Noţiunile introductive:

• Noţiunea de familie;
• Tipuri de familie;
• Funcţiile familiei;
• Concubinajul;
• Noţiunea, obiectul şi izvoarele dreptului familiei;
• Principiile dreptului familiei;

NOŢIUNEA DE FAMILIE
Reprezintă o formă de relaţie socială dintre oamenii legaţi între ei prin căsătorie sau rudenie.
Relaţiile de familie au un caracter de complexitate care nu este întâlnit în cadrul altor relaţii
sociale. Familia este o realitate biologică, prin unirea ce se realizează dintre bărbat şi femeie, cât şi
prin procreaţie; este o realitate socială şi una juridică deoarece este recunoscută şi ocrotită prin lege.

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de familie provine din latinescul „familiae” care
reprezintă totalitatea membrilor dintr-o castă sau gintă. Din perspectivă sociologică familia poate fi
definită ca un bun social, constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, de sangvinitate şi rudenie, membrii
grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune.

Din perspectivă juridică, familia este definită ca fiind grupuri de persoane între care există
drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie firească sau civilă, precum şi din alte raporturi
asimilate relaţiilor de familie.

TIPURI DE FAMILII
 după gradul de cuprindere:
- familii nucleare: care sunt formate din cei doi soţi şi copii lor necăsătoriţi;
- familii extinse: care sunt formate din mai mulţi membrii ai familiei şi care locuiesc în acelaşi
spaţiu şi care reprezintă două sau trei generaţii;
- familia de origine: este aceea în care s-a născut familia respectivă;

 după forma de transmitere a moştenirii

- familii paterliniare: se transmite pe linie paternă;
- familii materliniare;
- familii biliniare: moştenesc şi pe linie paternă şi pe linie maternă;

 după modul de stabilire a rezidenţei:

- familii patrilocale: familia se stabileşte în comunitatea de unde provine soţul;
- familii matrilocale: se stabileşte de unde provine soţia;
- familii neolocale: fixarea reşedinţei se face în afara comunităţii din care provin cei doi soţi;

 după exercitarea autorităţii:

- patriarhale;
- matriarhale;
- egalitare;
  după tipurile de mariaj:
- familii monogame: este de două tipuri:
a. monogamie serială: la momentul la care are loc încetarea, desfacerea căsătoriei, oricare dintre
cei doi soţi se poate recăsători;
b. monogamie strictă: la momentul la care are loc încetarea, desfacerea căsătoriei, soţii nu se mai
pot căsătorii.
- familii poligame: poliandria (o soţie are mai mulţi soţi) sau poliginia (bărbatul are mai multe
soţii).

 După numărul de părinţi:

- familii biparentale;
- familii monoparentale:

 După orientarea sexuală:

- familii heterosexuale;
- familii homosexuale;

ART. 8 Din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor

Fundamentale: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie:
(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale;
(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă el constituie o măsură care într-o societate
democratică este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei ori protejarea drepturilor ori libertăţilor altora.

Prin familie, în sensul acestui art. 8 se înţeleg în primul rând relaţiile de familie rezultând din
familia nucleară, dar există tendinţa de a se lărgi sfera de aplicare spre familia extinsă, atât pe
verticală cât şi pe orizontală (în linie directă dar şi colateral)
Textele din Codul Familiei au în vedere în principal sensul restrâns al noţiunii, formată din soţii
şi copii lor.
În funcţie de domeniul relaţiei sociale supuse reglementării şi de scopul urmărit de legiuitor,
termenul de familie poate dobândi un înţeles mai larg, de regulă prin includerea şi a altor persoane
faţă de care există legături de rudenie: descendenţii majori sau părinţii soţilor.

Cu totul izolat în legislaţie, familiei i se atribuie un sens mai restrâns faţă de cel comun, şi
putem vorbi despre familia monoparentală: legea 416/2001 privind venitul minim garantat: se
precizează

FUNCŢIILE FAMILIEI
1. Funcţia de perpetuare a speciei umane;
2. Funcţia economică: familia e celula de bază a societăţii, e o unitate economică
miniaturală.
3. Funcţia educativă: părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia în
raport de însuşirile lui.

NOŢIUNEA DREPTULUI FAMILIEI

 Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde normele juridice
care reglementează raporturile personale şi raporturile patrimoniale izvorâte din căsătorie, rudenie
(naturală sau civilă), precum şi din alte relaţii care sunt asimilate sub unele aspecte relaţiilor de familie.

Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor: Soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu
posibilităţile fiecăruia la căsătorie.

În ceea ce priveşte obiectul de reglementare al dreptului familiei, acesta îl reprezintă

- raporturile de familie, adică raporturile de căsătorie;
- raporturile de rudenie: prin rudenie se înţelege legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
- Raporturile de rudenie adoptivă sau civilă: legea 273/2004 (legea adopţiei).
- Raporturile asimilate sub unele aspecte relaţiilor de familie: obligaţiile de întreţinere:
 Relaţiile rezultând din luarea spre creştere a unui copil fără întocmirea formelor legale
cerute de lege pentru adopţie;
 Relaţiile dintre un soţ şi celălalt soţ;
 Unele relaţii dintre foştii soţi;
 Raporturile dintre moştenitorii unei persoane care a fost obligat la întreţinerea unui minor.

PRINCIPIILE DREPTULUI FAMILIEI

Art. 48, alin. 1 din constituţia României: „familia se întemeiază pe căsătoria liber consfinţită
dintre soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia
şi instruirea copiilor”.

1. Principiul ocrotirii familiei, a interesului mamei şi copilului: existenţa normelor de

dreptul familiei; In legislaţie se acordă o importanţă deosebită stabilităţii familiei.
Legea reglementează condiţiile în care poate fi întemeiată o familie. Nesocotirea
acestor condiţii atrage nulitatea căsătoriei, dar există şi excepţii.

2. Principiul căsătoriei liber consfinţită între soţi: voinţa concordantă a viitorilor soţi
este singurul factor subiectiv relevant şi indispensabil la încheierea căsătoriei;

3. Principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor;

4. Principiul monogamiei: fiecare persoană la momentul încheierii căsătoriei nu

trebuie să aibă statutul de persoană căsătorită. Sancţiunea încălcării acestui
principiu este nulitatea celei de-a doua căsătorii, iar din punct de vedere penal,
avem de-a face cu infracţiunea de bigamie.

CĂSĂTORIE

NOŢIUNE:
• Act juridic, înscris constatator: operaţiune juridică ale cărei condiţii de fond şi de formă
sunt stabilite imperativ prin art. 3 până la 18 Codul Familiei.
• Situaţie juridică dobândită prin încheierea actului juridic a căsătoriei (art. 28 alin.1: soţii
sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat)
 • Accepţiune stabilită de doctrină: instituţie juridică ce reuneşte ansamblul normelor
referitoare la actul juridic al căsătoriei şi la statutul juridic al soţilor.

Definim astfel căsătoria ca fiind uniunea liber consfinţită dintre un bărbat şi o femeie
încheiată cu respectarea normelor legale în scopul întemeierii unei familii.

TRĂSĂTURI ALE CĂSĂTORIEI:

 Caracterul civil: înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat;

 Caracterul solemn: valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiţionată şi de respectarea

unor cerinţe de formă. Acel consimţământ trebuie exprimat în faţa ofiţerului de stare civilă de
către cei doi soţi şi în prezenţa a doi martori.

 Caracterul bilateral: ia naştere prin concursul a două voinţe concordante. Căsătoria reprezintă
un act condiţie.

 În ceea ce priveşte cauza actului juridic, adică scopul urmărit de către părţi la încheierea
acestui act juridic: întemeierea unei familii.

Trăsăturile căsătorie ca stare juridică: aceasta ia naştere în temeiul actului juridic al

căsătoriei, are în principiu caracter perpetuu, aceasta însemnând şi faptul că actul juridic încheiat nu
poate fi afectat de termen, nici suspensiv nici extensiv.

CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE ACTULUI JURIDIC AL CĂSĂTORIEI:

 Condiţii de fond:

 Cerinţe legale ale căsătoriei: manifestări, stări de fapt, care trebuie să existe în momentul
încheierii acestei căsătorii;

 Impedimente: împrejurări de fapt în prezenţa cărora căsătoria este interzisă;

 Condiţii de formă:

 Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei;

 Formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei;

 Cerinţe legale de fond la încheierea căsătoriei 

 Consimţământul la căsătorie:

A. Trebuie să existe. El se concretizează în răspunsul afirmativ la întrebările

ofiţerului de stare civilă adresate fiecăruia dintre ei.

Dacă unul dintre soţi sau ambii, nu cunosc limba română sau sunt surdo-muţi, se va lua act
de consimţământul lor prin intermediul unui interpret autorizat şi se va încheia un proces verbal în care
se va consemna acest lucru.
 Lipsa consimţământului la încheierea căsătoriei poate să fie materială sau psihică şi poate
să privească voinţa unuia singur dintre soţi sau a ambilor.

Lipsa psihică a consimţământului poate fi reţinută în cazul persoanelor care nu au voinţă

conştientă, adică a celor lipsite în mod vremelnic de facultăţi mintale, precum şi în cazul celor care
suferă de alienaţie sau debilitate mintală.

În ceea ce priveşte căsătoria celui lipsit în mod vremelnic de facultăţile mintale, aceasta este
interzisă dar numai pe timpul cât el nu are discernământul faptelor sale.

B. Caracterul neviciat al consimţământului:

- în privinţa erorii: aceasta constituie viciu de consimţământ la încheierea căsătoriei numai dacă
priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ.

- Dolul: acesta trebuie să fie provocat de către viitorul soţ. Există dol şi dacă mijloacele viclene sunt
întrebuinţate de o terţă persoană dar viitorul soţ are cunoştinţă de ele şi nu le contracarează.

Domeniul de aplicare al dolului este mai extins în comparaţie cu eroarea, fiindcă dolul poate
purta şi asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ, dar aceste elemente trebuie să se
refere la calităţile esenţiale.

 Vârsta matrimonială: ne referim la vârsta minimă la care se poate încheia căsătoria: legea nu
stabileşte o vârstă maximă. Căsătoria este valabil încheiată chiar dacă a fost făcută înaintea
morţii.

Art. 4 alin.1 din codul familiei: vârsta matrimonială este de 18 ani. Ca excepţie căsătoria
poate fi încheiată după împlinirea vârstei de 16 ani, căsătorie care este condiţionată de îndeplinirea
următoarelor cerinţe:

- există motive temeinice pentru încheierea căsătoriei;

- s-a obţinut avizul medical favorabil din care să rezulte că persoana este suficient dezvoltată
somatic şi intelectual.

- Există încuviinţarea părinţilor sau a unuia dintre părinţi (în anumite situaţii), a tutorelui ori a
persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

- Există autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului în a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul minorul;

 comunicarea reciprocă de către viitori soţi a stării sănătăţii lor: ascunderea de către unul
dintre soţi a bolii de care suferă alterează caracterul liber al consimţământului celuilalt soţ. În
consecinţă, poate constitui motiv de desfiinţare a căsătoriei pentru vicierea voinţei prin dol.

Legea 119/1996 prevede cerinţa depunerii de către cei doi soţi a certificatelor medicale
corespunzătoare.

 diferenţierea sexuală: codul familiei nu reglementează în mod expres această condiţie, dar
rezultă din celelalte norme cuprinse în legislaţia familiei.
 IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE

Constituie impedimente următoarele împrejurări:

• starea de persoană căsătorită;

• rudenia firească;
• rudenia civilă;
• tutela;
• alienaţia sau debilitatea mintală;
• lipsa vremelnică a discernământului;

Din punct de vedere a sancţiunii:

 impedimente dirimante: atrage nulitatea absolută a căsătoriei: ex.: existenţa unei

căsătorii necunoscute, alienaţia şi debilitatea mintală;

 impedimente prohibitive: nu atrage sancţiunea nulităţii căsătoriei, dar poate constitui un

motiv pentru sancţionarea ofiţerului de stare civilă care a încheiat o căsătorie în cazul
existenţei acestui impediment.

Din punct de vedere a persoanelor:

o absolute: o persoană nu se poate căsători cu nici o altă persoană

o relative: opresc încheierea căsătoriei între o persoană şi o anumită altă persoană

(tutela).

1. Starea de persoană căsătorită: Sancţiunea existenţei acestui impediment la

momentul încheierii căsătoriei este nulitatea absolută.

Dacă desfacerea căsătoriei se face prin acordul soţilor, această hotărâre de desfacere a
căsătoriei devine irevocabilă de la data pronunţării.

2. Rudenia firească: priveşte rudenia în linie directă, indiferent de gradul de

rudenie, şi rudenia colaterală, până la gradul IV inclusiv.

Excepţie: cu aprobarea preşedintelui Consiliului judeţean sau al Primarului General al

Municipiului Bucureşti, în funcţie de unde îşi au domiciliul, poate fi încuviinţată căsătoria, între rudele în
linie colaterală de gradul IV, dacă sunt motive temeinice.

3. Relaţiile de rudenie civilă sau adoptivă: potrivit art. 7 din Codul Familiei, este
interzisă căsătoria între:

- adoptator şi ascendenţii săi, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte,

- între adoptat şi copii acestuia, pe de o parte, şi copii fireşti ai adoptatorului, pe de alta;

- căsătoria între adoptaţii de aceeaşi persoană.

 Ca excepţie, cu aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau a Primarului General al
Municipiului Bucureşti, se poate încuviinţa căsătoria între copii adoptatorului, pe de o parte, şi cel
adoptat sau copii acestuia pe de altă parte, şi între adoptaţii de aceeaşi persoane, atunci când există
motive temeinice.

4. Tutela: este interzisă căsătoria doar pe durata existenţei acestei stări. După ce nu
mai există această stare, se pot căsători.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale căsătoriei:

 Formalităţi premergătoare căsătoriei:

 declaraţia de căsătorie: aceasta se face personal de către viitori soţi, în scris, la autoritatea
unde urmează a se încheia căsătoria, adică la sediul stării civile din localitatea unde îşi are
domiciliul oricare dintre cei doi soţi.

Excepţie:

1) Dacă unul dintre cei doi soţi se află într-o altă localitate, poate să depune această declaraţie
la sediul stării civile în localitatea în care se află, cu obligaţia celor de acolo să transmită
această declaraţie în maxim 48 de ore la sediul unde va avea loc căsătoria.

2) Când unul dintre soţi este în imposibilitate de a se deplasa la sediul stării civile;

ÎNCHEIEREA PROPRIU-ZISĂ A CĂSĂTORIEI:

În declaraţia de căsătorie sunt trecute datele de identificare ale fiecăruia dintre viitorii soţi,
manifestarea lor de voinţă de a se căsători împreună, menţiunea că nu există nicio piedică legală la
căsătorie şi faptul că au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii lor.

Viitorii soţi vor putea indica în cuprinsul declaraţiei de căsătoriei şi indicaţia cu privire la
numele pe care s-au înţeles să îl poarte în timpul căsătoriei. Aşadar, această înţelegere cu privire la
nume poate interveni şi ulterior, dar înainte de încheierea căsătoriei, acest fapt putând fi consemnat
într-o declaraţie scrisă care va fi anexată declaraţiei de căsătorie.

Odată cu declaraţia căsătoriei, soţii vor prezenta şi înscrisurile doveditoare corespunzătoare:

hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei (dacă a mai fost căsătorit), certificatul de deces
(dacă căsătoria anterioară a încetat ca urmare a decesului unui soţ), hotărârea judecătorească prin
care se constată nulitatea căsătoriei anterioare.

Această declaraţie de căsătorie va fi semnată de viitori soţi în faţa ofiţerului de stare civilă.

ATRIBUTELE OFIŢERULUI DE STARE CIVILĂ ÎN LEGĂTURĂ CU

DECLARAŢIA DE CĂSĂTORIE:

Ofiţerul de stare civilă, în ziua în care primeşte declaraţia de căsătorie dispune publicarea
ei în extras. Acesta va cuprinde obligatoriu data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum
şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie în termen de 10 zile de la data
afişării acestui extras.
 Opoziţia la căsătorie este manifestarea de voinţă a unei persoane prin care aduce la
cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unor stări de fapt sau de drept care interesează pentru
valabilitatea căsătoriei ce urmează a fi încheiată.

Această opoziţie la căsătorie se face în formă scrisă şi în ea trebuie să fie indicate dovezile pe
care se sprijină. În lipsa acestor cerinţe minimale vorbim de un act oficios de informare.

În funcţie de ce constată ofiţerul de stare civilă, el poate să decidă respingerea opoziţiei (se
va trece la oficierea căsătoriei), sau poate să refuze încheierea căsătoriei, cu obligaţia de a
consemna acest refuz într-un proces verbal, iar persoana nemulţumită se poate adresa instanţei
judecătoreşti de la domiciliul său.

FORMALITĂŢI PRIVIND ÎNSĂŞI ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI:

 Solemnitatea căsătoriei: această căsătorie se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă.

Presupune prezenţa celor doi viitori soţi, prezenţa a doi martori şi constatarea încheierii căsătoriei de
către ofiţerul de stare civilă.

 Competenţa ofiţerului de stare civilă: competenţa personală se stabileşte după criteriul

domiciliului sau reşedinţei cel puţin a unuia dintre soţi.

Competenţa teritorială este dată de limitele teritoriale ale localităţii în care funcţionează ofiţerul
de stare civilă.

Competenţa materială este determinată de calitatea de ofiţer de stare civilă. Aceasta

înseamnă că numai o persoană care are asemenea calitate poate să oficieze o căsătorie.

Publicitatea încheierii actului juridic al căsătorie: înseamnă posibilitatea accesului oricărei

persoane care doreşte să participe la căsătorie.

MOMENTUL ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI:

Este acela în care ofiţerul de stare civilă, constatând îndeplinirea tuturor cerinţelor legale,
declară pe viitori soţi căsătoriţi. Înregistrarea căsătorie este ulterioară încheierii actului juridic şi
serveşte ca mijloc de probă al căsătoriei. Dovada căsătoriei nu se va putea face decât prin certificatul
de căsătorie.

EFECTELE CĂSĂTORIEI:

 Relaţiile personale dintre soţi: soţii hotărăsc îpreună şi în mod egal în tot ceea ce
priveşte căsătoria.

Numele soţilor: dacă până la încheierea căsătoriei, viitori soţi nu s-au prezentat cu privire la
acest aspect, se prezumă că fiecare dintre ei va rămâne cu numele avut înainte de încheierea
căsătoriei.

Codul familiei spune că soţii trebuie să poarte pe toată durata căsătoriei numele stabilit la
încheierea căsătoriei. Ei pot să şi-l schimbe pe timpul căsătoriei pe cale administrativă însă numai cu
acordul celuilalt soţ.
 Schimbarea numelui comun de către unul dintre soţi nu implică şi schimbarea numelui
familiei al celuilalt soţ. Soţii pot stabili ca numele lor comun să fie numele de familie reunite.

Soţul adoptat poate să opteze între numele pe care îl purta înainte de momentul încheierii
căsătoriei, sau poate lua numele adoptatorului său. Condiţia este consimţământul celuilalt soţ.

 Obligaţia de sprijin moral reciproc;

 Obligaţia de coabitare: datoria soţilor de a locui împreună. Nu este prevăzută în mod

expres de legislaţie dar are legătură cu norme care reglementează alte instituţii.

Soţul care pleacă din locuinţa comună (indiferent dacă a plecat pentru că aşa a dorit sau a
fost alungat) nu pierde dreptul de a reveni la domiciliul conjugal.

În cazul în care unul dintre soţi este alungat din locuinţa comună sau este expus la suferinţe
psihice şi fizice care îl face să părăsească această locuinţă, putem vorbi de săvârşirea infracţiunii de
abandon de familie sau poate uneori, de o contravenţie pentru celălalt soţ.

Reintegrarea în locuinţa comună poate fi dispusă la cerere de către instanţa civilă, inclusiv pe
calea ordonanţei preşedinţială. Condiţia este ca din probele administrate să rezulte faptul că soţul care
solicită reintegrarea în domiciliul comun doreşte refacerea vieţii de familie. Celalalt soţ nu poate cere
reintegrarea soţului care a părăsit locuinţa comună.

 Obligaţia de fidelitate;

 Întreţinerea domiciliului conjugal;

Efectele patrimoniale ale căsătoriei:

 obligaţia de sprijin material reciproc între soţi:

 comunitatea de bunuri a soţilor: art. 30, alin.1 din codul familiei prevede că bunurile
dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor bunuri comune. Acest
regim patrimonial instituit de codul civil în 1954 este legal, unic, imuabil (nu poate fi modificat) şi
obligatoriu.

Categorii de bunuri ale soţilor: regimul juridic al bunurilor soţilor, sau regim matrimonial,
presupune normele care guvernează raporturile dintre soţi privitoare la bunuri, precum şi raporturile
patrimoniale ale acestora cu terţe persoane.

În ceea ce priveşte bunurile comune ale soţilor, orice convenţie contrară în ceea ce priveşte
acest regim este lovită de nulitate.

CRITERIILE DE DETERMINARE A BUNURILOR COMUNE:

 Bunul trebuie să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei:

Cel care dobândeşte bunul trebuie să aibă calitatea de soţ. Momentul dobândirii bunului

 Bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii: art. 31 care indică următoarele
bunuri ca fiind bunuri proprii:
 o Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei:
o Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă
dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune;
o Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei de către unul dintre soţi.
o Bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea
bunuri;
o Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanelor.

BUNURILE PROPRII ALE SOŢILOR

Criteriile avute în vedere în determinarea bunurilor proprii sunt:

• momentul dobândirii bunurilor in raport de data căsătoriei: bunul trebuie să fie dobândit înainte
de încheierea căsătorie (art. 31, lit. a).

• legătura bunului cu persoana soţului titular al dreptului;

• subrogaţia reală;
• pentru anumite bunuri: criteriul afectaţiunii bunului;

Bunurile achiziţionate în timpul concubinajului sunt în principiu bunuri proprii ale

dobânditorului şi vor păstra acest caracter şi după încheierea căsătoriei. Dacă una dintre părţi pretinde
că anumite bunuri sunt comune, va fi ţinută să facă dovada proprietăţii indivize precum şi a contribuţiei
sale în raport cu fiecare dintre aceste bunuri, în funcţie de care se va stabili cota parte cuvenită.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, cu excepţia
situaţiei în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi bunuri comune (art. 31, lit. b).

Bunurile moştenite prin moştenire legală vor fi în toate cazurile proprii ale soţului
moştenitor deoarece transmisiunea drepturilor succesorale se realizează în temeiul legii, în
considerarea legăturii de rudenie sau a calităţii de soţ supravieţuitor în raport cu defunctul.
Liberalităţile, adică legatele şi donaţiile, fiind făcute în considerarea persoanei gratificate, vor urma
voinţa dispunătorului.

În ceea ce priveşte voinţa dispunătorului, în sensul caracterului comun al bunului, ea nu

trebuie să fie neapărat expresă, poate să fie şi tacită, sub condiţia să rezulte în mod neîndoielnic, şi
rezultă următoarele ipoteze:

 liberalitatea a fost făcuta ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să devină comun;

 liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, dar fără menţiunea expresă ca acesta să devină
comun (bunul respectiv va fi tot bun comun);

 liberalitatea a fost făcută unuia dintre soţi dar cu menţiunea ca bunul să devină comun
(bunul va fi tot comun);

 liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nicio altă menţiune, în această situaţie
bunul este propriu al soţului gratificat însă cu posibilitatea recunoscută celuilalt soţ de a
dovedi că voinţa tacită a autorului liberalităţii a fost aceea de a avantaja anumiţi soţi.
 Caracterul de bun propriu, în principiu, al bunului dobândit prin liberalitate nu este influenţat
de sarcina care poate afecta această liberalitate (în cazul unei donaţii care conţine şi o clauză de
întreţinere a donatorului. Dacă acea donaţie a fost făcută numai pentru un soţ, chiar dacă întreţinerea
a fost făcută de ambii soţi, bunul va reveni tot aceluia pentru care s-a făcut donaţia).

Contribuţia părinţilor unuia dintre soţi la dobândirea în timpul căsătoriei a unui bun,
reprezintă o donaţie făcută exclusiv în favoarea copilului lor, afară de cazul în care dispunătorul a
arătat în mod expres că doreşte să-i avantajeze pe ambii soţi.

În ceea ce priveşte darurile de nuntă, potrivit practicii, acestea sunt considerate bunuri
comune, deoarece au fost dobândite în timpul căsătoriei şi pe de altă parte, pentru că se prezumă
intenţia dispunătorului de a contribui la constituirea unui patrimoniu comun al soţilor.

Donaţiile făcute sub forma darului manual de către un soţ celuilalt soţ, înainte de căsătorie
şi în vederea căsătoriei, devin bunuri proprii ale soţului donatar, păstrând acest caracter, şi ulterior
încheierii căsătoriei.

Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi:

interesează destinaţia primită în mod efectiv prin folosinţa exclusivă a bunului de către unul dintre soţi.

Regula potrivit căreia bunurile de uz personal sunt bunuri proprii se aplică fără rezerve numai
în privinţa bunurilor de valoare uzuală, bunurile care încorporează valori deosebite, dacă au fost
achiziţionate din mijloace comune, urmând a fi considerate proprii sau comune, avându-se în vedere
situaţia de fapt concretă în care se află soţii (este vorba de nivelul lor de viaţă).

Dacă se dovedeşte că unele obiecte de valoare au fost achiziţionate în scop de tezaurizare,

ele vor fi considerate comune, chiar dacă au fost folosite în exclusivitate de către unii dintre soţi.
(tezaurizare = economii)

Grupa bunurilor necesare exercitării profesiei unui soţ cuprinde acele bunuri care potrivit
naturii şi afectaţiunii lor servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi.

În ipoteza profesiei comune a soţilor, soţii sunt coproprietari în cote părţi egale, dar oricare
dintre ei va putea dovedi o cotă superioară de contribuţie la achiziţionarea acestor bunuri, sau faptul
că anumite bunuri sunt în întregime proprii, deoarece fac parte dintr-o altă categorie prevăzută de art.
31.

Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau

literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii sau inovaţii precum şi alte
asemenea bunuri: în ceea ce priveşte premiile şî recompensele, acestea trebuie să fie ocazionale. În
ceea ce priveşte manuscrisele ştiinţifice, schiţe şi proiecte, etc., este vorba exclusiv de obiectul
material care încorporează opera respectivă (trebuie să se facă diferenţa între manuscris ştiinţific şi
drepturile de autor).

Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei:

acestea vor fi proprii ale unuia dintre soţi, indiferent dacă au fost încasate sau se înfăţişează sub forma
unor drepturi de creanţă, deoarece servesc reparării unor prejudicii intim legale de persoana soţului
asigurat.

Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul care a trecut în
această valoare: subrogaţia reală poate produce efecte şi parţiale: soţul care a contribuit la plata
preţului unui bun cumpărat în timpul căsătoriei cu sume ce reprezintă bunuri proprii, dobândeşte
proporţional cu această valoare un drept exclusiv asupra bunului respectiv, iar restul intră în
comunitatea celor doi soţi.

Lucrările de reparaţii şi îmbunătăţiri efectuate asupra unui bun propriu cu mijloace comune, nu
determină în principiu schimbarea naturii juridice a bunului. Cu toate acestea, sporul de valoare
înregistrat de bunul propriu va fi comun.

Când lucrările de reparaţii şi îmbunătăţiri au determinat transformarea bunului în aşa măsură

încât a devenit un bun nou, acesta va fi considerat ca fiind un bun comun al ambilor soţi.

Veniturile din muncă: o primă variantă precizează că venitul realizat de către oricare dintre
cei doi soţi, constituie bun comun al ambilor soţi.

O altă opinie statuează că salariul constituie bunuri proprii.

A treia variantă este una dualistă care spune că este necesară distincţia între salariul
neîncasat, pe de o parte, care face parte din patrimoniul propriu al soţului, şi este guvernat de normele
dreptului muncii, şi salariul încasat, pe de altă parte, acesta din urmă servind deopotrivă achiziţionării
de bunuri comune şi proprii, constituit aşadar un bun de afectaţiune.

Salariul, ca drept de creanţă, este guvernat de prevederile codului muncii, iar salariul încasat
constituie obiect al dreptului de proprietate şi este supus normelor codului familiei.

Dacă unul dintre soţi dovedeşte că din salariu lui a dobândit un bun în timpul căsătoriei,
acesta va fi bun propriu.

În ceea ce priveşte alte sume realizate de soţi în timpul căsătoriei, economiile soţilor aflate în
depozit bancar îşi păstrează natura juridică din momentul efectuării depunerii, deci vor fi socotite
comune dacă provin din munca oricăruia dintre soţi, respectiv proprii, dacă la sursa lor se află vreuna
din categoriile de bunuri enumerate de art. 31 din Codul Familiei.

Faptul depunerii unei sume de către unul dintre soţi pe numele celuilalt soţ poate semnifica o
donaţie în favoarea celui din urmă, realizată sub forma darului manual, dacă bineînţeles suma
respectivă constituia bun propriu al deponentului.

Aceeaşi este soluţia şi în situaţia în care deponentul îşi rezervă clauza de împuternicire.

Cât priveşte sumele depuse de către părinţi pe numele copiilor lor, se consideră că din
momentul efectuării depunerii, aceste sume intră în patrimoniul descendentului, cu titlu de donaţie sub
forma darului manual.

Dacă depunerea s-a făcut pe numele descendentului, de către unul dintre soţi fără
consimţământul celuilalt, contravaloarea acelei sume se va include în masa bunurilor comune supuse
partajului.

Situaţia unor bunuri imobile dobândite în timpul căsătoriei: se aplică regula instituită de
art. 30:

Dacă imobilul este ridicat pe un teren proprietatea vreunuia dintre ei, se aplică regulile de la
accesiunea imobiliară artificială. Construcţia edificată de ambii soţi împreună cu mijloace comune pe
teren proprietatea unuia dintre ei va fi bun comun, soţul neproprietar al terenului dobândind un drept
de superficie.
 Dacă unul dintre soţi construieşte cu mijloace comune pe terenul proprietatea celuilalt soţ,
având acordul acestuia, construcţia devine bun comun. Soţul care ridică o construcţie pe terenul
proprietatea celuilalt soţ fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei acestuia, întrebuinţând
mijloace comune ambilor soţi, va fi considerat constructor de rea credinţă. În această situaţie, soţul
proprietar al terenului va putea opta între păstrarea construcţiei şi plata despăgubirilor sau va putea
cere desfiinţarea construcţiei respective.

Dacă unul dintre soţi ridică o construcţie cu mijloace proprii pe terenul proprietatea celuilalt
soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului constructor, care devine şi
titular al dreptului de superficie asupra terenului. Daca soţul constructor, prin întrebuinţarea de
mijloace proprii construieşte pe terenul celuilalt soţ fără consimţământul acestuia, el va fi considerat
constructor de rea credinţă.

Dacă construcţia a fost ridicată de către unul dintre soţi cu mijloace proprii pe terenul
proprietatea ambilor soţi, construcţia va fi după caz bun propriu al soţului constructor, dacă a existat şi
consimţământul celuilalt soţ, sau bun comun, dacă edificarea construcţiei s-a realizat fără
consimţământul sau împotriva voinţei celuilalt soţ.

Locuinţele construite sau cumpărate prin întrebuinţarea de credite: dreptul de

proprietate asupra locuinţei construite cu credit se transmite beneficiarului odată cu predarea acesteia
şi nu la executarea integrală a contractului de împrumut.

Asupra locuinţelor cumpărate cu credit, dreptul de proprietate se dobândeşte în momentul

încheierii contractului de vânzare – cumpărare.

Îmbunătăţiri şi reparaţii aduse unui bun în timpul căsătoriei: aceste lucrări efectuate de
soţi sau de numai unul dintre ei, dar prin întrebuinţarea de mijloace comune nu alterează calitatea de
bun propriu al acestuia.

Dreptul de folosinţă asupra locuinţei: dobândesc un drept locativ prin încheierea

contractului respectiv, atât titularul contractului de închiriere, cât şi persoanele care locuiesc sau care
vor locui împreună cu acesta.

Fiecare membru al familiei are un drept locativ propriu privind folosinţa locuinţei, drept care nu
derivă din drepturile locatarului principal, ci din contractul de închiriere.

Membrii de familie nu dobândesc drepturi locative proprii în cazul închirierii suprafeţei locative
cu destinaţie specială (locuinţa de serviciu, de intervenţie şi de protocol).

Fructele şi productele: fructele bunurilor comune ale soţilor aparţin comunităţii. Productele
vor fi considerate bunuri comune sau proprii în funcţie de apartenenţa la unul sau altul din patrimoniul
al bunului din care rezultă.

În ceea ce priveşte fructele rezultate din bunuri proprii, acestea vor fi în principiu tot bunuri
proprii, cu excepţia situaţiei în care ele constituie rezultatul muncii ambilor soţi.

Dovada bunurilor proprii şi comune ale soţilor:

Dovada bunurilor comune ale soţilor:
Nu trebuie dovedită, operând prezumţia de comunitate instituită de art.30. Această prezumţie
nu este una de proprietate, ci doar de apartenenţă a bunului la comunitate.
 Această prezumţie legală este relativă: cel care constată un bun comun, va putea să o
înlăture.
Dovada bunurilor proprii ale soţilor: dovada că un bun este propriu se va putea face între soţi
prin orice mijloc de probă. Prin instituirea acestei reguli s-a urmărit înlesnirea probaţiunii prin
înlăturarea unora dintre restricţiile dreptului comun în materie, fiindcă această prezumţie nu trebuie să
pericliteze existenţa bunurilor proprii.

Dovada calităţi de bun propriu, a bunurilor dobândite prin acte juridice derogă de la dreptul
comun sub următoarele aspecte:

 dovada că un bun este propriu se va putea face nu numai prin înscrisuri ci şi prin alte mijloace
de probă (martori, prezumţii sau mărturisire), însă numai dacă forma scrisă a actului este cerută
de lege ad probationem.

Actele juridice în cazul cărora cerinţa scrisă este instituită ad validitatem nu vor putea fi
dovedite altfel decât prin înscrisul respectiv. De drept comun, menţiunile înscrise în actele autentice pe
baza declaraţiei părţilor pot fi combătute prin orice mijloc de probă afară de acele împrejurări
consemnate în conţinutul înscrisului, care constituie constatări personale ale agentului instrumentator.

Dacă părţile dispun de un înscris cerut ad probationem, dovada cu martori nu poate fi primită
nici împotriva şi nici peste cuprinsul înscrisul doveditor al actului juridic.

PREZUMŢIA MANDATULUI TACIT ÎNTRE SOŢI:

Printr-o aplicaţie a principiului deplinei egalităţi în drepturi între bărbat şi femeie dispune că
soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soţi,
exercitând singuri aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ.

Cu toate acestea, niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o
construcţie ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.

Prin instituirea mandatului prezumat între soţi, şi terţul contractant este scutit de dovada
acordului dintre soţi cu privire la săvârşirea actului respectiv.

Excepţie, când e necesar acordul expres al celuilalt soţ. Actele de înstrăinare şi actele de
grevare a terenurilor şi construcţiilor comune

Regula mandatului tacit funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar şi în perioadele de

separaţie în fapt, cu unele particularităţi.

Dispariţia sau punerea sub interdicţie a unuia dintre soţi nu înlătură acest drept de
reprezentare. Curatorul, în cazul soţului dispărut sau tutorele, în cazul soţului aflat sub interdicţie, sunt
îndreptăţiţi să încheie acte de administrare în temeiul mandatului prezumat, precum şi să facă opunere
la actele pe care celălalt soţ intenţionează să le săvârşească, însă actele încheiate de curator sau de
tutore presupun consimţământul expres al celuilalt soţ precum şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare.

Deoarece regula mandatului este de natură imperativă, niciunul dintre soţi şi nici soţii
împreună nu ar putea prin voinţa lor să înlăture efectele.
 Această prezumţie de mandat tacit reciproc are caracter relativ, ceea ce permite oricăruia
dintre ei să se opună la exercitarea dreptului de reprezentare, arătând că actul intenţionat de celălalt
soţ nu are şi consimţământul său.

Tăgăduirea în întregime şi în abstract a mandatului prezumat de lege nu este posibilă.

Opunerea chiar şi dovedită, nu va produce efecte faţă de terţul contractant de bună-credinţă.

Opunerea soţului poate rezulta nu doar dintr-o manifestare expresă a voinţei contrare, ci şi
din orice acte neechivoce de natură să contrazică ideea de mandat tacit reciproc între soţi.

Buna sau reaua-credinţă a terţului poate fi dedusă din fapte sau împrejurări sugerând
cunoaşterea lipsei acordului soţului reprezentat.

Este posibil ca opunerea unuia dintre soţi la încheierea actului juridic, în condiţiile mandatului
prezumat, să îmbrace forma abuzului de drept, în sensul că, deşi actul este în mod evident folositor
comunităţii de bunuri, unul dintre soţi se împotriveşte încheierii acestuia.în astfel de situaţii, instanţele
judecătoreşti sunt îndreptăţite ca în temeiul art. 3 din Decretul 31/1954 să recunoască valabilitatea
actului juridic încheiat în pofida opunerii celuilalt soţ.

Domeniul de aplicare a prezumţiei mandatului tacit reciproc:

 Actele de administrare a bunurilor comune: sunt considerate acte propriu-zise de

administrare cele care prin natura lor urmăresc valorificarea bunurilor fără a se ajunge la înstrăinarea
lor. Sunt de asemenea acte de administrare acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului
precum şi la întrebuinţarea veniturilor. Vor fi avute în vedere toate actele de administrare. Este un
contract de administrare acela prin care unul dintre soţi aduce o îmbunătăţire unui bun.

 Actele de folosinţă: semnifică pe de o parte recunoaşterea atributului uzului, a

întrebuinţării în natură, iar pe de altă parte, dreptul de a culege şi percepe fructele şi veniturile.

În timpul căsătoriei este inadmisibilă împărţirea folosinţei bunurilor comune deoarece această
măsură ar echivala cu înlăturarea pe cale convenţională a dispoziţiilor art. 35 Codul Familiei. În
schimb, este admisibilă cererea soţului de a participa la dobândirea fructelor bunului comun, ori de
câte ori unul dintre ei, prin purtarea sa abuzivă, lipseşte pe celălalt de aceste fructe.

În cazul soţilor despărţiţi în fapt, dacă unul dintre ei îşi asigură folosinţa exclusivă a
bunurilor comune, instanţa va putea dispune măsura împărţirii în timpul căsătoriei a bunurilor comune
dobândite.

Codul familiei nu face nicio referire la categoria actelor de conservare ele putând fi făcute de
oricare dintre cei doi soţi chiar dacă celălalt se opune, deoarece de aceste acte profită masa bunurilor
comune;

 Actele de dispoziţie: cuprind atât actele de dispoziţie juridică cât şi actele de dispoziţie
materială (distrugerea sau consumarea unui bun). Aceste acte privesc numai bunuri mobile.

Actele de dispoziţie cu titlu gratuit: deşi nu sunt exceptate în mod expres de la prezumţia
de mandat tacit reciproc, fac necesar consimţământul ambilor soţi.

Prin excepţie, oricare dintre soţi poate face acte de dispoziţie sub forma darului manual sau
acte de bine-facere valoric rezonabile.
 Fapta unuia din soţi de a lua din posesia sau detenţia legitimă a celuilalt soţ, fără
consimţământul acestuia, unul sau mai multe bunuri comune cu scopul neîndoielnic stabilit al însuşirii
lor pe nedrept, constituie infracţiune de furt.

Fapta unuia dintre soţi de a-şi însuşi sau de a dispune pe nedrept de unul sau mai multe
dintre bunurile comune, aflate în detenţia sa exclusivă, săvârşită cu intenţie, constituie infracţiunea de
abuz de încredere.

Aplicarea sancţiunii penale nu înlătură posibilitatea anulării eventualului act de dispoziţie

încheiat de către soţul făptuitor, dacă se va face dovada relei credinţe a terţului dobânditor.

Limitele mandatului tacit reciproc:

Limitele legale: art. 35 codul familiei: în cazul actelor de înstrăinare sau de grevare cu sarcină
a imobilelor comune, consimţământul soţului neparticipant la încheierea actului juridic nu se mai
prezumă.

Soţii nu vor înlătura prin convenţia lor excepţiile legate de mandatul prezumat, în sensul ca
unul dintre ei să fie îndrituit în abstract să încheie singur toate actele de dispoziţie imobiliară.

Soţul poate însă să mandateze pe celălalt să încheie un contract cu privire la un anumit bun
imobil.

Existenţa consimţământului expres al fiecăruia dintre soţi interesează ca şi atitudine favorabilă

a actului de înstrăinare şi de aceea faptul că înscrisul constatator al convenţiei respective poartă
numai semnătura unuia dintre soţi, nu duce în mod necesar la concluzia lipsei consimţământului
soţului nesemnatar.

În ceea ce priveşte dobândirea cu titlu oneros de bunuri imobile, aceasta poate fi săvârşită în
mod valabil de oricare dintre soţi fără a fi necesar consimţământul expres al celuilalt soţ.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare în care se cere instanţei recunoaşterea dreptului

de proprietate asupra unui bun determinat, aceasta constituie un act de dispoziţie, şi ca urmare, este
necesară participarea ambilor soţi în calitate de parte.

În ceea ce priveşte partajul, ieşirea soţilor din indiviziunea cu terţe persoane, aceasta se
poate realiza numai cu participarea ambilor soţi fără a se face deosebire dacă partajul este
convenţional sau judiciar.

În general consimţământul expres al ambilor soţi este necesar şi în cazul următoarelor acte
juridice:
 dobândirea unui imobil în schimbul înstrăinării acestuia din comunitatea de bunuri;
 grevarea cu o servitute a terenului bun comun;
 înstrăinarea dreptului de uzufruct bun comun;
 renunţarea la un drept;
 achiesarea;

Antecontractul de vânzare-cumpărare când în baza antecontractului de vânzare-cumpărare

se solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,
consimţământul expres al ambilor soţi este decisiv, lipsa manifestării de voinţă a unuia dintre ei
neputând fi complinită pe cale judecătorească.

Această cerinţă a consimţământului expres se aplică imobilelor prin natura lor, prin destinaţie,
precum şi imobilelor prin obiectul la care se referă (uzul, uzufructul, servitutea, superficia).

Prezumţia, având caracter relativ, soţilor le este îngăduit să stabilească unele limitări, de
comun acord sau prin manifestări unilaterale de voinţă.

Sancţiunea nerespectării limitelor convenţionale este nulitatea relativă. Această nulitate este
şi integrală, deoarece constituie mijloc de protecţie a soţului care nu şi-a exprimat consimţământul.

Dreptul la acţiune este supus termenului general de prescripţie de trei ani socotit de la data la
care soţul a aflat de încheierea actului juridic respectiv. Această nulitate relativă operează fără a
distinge dacă terţul dobânditor a fost de bună sau de rea credinţa.

În ceea ce priveşte natura juridică a comunităţii matrimoniale, ea se aseamănă cu

proprietatea comună în cote părţi deoarece ambele sunt modalităţi ale dreptului de proprietate,
implicând prezenţa a cel puţin doi titulari, iar încetarea atât a proprietăţii devălmaşe cât şi a celei
comune în cote părţi se face prin partaj.

Asemănări şi deosebiri între proprietate comună în cote părţi şi proprietate devălmaşă:

 1) în cazul dreptului de proprietate comună devălmaşă, niciunul dintre codevălmaşi nu are

determinată o cotă parte ideală, pe când în cazul proprietăţii comune pe cote părţi, fiecare dintre
cotitulari cunoaşte întinderea dreptului său exclusiv.

 2) De asemenea, niciunul dintre codevălmaşi nu poate înstrăina dreptul său prin acte între
vii, pe când în cazul coproprietăţii, fiecare titular poate să dispună fără a fi necesar consimţământul
celorlalţi coproprietari, deci poate să dispună liber de cota sa abstractă de proprietate.

 3) Oricare dintre soţi poate săvârşi acte de folosinţă şi de administrare asupra bunurilor
comune, precum şi unele acte de dispoziţie, pe când în cazul coproprietăţii se aplică regula
unanimităţii.

 4) Proprietatea devălaşă a soţilor ia naştere în temeiul legii ca efect al încheierii actului

juridic, pe când coproprietatea are o multitudine de surse: legea, înţelegerea părţilor, usucapiunea.

 5) Existenţa proprietăţii devălmase este strâns legată de calitatea de soţ, în schimb la cote
părţi poate să fie proprietar orice persoană fără a trebui îndeplinite anumite condiţii juridice sau
existenţa unor relaţii prestabilite între coproprietari.

 6) O ultima deosebire este legată de partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei:

constituie o măsură excepţională, în timp ce în cazul coproprietăţii comune pe cote părţi, nimeni nu
poate fi oprit să iasă din indiviziune.

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei: ca regulă, departajarea bunurilor

comune are loc odată cu desfacerea căsătoriei, şi ca excepţie, art. 36, alin 2 din codul familiei permite
în mod excepţional partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei exclusiv pe cale judiciară, acest
partaj putând viza întreaga masă de bunuri comune sau numai o parte din aceasta.

Partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei presupune îndeplinirea condiţiilor:

 - existenţa unor motive temeinice:

- partajarea se poate dispune numai pe cale judecătorească;

Această partajare se poate face pe cale principală:

• la cererea unuia dintre soţi;

• la cererea creditorilor personali al unuia dintre soţi;

Se poate cere şi pe cale incidentală, în cazul contestaţiei la executare.

În ceea ce priveşte partajarea bunurilor comune la cererea unuia dintre soţi, între motivele
temeinice cerute pentru acest partaj şi motivele temeinice de divorţ, nu trebuie stabilită vreo legătură
necesară.

Sunt de natură să justifice partajul în timpul căsătoriei împrejurări de fapt care nu ar avea
relevanţă în cadrul procesului de desfacere a căsătoriei. Cel mai adesea, noţiunea de motive
temeinice, în acest înţeles, evocă situaţii de fapt aflate în legătură directă cu exerciţiul dreptului soţilor
asupra bunurilor din comunitate (deţinerea şi folosirea exclusivă a bunurilor comune de către unul
singur dintre soţi, alungarea soţului reclamant împreună cu copii fără ca soţul reclamat să asigure
întreţinerea copiilor).

Cererea este îndreptăţită şi atunci când datorită comportamentului unuia dintre soţi există
pericolul iminent al degradării sau risipirii bunurilor comune, al distrugerii sau sustragerii acestora sau
când soţul pârât are tendinţa de a ascunde unele bunuri în scopul însuşirii sau al înstrăinării.

Nu constituie motive temeinice faptul că celălalt soţ, părăsind domiciliul conjugal, a luat cu
sine o parte din bunurile comune, după cum nu constituie motiv temeinic pentru partajare nici folosinţa
exclusivă a unor bunuri din comunitate, decât dacă se face dovada că soţul reclamant este împiedicat
în exercitarea drepturilor sale codevălmaşe.

Deoarece partajul bunurilor comune în timpul căsătorie se face exclusiv pe cale judiciară,
orice convenţie a acestora este lovită de nulitate absolută. Sunt supuse partajului bunurile comune
existente în momentul realizării împărţirii, acest partaj având un caracter ireversibil. Aceasta înseamnă
că bunurile respective au fost încă de la momentul dobândirii lor în proprietatea exclusivă a soţului
căruia i-au fost atribuite, iar aceste bunuri nu mai pot intra în comunitatea de bunuri şi nu mai pot
forma obiectul unui partaj.

Bunurile care se dobândesc după efectuarea partajului vor respecta regula comunităţii de
bunurile la fel şi cele care nu au fost supuse partajului.

Acţiunea aceasta de împărţire a bunurilor comune la cererea unui soţ poate fi introdusă pe
toată durata căsătoriei, până la momentul în care hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei
rămâne definitivă.

Dreptul la acţiune, imprescriptibil extinctiv, este format din calitatea de codevălmaş şi de

aceea poate fi exercitat numai de către unul dintre soţi, în contradictoriu cu celălalt soţ. Decesul
oricăruia dintre părţi survenit în timpul procesului de partaj atrage respingerea acţiunii ca fiind lipsită de
obiect.
 Din punct de vedere material, instanţa competentă este judecătoria, din punct de vedere
teritorial competenţa revine judecătoriei de la domiciliul pârâtului, sau dacă acesta are domiciliul în
străinătate sau nu este recunoscut, instanţei de la reşedinţa sa din ţară.

Prin derogare de la regulile de drept comun, dacă în masa patrimonială se află un bun
imobil, competentă va fi judecătoria de la locul situării imobilului. Dacă acesta este situat în
circumscripţiile unor instanţe diferite, sau masa partajabilă include mai multe imobile situate în diferite
raze de competenţa teritorială, cererea de partaj se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei
pârâtului, dacă aceasta coincide cu vreuna din circumscripţiile implicate, iar în caz contrar, la oricare
din instanţele în a căror arie de competenţă se găseşte imobilul sau unul dintre imobile.

Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi: aceasta are
caracter subsidiar în sensul că dreptul de a cere împărţeala numai după ce bunurile proprii ale soţului
debitor au fost urmărite şi epuizate fără a se fi acoperit integral creanţa respectivă.

Dacă se solicită de la început urmărirea bunurilor comune fără să fie urmărite mai întâi
bunurile soţului debitor, oricare dintre soţi precum şi instanţa din oficiu poate invoca beneficiul de
discuţiune.

Pentru a fi asigurată opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, cererea creditorului trebuie să fie

introdusă împotriva ambilor soţi. Ea poate avea ca obiect numai bunuri existente în patrimoniul soţilor
în momentul introducerii acţiunii, nu şi bunuri viitoare.

Curs nr.6 6 aprilie 2008

Datoriile soţilor:
- datorii comune ale ambilor soţi;
- datorii proprii:

Art. 30 Codul Familiei: datoriile soţilor vor fi considerate ca regulă proprii ale soţului care le-
a contractat şi numai excepţional vor fi comune adică doar dacă ele se integrează în una din cele 4
categorii expres şi limitativ prevăzute de către art. 32 codul familiei. Această prezumţie este relativă
şi că este vorba de raporturile juridice obligaţionale care implică existenţa unui terţ creditor.

În general sunt datorii comune ale ambilor soţi cele aflate în legătură cu gestionarea bunurilor
comune sau care servesc intereselor comunităţii, acestea urmând a fi acoperite pe seama
patrimoniului comun.

Potrivit art. 32 codul familiei, sunt datorii ale comunităţii urmând ca soţii să răspundă cu
bunurile lor comune, următoarele:

 cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune: este vorba de
acele obligaţii asumate prin act juridic încheiat de către unul dintre soţi, iar noţiunea de
cheltuieli de administrare are un sens larg fiind calificate astfel toate obligaţiile asumate
de către soţi sau impuse de către lege în vederea întreţinerii şi punerii în valoare a
bunurilor comune (plata impozitelor, a taxelor şi a primelor de asigurare), precum şi
cheltuielile făcute pentru conservarea bunurilor comune (cheltuielile făcute pentru
întreruperea unei prescripţii sau înscrierea unei ipoteci).
 Actul juridic prin care se contractează o asemenea obligaţie poate fi valabil încheiat de către
unul singur dintre soţi în temeiul mandatului prezumat, considerându-se că există şi acordul celuilalt
soţ. Când însă actul juridic s-a încheiat de către un singur soţ în pofida opunerii celuilalt, datoria
contractată va fi personală, nu comună, sub rezerva ca terţul contractant să fi fost de rea credinţă
cunoscând şi ignorând opunerea celuilalt soţ.

 obligaţiile contractate împreună de către soţi: vor fi considerate comune acele obligaţii
pentru asumarea cărora art. 35, alin.2 codul familiei, pentru care se pretinde
consimţământul expres al ambilor soţi, adică construcţiile ş terenurile privind bunuri
imobile comune.

 Obligaţiile contractuale care au fost făcute de către fiecare dintre soţi pentru
îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei: se determină în raport cu nivelul de trai al
soţilor în cauză (cele privind procurarea alimentelor, medicamentelor, mobilierului,
bunuri de uz personal, etc.)

În ceea ce priveşte cheltuielile care depăşesc vădit nivelul de trai al soţilor, acestea vor fi
proprii ale soţului care le-a contractat şi care va răspunde cu bunurile sale proprii.

 Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor
bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.

Trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- să existe un prejudiciu patrimonial rezultat al faptei ilicite comise de unul dintre soţi, faptă
constând în însuşirea unui bun obiect al dreptului de proprietate publică.

- Faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul dintre soţi: calitatea acestuia de soţ trebuie să fie
la momentul săvârşirii faptei ilicite. Dacă a fost săvârşită înaintea dobândirii calităţii de soţ,
atunci va răspunde cu bunurile sale proprii, chiar dacă o parte din beneficiile aduse din
însuşirea acestui bun au fost utilizate în timpul căsătoriei. Dacă prejudiciul a fost cauzat de
către ambii soţi, aceştia vor răspunde solidar potrivit art. 1003 Cod Civil.

- Masa bunurilor comune să fi înregistrat un sport prin achiziţionarea de noi bunuri prin creşterea
valorii a bunurilor deja existente sau prin evitarea deprecierii unor bunuri din patrimoniul comun.

- Între faptul însuşirii săvârşit de către unul dintre soţi şi sporul de valoare al bunurilor comune să
existe legătură de cauzalitate.

Bunurile comune vor fi urmărite numai în limita sporului de valoare al acestora, pentru
eventuala diferenţă urmărirea continuând asupra bunurilor proprii ale soţului vinovat.

În ceea ce priveşte răspunderea celor doi soţi aceasta urmează regimuri juridice diferite,
soţul făptuitor având o obligaţie personală de natură delictuală fiind ţinut a repara întregul prejudiciu, în
timp ce soţul făptuitorului va răspunde în temeiul principiului îmbogăţire fără justă cauză.

Dacă creditorul comun este obligat să recurgă la urmărirea bunurilor soţilor, el îşi va divide
această urmărire, fiecare dintre soţi fiind ţinut la jumătate din valoarea creanţei rămasă neacoperită,
deoarece aceste datorii sunt considerate conjuncte, divizibile. Ca excepţie de la această regulă,
menţionăm datoriile soţilor care sunt solidare sau indivizibile.
 Întrucât legea opreşte numai urmărirea bunurilor comune de către creditorul personal, este
admisibilă indisponibilizarea provizorie a unor bunuri din comunitate prin luarea de măsuri
asigurătorii (sechestrul asigurător sau poprirea asigurătorie).

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Reprezintă singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate şi este prin excelenţă
judiciară, fie că ea se pronunţă la cererea unuia dintre soţi, fie a ambilor.

Codul familiei consacră instituţia desfacerii căsătoriei în cap. IV al titlului I, art. 37-44,
dispoziţiile dreptului material completându-se cu prevederile codului de procedură civilă privitoare la
divorţ, art. 607-619, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun.

Comparaţie între desfacere, desfiinţare şi încetare:

 Potrivit art. 37, alin.2 din Codul Familiei, căsătoria se poate desface prin divorţ, spre deosebire
de încetarea căsătorie care intervine de plin drept, aşa cum stabileşte art. 37, alin. 1.

 Atât desfacerea cât şi încetarea căsătoriei presupun existenţa căsătoriei valabil încheiate ale
cărei efecte se sting pentru viitor, dar cauzele sunt diferite.

 Indiferent de cauză, moarte constatată fizic sau prezumată, încetarea căsătoriei produce
aceleaşi efecte, diferite de cele ale desfacerii căsătoriei:

o Soţul supravieţuitor păstrează numele comun dobândit prin căsătorie, fără a fi necesară vreo
manifestare de voinţă sau încuviinţare, iar dacă se recăsătoreşte, acel nume poate deveni
comun în căsătoria subsecventă.

o Drepturile părinteşti asupra copiilor minori rezultaţi din căsătorie trec în întregime asupra
soţului rămas în viaţă.

o Comunitatea de bunuri a soţilor încetează odată cu căsătoria şi soţul rămas în viaţă, în

calitate de soţ supravieţuitor, va avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată.

 Obligaţia legală de întreţinere între soţi se stinge la data încetării căsătoriei pe când în cazul
desfacerii căsătoriei, în anumite condiţii această obligaţie continuă să existe în relaţia dintre
foştii soţi.

 În ceea ce priveşte desfacerea şi încetarea căsătoriei, ambele au caracter judiciar, dar

cererea în desfiinţarea căsătorie este de competenţa judecătoriei de la domiciliul pârâtului, pe
când în cazul desfacerii căsătoriei, competentă este judecătoria de la ultimul domiciliu comun al
soţilor.

 Dacă în materie de desfiinţare se procedează după regulile de drept comun, în cazul

desfacerii căsătoriei este instituită o procedură specială.

 Cauza desfiinţării se află în valabilitatea actului juridic, şi este concomitentă încheierii

acestuia, în nici un caz ulterioară, ori cauza desfacerii căsătoriei se află în imprejurări ulterioare
încheierii actului juridic.
  Din punct de vedere al efectelor desfiinţarea căsătoriei produce efecte mai ferme decât în
cazul divorţului, înlăturând efectele căsătoriei atât pentru trecut cât şi pentru viitor, iar efectele
desfacerii căsătoriei se produc numai pentru viitor.

Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi:

Precederile art. 38, alin. 1 şi 2 din codul familiei: instanţa judecătorească poate desface
căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci
când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei.

Trebuie îndeplinite trei condiţii:

- Existenţa unor motive temeinice de divorţ;
- Motivele temeinice au vătămat grav relaţiile dintre soţi;
- Continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

În ceea ce priveşte motivele de divorţ, acestea nu sunt individualizate de legislaţie şi ele pot
fi de natură subiectivă, adică fondate pe atitudinea culpabilă a unuia sau a ambilor soţi, şi mai există şi
acele motive de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soţi (boala gravă a unuia dintre ei).
Motivele acestea subiective au fost lăsate la aprecierea instanţei (acte de violenţă, infidelitatea,
existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic, părăsirea domiciliului conjugal de către unul dintre soţi,
etc.).

În ceea ce priveşte stabilirea culpei, aceasta este relevantă sub două aspecte:

Admisibilitatea cererii de divorţ:

Pretinsa culpă a soţului pârât, invocată de către reclamant, odată constatată de către instanţă
face posibilă verificarea şi a celorlalte cerinţe în prezenţa cărora poate fi pronunţată disoluţia
căsătoriei.

Divorţul poate să fie pronunţat din vina ambilor soţi, fie din vina exclusivă a soţului pârât.
Acesta nu va putea fi pronunţat din vina exclusivă a soţului reclamant, dacă soţul pârât nu a introdus
cerere reconvenţională.

Dacă divorţul s-a pronunţat din vina exclusivă a vreunuia dintre soţi, acest soţ nu va avea
drept la întreţinere din partea celuilalt, decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. În schimb,
obligaţia lui de a acorda întreţinere fostului soţ se menţine şi poate fi valorificată oricând, stingându-se
în raporturile dintre ei prin recăsătorirea beneficiarului întreţinerii.

Divorţul din vina ambilor soţi asigură acestora un drept de întreţinere pe toată durata stării
de nevoie în care s-ar afla, datorită incapacităţii de a munci, survenită în timpul căsătoriei, anterior
căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei şi dintr-o împrejurare în legătură cu
această căsătorie.

Culpa unuia dintre soţi poate fi criteriu de preferinţă în favoarea celuilalt la atribuirea
locuinţei comune, dar nu are consecinţe directe asupra partajării bunurilor comune, cotele cuvenite
fiecăruia dintre cei doi codevălmăşi stabilindu-se potrivit contribuţiei reale efective la dobândirea
bunurilor comunitare.
 La cererea ambilor soţi, hotărârea prin care se va pronunţa desfacerea căsătoriei nu se va
motiva, dar indiferent dacă există o asemenea cerere sau nu, instanţa este obligată să statueze cu
privire la culpa soţilor.

În ceea ce priveşte motivele de natură obiectivă, sunt avute în vedere atât afecţiunile de
natură fizică, cât şi cele de natură psihică. Aceste motive pot fi invocate de însuşi soţul bolnav.

La cererea soţilor instanţa nu va motiva hotărârea şi dată fiind natura motivelor invocate, nu
va statua cu privire la vinovăţia soţilor în desfacerea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor:

Potrivit art. 38, alin.2 divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:

A. Până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei: cererea trebuie
introdusă după îndeplinirea acestui termen, dacă e introdusă înainte, ea va fi respinsă.
Termenul de un an se calculează pe zile întregi, fără a se lua în calcul ziua încheierii căsătoriei.

B. Nu există copii minori rezultaţi din căsătorie: copii trebuie să nu fie minori la data introducerii
cererii. Nu se poate introduce cerere dacă ambii soţi au adoptat un copil. Soţii nu trebuie să
aibă drepturi şi îndatoriri concurente privitoare la acelaşi copil. În situaţia în care unul sau ambii
părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, situaţia lor nu poate fi asociată cu cea a celor care
nu au copii minori.

C. Consimţământul valabil exprimat al soţilor: preşedintele instanţei va verifica existenţa

consimţământului soţilor, după care va fixa un termen de 2 luni în şedinţă publică, termen la
care instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei şi numai în acest caz
instanţa va trece la judecarea cererii. Împăcarea soţilor stinge acţiunea de divorţ.

Procedura divorţului:
 Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei: are caracter strict personal, însemnând că
numai soţii dobândesc calitate procesuală. Creditorii chirografari nu pot introduce acţiune în
desfacerea căsătoriei pe calea acţiunii oblice.

În ceea ce priveşte soţul alienat sau debil mintal, nepus sub interdicţie, acestuia i se
recunoaşte dreptul de a introduce acţiune pentru desfacerea căsătoriei atunci când se află într-un
moment de luciditate. Aceeaşi este soluţia şi în cazul soţului pus sub interdicţie judecătorească.

 Cuprinsul cererii de chemare în judecată: alături de menţiunile obligatorii pentru orice

cerere de chemare în judecată, în cererea de divorţ trebuie să se indice numele copiilor născuţi din
căsătorie sau a celor care au aceeaşi situaţie legală, iar dacă nu sunt copii, se va face o precizare
expresă în acest sens.

Cererea principală este desfacerea căsătoriei, iar reclamantul este ţinut să arate în ce constă
culpa soţului pârât, precum şi dovezile pe care se sprijină afirmaţiile sale. Cererea principală poate să
fie principală de unele cereri accesorii. Unele sunt obligatorii, adică instanţa chiar în lipsa lor se va
pronunţa din oficiu (încredinţarea copiilor minori, stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile privind
îngrijirea şi creşterea minorilor, numele soţilor).
 Mai există şi cereri accesorii facultative, adică dacă cel care introduce cererea principală nu
le va preciza, instanţa nu le va judeca din oficiu: stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea soţului
aflat în nevoie, partajarea bunurilor comune şi atribuirea locuinţei care reprezintă domiciliul conjugal.

Cererea reconvenţională: aceasta poate fi făcută cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare
în şedinţă publică pentru faptele petrecute până la această dată sau până la începerea dezbaterii
asupra fondului pentru faptele petrecute după prima zi de înfăţişare.

Curs nr.7 13 aprilie 2009

Efectele desfacerii căsătoriei;

Judecătoria în a cărui circumscripţie se află ultimul domiciliu al soţilor, dacă la data introducerii
cererii cel puţin unul dintre soţi îşi are domiciliu în acea circumscripţie a instanţei.
Dacă soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă niciunul dintre ei nu mai locuieşte în
circumscripţia judecătoriei de la ultimul domiciliu comun, instanţa competentă va fi cea de la domiciliul
pârâtului. Când pârâtul nu are domiciliul în ţară, cererea va fi introdusă la instanţa de la domiciliul
reclamantului.
Ceea ce interesează este domiciliul real efectiv al părţilor la data introducerii cererii. În ceea
ce priveşte înfăţişarea personală a soţilor în faţa instanţei, aceasta este obligatorie, spre deosebire de
dreptul comun unde putem vorbi de reprezentare. În mod excepţional, reprezentarea este permisă în
următoarele situaţii limitativ stabilite de art. 614 CPC, şi anume:
- Unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate.
- Unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă să se prezinte în faţa instanţei;
- Unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
- Are reşedinţa în străinătate.

În ceea ce priveşte prezenţa pârâtului, dacă acesta a fost legal citat, se va da un nou termen.
Dacă reclamantul nu se prezintă în faţa instanţei de fond, se consideră că acesta a renunţat la proces,
fără a i se închide calea către un nou proces. Dacă pârâtul a făcut cerere reconvenţională, la cererea
principală având ca obiect desfacerea căsătoriei, regulile privind înfăţişarea personală, care sunt
aplicabile reclamantului, îi sunt deopotrivă aplicabile.

Dacă ambele părţi lipsesc instanţa va dispune suspendarea procesului. Când divorţul se
întemeiază pe consimţământul ambilor soţi, este necesară prezenţa personală a amândurora, la
termenul de judecată în şedinţă publică dată fiind obligaţia instanţei de a verifica stăruinţa soţilor în
desfacerea căsătoriei.

Probele: dacă în principiu, dreptul comun nu îngăduie audierea ca martori a rudelor

sangvinilor până la gradul III inclusiv, în procesele de divorţ, persoanele amintite pot fi audiate ca
martori cu excepţia descendenţilor.

Dacă din căsătorie au rezultat copii minori la data soluţionării cererii, instanţa este obligată să
stabilească cu privire la cererile accesorii obligatorii (încredinţarea minorului şi obligaţia de întreţinere
datorată lor). Dacă minorul a împlinit 10 ani, acesta trebuie să fie ascultat de către instanţă. Mai
trebuie să fie ascultată şi autoritatea tutelară.

Dacă lipsesc concluziile scrise sau autoritatea tutelară nu îşi spune concluziile: autoritatea
tutelară este în mod obligatoriu citată, instanţa solicitând o informare cu privire la traiul soţilor, măsurile
pe care aceasta le propune.
 În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor: dacă părţile nu au convenit
asupra cererilor accesorii, instanţa va dispune potrivit dreptului comun.

Actele de dispoziţie ale soţilor: reclamantul din divorţ poate renunţa la cererea sa în tot
cursul judecăţii în faţa instanţelor de fond chiar dacă reclamantul se împotriveşte, dar renunţarea sa nu
are niciun efect asupra cererii reconvenţionale. În cazul în care lipseşte această cerere iar reclamantul
renunţă la proces, instanţa va suspenda procesul şi va repune părţile în situaţia anterioară. Împăcarea
părţilor este posibilă în orice fază a procesului, acesta putând promova o nouă acţiune de divorţ
oricând după acest moment.

Măsurile provizorii: pe durata procesului de divorţ, în scopul ocrotirii intereselor copiilor

minori, instanţa poate dispune pe calea ordonanţei preşedinţiale măsuri vremelnice cu privire la
încredinţarea minorilor, obligaţia de întreţinere cu privire la alocaţia de stat pentru copii şi cu privire la
atribuirea folosinţei comune.

În ceea ce priveşte hotărârea de divorţ, ea trebuie să cuprindă statuarea instanţei cu privire la

soarta căsătoriei, iar soluţia de respingere a cererii principale împiedică soluţionarea cererilor
accesorii. La solicitarea ambilor soţi, instanţa nu va motiva hotărârea prin care se pronunţă divorţul, şi
sunt vizate numai hotărârile de admitere a cererii de divorţ, nu şi soluţiile de respingere care se vor
motiva în toate cazurile, iar această cerere a ambilor soţi de a nu se motiva hotărârea de divorţ nu are
nicio lămurire aspra statuării culpei soţilor în desfacerea căsătoriei atunci când desfacerea s-a cerut
pentru motive de natură subiectivă (infidelitatea). Cele de natură obiectivă erau boala unuia dintre soţi
care face imposibilă continuarea căsătoriei.

Admiterea cererii de divorţ implică de regulă rezolvarea cererilor accesorii obligatorii şi

facultative. În ceea ce priveşte prima cerere accesorie obligatorie: copilul la desfacerea căsătoriei
poate fi încredinţat unuia dintre părinţi, rudelor, unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire a
minorului. În ceea ce priveşte obligaţia de întreţinere, dacă copilul a fost încredinţat unuia dintre soţi,
aceasta incumbă celuilalt soţ. Dacă copilul a fost încredinţat unui terţ, unei persoane din afara familiei
sau unei instituţii de ocrotire a minorului, vor fi ţinut de obligaţia de întreţinere ambii părinţi.

Criteriile după care se face încredinţarea copilului: dacă se ajunge la măsura extremă a
încredinţării copilului unei alte persoane sau unei instituţii de ocr otire, instanţa va stabili care dintre
părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta şi de a-i încuviinţa actele.

În ceea ce priveşte numele soţilor, posibilele soluţii la desfacerea căsătoriei:

- atunci când cel care a purtat numele soţului său în timpul căsătoriei cere să păstreze
numele: poate să existe consimţământul celuilalt soţ şi atunci va păstra numele din timpul căsătoriei.
Dacă celălalt soţ nu este de acord, pentru motive temeinice, instanţa va decide ca el să îşi păstreze
numele avut înaintea căsătoriei.
- Instanţa, dacă nu există nicio învoială între cei doi soţi, aceştia vor reveni la numele
avute înaintea căsătoriei.

În ceea ce priveşte atribuirea locuinţei comune: trebuie avute în vedere următoarele lucruri:

- este vorba de o cerere accesorie facultativă, aceasta însemnând că instanţa nu se va

putea pronunţa în lipsa cererii;

- măsura atribuirii locuinţei exclusiv unuia dintre soţi şi evacuarea celuilalt trebuie să fie
considerată ca fiind o soluţie de rezervă, adică atunci când locuinţa poate fi împărţită, este de preferat
această soluţie pentru a nu se aduce atingere drepturilor locative ale soţilor.
 - Vorbim doar despre locuinţele închiriate, şi, dacă anterior declanşării procesului sau pe
durata acestuia, soţul titular al contractului de închiriere a părăsit definitiv această locuinţă, prin
hotărârea de divorţ instanţa va dispune atribuirea contractului de închiriere celuilalt soţ.

- Existenţa copiilor minori: în principiu, locuinţa va fi atribuită soţului căruia ia fost

încredinţat sau i-au fost încredinţaţi copii spre creştere şi educare;

- Dacă nu există copii minori, atunci instanţa va stabili având în vedere diferite criterii cum
ar fi: posibilităţile materiale, starea sănătăţii, etc.

În ceea ce priveşte acele locuinţe cu regim special: instanţa nu va putea atribui beneficiul
contractului de închiriere decât în situaţia în care soţii ar avea amândoi dreptul să beneficieze de
aceste locuinţe de serviciu.

Dacă una dintre locuinţe este proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi: nu se poate încredinţa
imobilul celuilalt soţ neproprietar, în principiu, şi nici partajată. Ca regulă de excepţie: la cererea
soţului neproprietar, instanţa poate obliga proprietarul să asigure soţului său precum şi copiilor
încredinţaţi acestuia o suprafaţă locativă corespunzătoare fie în locuinţa proprietatea sa fie în altă
locuinţă şi în cazuri excepţionale instanţa va putea dispune evacuarea provizorie, temporară, a
proprietarului până la îndeplinirea de către acesta a obligaţiei privind asigurarea spaţiului locativ.

Cheltuielile de judecată sunt suportate de către partea care cade în pretenţii (de cel care
pierde procesul) iar dacă divorţul este pronunţat din vina ambilor soţi, cheltuielile vor fi repartizate
proporţional, putând să se recurgă la compensare.

Căile de atac: căile de apel cât şi de recurs sunt de 30 de zile socotite de la data comunicării
hotărârii, iar în ceea ce priveşte hotărârea pronunţată pe baza acordului soţilor, aceasta este definitivă
şi irevocabilă de la data pronunţării hotărârii, aceasta neputând fi atacată cu apel sau recurs, părţile
având posibilitatea folosirii lor în ceea ce priveşte cererile accesorii.

Comunicarea hotărâri de divorţ se va face serviciului de stare civilă unde s-a întocmit actul de
căsătorie al soţilor (este o obligaţie a instanţei).

Efectele desfacerii căsătoriei: produce efecte numai pentru viitor.

Efectele divorţului asupra relaţiilor personale dintre foştii soţi: spijin moral reciproc.

Minorul care s-a căsătorit şi desface căsătoria înainte de 18 ani: nu are niciun fel de
consecinţe asupra acestuia din punct de vedere al capacităţii.

Efectele divorţului asupra relaţiilor patrimoniale dintre soţi: încetează obligaţia de spijin
material reciproc. Încetează comunitatea de bunuri precum şi obligaţia de a participa la cheltuielile
căsătoriei.

În ceea ce priveşte comunitatea de bunuri: la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se

împart între soţi potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune,
va hotărî instanţa judecătorească. Există următoarele opţiuni posibile:
- partajarea în întregime a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei prin învoiala părţilor
- partajarea tuturor bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei pe cale judiciară;
- partajarea parţială a comunităţii fie pe cale convenţională fie pe cale judiciară;
- stabilirea cotelor cuvenite prin cotă învoială, urmând ca instanţa să decidă cu privire la
stabilirea loturilor şi repartizarea bunurilor;
 - determinarea cotelor pe cale judiciară: părţile vor stăpâni bunurile în calitate de
coindivizari, sau pot să le împartă potrivit acestor cote;
- soţii nu au niciun fel de iniţiativă, deci nici nu realizează împărţirea bunurilor şi nici
repartizarea cotelor.

Curs nr. 8 22 aprilie 2009

Pentru a fi producătoare de efecte juridice, învoiala soţilor trebuie să intervină fie consecutiv
cererii de desfacere a căsătoriei oricând în cursul judecăţii sau ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii
de divorţ.

Pe timpul scurs între desfacerea căsătoriei şi împărţirea bunurilor comune, comunitatea de

bunuri îmbină elemente ale devălmăşiei şi ale indiviziunii de drept comun. Soţii pot încheia contracte
de reprezentare cu privire la bunurile care fac obiectul acestor înţelegeri post-comunitare, în această
perioadă nu mai operează prezumţia de mandat tacit.

Obligaţiile contractate în această perioadă de către unul dintre soţi vor fi obligaţii proprii şi nu
mai pot fi garantate cu bunurile comune.

Relaţiile dintre părinţi şi copii: consecinţele divorţului privesc şi relaţiile dintre aceştia. Este
vorba de copii rezultaţi din căsătorie şi cei asimilaţi acestora (cei asimilaţi de ambii soţi şi copilul firesc
al unuia dintre soţ adoptat şi de celălalt).

Încredinţarea copiilor: aceasta are caracter provizoriu, adică se va putea reveni oricând
asupra celor dispuse dacă se constată schimbarea împrejurărilor care au motivat soluţia dată. Instanţa
de judecată, la cererea oricăruia dintre părinţi, a copilului, dacă a împlinit 14 ani, a autorităţii tutelare
sau a unei instituţii de ocrotire, ori la solicitarea procurorului, va putea dispune internarea copilului,
dacă asta este în interesul lui.

În ceea ce priveşte exercitarea ocrotirii părinteşti, acestea se exercită de către părintele căruia
acesta i-a fost încredinţat. Celălalt părinte are dreptul de a avea legături personale cu minorul precum
şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.

Modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti cărui i-a fost încredinţat copilul se stabilesc
pe cale convenţională de către părinţi, şi numai în subsidiar de către instanţa de judecată, fie în cadrul
procesului de divorţ fie în cadrul unei acţiuni ulterioară.

Dacă legăturile dintre părinte şi copil sunt dăunătoare acestuia, putem vorbi de o suspendare
sau o încetare a întâlnirilor, măsură dispusă de instanţa de judecată.

Dacă părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti el are dreptul de a întreţine legături
personale cu copilul său. Când opunerea părintelui la exercitarea dreptului este întemeiată şi în raport
cu interesul copilului legăturile personale cu minorul pot fi restricţionate ori suspendate. Exercitarea
abuzivă de către părinte a drepturilor ce i-au fost conferite de natură a stânjeni procesul de instruire,
educare şi formare a acestuia îndreptăţeşte instanţa de judecată să dispună limitarea, suspendarea
sau chiar suprimarea acestui drept.

Competentă să rezolve aceste situaţii este numai instanţa judecătorească. Pot avea legături
personale cu copilul şi rudele acestuia: bunici, mătuşi, unchi, etc.

Obligaţia de plată a pensiei alimentare:

 Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională a copilului: se
stabileşte în funcţie de nevoile minorului şi de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala părinţilor în această
privinţă este admisibilă dar ea trebuie să fie încuviinţată de către instanţă.

Dacă intervine schimbarea situaţiei materiale a părinţilor sau a stării de nevoie a copilului: se
poate vorbi de o recalculare a acestei contribuţii. În ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului, dacă acesta a fost încredinţat unuia dintre părinţi,
are dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului, precum şi de a-l reprezenta sau după caz de
a-i încuviinţa actele civile. Dacă minorul a fost încredinţat unei terţe persoane sau unei instituţii de
ocrotire, instanţa dispune de această măsură şi va decide care dintre părinţi va administra bunurile
copilului.

Împărţirea bunurilor comune prin învoiala părţilor: legea nu oferă nicio indicaţie dar nici nu
stabileşte vreo limitare. Prin urmare, o asemenea convenţie se poate rezuma la determinarea cotelor
cuvenite fiecăruia dintre coproprietari, şi oricare ar fi obiectul acestei învoieli cu privire la drepturile
stinse sau recunoscute prin tranzacţia lor, nu se vor putea formula noi pretenţii.

Forma în care trebuie încheiată tranzacţia: formă scrisă, ad probationem, şi doar în situaţia în
care această tranzacţie cuprinde un contract pentru care legea cere o anumită formă ad validitatem,
tranzacţia va trebui să îmbrace această formă.

Împărţirea bunurilor comune ale soţilor prin hotărâre judecătorească: cererea având ca obiect
partajarea bunurilor comune poate fi promovată pe cale principală sau în cadrul soluţionării procesului
de divorţ, pe cale accesorie sau incidentală (prin cerere reconvenţională). Instanţa competentă
material este judecătoria, iar din punct de vedere teritorial, instanţa de la domiciliul pârâtului, atunci
când în masa de bunuri se regăsesc numai bunuri mobile, sau instanţa de la locul situării imobilului,
atunci când masa supusă împărţelii cuprinde şi un imobil.

Acest drept de a cere partajarea bunurilor comune este imprescriptibil. În cererea de chemare
în judecată reclamantul este obligat să arate persoanele între care urmează a avea loc împărţeala,
titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul pe care
se află acestea, persoanele care le deţin sau le administrează precum şi cota sa de participare la
dobândirea acestor bunuri comune, în situaţia în care părţile nu au stabilit cotele care se cuvin
fiecăruia prin învoială.

Particularităţi ale procesului de divorţ: La prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente,
instanţa le va cere declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii, şi va lua act atunci
când este cazul de acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul în care se află acestea şi valoarea
lor.

În funcţie de complexitatea cauzei, procesul de partaj poate parcurge două etape: admiterea
în principiu şi partajul propriu-zis. Prin încheierea de admitere în principiu vor fi stabilite bunurile
supuse împărţelii, calitatea de copărtaş a părţilor, cota parte cuvenită fiecăruia şi creanţele născute din
starea de proprietate comună pe care copărtaşii le au unul faţă de celălalt.

Partajul propriu-zis costă în formarea şi atribuirea lotului. Atunci când asupra unora dintre
bunurile supuse partajului soţii sunt coproprietari cu terţe persoane, şi acestea din urmă vor participa
la partaj în calitate de părţi, sancţiunea nerespectării acestei condiţii fiind nulitatea absolută.

Evaluarea acestor bunuri: criterii avute în vedere: se va ţine cont de valoarea de la

momentul partajării şi nu cea din momentul dobândirii.
 Determinarea cotelor de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune: în funcţie de
aportul fiecăruia dintre soţi la dobândirea acestora. Instanţa va ţine cont de contribuţia efectivă a
fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor supuse partajului, fiind posibilă stabilirea de cote ilegale,
inegalitate care poate merge până la negarea oricărui drept al devălmaşului care nu a avut niciun
aport la constituirea comunităţii şi la susţinerea cheltuielilor căsătoriei.

În ceea ce priveşte împărţeala propriu-zisă, ea se poate face în trei modalităţi:

- împărţeala în natură: care constituie regula şi este de preferat atunci când este posibilă;
- atribuirea întregului bun;
- vânzarea bunurilor;

Potrivit art. 22 din legea 105/1992, în dreptul internaţional divorţul este cârmuit de legea
aplicabilă conform art. 20, adică dacă soţii au aceeaşi cetăţenie, divorţul va fi supus legii naţionale
comune. Dacă soţii au cetăţenii diferite, divorţul va fi supus legii domiciliului lor comun. Dacă unul
dintre soţi, ulterior încheierii căsătoriei îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul, divorţul va fi cârmuit de
legea lor comună sau legea domiciliului lor comun. Dacă soţii nu au cetăţenie şi nici domiciliu comun,
divorţul va fi cârmuit de legea statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care
întreţin cele mai strânse raporturi.

Dacă legea astfel determinată nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de
restrictive, divorţul va fi supus legii române, cu condiţia ca unul dintre soţi să fie la data cererii de divorţ
cetăţean român.

Dacă ulterior introducerii cererii soţul respectiv pierde cetăţenia română, legea română va
continua să reglementeze divorţul.

Filiaţia
Rudenia este definită de art. 45 din codul familiei ca fiind legătura care se bazează pe
descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Rudenia poate fi firească şi civilă. După linia de rudenie,
Afinitatea: legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.
Proba în cazul rudeniei: când se urmăresc efecte de stare civilă, dovada se face în principiu
prin actele de stare civilă, iar când se urmăresc efecte de natură patrimonială, dovada rudeniei se
poate face prin orice mijloc de probă (în cazul opoziţiei la căsătorie).
Proba afinităţii: se face dovedind căsătoria din care rezultă şi rudenia. Dovedirea afinităţii ne
interesează deoarece în cazul morţii unuia dintre soţi,

Curs nr. 9 4 mai 2009

Stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face astfel

Prin declararea că o anumită femeie a dat naştere unui copil;

• Identitatea copilului născut din femeia respectivă;

Dovada acestei legături se face prin certificatul constatator al naşterii. Conform acestui
certificat, când naşterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile sau atunci când copilul a fost
trecut în acest registru ca fiind născut din părinţi necunoscuţi, maternitatea poate fi stabilită prin
cunoaşterea mamei.
În cazul în care din orice împrejurare, dovada filiaţiei materne nu se poate realiza prin
certificatul constatator al naşterii, precum şi în situaţia când se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul de naştere, stabilirea maternităţii se face în faţa instanţelor judecătoreşti prin orice mijloc de
probă.

Întocmirea actului de naştere cade în sarcina ofiţerului de stare civilă al autorităţii

administraţiei publice locale în a cărui rază teritorială s-a produs evenimentul, pe baza declaraţiei
verbale a oricăruia dintre părinţi, sau dacă din anumite motive aceştia nu o pot face, a declaraţiei
medicului, a persoanelor care au fost de faţă la naştere, a personalului din unitatea în care a avut loc
naşterea, a rudelor, a vecinilor care au luat la cunoştinţă despre naşterea unui copil, precum şi pe
baza actului de identitate al mamei şi al declarantului, al certificatului medical constatator al naşterii,
precum şi atunci când este cazul, al certificatului de căsătorie al părinţilor.

Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi 3 zile pentru cel
născut mort, termenul socotindu-se de la data naşterii. În cazul în care copilul născut viu moare
înăuntrul termenului de 15 zile, declaraţia naşterii se face în 24 de ore de la data decesului.
Când declaraţia naşterii a fost făcută după expirarea acestor termene, dar înăuntrul
termenului de 1 an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului. După
împlinirea acestui termen de 1 an, înregistrarea naşterii poate avea loc numai în baza hotărârii
judecătoreşti rămasă irevocabilă, instanţa competentă fiind judecătoria în a cărei rază domiciliază
persoana interesată sau unde are sediul instituţia de ocrotire a copilului.

În cazul copilului părăsit de către mamă în maternitate, unitatea medicală este obligată să
sesizeze în termen de 24 de ore de la dispariţie Direcţia Generală de Asistenţă Socială, precum şi
organele de poliţie. Se întocmeşte procesul verbal de constatare a părăsiri copilului, şi de la această
dată, în termen de 30 de zile, poliţia este obligată să întreprindă verificări pentru identificarea
martorului.
Când s-a reuşit identificarea mamei, Direcţia Generală de Asistenţă Socială va asigura
consilierea acesteia pentru întocmirea actului de naştere al copilului. Dacă identificarea mamei nu a
fost posibilă, datele privitoare la copil vor fi transmise serviciului public de asistenţă socială în a cărui
rază teritorială s-a produs naşterea, cu obligaţia ca în 5 zile să obţină dispoziţia de stabilire a numelui
şi a prenumelui copilului, precum şi de a face declaraţia de înregistrare a copilului la serviciul de stare
civilă.

În ceea ce priveşte copilul găsit precum şi cel părăsit de către părinţi, a cărui naştere nu a fost
înregistrată, obligaţia de a realiza demersurile în vederea înregistrării naşterii revine serviciului public
de asistenţă socială, determinat de locul în care s-a găsit copilul respectiv.

Acest certificat îndeplineşte două funcţii:

- îndeplineşte raportul de filiaţie maternă al titularului;
- constituie faţă de terţi dovada statutului juridic al persoanei. ;

Ipoteze posibile:
 Posesia de stat nu corespunde stării civile rezultând din certificatul de naştere;
 Persoana deţine numai ceritificatul doveditor al naşterii, nu şi posesia acţiunii civile;
Acţiunea este imprescriptibilă şi poate fi promovată de către orice persoană interesată.

Stabilirea maternităţii prin recunoaşterea voluntară făcută de mamă: art. 48 din codul
familiei permite această recunoaştere numai în următoarele cazuri:
1. naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă;
2. copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.
 Una şi aceeaşi persoană nu poate fi recunoscută succesiv de către două femei decât în
situaţia în care există o acţiune de contestare a maternităţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă care o priveşte pe prima dintre cele două femei.

Copilul înregistrat ca fiind din părinţi necunoscuţi, ulterior recunoscuţi de prima mamă poate fi
recunoscut de către aceasta. Sancţiunea în ceea ce priveşte adopţia este nulitatea absolută, cauza
fiind nesocotirea evenimentului provenit din rudenia firească, deoarece filiaţia stabilită are efect
retroactiv. Declaraţia trebuie să fie scrisă sau verbală făcută la orice instituţie juridică, prin înscris
autentic.

Particularităţi ale stabilirii filiaţiei:

- mărturisirea de filiaţie nu se poate revoca;

- validitatea testamentului nu condiţionează valabilitatea recunoaşterii de filiaţie dacă sunt
îndeplinite condiţiile speciale cerute de lege;
- recunoaşterea de filiaţie produce efecte limitate, iar acestea retroactivează până la momentul
naşterii copilului.

Din punct de vedere al naturii juridice, această recunoaştere de maternitate poate fi privită
atât ca mijloc de probă, cât şi ca act juridic. Ca act juridic prezintă următoarele trăsături: este un act
juridic unilateral, pur şi simplu, are caracter declarativ, efectele sale se produc erga omnes, este un act
juridic irevocabil, este un act juridic solemn, şi este un act juridic cu caracter strict personal (în numele
mamei, recunoaşterea poate fi făcută de către mandatarul care are procură specială şi autentică).

Mama care este lipsită de capacitate deplină de exerciţiu sau o are restrânsă poate face
această recunoaştere, iar dacă este sub interdicţie judecătorească, recunoaşterea este valabilă dacă
este făcută într-un moment de luciditate. Şi această recunoaştere poate să fie contestată de orice
persoană interesată (copilul, mama adevărată, moştenitorii mamei, tatăl copilului): recunoaşterea care
nu corespunde adevărului. Acţiunea este imprescriptibilă şi se pot folosi orice mijloace de probă
recunoscute de către lege.

În ceea ce priveşte nulitatea cauzele sunt următoarele:

 nu se încadrează în cele două situaţii prevăzute de art. 48, codul familiei;
 recunoaşterea a fost făcută de altă persoană decât mama sau reprezentantul acesteia având
procură autentică.
 Femeia de la care emană recunoaşterea a fost lipsită de voinţă conştientă;
 Mărturisirea de maternitate nu a fost făcută cu respectarea cerinţelor de formă impuse de către
legiuitor.

În numele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea va fi pornită de către

reprezentantul său legal, iar în cazul minorului care are capacitate restrânsă de exerciţiu, acesta va fi
asistat în tot timpul judecăţii de către părinte sau de către tutore. Dreptul la acţiune este imprescriptibil,
nu trece asupra moştenitorilor acestuia, în schimb, aceşti moştenitori pot continua acţiunea pusă în
mişcare de către copil şi aflată în curs de desfăşurare la data înregistrării morţii acestuia.

Dacă femeia faţă de care s-a stabilit filiaţia era căsătorită la momentul naşterii sau al
concepţiei copilului respectiv. Maternitatea poate fi contestată de către orice persoană interesată, cu
excepţia celor care au participat în calitate de parte la judecata pentru stabilirea maternităţii.

Dreptul la acţiune este imprescriptibil. Sunt admise orice mijloace admise de lege.
 Filiaţia faţă de tată: art. 61: prevede: timpul cuprins între a 300 şi a 180 zi înainte de
naşterea copilului este timpul legal al concepţiei. Această prezumţie are caracter absolut, aceasta
însemnând că nu se poate proba că timpul de concepţie a fost altul.
În cazul prezumţiei de paternitate al copilului conceput în timpul căsătoriei, dar născut la mai
puţin de 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfacerea căsătoriei, estre suficient ca o singură
zi din timpul legal al concepţiei să se găsească în timpul căsătoriei.

Există două prezumţii:

- prezumţia legală de paternitate al copilului născut în timpul căsătoriei: art. 53, alin, 1: copilul
născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Există două posibilităţi: copilul conceput
şi născut în timpul căsătoriei sau a fost conceput anterior încheierii căsătoriei şi născut în timpul
căsătoriei.
- Prezumţia legală de paternitate al copilului născut în afara căsătoriei: copilul născut după
desfacerea, declararea nulităţii sau desfacerea căsătoriei, are ca tată pe fostul soţ al mamei,
dacă a fost conceput în timpul căsătoriei, şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi întrat într-
o nouă căsătorie.

Curs nr. 10 4 mai 2009

Conflicte de paternitate: regula în materie de paternitate este întâietatea prezumţiei de
paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei faţă de cea a copilului conceput în timpul căsătoriei.
În situaţia în care prima căsătorie încetează, copilul se naşte înăuntrul acelui termen, mama se
recăsătoreşte înainte de naşterea copilului şi primul soţ reapare: tatăl copilului va fi cel din prima
căsătorie.

Prezumţia de paternitate poate fi răsturnată în cadrul acţiunii în tăgada paternităţii, acţiune

care poate fi introdusă numai de către soţul mamei, mamă, şi copilul beneficiar. Acţiunea poate fi
pornită de oricare dintre soţi precum şi de către copil. Ea poate fi continuată de către moştenitori.

Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului dacă acesta este decedat.
Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore. Mama copilului va
fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea.

Art. 35, codul familiei: acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie într-un termen de 3 ani de la
naşterea copilului. Pentru soţul mamei termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de soţul
copilului iar dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni în
termen de 3 ani de la data majoratului său. Reclamantul poate fi repus în termen în condiţiile legii.

Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului. Termenul de soţ îl

desemnează deopotrivă pe cel care deţine calitatea de soţ al mamei la data pornirii procesului cât şi
pe fostul soţ devenit tată al copilului născut de fosta soţie la mai puţin de 3 zile de la data desfacerii
sau desfiinţării căsătoriei şi binenţeles fără ca mama să se fi căsătorit până la data naşterii.

Hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii modifică retroactiv

statutul familial al copilului care devine în majoritatea cazurilor copil din afara căsătoriei.

Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii: numele copilul va fi cel al mamei, dar
există posibilitatea să aibă numele tatălui dar de fapt să poarte numele mamei, pentru că aceasta în
timpul căsătoriei a purtat numele acestuia.

Domiciliul copilului va fi la părinţii săi, iar în această situaţie domiciliul va fi tot la mamă.
 Mai există o acţiune în contestarea paternităţii copilului care a fost greşit înregistrat ca fiind din
căsătorie: copilul ai cărui părinţi nu au fost niciodată căsătoriţi împreună, care nu s-a născut şi nici nu a
fost conceput în timpul căsătoriei mamei, dar a fost înregistrată în actele de stare civilă ca fiind rezultat
din căsătorie, este un copil aparent din căsătorie.

În această situaţie nu se poate apela la acţiunea în tăgada paternităţii copilului aparent din
căsătorie, acţiune ce poate fi introdusă de orice persoană interesată şi care este imprescriptibilă.

Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătorie: aceasta prezintă aceleaşi caractere
juridice şi se poate face în aceleaşi forme în case se face şi recunoaştere de maternitate.

Stabilirea filiaţiei fireşti între copil şi tatăl său din afara căsătoriei: se poate face prin
manifestarea voinţei bărbatului. Nu are ca efect transferarea statutului de copil din afara căsătoriei în
copil din timpul căsătoriei.

Recunoaşterea de filiaţie produce efecte retroactive. Art. 64 din codul familiei: copilul din
afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care şi-a stabilit mai întâi
filiaţia. Dacă filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa de judecată va putea
încuviinţa purtarea numelui acestuia din urmă.

Dacă ambii părinţi au recunoscut în acelaşi timp filiaţia copilului, numele acestuia se va stabili
în acelaşi mod ca şi al copilului din căsătorie. Şi această recunoaştere poate să fie contestată de către
orice persoană interesată, dreptul la acţiune fiind imprescriptibil. Admiterea acţiunii retroactivează.

În ceea ce priveşte nulitatea recunoaşterii paternităţii poate interveni în următoarele situaţii:

- recunoaşterea se referă la un copil care beneficiază de o prezumţie absolută de paternitate sau,
din afara căsătoriei fiind, are paternitatea legal stabilită.
- Recunoaşterea priveşte un copil născut în afara căsătoriei, decedat fără descendenţi direcţi;
- Autorul recunoaşterii este lipsit de voinţă conştientă;
- Manifestarea de voinţă nu a fost exprimată în una din formele impuse de lege;

Stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei pe cale judiciară: acţiunea în

stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de către mamă într-un termen de un an de la
naşterea copilului. Dacă în cazul prevăzut de art. 54, alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din
căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. În cazul în care
mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat întreţinere copilului, termenul de
un an poate începe de la data încetării convieţuirii sau întreţinerii.

Acţiunea aparţinând copilului, nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

Obligaţia legală de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a asigura
altei persoane mijloacele necesare traiului. Obligaţia de întreţinere este stabilită de către lege şi există
numai în condiţiile şi între persoanele stabilite de aceasta. Să nu se confunde cu obligaţia de
întreţinere contractuală.

Caracterul personal al acestei acţiuni: obligaţia legală de întreţinere există numai între
persoanele anume prevăzute în lege. Este inseparabil legată atât de persoana acelui îndreptăţit să
primească, cât şi de persoana celui obligat să presteze întreţinerea.

Din acest caracter personal rezultă următoarele:

- creanţa de întreţinere este insesizabilă: nu poate fi urmărita;
- este incesibilă atât activ cât şi pasiv;
 - este exceptată de la regula compensaţiei legale;
- obligaţia de întreţinere nu este transmisibilă moştenitorilor, cu excepţia obligaţiei de întreţinere
datorată copilului care în anumite strict determinate trece asupra moştenitorilor debitorului.
- Obligaţia legală de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice dacă debitorului obligaţiei
legale de întreţinere vor putea cere pe această cale sistarea întreţinerii sau reducerea
cuantumului acestuia.

Caracterul în principiu reciproc al întreţinerii: situaţiile în care această obligaţie legală de

întreţinere este unilaterală: persoanele care beneficiază de această obligaţie unilaterală:
- cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar până la stabilirea unei măsuri de
protecţie are obligaţia de a-l întreţine.
- Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să continue a da
întreţinere copilului pe perioada minorităţii dacă părinţii fireşti ai acestuia sunt decedaţi, dispăruţi
sau se află în stare de nevoie.
- Persoana care a fost obligată la întreţinerea unui copil sau care a dat întreţinere copilului fără
să fi avut obligaţia legală sunt datori să asigure întreţinerea acestuia pe timpul minorităţii, dar
numai în limita bunurilor moştenite şi doar dacă părinţii fireşti ai acestuia nu se află în viaţă, sunt
dispăruţi sau se află în stare de nevoie.
- Fostul soţ de rea credinţă din căsătoria desfiinţată datorează întreţinere fostului soţ de bună-
credinţă.
- Fostul soţ din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul, odată cu împlinirea termenului de
un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ, rămâne singurul care are obligaţia
legală de întreţinere faţă de celălalt soţ.
- Soţul din căsătoria desfăcută, recăsătorit, datorează întreţinere fostului său soţ.

Caracterul succesiv;

Este variabilă: cuantumul ei nu este fix.

Curs nr. 11 11 mai 2009

Caracterul divizibil al obligaţiei legale de întreţinere: atât sub aspect activ cât şi sub aspect pasiv
(divizibilitate pasivă: `

Excepţii de la acest caracter:

- părintele îndreptăţit la întreţinerea în caz de urgenţă se poate îndrepta împotriva unuia dintre
copiii săi cu posibilitatea recunoscută descendentului care a prestat întreţinerea de a se
întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.

- Oricare dintre moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau dintre moştenitorii
celui care a dat întreţinere unui copil fără a avea obligaţia legală, poate fi acţionat în judecată
pentru întreaga creanţă cuvenită minorului, moştenitorul care a executat în întregime
întreţinerea având la îndemână calea acţiunii în regres împotriva celorlalţi debitori solidari,
pentru partea contributivă a fiecăruia stabilită proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.

Potrivit art 86 din codul familiei, obligaţia legală de întreţinere există între următoarele
persoane:
- între soţi şi soţie;
- între părinţi şi copii;
- între bunici şi nepoţi;
 - între străbunici şi strănepoţi;
- între fraţi şi surori;
- între celelalte persoane anume prevăzute de către lege:
• între foşti soţi din căsătoria desfăcută;
• între foştii soţi din căsătoria desfiinţată;
• soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ este
obligat să continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii însă numai dacă părinţii fireşti
sunt decedaţi, dispăruţi ori în stare de nevoie.
• Copilul care a beneficiat timp de cel puţin 10 ani de întreţinerea soţului
părintelui firesc poate fi la rândul său obligat a da întreţinere acestuia;
• Moştenitorii celui obligat la întreţinerea unui copil precum şi moştenitorii
celui care, deşi nu avea obligaţia legală, a dat întreţinere unui copil sunt datori a continua
întreţinerea, fiecare în măsura valorii bunurilor moştenite, însă numai pe perioada minorităţii şi în
subsidiar faţă de părinţii copilului;
• Cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar până la stabilirea
unor măsuri de protecţie, are obligaţia de a-l întreţine;

Potrivit art. 89, ordinea prestării întreţinerii de către persoanele prevăzute de art. 86 este
următoarea:
1. soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi;
2. descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului iar dacă sunt mai mult
descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în
grad mai îndepărtat;
3. cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;
4. fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor;

Intre foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea se datorează în
aceeaşi ordine ca şi între soţii dintre o căsătorie în fiinţă. Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului
firesc al celuilalt soţ datorează întreţinerea după părinţii fireşti. Copilul întreţinut timp de cel puţin 10
ani de soţul părintelui firesc poate fi obligat la întreţinerea părintelui vitreg, după descendenţii fireşti ai
părintelui vitreg.
Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui copil la fel ca şi moştenitorii
celui ca a întreţinut un copil fără a avea obligaţia legală, sunt obligaţi, dar numai în subsidiar faţă de
părinţii copilului. Întreţinerea datorată de cel care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar,
are caracter subsidiar faţă de obligaţia părinţilor fireşti ai copilului.

Condiţiile privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere: art. 86 (2) Codul Familiei:

 starea de nevoie a creditorului întreţinerii: starea de nevoie nu trebuie să fie absolută. Poate fi
probat prin orice mijloc de probă.
În ceea ce priveşte minorul, sunt unele particularităţi: art. 86 (3): descendentul, cât timp este
minor, are drept la întreţinere oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Este o prezumţie relativă. A
fost instituită pentru a uşura situaţia minorului care pretinde întreţinere de la ascendentul său. Părinţii
nu vor fi ţinuţi de obligaţia lor de întreţinere dacă fac dovada că minorii au venituri proprii.

Această stare de nevoie a minorului trebuie evaluată ţinând seama şi de mijloacele materiale
ale părinţilor, în aşa fel încât să se asigure un echilibru între nivelul de trai al fiecăruia dintre membrii
aceleaşi familii. În acele situaţii în care minorul solicită întreţinerea altor persoane decât ascendenţii,
starea sa de nevoie nu se mai prezumă, şi trebuie să fie consecinţa incapacităţii de muncă.
  Incapacitatea de a munci; de la această cerinţă, legiuitorul exceptează categoria descendenţilor
minori, şi este asimilat acestuia din urmă, cel întreţinut de soţul părintelui firesc. Proba se face
prin orice mijloc de probă.

Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere:

o Debitorul dispune de mijloace de întreţinere a altei persoane: sunt avute în vedere toate
mijloacele materiale ale debitorului, precum şi celelalte câştiguri având caracter de
continuitate. Sunt avute în vedere şi ajutorul pentru incapacitate temporară de muncă,
compensaţia acordată salariaţilor în caz e desfacere a contractului individual de muncă,
indemnizaţia de şomaj. Sunt avute în vedere şi economiile realizate precum şi bunurile
care nefiindu-i necesare, ar putea fi înstrăinate.

Nu vor fi luate în calcul veniturile întâmplătoare, alocaţiile de stat pentru copii, indemnizaţiile
pentru copii, ajutorul pentru îngrijirea copilului bolnav, indemnizaţia de maternitate, indemnizaţia de
deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte indemnizaţii care au o
destinaţie specială.

Faptul că cel care urmează să plătească întreţinerea nu are venituri sau alte mijloace întrucât
nu prestează vreo muncă, deşi are capacitatea de a munci, nu este de natură să înlăture obligaţia sa
de întreţinere.

o Nu există o altă persoană obligată la întreţinere în ordinea de preferinţă stabilită de art.

89:

Modalităţi de îndeplinire a obligaţiei de întreţinere: poate fi executată fie în natură, fie prin
echivalent, sau un sistem mixt (parte în natură, parte în echivalent). Condiţiile de îndeplinire a
întreţinerii vor fi prevăzute în hotărârea instanţei, şi se va da cuantumul pensiei ce trebuie acordate.

Stingerea nevoii obligaţiei de întreţinere: cauze generale:

- dispariţia creditorului întreţinerii;
- debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreţinerii;
- decesul creditorului sau al debitorului obligaţiei de întreţinere;
- pierderea calităţii avute în vedere de legiuitor;

Cauze speciale:

- între soţi, obligaţia reciprocă de întreţinere există numai pe durata căsătoriei;

- dreptul la întreţinere al fostului soţ încetează prin recăsătorirea creditorului întreţinerii, iar când
beneficiarul întreţinerii este fostul soţ divorţat vinovat exclusiv pentru desfacerea căsătoriei, prin
împlinirea termenului de un an de la data desfacerii căsătoriei părţilor;

Particularităţi privind obligaţia legală de întreţinere între soţi:

 această obligaţie de întreţinere dintre soţi poate fi efectuată pe toată durata căsătoriei până la
rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ;

 întreţinerea datorată poate fi stabilită până la o treime din venitul obţinut din muncă al soţului
debitor şi când există şi faţă de minor, cele două obligaţii nu pot depăşi jumătate din venitul
soţului debitor;
în situaţia săvârşirii unor fapte grave soţul vinovat nu mai poate pretinde întreţinere.

Particularităţi privind obligaţia de întreţinere între foştii soţi:

 În ceea ce priveşte incapacitatea de muncă: dreptul de întreţinere al fostului soţ aflat în nevoie
din cauza unei incapacităţi înainte de/sau în timpul căsătoriei;
Dacă incapacitatea s-a ivit în decurs de 1 an de la desfacerea căsătoriei sau desfiinţarea
acesteia, fostul soţ are dreptul la întreţinere doar dacă incapacitatea sa a fost determinată de o
împrejurare în legătură cu căsătoria;
Dreptul de întreţinere al fostului soţ necăsătorit se stinge în vederea încheierii unei căsătorii
valabile din punct de vedere juridic. Dacă căsătoria subsecventă va fi desfiinţată iar creditorul nu
beneficiază de avantajeke putativităţii, se va reactiva obligaţia de întreţinere a fostului soţ.

Curs nr. 12 18 mai 2009

Întreţinerea se acordă numai de la data la care s-a cerut, prezumându-se că anterior, cel
îndreptăţit nu s-a aflat în stare de nevoie, cu excepţia cazului în care promovarea cu întârziere a
acţiunii în stabilirea pensiei de întreţinere este imputabilă debitorului. În situaţia în care dreptul la
întreţinere al fostului soţ a fost stabilit în cadrul procesului de divorţ, debitorul datorează întreţinere din
momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ.

Dizpoziţiile referitoare la durata în timp a obligaţiei legale de întreţinere dintre foştii soţi şi la
cauzele speciale de stingere a acesteia au caracter imperativ, astfel că orice convenţie contrară (în
sensul că se restrânge, ori se transferă această obligaţie) este lovită de nulitate absolută.

Cuantumul pensiei de întreţînere poate fi stabilit până la o treime din venitul net în muncă al
fostului soţ, iar în ipoteza concursului, adică când acesta mai are şi alte obligaţii, cuantumul lor
cumulat nu poate depăşi jumătate din venitul net din muncă al fostului soţ.

Dacă în afara veniturilor din muncă debitorul are la dispoziţie şi alte mijloace materiale,
acestea vor fi avute în vedere la stabilirea pensiei de întreţinere. În cazul căsătoriei putative, dreptul la
întreţinere al fostului soţ este supus prin asemănare regulilor din materia divorţurilor.

Particularităţile obligaţiei legale de întreţinere dintre părinţi şi copii:

Starea de nevoie a copilului, aceasta fiind singura obligaţie impusă. Ea este prezumată pe
toată durata minorităţii. În ceea ce priveşe obiectul obligaţiei de întreţinere a părinţilor, pe lângă
asigurarea locuinţei, părinţii au obligaţia de a asigura şi condiţiile necesare pentru creştere, educare,
învăţătură şi formare profesională.

Cuantumul obligaţiei de întreţinere este până la o pătrime pentru un copil, o treime pentru
doi, şi jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. Atunci când părintele este ţinut la întreţinerea mai
multor minori, cuantumul prestaţiilor se stabileşte individual pentru fiecare copil în parte, în raport de
nevoile fiecăruia şi va fi indicată durata, data întreţinerii.

Obligaţia legală de întreţinere are caracter personal şi în consecinţă este exceptată de la

compensaţia legală. Această obligaţie este una in solidum şi oricare dintre părinţi poate fi urmărit
pentru întreaga creanţă, părintele care plăteşte având posibilitatea să introducă acţiune în regres
împotriva celuilalt părinte pentru partea pe care trebuia să o execute.

Copii care beneficiază de un regim asemănător celui care se aplică descendentului

minor:

o Minorul la a cărui întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc:

o Copilul luat în grijă ori sub protecţie temporară;

 o Copilul îndreptăţit la întreţinerea moştenitorilor persoanei care a fost obligată să
presteze întreţinere, sau ai persoanei care fără a avea această obligaţie legală a dat
întreţinerea;

Dreptul la întreţinere al descendentului major aflat în continuarea studiilor:

descendentul major poate beneficia de întreţinere chiar dacă, nefiind în continuarea studiilor la
împlinirea vârstei de 18 ani, reia studiile, şi această obligaţie dăinuie până la finalizarea acestora sau
până la 25 de ani.

Aspecte procesuale: neînţelegerile privind existenţa sau întinderea obligaţiei legale de

întreţinere se soluţionează de către instanţele judecătoreşti. Competenţa materială aparţine
judecătoriei.

Din punct de vedere teritorial, competentă este instanţa de la domiciliul pârâtului, dar în
situaţia în care cererea pentru acordarea întreţinerii este formulată de un ascendent sau un
descendent, este competentă şi judecătoria de la domiciliul reclamantului.

Titularul dreptului la întreţinere care are capacitate deplină de exerciţiu îşi poate valorifica
dreptul fie personal, fie prin reprezentant. Pentru copilul minor în vârstă de până la 14 ani, acţiunea va
fi exercitată de către părinte sau de către tutore, în calitate de reprezentant legal. După implinirea
vârstei de 14 ani el poate sta personal în instanţă, dar asistat de ocrotitorul legal.

Acţiunea mai poate fi valorificată şi de către autoritatea tutelară, atunci când părintele nu o
introduce, şi de către procuror. Cheltuielile de judecată le suportă le suportă de obicei pârâtul.

Hotărârea instanţei, pentru cererea introdusă pe cale principală, nu este apelabilă, dar poate fi
atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea este provizorie şi executorie de
drept. Atunci când pentru sumele datorate pentru copii, executarea urmează a se face asupra
salariului ori a altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, instanţa va dispune din oficiu
înfiinţarea propririi, aceasta rămânând valabilă şi în situaţia în care debitorul îşi schimbă locul de
muncă, sau este pensionat.

Salariile şi alte venituri periodice din muncă ale debitorului, pensiile acordate în cadrul
asigurărilor sociale, precum şi alte sume care se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării
mijloacelor de existenţă ale acestuia, pot fi urmărite. Dacă executarea creanţei se face asupra
bunurilor mobile sau imobile după ce s-a realizat somaţia debitorului, şi totuşi suma datorată nu a fost
plătită, se procedează la valorificarea bunurilor prin licitaţie publică. Termenul de prescripţie pentru
această obligaţie este de 3 ani.

Ocrotirea minorului
De citit din legea 272/2002.

Ocrotirea părintească: sintagma ocrotire părintească desemnează totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor ce revin părinţilor, recunoscute în scopul asigurării condiţiilor necesare creşterii, educării, şi
formării copilului pentru viaţă.

Exercitarea ocrotirii părinteşti cu privire la persoana şi bunurile copilului presupune două

condiţii cumulative:
- capacitatea deplină de exerciţiu a părintelui dublată de putinţa de a-şi manifesta voinţa.
- Beneficiarul ocrotirii nu poate fi decât un copil, adică o persoană care nu a împlinit 18 ani şi nu a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu.
 Principii:
- principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării
copilului:
- principiul exercitării ocrotirii părinteşti numai în interesul superior al copilului;
- principiul asimilării depline a condiţiei copilului din afara căsătoriei, cu aceea a copilului din
căsătorie, şi a asimilării condiţiei copilului adoptat cu aceea a copilului firesc.
- Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti.
- Principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copii;
- Principiul înfăptuirii ocrotirii părinteşti sub supravegherea şi cu sprijinul instituţiilor şi al
autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului.

Autoritatea tutelară are un rol consultativ. Rămân neatinse atribuţiile autorităţii tutelare care ţin
de înfăptuirea laturii patrimoniale a ocrotirii părinteşti, aceasta însemnând că autoritatea tutelară este
îndreptăţită să dea autorizaţie prealabilă pentru actele de dispoziţie încheiate de părinţii minorului lipsit
de capacitate de exerciţiu, autoritatea tutelară aprobă plata creanţelor minorului, încuviinţează
ridicarea titlurilor de valoarea de către părinţi, sumele de bani fiind depuse pe numele copilului
respectiv.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti:

Cele privitoare la persoana copilului:

 Îndatorirea de a ţine copilul: este vorba de locuinţă. Părinţii stabilesc locuinţa copilului. Dacă
părinţii nu locuiesc împreună, minorul va locui cu cel căruia i-a fost încredinţat, cu ascultarea
autorităţii tutelare.
Minorul care a împlinit 14 ani poate solicita personal încuviinţarea de a avea locuinţa pe care
o cere desăvârşirea învăţăturii sau pregătirii sale profesionale. Această datorie se mai referă şi la
dreptul părinţilor de a cere copilul de la orice persoană care îl ţine fără drept.
În situaţia în care copilul dispare, în termen de 24 de ore trebuie anunţate organele de poliţie.
Copilul nu poate fi separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora, cu excepţia situaţiilor expres şi
limitativ prevăzute de lege (părinţii sunt puşi sub interdicţie, sunt decăzuţi din drepturile părinteşti,
părinţii nu îi pot acorda întreţinere din motive neimputabile acestora).
Curs nr. 13 25 mai 2009
Îndatorirea de a se îngriji de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului:
această îndatorire corespunde dreptului copilului de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea
în condiţii nediscriminatorii a aptitudinilor şi a personalităţii, părinţii îndriduiţi să aleagă felul educaţiei şi
de asemenea având obligaţia să înscrie copilul la şcoală şi să asigure frecventarea cu regularitate a
cursurilor şcolare.

Dacă minorul se sustrage procesului de învăţământ, unitatea şcolară este obligată să

sesizeze de îndată serviciul public de asistenţă socială. în calitatea lor de reprezentanţi, părinţii au
dreptul de a contesta modalităţile şi rezultatele evaluării în cadrul procesului instructiv educativ şi de a
se adresa în acest sens conducerii unităţii de învăţământ respective.

Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere instanţei încuviinţarea de a-şi schimba felul
învăţăturii şi a pregătirii profesionale.

Îndatorirea de a supraveghea copilul: în realizarea dreptului copilului la libertatea de

exprimare, părinţii se obligă să îi asigure copilului informaţii şi explicaţii în funcţie de vârstă şi de gradul
de înţelegere, precum şi să permită exprimarea punctelor de vedere, a ideilor şi opiniilor, fără a putea
limita drepturile copilului la exprimare, în afara cazurilor prevăzute de lege.
 Părinţii sunt obligaţi să coopereze cu copilul, iar acesta trebuie informat despre toate actele şi
faptele care l-ar putea afecta, iar opinia sa trebuie luată în considerare. În exercitarea obligaţiei de
supraveghere a copilului, părinţii sunt obligaţi să respecte viaţa sa intimă şi privată, precum şi
demnitatea sa.

În acest sens, ei nu vor putea să împiedice relaţiile personale ale minorului cu bunicii, cu fraţii,
ori cu alte persoane de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. Pedepsele corporale sub orice
formă sunt interzise, la fel ca şi orice fel de tratamente umilitoare sau degradante şi de asemenea este
interzisă privarea copilului de drepturile sale, care ar pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, psihică,
etc.

Dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul: nu aparţine numai părinţilor, ci şi

altor persoane, fraţi, surori, de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. Nici când sunt situaţii
speciale, acest drept nu încetează (excepţie: plasamentul de urgenţă).

Indatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului:

- Obligaţia părinţilor de a administra patrimoniul copilului: nu trebuie să fie necesară vreo

încuviinţare prealabilă a autorităţii tutelare. Părintele, asemenea tutorelui, este oprit să încheie
orice acte care ar depăşi dreptul de administrare al patrimoniului copilului, fără prealabila
încuviinţare a autorităţii tutelare. Această încuviinţare se va da pentru fiecare act în parte şi
numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru copil.

- Obligaţia de a-l reprezenta pe copil în actele juridice sau de a i le încuviinţ, până la împlinirea
vârstei de 14 ani, când minorul are capacitate restrânsă de exerciţiu. Părinţii vor încheia singuri
acte de administrare, pentru restul fiind necesară încuviinţarea autorităţii tutelare, excepţii fiind

o actele de înstrăinare a bunurilor copilului (cu excepţia celor supuse stricăciunii),

o actele prin care sunt garantate sau gajate bunuri ale copilului pentru garantarea datoriilor
personale ale acestuia;
o actele de renunţare la drepturi patrimoniale cuvenite copilului;
o ridicarea sumelor de bani depuse pe numele copilului precum şi a titlurilor de valoare,
plata creanţelor pe care le are copilul faţă de părinţi, soţul părinţilor, rudele în linie
directă, fraţii şi surorile părinţilor (art. 128, 129 CF).
După împlinirea vârstei de 14 ani şi până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, copilul
îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile personal dar numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal.

Exercitarea dreptului se face de ambii părinţi şi în mod egal. Dacă sunt neînţelegeri intre
părinţi, competentă să se pronunţe este instanţa. În situaţia în care există contrarietate de interese
între copii şi părinţi, sau între copii aflaţi sub aceeaşi ocrotire părintească, este necesară instituirea
curatelei.

Al doilea mod de exercitare este atunci când aceasta se face de către un singur părinte. Art.
98 enumeră situaţiile în care înfăptuirea ocrotirii parinteşti cade sub sarcina unuia singur:
o decesul unuia dintre părinţi;
o decăderea din drepturi a unuia dintre părinţi;
o punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi;
o neputinţa din orice împrejurare a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa;

Dacă ambii părinţi se află în aceste situaţii, ori se instituie tutela, ori acesta este adoptat.
 Decăderea din drepturile părinteşti: singura sancţiune specifică dreptului familiei. Poate fi
stabilită doar de către instanţa judecătorească şi doar în situaţia în care se vorbeşte despre abuz sau
despre neglijenţă gravă care pune în pericol viaţa, dezvoltarea copilului respectiv.

Neputinţa de a-şi manifesta voinţa: situaţii:

 Dispariţia unui părinte, boală sau alte motive obiective care îl împiedică pe părinte să
îndeplinească un anumit act în numele copilului sau să îl încuviinţeze;
 Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate.

Scindarea ocrotirii părinteşti: cazuri:

• Desfiinţarea sau desfacerea căsătoriei părinţilor;
• Încredinţarea copilului din afara căsătoriei consecutiv stabilirii filiaţiei sale şi
plasamentul

Această scindare încetează când ambii părinţi decedează, când ambii părinţi sunt puşi sub
interdicţie.

Când s-a instituit plasamentul: dintre măsurile de protecţie instituite de legea 272/2004
(plasament, plasament în regim de urgenţă şi supraveghere specializată), numai plasamentul copilului
scindează ocrotirea părintească şi aceasta doar în situaţia în care este dispus de instanţa de judecată.

Scindarea ocrotirii părinteşti nu are loc în cazul plasamentului de urgenţă pentru că pe durata
acestei măsuri se suspendă de plin drept exerciţiul drepturilor părinteşti.

Nici măsura supravegherii supravegheate nu are ca efect scindarea ocrotirii părinteşti, pentru
că, de regulă, supravegherea copilului se face în mediul familial sau în cadrul unei instituţii
specializate.

Dacă se face acest plasament, instanţa stabileşte cum se exercită ocrotirea copilului.

Sancţiunile neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti:

- Decăderea din drepturile părinteşti;
- Legea penală pedepseşte: abandonul de familie, rele tratamente aplicabile minorului, punerea
în primejdie a unei persoane aflate în neputinţa de a se îngriji, nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului;
- Există şi acea măsură de siguranţă: interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată.
- Mai există răspundere contravenţională: art. 2, pct. 36, de legea 61/1991: constituie
contravenţie fapte precum manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea de către părinţi a
măsurilor necesare pentru a-l împiedica la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie.

Curs nr. 14 1 iunie 2009

Decăderea totală sau parţială a unuia sau a ambilor părinţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti: potrivit art. 109 din codul familiei, sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti poate fi
dispusă dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare al
drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă, sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea datoririlor de
părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face potrivit
normelor moralei şi ordinii de drept.

Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află
întro- relaţie de încredere, răspundere sau autoritate faţă de copil, acţiune prin care este periclitată
viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau morală, integritatea corporală, sănătatea fizică/psihică
a copilului.

Neglijarea copilului evocă omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane care are
responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei
îndaotiri, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, morală, psihică, etc.

Această sancţiune poate să fie dispusă numai de către instanţă (judecătorie – regula), cea
de la domiciliul copilului, sau atunci când acesta nu este cunoscut, instanţa locului unde a fost găsit.
Ca excepţie, competent este tribunalul, în toate situaţiile în care problema decăderii din drepturile
părinteşti este abordată în contextul stabilirii unor măsuri speciale de protecţie privind copilul.

Sesizarea instanţei intră în atribuţiile Direcţiei Generale de Asistenţă Socială iar această
măsură poate să fie cerută şi de procuror. Serviciile publice sau direcţia generală (când este vorba de
sectoarele municipiului Bucureşti) au dreptul să viziteze copii la domiciliul lor, pentru a se informa cu
privire la situaţia acestora.

Dacă în urma acestor fizice se constată că dezvoltarea normală a copilului este afectată,
Serviciul Public de asistenţă socială este obligat să sesizeze Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţie a Copilului. Aceasta din urmă verifică situaţia copilului, şi dacă constată că copilul este pus în
primejdie, va sesiza instanţa competentă.

În plus, orice persoană care prin natura profesiei sau ocupaţiei sale lucrează direct cu un copil
şi are suspiciuni în legătură cu existenţa unei situaţii de abuz sau de neglijare a acestuia, este obligată
să sesizeze Serviciul de Asistenţă Socială sau Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a
Copilului. Şi copilul poate să sesizeze serviciul sau direcţia generală de asistenţă socială.

Instanţă, odată sesizată va soluţiona cererea privind decăderea din drepturile părinteşti, cu
citarea obligatorie a părinţilor. În ceea ce priveşte probaţiunea, este admis orice mijloc de probă, şi în
plus există unul specific, în sensul că se poate administra din oficiu declaraţia scrisă a copilului sau
declaraţia acestuia poate fi înregistrată prin orice mijloace tehnice prin acordul copilului şi cu asistenţa
obligatorie a unui psiholog.

Atunci când instanţa consideră că este necesar, poate audia personal copilul, în camera de
consiliu, în prezenţa obligatorie a unui psiholog.

În situaţia în care se dispune decăderea din drepturile părinteşti a unuia singur din cei doi
părinţi, celălalt părinte preia integral sarcina ocrotirii părinteşti. Părintele decăzut păstrează dreptul de
a consimţi la adopţia copilului său, nu este scutit de obligaţia de a da întreţinere acestuia şi cu excepţia
situaţiei în care aceasta ar fi în interesul copilului, părintele poate păstra legături cu copilul.

Redobândirea drepturilor părinteşti este teoretic oricând posibilă, sub condiţia ca instanţa să
constate că au încetat împrejurările care au dus la decădere. Decăderea nu se răsfrânge asupra
celuilalt părinte.

Protecţia alternativă a copilului: aceasta se înfăptuieşte cu privire la orice copil care este
lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor, sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora. Aceste căi sunt: tutela, măsurile de protecţie specială (plasamentul,
plasamentul în regim de urgenţă, şi supravegherea specializată) la care se adaugă adopţia.

Singura care poate dispune la instituirea acestor măsuri este instanţa judecătorească. Sediul
materiei este în legea 272/2004, art. de la 50-71. Potrivit art. 50, protecţia specială reprezintă
ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit temporar sau
definitiv de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija acestora.

Beneficiarii sunt: copii până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. În plus, la cererea
tânărului care se află în continuarea studiilor, într-o formă de învăţământ la zi, acestuia i se poate
acorda protecţie specială pe toată durata studiilor, dar numai la împlinirea vârstei de 26 de ani.

De asemenea, tânărul care a beneficiat de o formă de protecţie socială poate primi la cerere
această protecţie în continuare chiar dacă nu îşi continuă studiile, dacă nu are posibilitatea revenirii în
propria familie şi este confruntat cu riscul excluderii sociale. Protecţia socială se asigură pe o perioadă
de maxim 2 ani.

În ceea ce priveşte măsurile de protecţie specială a copilului, beneficiarii sunt, potrivit art. 56
următorii:
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li
s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, au fost puşi sub interdicţie, declaraţi
judecătoreşte morţi sau dispăruţi, în situaţia în care nu s-a putut institui tutela;
- copilul care în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora din motive
neimputabile lor
- copilul abuzat sau neglijat: se instituie măsura plasamentului de urgenţă;
- copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţile sanitare;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal. În cazul
copilul care a împlinit 14 ani, aceste măsuri se stabilesc numai cu consimţământul acestuia, dar
instanţa, atunci când există motive temeinice poate trece peste refuzul lui.
în cursul procedurii administrative sau judiciare ce are ca obiect instituirea unei măsuri de
protecţie specială, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, iar cel sub 10
ani poate fi ascultat dacă autoritatea competentă consideră că este necesar. Aceste măsuri pot fi
atacate în instanţă de copilul peste 14 ani sau de reprezentantul lor legal.

Plasamentul: art. 58-63 din lege, iar măsura se dispune după caz la o persoană sau la o
familie, la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial licenţiat. Persoana sau familia care
primeşte copilul trebuie: Să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţie a copilui, în ceea ce priveşte garanţiile morale şi materiale pe care
aceasta le oferă;

Asistentul maternal este persoana fizică atestată, care asigură prin activitatea pe care o
desfăşoară, la domiciliul său, creşterea, îngrijirea şi educarea copilului primit în plasament în baza unui
contract individual de muncă. Este interzis plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani într-
un serviciu de tip rezidenţial (centru de plasament, centru maternal) cu excepţia situaţiei în care copilul
prezintă handicap grav şi are nevoie de îngrijiri specializate.

Plasamentul în regim de urgenţă: art. 64-67: se dispune în două situaţii:

1. când este vorba de un copil abuzat sau neglijat;
2. când este vorba de copilul găsit sau abandonat în unităţile sanitare;
 Exercitarea drepturilor părinteşti se suspendă pe deplin drept pe toată durata plasamentului în
regim de urgenţă, până la momentul în care instanţa va decide cu privire la menţinerea acestei măsuri
sau la înlocuirea ei şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Supravegherea specializată: art. 67, 80-84 din legea 272/2004: potrivit art. 80, protecţia
specială a copilului care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, este
asigurată fie prin măsura plasamentului, fie prin măsura supravegherii specializate, ţinând cont de
elemente precum condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei, gradul de pericol social al acesteia,
mediul în care a trăit şi a crescut copilul, riscul săvârşirii unor noi fapte penale.

ADOPŢIA
Sediul materiei: Legea 273/2004 şi codul familiei. Potrivit art. 1, din legea 272, adopţia este
operaţiunea juridică prin care se crează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi
legătura de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

Definim adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care, la iniţiativa şi cu consimţământul

persoanelor implicate, având încuviinţarea instanţei, ia naştere rudenia civilă dintre adoptat şi
descendenţii acestuia, pe de o parte, şi adoptatori şi rudele acestuia, concomitent cu stingerea
rudenie fireşti care lega pe adoptat şi pe descendenţii acestuia de părinţii fireşti ai adoptatului şi rudele
acestora.

Principiile adopţiei sunt:

a. principiul interesului superior al copilului:
b. principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
c. principiul continuităţii în educarea copilului ţinând cont de originea sa etnică, culturală şi
lingvistică;
d. principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi
gradul său de maturitate;
e. principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei;
f. principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului
sau ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti;

Cerinţele de fond ale adopţiei: privitoare la adoptator sau la familia adoptatoare:

- capacitatea deplină de exerciţiu;
- vârsta adoptatorului: art. 9 din legea 273 prevede că adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18
ani mai în vârstă decât cel pe care doreşte să îl adopte. Ca excepţie, pentru motive temeinice,
instanţa poate încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator este
mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie nu poate fi mai mică de 15 ani.
- Aptitudinea de a adopta atestată prin decizia direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie
a copiluluil. Există două excepţii: adopţia care priveşte o persoană majoră şi când adopţia se
referă la copilul firesc al celuilalt soţ.
- Consimţământul la adopţie al adoptatorului. Acesta este dat în faţă instanţei în etapa soluţionării
cererii de încuviinţare a adopţiei. Pe lângă acesta, mai este necesar şi consimţământul soţului
adoptatorului, consimţământ care are un rol consultativ. Consimţământul se cere şi atunci când
soţii sunt despărţiţi în fapt.

Persoanele cu boli psihice şi boli mintale nu pot adopta (alienatul mintal, debilul mintal)

Condiţii privitoare la adoptat:

 i. Vârsta adoptatului: un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului.
Excepţie:majorul adoptat: permisă doar dacă a fost crescut pe perioada minorităţii de către
adoptator.
În ceea ce priveşte minorul care s-a căsătorit înaintea vârstei de 18 ani, el nu mai este
considerat copil, aşadar i se va aplica regula specifică majorului.

ii. Copilul adoptat trebuie să fie lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor fireşti sau în
vederea protejării intereselor sale, să nu poate fi lăsat în grija acestora.

iii.Consimţământul adoptatului dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Acesta se exprimă în faţa instanţei
de judecată, în etapa finală a încuviinţării adopţiei.

iv.Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau al tutorelui copilului. Când adopţia se referă la
o persoană majoră sau un minor cu capacitate deplină de exerciţiu, nu se mai cere această
condiţie.
Consimţământul este necesar fără a se deosebi după cum minorul este din căsătorie ori din
afara acesteia dar cu filiaţia legal stabilită, ori dacă părinţii acestuia sunt despărţiţi în fapt, divorţaţi.
Instanţa, pentru motive temeinice, poate trece peste refuzul părinţilor fireşti de a consimţi la
adopţie. În situaţia în care vorbim despre adopţie succesivă, este necesar şi consimţământul părintelui
adoptator, şi de asemenea, este necesar, în cazul adopţiei copilului firesc al celuilalt soţ, este necesar
consimţământul acestuia din urmă. Adopţie succesivă (când copilul e adoptat de unul dintre soţi, apoi,
de celălalt).

Consimţământul părinţilor fireşti poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de
la data naşterii copilului înscrisă în certificatul de naştere. Consimţământul părinţilor fireşti trebuie să
fie dat tot în faţa instanţei de judecată, dar într-o altă fază, şi anume în aceea a încuviinţării cererii de
deschidere a procedurii adopţiei.

Acest consimţământ poate să fie revocat în termen de 30 de zile de la data la care el a fost
exprimat. Instanţa poate solicita ca părintele firesc să îşi de-a consimţământul din nou în faţa sa în
situaţia în care se constată că ar exista indicii care să ducă la concluzia că opţiunea părintelui firesc s-
a modificat de la momentul la care el şi-a dat consimţământul iniţial.

Impedimentele la adopţie:

- Este interzisă adopţia între fraţi.

- Este interzisă adopţia propriului copil firesc;
- Este interzisă adopţia a doi soţi sau fosţi soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare
precum şi adopţia între soţi sau între foştii soţi.

- Este interzisă adopţia simultană sau succesivă de către mai mulţi adoptatori, cu două excepţii:
adopţia succesivă de către adoptatorii soţ şi soţie precum şi adopţia succesivă în cazul încetării
din orice motive a adopţiei anterioare.
Adopţia încetează fie prin desfacere fie prin declararea nulităţii. Desfacerea operează atunci
când intervine decesul adoptatorului sau a părinţilor adoptatori.

- Este interzisă adopţia de către persoane cu boli psihice sau handicap mintal.

Procedura adopţiei: legea 273: atestarea, încuviinţarea copilului şi procedura propriu-zisă a

încuviinţării adopţiei. De citit din lege
 Efectele adopţiei: se produc de la data la care hotărârea judecătorească rămâne irevocabilă.
Serviciul de stare civilă, în baza acestei hotărâri va întocmi un nou act de naştere al adoptatului, iar
vechiul act de naştere se va păstra şi se va face menţiune pe marginea lui cu privire la adopţie.

Principalul efect al adopţiei este constituirea legăturii de filiaţie civilă între adoptat şi
descendenţii săi şi adoptator/adoptatori. La căsătorie se păstrează acel impediment care spune că nu
se pot căsătorii. De asemenea, se stinge legătura dintre adoptat şi descendenţii săi precum şi cu
părinţii săi fireşti şi rudele acestora.

Ca excepţie de la acest efect extinctiv, adoptatul păstrează legăturile de rudenie firească

atunci când vorbim de adopţia sa de către soţul părintelui firesc.

Legea 273 dispune că adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi
gradul său de maturitate o permit.

Desfacerea adopţiei: intervine prin decesul adoptatorului sau al soţilor adoptatori. În ceea ce
priveşte nulitatea, legea dispune că adopţia este nulă când a fost încheiată cu un alt scop decât cel al
ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de formă
prevăzute de către lege.

Cazurile de nulitate absolută sunt următoarele:

- Adopţia a fost încheiată în alt scop decât al ocrotirii interesului minorului;

- Lipsa consimţământului la adopţie al părinţilor fireşti sau al tutorelui;
- Lipsa consimţământului la adopţie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani;
- Lipsa consimţământului la adopţie al adoptatorului sau al soţilor adoptatori;
- Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele de fond privitoare la persoana adoptatorului;
- Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele de fond privitoare la persoana adoptatului;
- Prezenţa oricăruia dintre impedimentele la adopţie;
- Nesocotirea cerinţelor de formă ale încuviinţării adopţiei constând în omiterea etapelor
imperative ale procedurii adopţiei.

Efectele admiterii în constatarea nulităţii adopţiei: se produc retroactiv (ca principiu), iar în
ceea ce priveşte întreţinerea care a fost acordată minorului de către părinţii adoptatori, această
prestaţie nupoate fi întoarsă. Se revine la numele pe care copilul l-a avut înainte, se revine la legătura
de rudenie firească avută anterior încheierii adopţiei, şi impedimentele care au luat naştere se sting.