DREPT COMUNITAR

Capitolul I
Izvoarele dreptului comunitar

Secţiunea I: Dreptul originar. Tratatele Comunităţii şi

Uniunii Europene

Ca ansamblu al regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică

comunitară, dreptul comunitar este complex şi original.
Aceste caracteristici îşi găsesc reflectarea şi în sistemul izvoarelor
dreptului comunitar, izvoare în egală măsură diverse şi ierarhizate
(corespunzător autorităţii care le este recunoscută în sistem).
În vârful ierarhiei se situează izvoarele primare, constituind dreptul
originar, care fundamentează ordinea juridică comunitară şi constituie un
veritabil “corpus constituţional”1, beneficiind de o prezumţie absolută de
legalitate şi având prioritate faţă de alte acte comunitare de nivel inferior2.
Izvoarele primare sunt tratatele care reglementează organizarea şi
funcţionarea Comunităţii. Ele sunt instrumente internaţionale, reprezentând
acordul de voinţă al statelor membre.
Se disting tratatele originare şi tratatele care le-au modificat pe cele din
prima categorie.

Tratatele originare
Sunt tratatele care au fondat cele trei Comunităţi Europene. Tratatul de la
Paris din 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 23 iulie 1952, se află la baza
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). El a fost completat
printr-o serie de anexe şi protocoale adiţionale, care au aceeaşi valoare juridică.
Demne de menţionat prin importanţa lor practică sunt Protocolul asupra
statutului Curţii de Justiţie şi Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor.
Cele două Tratate de la Roma din 25 martie 1957, intrate în vigoare la 14
ianuarie 1958, au fondat Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A.).
Ele sunt completate prin anexe şi protocoale, în special prin Protocolul
asupra statutelor Băncii Europene de Investiţii. Sunt, de asemenea, de menţionat
1
CJCE, Hotărârea din 23 aprilie 1986, Parti Ecologiste „Les verts”, aff. 294-83.
2
CJCE, Hotărârea din 8 aprilie 1976, G. Defrenne c/ Société Anonyme Belge de Navigation
Aerienne, Sabena aff. C43/75.

1
Protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957, asupra privilegiilor şi
imunităţilor Curţii de Justiţie.
Tratatele şi actele complementare reprezintă a doua categorie de
izvoare primare, scopul lor fiind fie acela de a modifica, fie cel de a completa
tratatele de bază. Fundamentele lor juridice sunt destul de variate.
Cele mai importante sunt: Convenţia referitoare la anumite instituţii
comune ale Comunităţilor Europene, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp
cu Tratatele de la Roma; Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică
a Comunităţilor şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor semnate la
Bruxelles la 8 aprilie 1965 şi intrate în vigoare în august 1967.
Urmează tratatele care măresc puterea în domeniul financiar a
Parlamentului european — Tratatul de la Luxembourg din 22 aprilie 1970, intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 intrat
în vigoare la 1 iunie 1977.
Actul Unic European din 17 şi 28 februarie 1986 (intrat în vigoare la 1
iulie 1987) completează tratatele constitutive dar — în egală măsură — oferă
fundament juridic Consiliului European şi cooperării politice. El dă puteri
legislative Parlamentului european şi fixează principiul creării Tribunalului de
primă instanţă.
De o importanţă covârşitoare în evoluţia construcţiei europene, Tratatul
asupra Uniunii Europene, anexele sale şi Actul final, semnate la Maastricht la 7
februarie 1992, sunt rodul negocierilor derulate în cadrul Conferinţelor
interguvernamentale asupra Uniunii economice şi monetare şi Uniunii politice,
care au debutat la 15 decembrie 1990.
Tratatul de la Maastricht conţine 7 titluri. Titlul al II-lea modifică Tratatul
instituind Comunitatea economică europeană în vederea stabilirii Comunităţii
europene; al III-lea modifică Tratatul instituind CECO şi titlul al IV-lea
modifică dispoziţiile instituind CEEA. El conţine şi prevederi vizând punerea în
practică a unei politici externe şi de securitate comună şi organizează cooperarea
în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Uniunea Europeană se bazează pe Comunităţile Europene (care continuă
să existe sub denumirea de Comunitatea Europeană) completate cu politicile şi
formele de cooperare stabilite prin Tratatul de la Maastricht.
Semnat la 2 octombrie 1997, Tratatul de la Amsterdam completează şi
continuă acţiunea începută odată cu adoptarea celui de la Maastricht, răspunzând
preocupărilor vizând scopurile comunităţii şi modul de funcţionare a instituţiilor.
El tinde să amenajeze din punct de vedere juridic reforma instituţiilor
comunitare, marcând o nouă etapă pe linia adâncirii integrării, prin creşterea
calităţii democratice a Uniunii Europene, în scopul creării unei Europe mai
apropiate de cetăţeni.3
O temă majoră a tratatului este accentuarea dezvoltării unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie.

3
A se vedea dispoziţiile articolului 1 al Tratatului de la Amsterdam, de modificare a
Preambulului şi articolului A. al Tratatului de la Maastricht.

2
 Preocuparea privind reforma instituţională îşi găseşte reflectarea în
reducerea procedurilor de decizie la trei, extinderea votului cu majoritate
calificată în Consiliu şi creşterea rolului Comisiei în perspectiva lărgirii Uniunii
Europene.
Aplicat începând cu 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam a consolidat
dimensiunea socială a Uniunii Europene. Preconizata aderare de noi membri la
Uniunea Europeană a făcut — însă — necesară adoptarea de dispoziţii care să
permită o bună funcţionare instituţională atunci când Uniunea va număra
aproape 30 de membri. Tratatul de la Nisa (care nu a intrat încă în vigoare, fiind
în derulare procedurile de ratificare în fiecare stat membru) răspunde acestei
cerinţe. El se înscrie în optica unei reforme instituţionale orientate în jurul a trei
axe principale: compunerea şi funcţionarea instituţiilor europene, procedura de
decizie în sânul Consiliului şi cooperarea avansată.
Am arătat — deja — că tratatele care constituie izvorul originar al
dreptului comunitar sunt tratate internaţionale, dar care prezintă caracteristici
unice: ele creează instituţii şi stabilesc regulile de funcţionare a acestora.
Mutatis mutandis tratatele constitutive (şi cele care le-au modificat)
reprezintă pentru Comunităţile europene echivalentul Constituţiei în ordinea
juridică internă.
Calificând tratatele drept “Cartă constituţională de bază” a Comunităţilor
(în afacerea 294/83 citată mai sus), Curtea de Justiţie a afirmat că „spre
deosebire de tratatele internaţionale ordinare…(Tratatul CEE), a creat o
comunitate pe durată nelimitată, cu atribuţii proprii, personalitate juridică,
capacitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales puteri
reale, rezultate dintr-o limitare de competenţe şi un transfer al atribuţiilor
statelor membre către Comunitate”4.
Din interpretarea Curţii (care este interpretarea autentică a dreptului
comunitar) rezultă că tratatele fondează o ordine juridică proprie, integrată
sistemelor juridice ale statelor membre, deoarece „tratatul nu se limitează să
creeze obligaţii reciproce între diverşii subiecţi cărora li se aplică, ci stabileşte o
nouă ordine juridică, reglementând puterile, drepturile şi obligaţiile acestor
subiecţi, precum şi prevederile necesare pentru a se constata şi sancţiona orice
eventuală violare”5.
Această logică a condus Curtea să afirme preeminenţa dreptului
comunitar asupra dreptului naţional.
Caracterul „constituţional” al tratatelor constitutive se regăseşte — în
egală măsură — în modalităţile de aderare şi de revizuire a tratatelor, ca şi în
metodele de interpretare a regulilor de drept.
S-ar putea pune întrebarea dacă există o ierarhie şi în sânul dreptului
originar. Altfel spus: au regulile dreptului primar aceeaşi valoare sau, din contră,
unele din ele nu au decât o valoare specială, legată de o funcţie specifică
acordată lor prin tratate. Adoptând ca metodă de interpretare metoda teleologică,
Curtea de Justiţie dă articolelor care determină obiectivele comunităţilor şi
4
CJCE, Hotârârea din 15 aprilie 1964, Costa c/ENEL, aff. 6/64.
5
CJCE, Hotărârea din 13 noiembrie 1964, Comisia c/ Luxembourg şi Belgia, aff. 90-91/1963.

3
mijloacele pentru atingerea acestor obiective un loc privilegiat (art. 2, 3, 4 din
Tratatul CECO, art. 2, 3 din tratatul CEE şi art. 2, 3 din tratatul CEEA).
Ierarhiei din cadrul dispoziţiilor tratatelor constitutive Curtea îi adaugă şi
raportul de subordonare între tratatele constitutive şi alte instrumente asimilate,
cum ar fi actele de aderare a noi membri.
În piramida dreptului comunitar, pe treapta imediat inferioară dreptului
originar se situează dreptul derivat sau secundar.
Preeminenţa dreptului originar asupra celui derivat este manifestarea cea
mai clară a principiului ierarhiei normelor.
Autoritatea dreptului primar rezultă în acelaşi timp din caracterul
„constituţional” al tratatelor şi din faptul că aceste tratate abilitează instituţii
comunitare să adopte acte, în scopul aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor
tratatelor. Ca atare, dreptul primar determină condiţiile de procedură,
competenţa şi limitele în care sunt adoptate actele derivate.

Secţiunea a II-a: Dreptul derivat (secundar)

Este compus din ansamblul actelor emise în aplicarea sau în executarea

tratatelor.
Este el însuşi ierarhizat, deoarece e necesar a distinge dreptul derivat care
îşi găseşte direct fundamentul în dreptul originar (regulamentele de bază) de
acela al cărui scop este asigurarea executării regulamentelor de bază
(regulamentele de executare).
Denumirea de drept derivat (legislaţie sau drept secundar) indică atât
funcţia pe care actele o îndeplinesc (de realizare a obiectivelor prevăzute de
tratate) cât şi subordonarea lor în raport cu tratatele.
Ca expresie a subordonării menţionate, dreptul derivat nu poate deroga de
la cel originar, iar instituţiile comunitare nu pot adopta decât actele necesare
îndeplinirii misiunii lor.
Având o competenţă de atribuţie, instituţiile nu pot adopta decât actele
prevăzute de Tratat (art. 249 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană).
Potrivit textului citat instituţiile comunitare adoptă regulamente şi
directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize; din cele cinci
categorii de acte, primele trei au caracter obligatoriu, alcătuind dreptul derivat.

Regulamentul

Este definit de articolul 249 al TCE, în alineatul 2, ca actul cu

aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în
toate statele membre.
El este actul cel mai eficace şi mai complet dintre cele care pot fi adoptate
de instituţiile comunitare. Regulamentul posedă caracteristici care îl apropie de
o lege din ordinea juridică internă, în special caracterul său normativ şi regimul

4
său care îl plasează în mod normal la adăpost de orice acţiune în anulare
intentată de un particular. Curtea de Justiţie6 vede în regulament expresia unei
puteri normative a Comunităţii.
Caracterele regulamentului:
1.Regulamentul este un act cu caracter general. El este aplicabil unor
categorii privite abstract şi în ansamblu, potrivit formulei utilizate de Curtea de
Justiţie în hotărârea din 14 decembrie 1962 (CJCE Confédération nationale des
producteurs de fruits et légumes c/Conseil aff. 16-17/62).
Acest caracter general diferenţiază regulamentul de decizie (nu se poate
face aceeaşi afirmaţie categorică în ce priveşte directiva, în măsura în care cea
mai mare parte a directivelor comunitare se adresează tuturor statelor membre
ceea ce, chiar dacă incomplet, le apropie de regulament).
2.Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. El se deosebeşte
– astfel – de directivă, care nu comportă obligaţii decât în ce priveşte “rezultatul
de atins” şi de recomandări şi avize, care nu leagă pe destinatarii lor.
Ca expresie a caracterului său obligatoriu, regulamentul modifică de plin
drept situaţia juridică a subiecţilor de drept comunitar şi trebuie să fie aplicat de
la intrarea sa în vigoare şi atât timp cât invaliditatea sa nu a fost constatată7.
Regulamentul beneficiază de prezumţia de legalitate (care nu este
absolută, ca în cazul izvoarelor primare – tratatele).
În afacerea C137/92 Comisia c/BASF SA, Curtea a stabilit că actele
instituţiilor comunitare se bucură – în principiu – de o prezumţie de legalitate şi,
ca atare, produc efecte juridice chiar când conţin iregularităţi, atât timp cât nu au
fost anulate sau revocate.
Principiul revocabilităţii actelor administrative ilegale a fost admis de
Curtea de Justiţie în hotărârea din 12 iulie 1957 Algera c/Adunarea comună a
CECO aff. 7/56 – 3 – 7/57. Curtea distinge între actele creatoare de drepturi şi
celelalte în ce priveşte intervalul de timp în care retragerea poate opera.
Caracterul obligatoriu al regulamentului operează pentru toţi subiecţii de
drept: persoane fizice sau juridice, state membre, instituţii comunitare.
Autoritatea regulamentului faţă de persoanele fizice şi juridice este
indiscutabilă. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o
acţiune în anulare, decât în condiţiile în care demonstrează că regulamentul le
priveşte direct şi individual, fiind vorba în realitate de o decizie luată sub forma
unui regulament.
Regulamentul se impune şi autorităţilor comunitare şi – printre acestea –
chiar autorilor săi8. Dar mai ales în raporturile cu statele membre caracterul
obligatoriu al regulamentului are nevoie de cele mai multe precizări. Nu este
contestat că statele membre sunt legate de regulamente şi nesocotirea
dispoziţiilor lui se consideră neîndeplinirea unei obligaţii în sensul art. 226 al
TCE, dând naştere acţiunii reglementate de acest text.

6
CJCE, Hotărârea din 18 iunie 1970, Hauptzollant, Bremen c/Krohn, aff. 74/69
7
CJCE, Hotărârea din 13 februarie 1979, Granaria c/ Hoofdproduktschap, aff. 101/78
8
CJCE, Hotărârea din 29 martie 1979, NTN Toyo Bearing Company c Consiliu aff. 113/77.

5
 Obligaţia de loialitate comunitară prevăzută de articolul 10 din Tratatul
Comunităţii Europene impune statelor nu numai să se abţină de la orice măsură
care s-ar putea opune aplicării regulamentului, dar să şi vegheze la deplina sa
eficacitate.
Statele membre sunt legate de regulament chiar dacă reprezentanţii lor
s-au opus în cadrul Consiliului la adoptarea lui ori au formulat obiecţiuni
sau rezerve faţă de anumite dispoziţii în cursul procedurii de elaborare a actului.
În jurisprudenţa sa Curtea de Justiţie a arătat (CJCE, Hotărârea din 7
februarie 1979 Comisia c/Marea Britanie aff. 128/78) că nu se poate admite ca
un stat membru să aplice într-o manieră incompletă sau selectivă dispoziţiile
unui regulament comunitar, astfel încât elemente ale legislaţiei comunitare faţă
de care ar fi manifestat opoziţie sau care i s-ar părea contrare intereselor
naţionale să fie lipsite de eficienţă.
De asemenea, Curtea a arătat – în aceeaşi decizie - că un stat membru nu
poate să nu aplice un regulament luând ca pretext dificultăţi pe care aplicarea
le-ar întâmpina şi nici nu poate să întârzie aplicarea motivând că
formalităţile şi procedurile naţionale nu au putut fi îndeplinite.
3. Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre. Această
calitate îi este expres atribuită de alineatul 2 al art. 249, în timp ce alte izvoare
ale dreptului comunitar nu o au decât prin interpretarea constructivă a CJCE.
Ca o consecinţă a aplicabilităţii sale directe, regulamentul îşi ia locul în
ordinea juridică a statelor membre şi modifică de plin drept situaţiile juridice
existente. El împiedică aplicarea oricărei dispoziţii naţionale contrare, indiferent
de rangul normei respective (lege sau regulament în sensul dreptului naţional).
Această consecinţă radicală este fondată pe ideea că tratatele au operat un
transfer de competenţe între statele membre şi comunitatea europeană.
Aplicabilitatea directă se opune oricărei formalităţi naţionale de asimilare
sau transpunere a regulamentului în ordinea juridică internă. Un act naţional
care ar avea ca obiect introducerea în ordinea juridică internă a unui regulament
sau care ar condiţiona intrarea în vigoare a regulamentului ar fi ilegal, fiind
contrar dreptului comunitar (CJCE, Hotărârea din 10 octombrie 1973 Variola
c/Administraţia finanţelor italiene aff. 34/73).
Astfel, regulamentul se aplică în calitate de normă comunitară şi în raport
cu modalităţile de intrare în vigoare şi de validitate definite de dreptul
comunitar.
Articolele 253 şi 254 TCE indică exigenţele de formă pe care trebuie să le
respecte regulamentele.
Conform art. 253 ele trebuie să fie motivate şi să se refere la orice
propunere sau aviz cerut obligatoriu în executarea tratatului. Art. 254 distinge
între două categorii de regulamente. Astfel, cele adoptate potrivit procedurii de
la articolul 251 sunt semnate de preşedinţii Parlamentului european şi
Consiliului şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii. Ele intră în vigoare la
data arătată în act sau, dacă data nu este indicată, în a douăzecea zi de la
publicare. Regulamentele Consiliului şi Comisiei sunt publicate în Jurnalul
Oficial şi intră în vigoare după aceeaşi regulă.

6
 Publicarea regulamentului nu este prescrisă sub sancţiunea nulităţii, dar
actul de acest fel nepublicat nu este opozabil celor cărora li se adresează şi nu
poate să producă efect (CJCE, Hotărârea din 29 mai 1974, Hauptzollamt
Bielefeld c/Konig aff 185/73).
Motivarea actului este o formalitate substanţială, a cărei nerespectare
atrage sancţiunea invalidării regulamentului. Curtea de justiţie verifică din oficiu
respectarea acestei obligaţii, considerând că motivarea este esenţială pentru
exercitarea controlului jurisdicţional.

Directiva

Printre actele de drept comunitar, directiva apare ca un O.N.N. “obiect

normativ neidentificat”, o parafrazare sugestivă a mult mediatizatelor OZN –
uri. Nici unul dintre actele comunitare nu a suscitat atâtea incertitudini
jurisprudenţiale, controverse doctrinale şi dezbateri politice, în ce priveşte
definiţia şi regimul său.
Pornind de la definiţia dată directivei de Tratatul Comunităţii Europene se
poate încerca clarificarea naturii, caracterelor şi funcţiei acestui act comunitar.
Încercarea se întemeiază pe o maximă simplificare a abordării (tinzând poate
spre simplism) care păstrează în limite rezonabile întinderea subiectului,
referindu-se la punctele de vedere cele mai larg împărtăşite. Nu trebuie – însă –
uitat nici o clipă că “directiva intrigă, deranjează, dezbină. Cauza este
singularitatea sa”9.
Potrivit articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru
fiecare stat membru destinatar în ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor pentru
atingerea rezultatului.
Enumerarea proprietăţilor juridice ale directivei este echivocă. Cert, ea e
un act obligatoriu, ca şi regulamentul şi decizia şi spre deosebire de
recomandare şi aviz.
Directiva, la fel ca decizia individuală şi spre deosebire de regulament,
nu obligă decât pe destinatarii pe care îi desemnează. Dar poate fi şi un act
“general”, fiind considerată astfel în jurisprudenţa CJCE (Hotărârea din 22
februarie 1984 Kloppenburg c/Finanzant Leer aff. 70/83; CJCE Hotărârea din 29
iunie 1993 Gibraltar c/Consiliu aff. c – 298/89).
Caracteristica cea mai puţin certă a directivei ţine de intensitatea ei
normativă.
Spre deosebire de regulament şi decizie, obligatorii în toate elementele
lor, directiva nu creează în sarcina statelor membre decât o obligaţie legată de
“rezultatul ce trebuie atins” lăsând celor din urmă “competenţa în privinţa
formei şi mijloacelor”. Pe această distincţie delicată între obligaţia de rezultat şi
obligaţia de mijloace s-a focalizat discuţia.
9
R.Kovar “Observations sur l’intensité normative des directives”, Liber amicorum P.
Pescatore, 1987, p. 359, Nomos Verlag

7
 Interpretarea textului art. 249, alin. 3 a dat naştere la două concepţii
opuse. Prima, derivată din interpretarea strictă a textului, consideră directiva un
instrument de cooperare şi apropiere a legislaţiilor statelor membre, apreciind că
directiva nu produce efecte decât prin intermediul normelor naţionale (este
abordarea internaţională şi politică). Cea de-a doua – concepţia comunitară –
pleacă de la autoritatea recunoscută directivei) punând accentul pe funcţia sa,
aşa cum Curtea a definit-o în mod progresiv în jurisprudenţa sa. Această
jurisprudenţă s-a îndepărtat sensibil de interpretarea strictă a art. 249 alin. 3,
Curtea văzând directiva ca pe o formulă de împărţire a sarcinilor şi de
colaborare între nivelul comunitar şi cel naţional, mai suplă şi respectând
particularităţile naţionale.
Prezentarea formală a directivei este supusă aceloraşi reguli care se aplică
şi celorlalte acte de drept derivat .
Ea trebuie să indice dispoziţiile tratatului care constituie baza sa juridică
şi să fie motivată (art. 253 TCE) obligaţia de motivare având drept scop – ca şi
în cazul regulamentului – să permită judecătorului comunitar să-şi exercite
controlul asupra validităţii directivelor. În cazul actelor de acest tip motivarea
are şi rolul de a permite statelor membre cunoaşterea obiectivelor şi justificărilor
acţiunii instituţiilor comunitare emitente. De asemenea, particularilor – dacă este
cazul – motivarea le asigură mijloacele de apărare a drepturilor pe care le au ca
efect al directivei.
Un principiu general al dreptului comunitar cere ca un act să nu fie
opozabil decât dacă destinatarii obligaţiilor pe care el le conţine au fost în
măsura să ia cunoştinţă de acestea (CJCE, Hotărârea din 25 ianuarie 1979,
Racke c/Hauptzollamt Mainz aff. 98/78). Tratatul de la Maastricht a consacrat –
chiar dacă de o manieră incompletă – principiul publicării obligatorii a
directivelor (a se vedea art. 254 TCE).
Statutul directivei în ordinea juridică internaţională
Prin esenţă, directiva presupune în principiu intervenţia autorităţilor
naţionale pentru ca ea să producă efecte juridice în dreptul intern al fiecărui stat
membru destinatar. Născută din procesul de decizie comunitară, directiva corect
publicată sau notificată creează, în sarcina statului membru destinatar, o
obligaţie de a lua măsurile necesare pentru aplicarea sa efectivă în ordinea
juridică naţională. Obligaţia decurge direct din exigenţa impusă de art. 249 alin.
3 TCE şi întărită de principiul cooperării loiale a statelor membre formulat de
art. 10 al tratatului.
Rezultă de aici că situaţia “normală” corespunde adoptării, de autorităţile
naţionale competente, a unui act de transpunere a directivei comunitare. Nu este
– însă – imposibilă apariţia unor fenomene “patologice” caracterizate prin
carenţe ale statului membru, care fie omite să ia măsurile de transpunere cerute,
fie adoptă măsuri inadecvate. În acest caz se pune problema de a şti dacă
directiva comunitară poate fi direct aplicată de instanţele naţionale, astfel încât
să fie garantate în egală măsură aplicarea efectivă a regulii comunitare şi
protejarea eficace a drepturilor create particularilor de directivă.

8
 Transpunerea directivei este operaţiunea prin care statul membru
destinatar al unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri
necesare punerii ei în practică. Statul are alegerea asupra “formei” (în sens de
tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui stat) şi “mijloacelor”
(instituţiile juridice susceptibile să realizeze obiectivul indicat), esenţial fiind ca
acestea să conducă la atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau
regulamente, după cum poate fi pus în situaţia de a abroga sau modifica
dispoziţii interne incompatibile cu prevederile directivei.
Conceptul însuşi de “directivă” pare – a priori - să excludă aptitudinea
unui asemenea act de a produce un efect direct în ordinea internă a statelor
membre. Judecătorul comunitar (în pofida poziţiilor exprimate în doctrină şi
abordării internaţionale şi politice a directivei) a recunoscut aptitudinea
directivelor comunitare de a produce efecte directe, utilizând un raţionament
organizat în jurul a două idei esenţiale.
Pe de o parte excluderea oricărui efect direct al directivelor ar fi
incompatibilă cu caracterul constrângător atribuit acestora de art. 249 TCE,
obligaţia de transpunere a directivei în dreptul naţional fiind insuficient
sancţionată prin acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor izvorâte din
tratat. Pe de altă parte, Curtea a avansat un al doilea argument, determinant în
opinia sa, care se inspiră dintr-o logică vecină cu regula “nemo auditur propriam
turpitudinem allegans”. În hotărârea din 5 aprilie 1979 Ministère public c/Ratti
aff. 148/78 a stabilit că “statul nu poate opune particularilor neîndeplinirea
obligaţiilor pe care directiva le impune”. În alţi termeni, statul membru care nu a
transpus corect o directivă comunitară nu poate avea nici un avantaj din propria
sa carenţă, neputând obstacula aplicarea efectivă a directivei.
În aceste condiţii, posibilitatea de invocare a directivelor în faţa
instanţelor naţionale se justifică cu un dublu titlu: ea asigură o garanţie eficace a
drepturilor pe care directivele comunitare le acordă justiţiabililor şi – în acelaşi
timp – directivele sunt astfel aplicate efectiv în ordinea juridică a statelor
membre, sancţionând nerespectarea de autorităţile naţionale a efectului
obligatoriu ataşat directivelor de articolul 249 TCE.
Pentru a-i fi recunoscut un efect direct, directiva trebuie să îndeplinească
cerinţele clarităţii, preciziei, caracterului necondiţionat şi absenţei unei
interpuneri de măsuri discreţionare a instituţiilor ori statelor membre.
Exigenţa clarităţii şi preciziei trebuie considerată relativă. În realitate vor
fi considerate precise şi clare dispoziţiile directivelor comunitare cărora le
lipseşte ambiguitatea sau care au fost ori pot fi clarificate pe calea “interpretării
jurisdicţionale”10
Criteriul necondiţionalităţii - însă – are o configuraţie aparte în cazul
obligaţiilor figurând într-o directivă comunitară. Necondiţionalitatea presupune
ca obligaţia să nu fie subordonată nici unei condiţii şi nici unui termen. Or, prin
definiţie directiva comportă un caracter condiţional, pentru că este însoţită de un
interval în care trebuie transpusă, în cursul căruia obligaţia este oarecum ţinută

10
CJCE, Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich E.A. C – 6/90, C 9/90

9
de adoptarea măsurilor interne cerute. Rezultă de aici că efectul direct este
întotdeauna amânat până la expirarea termenului de transpunere.
Ultimul criteriu constă în absenţa interpunerii unei marje discreţionare a
autorităţilor naţionale. În caz contrar, existenţa unei puteri de apreciere în
profitul statelor membre pune un ecran între directivă şi justiţiabil şi – mai ales –
face imposibilă aplicarea directă a dispoziţiilor directivei de judecător.

Decizia

Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu în

toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Deciziile îşi
au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din alineatul 1 al
aceluiaşi art. 249. Atunci când dispoziţiile care abilitează instituţiile comunitare
să emită acte se abţin de la precizarea titlului de act de utilizat sau oferă o
opţiune între decizie şi alte categorii de măsuri, instituţiile pot adopta actul care
li se pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit. Când însă tratatul indică
fără echivoc tipul de act la care instituţia trebuie să recurgă, aceasta este total
legată de dispoziţia tratatului. Definiţia deciziei nu disipă toate ambiguităţile
care pot apărea în legătură cu ea. Termenul „decizie” este frecvent utilizat şi
pentru a desemna acte care — după cum se notează în doctrină — nu corespund
celor arătate în alin. 4 al art. 249.
Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Această calitate
este cea care influenţează într-o manieră determinantă regimul său juridic. În
cazul în care apare îndoială în ceea ce priveşte regimul aplicabil unui act al unei
instituţii comunitare, Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că esenţial pentru
decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora le este adresată „pe când
regulamentul, cu un caracter esenţial normativ, este aplicabil nu unor destinatari
limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii privite abstract şi în
ansamblul lor”.11 Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar
acordă în primul rând atenţie existenţei unui cerc redus de destinatari
identificabili.
O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca şi
regulamentul şi spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în
toate elementele sale. Decizia poate să impună nu numai un obiectiv de atins, ci
şi mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire.
Pentru ca împotriva ei să poată fi declarată o acţiune în anulare, decizia
trebuie să producă consecinţe juridice „depăşind sfera internă a instituţiilor
comunitare”12. Altfel spus, măsurile de ordin interior în sens strict nu pot, în
principiu, să formeze obiectul unei acţiuni în anulare, deoarece nu sunt
asimilabile unor decizii atacabile.

11
CJCE, Hotărîrea din 14 decembrie 1962, Fédération nationale de la Boucherie/Consiliu, aff.
19-22/62.
12
R. Kovar, Ordre juridique communautaire, J.- Cl. Eur., fasc. 410, nr. 124.

10
 Obligaţiile pe care decizia le impune sunt sancţionate, ca o consecinţă a
principiului legalităţii. Particularii destinatari ai unei decizii care ar încălca-o pot
mai întâi să răspundă în faţa tribunalelor naţionale, dar încălcarea ar putea atrage
— în anumite cazuri — şi o reacţie la nivel comunitar. Putem astfel să observăm
că Comisia Europeană are puterea de a amenda întreprinderile sau asociaţiile de
întreprinderi care contravin unei sarcini definite într-o decizie individuală. Ea
poate, de asemenea, să oblige o întreprindere la plata unei amenzi pe zi de
întârziere, începând cu o dată pe care o fixează în hotărârea sa, pentru a o
constrânge pe aceasta să se supună unei verificări ordonate pe calea unei decizii.
În ceea ce priveşte deciziile adresate statelor membre, eventualii refractari
se expun unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor izvorâte din tratat,
întemeiată pe dispoziţiile art. 226 sau 227 TCE.
Spre deosebire de regulamente, deciziile nu constituie o categorie
omogenă în materie de aplicabilitate directă. Fără nici o îndoială, ele produc un
efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau juridice
particulare. În această ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situaţia acestor
destinatari. Mai problematică este situaţia deciziilor adresate statelor membre.
Se poate naşte întrebarea dacă persoanele particulare ar putea să reclame
neexecutarea unei decizii de acest gen în faţa instanţelor naţionale. Interpretând
suplu şi dinamic articolul 249, Curtea a considerat că efectul constrângător
recunoscut deciziei nu ar fi complet dacă ar fi exclus efectul direct al deciziei.
Curtea a conchis că efectul util al deciziilor ar fi inevitabil alterat în cazul în care
particularii ar fi împiedicaţi să se prevaleze de ele în justiţie, judecătorii
naţionali fiind ţinuţi să le ia în considerare ca element al dreptului comunitar.
Cerinţa pe care trebuie să o îndeplinească decizia este - însă - ca ea să formuleze
o obligaţie necondiţionată, clară şi suficient de precisă.

Secţiunea a III-a: Principiile generale ale dreptului

Spre deosebire de Curtea Internaţională de Justiţie care în statutul său (art.

38 paragraful 1 lit. c) este abilitată să aplice „principiile generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate”, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
nu dispune de o prevedere asemănătoare în tratatele constitutive sau în
protocoalele relative la statutul său.
Totuşi, Curtea a recurs şi recurge frecvent la principii generale sau
fundamentale pe care ea le desemnează ca principii de drept comunitar şi pe care
— cu acest titlu — le impune în exercitarea misiunii care îi incumbă potrivit
tratatului, misiunea asigurării respectării dreptului. Acest demers al Curţii, care
s-a amplificat şi îmbogăţit în cursul timpului, a suscitat întrebări ţinând de
justificarea lui şi de originea principiilor astfel consacrate.
De ce este necesară recurgerea la principiile generale? Justificarea se
găseşte în anumite caracteristici ale construcţiei juridice comunitare care, la
rândul său, comandă în parte geneza unor astfel de principii. Construcţia juridică
comunitară este astfel concepută încât nu se poate limita la dispoziţiile de drept

11
scris pe care se fundamentează. Dreptul comunitar (originar ori derivat) este
conceput pentru realizarea unor scopuri economice determinate, fiind - de aceea
- departe de a reglementa toate problemele pe care ordinea juridică le poate
ridica.
Pentru a răspunde acestei necesităţi, Curtea nu putea face apel decât la
principii generale. Metodele de interpretare pe care ea le foloseşte au jucat un rol
deosebit în dezvoltarea dreptului comunitar, dar interpretarea surselor scrise nu
putea acoperi întreaga nevoie de reglementare. În acest context, în hotărârile
Curţii au apărut din ce în ce mai frecvent referiri la „principiile generale comune
drepturilor statelor membre”.
În ce priveşte originea principiilor astfel consacrate, ea este diversă, o
enumerare neputându-se face în absenţa unei clasificări. În doctrină au fost
evidenţiate clasificări diferite, una din cele mai des folosite fiind cea tripartită, în
principii inerente oricărui sistem juridic organizat, principii generale comune
sistemelor juridice ale statelor membre şi principii deduse din natura
Comunităţilor Europene.

Examenul conţinutului principiilor generale comportă două aspecte: cel al

înţelesului principiului şi acela al modalităţilor concrete de punere a sa în
practică. Păstrând delimitarea între principiile generale de drept (cele inerente
oricărui sistem juridic organizat şi cele comune sistemelor juridice ale statelor
membre) şi principiile deduse din natura comunităţilor, putem enumera ca
făcând parte din prima categorie principiul securităţii juridice, cel al protecţiei
încrederii legitime, principiile care derivă din exigenţele statului de drept.
În ce priveşte categoria principiilor generale deduse din natura
comunităţilor, ea este formată din ansamblul regulilor pe care judecătorul
comunitar le degajă din dispoziţiile tratatelor, cărora el le atribuie o valoare
fundamentală. Se remarcă în sânul acestei categorii o diviziune între principiile
generale cu caracter instituţional şi principiile generale deduse din noţiunea de
Piaţă comună.
Principii generale cu caracter instituţional sunt aplicabilitatea directă a
dreptului comunitar şi preeminenţa sa dar şi acela al solidarităţii, legat de
noţiunea însăşi de comunitate, solidaritatea impunându-se statelor membre atât
în relaţiile lor reciproce cât şi în ce priveşte atitudinea pe care ele trebuie să o
adopte în cadrul unor structuri externe cărora le aparţin. Un alt principiu din
această categorie este cel al echilibrului instituţional, reprezentat — potrivit
jurisprudenţei Curţii — de un echilibru al puterilor, adică de o repartiţie a
funcţiilor şi atribuţiilor între cele trei instituţii comunitare. Curtea vede în
echilibrul instituţional un principiu cu caracter constituţional, care trebuie aplicat
mai ales relaţiilor interinstituţionale.
Principiile generale deduse din noţiunea de Piaţă comună sunt cele
enunţate de dispoziţiile tratatelor ca inerente creării şi funcţionării unei pieţe
comune şi sunt reluate în dispoziţiile proprii domeniilor diferite reglementate de
aceste tratate. Jurisprudenţa le recunoaşte ca principii fundamentale şi pot fi
grupate în patru categorii:

12
 a) principiul general al libertăţii de circulaţie;
b) principiul general al nediscriminării (cu trei aspecte principale:
nediscriminarea în raport de naţionalitate, cea între producători şi consumatori şi
nediscriminarea în funcţie de sex);
c) principiul general al proporţionalităţii;
d) principiul general al preferinţei comunitare.
Caracterul jurisprudenţial al principiilor generale le conferă acestora o
autoritate care este aceeaşi cu cea de care dispune judecătorul comunitar în
exercitarea puterilor cu care el este investit. În alţi termeni, aceste principii au o
autoritate care le plasează pe acelaşi rang cu tratatele în ierarhia regulilor
dreptului comunitar. Respectarea lor se impune astfel instituţiilor, condiţionând
legalitatea actelor adoptate de ele. Parte integrantă a sistemului dreptului
comunitar, principiile împrumută de la acest drept calităţile sale în raport cu
dreptul naţional. Ele se impun astfel ca atare autorităţilor statelor membre în
exercitarea puterilor de care acestea dispun în domeniile reglementate de dreptul
comunitar.
În ipoteza în care în aceeaşi situaţie mai multe principii ar apărea
concurente, chiar opuse, îi aparţine judecătorului comunitar să îl determine pe
acela care se aplică făcând să prevaleze principiul care în opinia sa trebuie să se
impună.

Secţiunea a IV-a: Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a

Comunităţii Europene şi Tribunalului de primă instanţă ca izvoare
ale dreptului comunitar

În concepţia continentală a dreptului, rolul jurisprudenţei ca izvor este

redus în general. Nu aceeaşi este şi situaţia jurisprudenţei CJCE, date fiind
caracteristicile şi natura dreptului comunitar. Articolul 7 al Tratatului instituind
Comunitatea Europeană plasează Curtea în rândul instituţiilor comunitare, având
acelaşi rang cu Parlamentul european, Consiliul sau Comisia. În acelaşi timp,
art. 220 TCE dă Curţii sarcina de a veghea la respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatului.
Dreptul comunitar este încă un sistem în formare, cu norme şi noţiuni
juridice cu caracter general, imprecis şi incomplet, revenindu-i Curţii rolul de a
aduce precizări, de a umple lacunele şi a asigura dezvoltarea dreptului.
Examinarea jurisprudenţei Curţii relevă o grijă deosebită a sa pentru
realizarea coerenţei şi unităţii dreptului comunitar. Metodele de interpretare pe
care ea le foloseşte au un caracter constructiv, interpretarea teleologică şi cea
sistematică fiind larg răspândite. În nenumărate rânduri, Curtea a subliniat că
fiecare dispoziţie a dreptului comunitar trebuie situată în contextul său şi
interpretată în lumina ansamblului dispoziţiilor acestui drept, a finalităţii şi
stadiului evoluţiei dreptului la data la care se aplică dispoziţia respectivă.
Articolul 234 TCE conferă Curţii o misiune specială, de asigurare a
unităţii de interpretare a dreptului comunitar. Această instanţă este cea care dă

13
interpretarea „autentică” a dreptului originar şi celui derivat, exercitând
monopolul interpretării, doar soluţiile de interpretare oferite de ea având un
caracter obligatoriu din punct de vedere juridic.

Secţiunea a V-a: Cutuma, dreptul internaţional, dreptul

naţional al statelor membre
Cutuma presupune o practică îndelungată dublată de existenţa unei
convingeri că se exprimă o regulă de conduită, cu putere juridică obligatorie.
Dacă în ceea ce priveşte cutuma internaţională în doctrină se consideră că
regulile dreptului internaţional cutumiar se numără printre izvoarele dreptului
comunitar, dezvoltarea unei cutume comunitare nu este în nici un fel favorizată.
Izvoarele convenţionale, legislative şi jurisprudenţiale abundă, făcând inutilă şi
aproape imposibilă crearea unei cutume şi - mai mult - Curtea a arătat că o
practică cutumiară nu ar putea conduce niciodată la modificarea tratatelor şi nu
ar putea constitui precedent susceptibil a conduce la încălcarea legii.
Regulile dreptului internaţional se aplică în sfera comunitară fie ca reguli
de drept cutumiar (vezi supra) fie ca principii generale de drept. CJCE aplică
dreptul internaţional ca izvor de drept comunitar, utilizându-l la interpretare.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie13 regulile de clasificare aplicabile
Tarifului vamal au fost interpretate în lumina principiilor care stau la baza
acordurilor încheiate de Comunitatea Europeană în cadrul GATT. De asemenea,
Curtea14 a făcut trimitere la principiul teritorialităţii ca principiu universal
recunoscut în dreptul internaţional public.
Se pune întrebarea dacă acordurile internaţionale încheiate de statele
membre C.E. anterior intrării în vigoare a Tratatului sunt parte a ordinii juridice
comunitare.
Articolul 307 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană dispune în
alineatul 1 că drepturile şi obligaţiile rezultând din convenţiile încheiate înainte
de intrarea în vigoare a tratatului nu sunt afectate de dispoziţiile tratatului. În
măsura în care – însă – potrivit celor stipulate la alineatul 2 al aceluiaşi articol,
convenţiile internaţionale nu sunt compatibile cu Tratatul Comunităţii Europene,
statul membru în cauză ia toate măsurile adecvate pentru eliminarea
incompatibilităţilor constatate.
Situaţia acordurilor internaţionale încheiate de Comunităţile Europene în
nume propriu este diferită, aceste acte ale Comunităţilor integrându-se firesc în
ordinea juridică comunitară, la fel cu orice act al acestora.
În ce priveşte dreptul naţional al statelor membre în regula generală se
consideră că poate constitui izvor al dreptului comunitar.
Dispoziţii ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană conţin trimiteri
exprese la legislaţia statelor membre. Cu titlu de exemplu putem cita: art. 48
TCE “societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru” şi

13
CJCE, Hotărârea din 26 aprilie 1972 Interfoods GmbH
14
CJCE, Hotărârea din 16 decembrie 1981, Pasquale Foglia C/Mariella Novello aff. 244/80

14
art. 256 alin. 2 TCE “executarea silită este guvernată de regulile de procedură
civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia are loc”.
În acelaşi timp, în jurisprudenţa lor, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de
primă instanţă fac referire la reguli din dreptul naţional, ori de câte ori aceste
referiri sunt pertinente.

CAPITOLUL al II-lea

Secţiunea I
Regulile dreptului comunitar

15
 Dreptul comunitar originar şi cel derivat (tratatele şi actele instituţiilor
comunitare) este format din norme cu caracter juridic obligatoriu ce pot fi
clasificate în reguli de drept instituţional şi reguli de drept material.
1. Regulile de drept instituţional grupează normele de reglementare
vizând:
- domeniul de aplicare a tratatelor comunitare, revizuirea tratatelor,
aderarea de noi membri la comunitate;
- personalitatea juridică a comunităţii;
- sediul;
- regimul limbii;
- privilegii şi imunităţi;
- structura instituţiilor comunitare, a organismelor comunitare, statutul
juridic al funcţionarilor comunităţii;
- funcţiile şi atribuţiile instituţiilor comunitare;
- modul de realizare a funcţiilor şi atribuţiilor.
2.Regulile de drept material sunt dispoziţiile vizând exercitarea
atribuţiilor organelor de elaborare a politicilor naţionale şi administrative prin
intermediul interdicţiilor şi injoncţiunilor comunitare şi cele care stabilesc reguli
de conduită pentru persoanele care acţionează în sfera dreptului comunitar.

Secţiunea a II-a
Ordinea juridică comunitară
La crearea comunităţilor europene statele membre au consimţit la un
transfer al unei părţi din suveranitatea lor către comunităţi.
Transferul este unul ireversibil, cu privire la toate atributele şi el a operat
în aceeaşi măsură pentru toate statele care au fondat comunităţile sau au aderat
la acestea.
Normele elaborate în cadrul comunitar alcătuiesc o ordine juridică de sine
stătătoare, punându-se – firesc – problema raporturilor pe care această ordine
juridică le are cu ordinele juridice naţionale ale statelor membre.
La baza ordinii comunitare stau tratatele constitutive care reprezintă
acorduri internaţionale, asemănătoare – într-o oarecare măsură – tratatelor ce se
încheie în dreptul internaţional public.
Dată fiind această asemănare s-ar putea încerca a se răspunde la întrebarea
formulată pornindu-se de la raporturile tradiţional existente între dreptul
internaţional public şi dreptul naţional (între ordinea juridică internaţională şi
cea naţională).
Chestiunea este rezolvată diferit, potrivit tradiţiei constituţionale a fiecărui
stat. În teoria dreptului internaţional public15 se disting două orientări; dualistă şi
monistă.
15
Grigore Geamănu “Drept internaţional public”, vol. II, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1983, pag. 78-79

16
 Teoria dualistă consideră ordinea juridică internaţională şi cea internă ca
separate, egale şi independente. Pentru a fi aplicabile într-un stat, potrivit acestei
teorii, normele dreptului internaţional trebuie preluate într-o lege a statului
respectiv, autorităţile şi instanţele naţionale neputându-şi fundamenta intervenţia
decât pe dispoziţii interne.
Conform orientării moniste există o singură ordine juridică, în care se
cuprind atât dreptul internaţional cât şi cel intern, primând unul sau celălalt.
Rezolvarea (de fapt rezolvările) din dreptul internaţional public nu poate
fi avută automat în vedere în dreptul comunitar.
Specificitatea comunităţilor a fost în nenumărate rânduri afirmată şi
soluţia problemei raportului ordine comunitară – ordine internă a fost dată de
Curtea de Justiţie pornind de la această specificitate.
Indiferent de orientarea împărtăşită într-un stat membru sau altul în ce
priveşte situarea dreptului internaţional public raportat la dreptul intern, în
materie comunitară răspunsul este acelaşi pentru toţi membrii Comunităţii
europene: dreptul comunitar primează faţă de cel naţional.
Preeminenţa dreptului comunitar îi dă acestuia o forţă de penetrare
irezistibilă şi o eficacitate completă. Tratatele constitutive nu conţin o clauză
expresă de preeminenţă, dar Curtea de Justiţie a considerat – în jurisprudenţa sa
– că o astfel de clauză este implicită.
Instanţa comunitară a sesizat pericolul ca în fiecare stat membru dreptului
comunitar să i se atribuie acelaşi rang cu rangul acordat în mod obişnuit
acordurilor internaţionale, cu riscul ca transferul de competenţe către comunitate
să rămână literă moartă, ca şi unitatea dreptului comunitar.
În hotărârea sa “Costa” (CJCE, Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa
c/ENEL aff. 6/64) Curtea a formulat solemn principiul preeminenţei dreptului
comunitar. Raţionamentul se bazează pe trei argumente complementare:
- efectul direct şi aplicabilitatea directă a dreptului comunitar ar rămâne
“literă moartă” dacă un stat ar putea să i se sustragă printr-un act normativ intern
opozabil textelor comunitare;
- atribuirea de competenţe comunităţii, limitând în chip corespondent
drepturile suverane ale statelor, limitarea fiind definitivă;
- unitatea dreptului comunitar, altfel spus indispensabila uniformitate în
aplicarea dreptului comunitar.
Formula utilizată de Curte în concluzie este una sintetică, de o
excepţională densitate: “născut dintr-o sursă autonomă, dreptul comunitar născut
din tratat nu ar putea, în virtutea naturii sale specifice originale, să vadă că i se
opune un text intern (oricare ar fi acesta), fără să-şi piardă caracterul comunitar
şi fără ca prin aceasta să fie pusă sub semnul întrebării baza juridică a
comunităţii însăşi”.
Curtea a consacrat preeminenţa absolută a dreptului comunitar în sensul
că ea profită tuturor normelor dreptului comunitar şi se exercită în raport cu
toate normele naţionale, fără excepţie.

17
 Efectul direct al dreptului comunitar este un alt principiu exprimat de
Curtea de Justiţie în jurisprudenţa sa, ca şi preeminenţa acestui drept,
fundamentând poziţia ordinii juridice comunitare.
Curtea a definit efectul direct drept capacitatea anumitor dispoziţii ale
dreptului comunitar de a naşte drepturi individuale pe care jurisdicţiile interne
trebuie să le salvgardeze sau de a conferi particularilor drepturi de care ei se pot
prevala direct în faţa jurisdicţiilor naţionale.
Instanţa comunitară a fundamentat efectul direct pe înseşi caracteristicile
ordinii juridice comunitare şi pe procesul de integrare, a cărui expresie este acest
efect.
Condiţiile efectului direct sunt caracterul necondiţionat şi suficienta
precizie a normelor.
Elementul determinant este caracterul necondiţionat, existent atunci când
aplicarea dispoziţiei în cauză nu este subordonată nici unei măsuri ulterioare
comportând o putere discreţionară fie a organelor comunitare fie a statelor
membre, fie a ambelor.
Rezultă că anumite tipuri de reguli pot fi considerate ca având efect direct
prin ele însele. Este – mai întâi - cazul regulilor de interdicţie sau, mai general,
al obligaţiilor “de a nu face” care – prin natura lor – nu au nevoie de nici o
măsură de executare sau au nevoie de măsuri neglijabile. Este, de asemenea,
cazul regulilor care prescriu aplicarea “tratamentului” (adică a dreptului)
naţional.
O dispoziţie este tot necondiţionată, chiar dacă are nevoie de măsuri
complementare pentru aplicarea sa, atunci când statele sau instituţiile nu se
bucură de nici o putere discreţionară în luarea măsurilor de executare.
Necondiţionată, o regulă nu trebuie să fie supusă nici unui termen şi nici
unei rezerve.
În sinteză, putem constata că necondiţionalitatea şi suficienta precizie se
reduc la o exigenţă de ordin funcţional: o regulă are efect direct atât timp cât are
caracteristicile care o fac susceptibilă de aplicare judiciară sau, mai simplu
exprimat, cât poate fi aplicată de un judecător pentru soluţionarea unei pricini
date.

18