilor de orice natura se caracterizeaza
printr-un dinamism accentuat, printr-o crestere spectaculoasa a frecventei
schimbarilor. Între functiunile întreprinderii si factorii interni si externi exista o
strânsa legatura (fig.2.3)
Analiza diferitelor circumstante existente si a efectelor acestora asupra
economiei si gestiunii întreprinderii pune în evidenta trei tipuri de mediu:
? mediu stabil – unde schimbarile sunt rare, de mica amploare si usor
previzibile;
? mediu schimbator – unde schimbarile sunt frecvente, de o amploare
variata si în general previzibile;
? mediu turbulent – unde schimbarile sunt foarte frecvente, de amploare
variata, cu incidente profunde asupra activitatii întreprinderii si greu de
anticipat.
 PIATA
- industriala - locala
- de consum - regionala
- semiindustriala - nationala
- internationala

PRODUSE NEVOI

Lansarea pe Cercetarea
piata a RESURSE
INFORMATIE nevoilor
produselor UMANE
Controlul pietei
calitatii
Marketing
produselor Relatii cu
clientii
Între-
Mana-
Productie prindere
gement
Tehnologie Gestiune

Finante
Forta de
munca
Materii
prime
RESURSE Capital
UMANE INFORMATII

Mediul Mediul
economic Mediul
socio-
tehnologic
politic

Fig.2.3. Întreprinderea si factorii de mediu

Preluat dupa Bressy Gilles, Cristian Konkuyt, É'economie d'entreprise,
Ed.SIREY, Paris, 1998.
 O analiza a componentelor mediului ambiant necesita încadrarea acestora în
micromediul si macromediul întreprinderii (fig.2.4).

Pret
Capital
Interese ÎNTREPRINDERI

împrumuturi
Cotizatii

sociale
transporturi)
Pietele

natura (ex.

prestatii în

impozite

subventii
Pietele
de
ADMNISTRATIA
factorilor
Fig.2.4.Fluxuril
e întreprindere –
mediu – piete

prestatii în

venituri de

natura (ex.

impozite

transfer

scoli)
Munca Bunuri
Salarii
MENAJE
bunuri si servicii
Preluat dupa Ctin. Barbulescu (coordonator) Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Economica, 1995.

A. MICROMEDIUL întreprinderii cuprinde ansamblul componentelor cu care

aceasta intra în relatii directe, pe termen scurt. Dintre acestea fac parte:
a) Furnizorii de marfuri. Acestia sunt reprezentati de diversi agenti economici
care, în baza relatiilor de vânzare-cumparare, asigura întreprinderii resursele necesare
de materii prime, materiale, echipamente, masini etc. În contactarea acestor agenti de
mediu, întreprinderea trebuie sa dispuna de informatii referitoare la dimensiunea si
calitatea ofertei, preturile practicate, politicile comerciale utilizate, cunoasterea unor
aspecte referitoare la climatul intern al întreprinderii furnizoare (stabilitate economica,
disciplina tehnologica etc.), alte informatii referitoare la factorii perturbatori ai unei
aprovizionari corespunzatoare.
b) Prestatorii de servicii. Acestia sunt reprezentati de firme sau persoane
particulare care ofera o gama larga de servicii utile realizarii obiectului de activitate al
întreprinderii, cum sunt firme de comert, de transport, agentiile de publicitate etc. Din
aceasta grupa fac parte si prestatorii de servicii bancare, întâlniti pe piata financiara.
c) Furnizorii fortei de munca. Acestia cuprind unitatile de învatamânt,
Oficiile de forta de munca, persoanele ce cauta sa ocupe un loc de munca s.a.
Capacitatea de a atrage, motiva si retine resursele umane necesare producerii de bunuri
competitive este o variabila importanta pentru orice firma.
 d) Clientii. În aceasta categorie intra consumatorii, utilizatorii industriali,
întreprinderile comerciale, agentiile guvernamentale s.a., care alcatuiesc cercul
firmelor, institutiilor si al persoanelor individuale, carora le sunt oferite pentru consum
bunurile produse de întreprindere.
e) Concurentii. Aceasta componenta a unei economii de piata concurentiala
poate fi reprezentata de firme sau persoane particulare care îsi disputa aceleasi
categorii de clienti, iar în situatii frecvente aceiasi furnizori sau prestatori de servicii.
f) Organismele publice. Aceasta componenta este reprezentata de asociatiile
profesionale, asociatiile consumatorilor, mediile de informare în masa, organizatiile
consumatorilor etc. În aceasta componenta se integreaza si organele de stat (financiare,
vamale, de justitie etc.) fata de care întreprinderea are obligatii legale.

B. MACROMEDIUL (MEGAMEDIUL) cuprinde ansamblul factorilor de ordin

general, cu actiune indirecta si pe termen lung asupra activitatii întreprinderii. În
general, printre componentele macromediului întreprinderii se numara:
a) Mediul demografic care se poate defini prin indicatori specifici, ca: numarul
populatiei, structura pe vârste si sex, dimensiunea medie a unei familii, repartizarea
teritoriala si pe medii (urban/rural) etc. Analiza unor astfel de indicatori permite o
evaluare corecta a dimensiunilor cererii potentiale a pietei întreprinderii.
b) Mediul economic care este format din ansamblul elementelor care compun
spatiul economic în care actioneaza întreprinderea, cum sunt: structura pe ramuri a
economiei, nivelul de dezvoltare pe ansamblu si pe fiecare ramura economica, gradul
de ocupare a fortei de munca, situatia financiar-valutara etc.
c) Mediul tehnologic care implica întreprinderea atât ca beneficiar, cât si ca
furnizor, în principal prin intermediul pietei si se concretizeaza prin intermediul unor
elemente specifice, cum sunt: inventiile si inovatiile, marimea si orientarea fondurilor
destinate cercetarii-dezvoltarii, asimilarea de produse noi si modernizarea produselor
traditionale, reglementari vizând eliminarea sau restrângerea efectelor poluante ale
unor tehnologii etc.
d) Mediul cultural care este format din elemente referitoare la sistemul de valori,
obiceiuri, traditii, norme de convietuire etc. Ele pot influenta, în anumite împrejurari,
decisiv asupra comportamentului consumatorilor, a segmentarii pietelor, a
comunicarii întreprinderii cu piata.
e) Mediul politic este specific fiecarei tari. Acesta influenteaza activitatea
întreprinderii prin componente, ca: structura societatii, fortele politice si raporturile
dintre ele, gradul de implicare a statul ui în economie, gradul de stabilitate a climatului
politic intern, zonal, international etc. Mediul politic poate deveni un factor stimulativ
sau restrictiv, dupa caz ,al unor activitati de piata.
f) Mediul juridic este constituit din ansamblul reglementarilor prin care este
vizata, direct sau indirect, activitatea întreprinderii.
g) Mediul natural (relief, clima etc.) influenteaza, într-o masura diferita,
proiectarea, organizarea si conducerea activitatilor economice.
h) Mediul international poate avea o influenta semnificativa asupra capacitatii
firmelor de a conduce business-ul în afara granitelor tarii-mama. De exemplu,
fluctuatiile dolarului comparativ cu alte monede straine poate influenta capacitatea
unei firme de a concura pe pietele internationale.
 Medi ul extern poate determina o multitudine de efecte asupra
întreprinderii, cum sunt:
• adoptarea de structuri organizatorice suple, adecvate frecventei si
complexitatii schimbarilor;
• multiplicarea „punctelor de contact” între întreprindere si mediul exterior,
pentru sesizarea operativa si corecta a schimbarilor;
• diferentierea modului de definire a atributiilor în cadrul activitatilor, în
functie de gradul de afectare a acestora de schimbarile mediului;
• sporirea importantei activitatilor de prognoza (de anticipare ) a schimbarilor.

Conjunctura economica interna si externa în care actioneaza întreprinderile este

supusa unui proces intens de schimbare.
Conjunctura economica defineste starea curenta si concreta a fenomenelor,
proceselor si evenimentelor specifice unei ramuri, unei economii nationale, economiei
mondiale, în ansamblu. Influentele complexe ale conjuncturii economice pot fi
apreciate si urmarite prin intermediul unor indicatori, ca: volumul, structura si
dinamica cererii, resurselor, populatia activa si nivelul somajului, exportul, rata
dobânzii, rata inflatiei, balanta de plati, balanta comerciala s.a.

II.3.2. Relatiile complexe întreprindere-piata

Principala componenta a mediului în care o firma apare atât în calitate de

producator (ofertant), cât si de consumator (cumparator) este piata. Piata
mijloceste legaturile multiple ale întreprinderii cu mediul sau (fig.2.5).

Piata financiara Piata muncii

Burse
Banci Lucratori
Creditori Sindicate
ÎNTREPRINDERI
Piata de aprovizionare Piata de desfacere

• Furnizori de materii Clienti

prime etc. Intermediari
• Furnizori de Concurenti
echipamente

Fig.2.5. Relatia întreprindere – piata

În relatia complexa întreprindere-mediu în general, respectiv întreprindere–

piata în particular, trebuie avute în vedere o serie de aspecte si masuri, cum ar fi:
 a) Studiul pietei constituie premisa, punctul de plecare în activitatea
întreprinderii. Mecanismul pietei reprezinta pentru întreprinderea moderna terenul
de confruntare a situatiei prezente cu cea de perspectiva, sursa de idei pentru
produsele noi sau pentru modernizarea celor existente, mediul de testare a unor
produse noi, a formelor si a metodelor noi de distributie si promovare a produselor.
Informatiile referitoare la piata, la consumatorii actuali si potentiali, la structura si
caracteristicile canalelor de distributie, la întreprinderile concurente (gama produselor
ofertate, segmentele de consumatori etc.), la categoriile de preturi practicate etc., sunt
absolut necesare pentru fundamentarea deciziilor privind activitatea de aprovizionare -
productie - desfacere.
b) În fluxul aprovizionare – productie - desfacere, primul stadiu
(aprovizionarea) si ultimul (desfacerea) reflecta legatura întreprinderii cu piata.
c) Succesiunea logica în fundamentarea activitatii întreprinderii trebuie sa fie:
desfacere-aprovizionare – productie - desfacere. Initial, trebuie sa fie identificate
cererile nesatisfacute ale pietei (produse, servicii etc., cu cererea certa si desfacerea
asigurata). Se va fundamenta, deci, initial planul de desfacere, apoi planul de
aprovizionare si programele corespunzatoare de productie, care vor asigura realizarea
programelor de desfacere.
În general, pentru a fi eficienta, cercetarea de piata trebuie sa raspunda la
întrebari, cum sunt:
? Ce piete ofera cele mai bune perspective pentru produsul respectiv ?
? Ce modificari trebuie aduse produsului pentru a se vinde mai bine ?
? Ce pret trebuie fixat pentru produsul respectiv ?
? Ce venituri se obtin prin exportul produsului ? etc.
d) Orientarea activitatii întreprinderii catre obiectivele prioritare, cum sunt:
satisfacerea în conditii superioare a nevoilor consumatorilor, prin produsele create si
oferite, cresterea eficientei economice, pe baza sporirii vânzarilor totale si a profitului
realizat pe fiecare produs.

Aceste obiective definesc scopul si însasi ratiunea existentei întreprinderii, iar

realizarea lor este în functie de sporirea supletei, adaptabilitatii si flexibilitatii firmelor
în raport cu mediul lor ambi ant. În acest context se impune promovarea unui
management anticipativ, prevederea si cunoasterea permanenta a modificarilor în
perspectiva ale pietei, identificarea strategiilor optime de actiune. O firma bine
condusa trebuie sa fie puternic polarizata catre obiective care sa contribuie la marirea
solvabilitatii, a cifrei de afaceri, a profitului, la mentinerea si cucerirea de noi piete.
În conditiile actuale, sub raportul obiectivelor, întreprinderea nu se poate
reduce la un organism simplu, având ca unic obiectiv maximizarea profitului. Ea
este un organism complex care se confrunta cu o multitudine de obiective
contradictorii ce tin de tactica si strategia dezvoltarii si de satisfacerea intereselor
proprietarilor si ale managerilor, interese care pot fi uneori divergente. Firmele
au astfel componente diferite si în functie de numarul lor, depinde puterea lor
economica de a influenta piata.
Analiza concurentei si a factorilor de monopol nu poate gravita doar în jurul
problemei pretului. Profitul nu poate fi considerat ca fiind singura motivatie în
functionarea mecanismului economiei de piata, oricât ar fi el de important.
 Concurenta consta dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifesta
în cadrul relatiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cât mai
numeroase. Pentru definirea acestor forme trebuie avute în vedere urmatoarele aspecte:
• interesele si aspiratiile clientelei, tinând seama de faptul ca aceasta este
eterogena. Clientela, formata din consumatori productivi si neproductivi, cu
niveluri diferite de disponibilitati financiare, creeaza segmente de piata
diferentiate.
• libertatea de a actiona, interesele si aspiratiile producatorilor, în calitate
de ofertanti. Firmele actioneaza nu dupa principiul primului impuls, ci pe
baza unor scenarii strategice. Ele cauta sa îndeplineasca interesele curente
de asigurare a veniturilor cu cele viitoare de dezvoltare si consolidare a
pozitiei lor pe piata, recurgând pentru aceasta la un set diversificat de cai si
metode.
• existenta în mediul economic a unor reglementari juridice, a unor reguli
cutumiare si a unei stari psihosociale care impun sau favorizeaza anumite
actiuni sau comportamente din partea agentilor economici .

În economia de piata concurenta apare ca o necesitate obiectiva, face parte

din „regulile de joc” ale pietei.
Activitatea de piata a întreprinderii este marcata de prezenta întreprinderilor
concurente, care îsi disputa oportunitatile oferite de aceleasi piete.
În dubla lor ipostaza de cumparatori si vâ nzatori, întreprinderile îsi plaseaza
competitia dintre ele în doua planuri: pe de o parte, îsi disputa furnizorii, prestatorii de
servicii, disponibilitatile de forta de munca etc., iar pe de alta parte îsi disputa clientii,
urmarindu-se obtinerea celor m avantajoase conditii în asigurarea resurselor si în
plasarea produselor proprii pe piata.
Competitivitatea unei firme este determinata, în principal, de trei marimi
caracteristice, asa cum se arata în figura.2.6.

COSTURI La ce costuri se realizeaza produsele

pentru a vinde la preturi competitive?

COMPETITIVITATEA
ÎNTREPRINDERII SERVICII
CALITATE
Ce servicii se ofera
Design în sprijinul
Fiabilitate desfacerii produselor ?
Durabilitate
Fig.2.6. Întreprinderea si factorii de competitivitate
Preluat dupa Gilles Bressy, Cristian Konkuyt, É'economie d'entreprise, Ed.SIREY, Paris,
1998.
 Ansamblul raporturilor de interactiune în care intra agentii economici în
lupta pentru asigurarea surselor de aprovizionare si a pietei de desfacere
formeaza sistemul relatiilor de concurenta.
Gradul de intensificare a concurentei este impus de raportul cerere – oferta, de
masura echilibrarii acestuia, pe de o parte, si de raportul de forte în care se plaseaza pe
piata agentii economici, pe de alta parte.
În general , mijloacele si instrumentele utilizate în relatiile de concurenta se pot
delimita în jurul celor patru piloni ai politicii de marketing, respectiv: produsul;
pretul; promovarea; distributia.
Concurenta cea mai evidenta este directa si se manifesta între întreprinderile
care apar pe piata cu bunuri identice sau cu mici diferentieri, destinate satisfacerii
acelorasi game de nevoi. În acest caz, diferentierea dintre concurenti se realizeaza prin
imaginea de marca, prin concurenta între marci. Se poate manifesta si o
concurenta indirecta, când întreprinderile se adreseaza acelorasi nevoi sau unor nevoi
diferite, prin oferta unei game variate de bunuri.
Forta competitiei si implicatiile ei asupra rezultatelor activi tatii întreprinderii
depind de marimea si pozitia economica a celor care se confrunta.

Statul trebuie sa se implice în asigurarea unui cadru si climat concurential

normal, ceea ce presupune:
• autonomia întreprinderii;
• libertatea de înfiintare a oricarui tip de întreprindere;
• promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere a intereselor
fiecarei firme;
• reglementari economico-financiare egale pentru toti agenti economici,
indiferent de forma de proprietate , marime etc.;
• formarea libera a preturilor;
• stabilirea prin reglementari bugetare a obligatiilor fata de stat;
• masuri pentru favorizarea participarii întreprinderii pe piata externa;
• reglementari clare pentru sanctionarea, prin instanta judecatoreasca, a
firmelor nerentabile etc.

Pentru România, pe lânga accelerarea privatizarii, o importanta hotarâtoare în

formarea economiei de piata functionale care sa faca fata presiunilor concurentiale o
are implicarea statului în crearea sistemului institutional si elaborarea legislatiei
complete privind piata si dezvoltarea întreprinderilor private.
 II.4. Tipologia întreprinderilor

Economia de piata se caracterizeaza prin existenta mai multor tipuri si forme de

întreprinderi a caror coexistenta asigura un grad ridicat de diversificare a economiei
nationale, valorificarea superioara a resurselor si stimularea initiativelor private.
Mecanismul economic de piata din România creeaza premisele si conditiile de
functionare a unei mari varietati de întreprinderi care se diferentiaza dupa proprietate,
conducere, raspunderea actionarilor (asociatilor), domeniul de activitate, conditiile
locale, forma juridica, marime etc.
Tipologia întreprinderilor reprezinta practic o expresie a analizei(cercetarii)
întreprinderii prin intermediul a diverse unghiuri de abordare(criterii). Criteriile de
clasificare folosite sunt variate, astfel:
1. Dupa forma de proprietate, întreprinderile economice sunt:
• private; publice; mixte.
Intreprinderea privata este o unitate de productie si economica al carei
patrimoniu apartine fie unei singure persoane fizice (individuala), fie mai multora
(asociatii, societati).
Intreprinderea publica detine resurse ce apartin statului sau unor administratii
publice locale. Se mai numesc regii autonome sau regii publice.
Intreprinderea mixta este o unitate de productie al carei capital se formeaza
pe baza participarii unor proprietari individuali (sau asociati) privati si a diferitelor
întreprinderi publice.

2. Dupa forma juridica de organizare, pot fi:

• societati comerciale;
• societati de persoane, organizate sub forma de:
? societati în nume colectiv ;
? societati în comandita simpla.
• societati de capital, care se pot organiza în:
? societati în comandita pe actiuni;
? societati pe actiuni;
? societati cu raspundere limitata.
• regii autonome.

3. Dupa ramura în care functioneaza, întreprinderile pot fi:

• industriale;
• agricole;
• de constructii;
• de transporturi;
• de comert;
• de servicii.

4. Dupa tipul produselor realizate se deosebesc: întreprinderi care produc bunuri

materiale sau produc sevicii, etc.
 5. Dupa factorul de productie predominant, se deosebesc:
? întreprinderi care folosesc predominant munca vie;
? întreprinderi care folosesc predominant capitalul fix;
? întreprinderi care folosesc predominant capitalul circulant.

6. Dupa marime, pot fi: întreprinderi mici, mijlocii si mari;

Încadrarea într-una din aceste categorii se face dupa cifra de afaceri, numarul de
salariati, volumul capitalului.

7. Dupa apropierea de sursele de aprovizionare si/sau de pietele de desfacere,

pot fi:
• întreprinderi care depind de pietele de aprovizionare cu materii prime
(energie, materii prime agricole);
• întreprinderi dependente de un anumit loc (exploatari miniere, santiere navale
etc.);
• întreprinderile care depind de pietele de desfacere (care produc produse
agricole perisabile etc.).

8. Dupa mobilitate, pot fi: întreprinderi cu pozitie fixa, respectiv legate de

bogatiile subsolului sau legate de folosirea pamântului; întreprinderi partial fixe
(zootehnie, forestiere, etc.); întreprinderi cu mobilitate relativ mare (industria usoara,
alte întreprinderi industriale si de servicii).

9. În functie de apartenenta nationala, pot fi :

• întreprinderi nationale, al caror patrimoniu se afla în proprietatea unei
persoane fizice sau juridice din tara respectiva;
• întreprinderi multinationale, ale caror subdiviziuni organizatorice îsi
desfasoara activitatea în doua s-au mai multe tari ; aceste întreprinderi se afla
în proprietatea unui grup economic privat sau cu caracter international ;
• întreprinderi mixte sau întreprinderi organizate sub forma de joint-venture,
care se caracterizeaza prin participarea cu capital în proportii diferite a unor
persoane fizice sau juridice din tari diferite. Câstigurile obtinute sunt împartite
în functie de contributia fiecarei firme la constituirea capitalului întreprinderii
respective.

Clasificarea întreprinderilor de România dupa forma de proprietate, dupa

domeniile de activitate si organizarea juridica poate fi urmarita în figura 2.7.
 ÎNTREPRINDERI

Întreprinderi
societare private si
Întreprinderi Întreprinderi din Întreprinderi ale
societati comerciale cu patrimoniul public sectorului economiei
individuale
capital majoritar de sociale
stat (în curs de
privatizare)

Întrep.
- Întreprinderi Întrep. Cooperative
- Societati de semipublice - productie
agricole publice - distributie
persoane - asigurari
- Întreprinderi - credit etc.
industriale, de
- Societati cu
constructii etc. - Regii autonome
raspundere
- Întreprinderi - Societati sau
limitata companii publice
artizanale (industriale) Societati mixte
(mestesugaresti) • Concesiuni
- Societati de - Societati nationale
- Întreprinderi •
capital (pe
ale persoanelor
actiuni)
fizice din
sectorul
serviciilor
Fig. 2.7. Clasificarea întreprinderilor dupa proprietate si organizare

Cuvinte si expresii cheie:

întreprinderea celula de baza a societatii;
 întreprinderea unitate economica si de productie;
 întreprinderea ca organizatie;
 întreprinderea ca centru de decizie;
 autonomia decizionala;
 principiul maximizarii profitului;
 firma comerciala;
 fluxuri de venituri si cheltuieli;
 mediul ambiant al întreprinderii;
 micromediul întreprinderii;
 macromediul întreprinderii;
 competitivitatea firmei;
 tipologia întreprinderilor.

 Întrebari:

1. Cum a evoluat istoric conceptul de întreprindere?

2. Care sunt principalele caracteristici ale întreprinderii în economia de piata?
3. Ce se întelege prin întreprindere ca subiect al gestiunii economice?
4. Care sunt principiile care stau la baza întreprinderii economice libere?
5. Definiti întreprinderea moderna.
6. În ce consta conceptul de mediu ambiant al întreprinderii?
7. În ce constau relatiile întreprindere – piata?
8. Ce întelegeti prin competitivitatea firmei?
9. Care este tipologia întreprinderilor în România?