TEMA NR.

MECANISMUL ŞI POLITICA FINANCIARĂ

1. Mecanismul financiar
2. Politica financiară

1. MECANISMUL FINANCIAR

• Mecanismul economic cuprinde ansamblul:

- instrumentelor,
- metodelor,
- mijloacelor,
utilizate pentru:
− o r g a n iaz a r e

− c o n d u c e rc eoan o nm a itei oi n a l e .
− r e g l a r e a
• La nivel:
- microeconomic, rolul hotărâtor în (auto)reglarea proceselor economice
revine pieţei concurenţiale (imperfectă);
- macroeconomic, statul (prin organismele şi instituţiile sale) intervine în
mod selectiv în economie în vederea menţinerii echilibrului general
economic, folosind instrumente, metode şi mijloace specifice.
• Ca urmare, statul acţionează în calitate de:
- autoritate publică;
- producător şi consumator de bunuri şi servicii;
- investitor;
- asigurator şi/sau asigurat;
- bancher şi contractant de împrumuturi.

• Mecanismul financiar – ca parte componentă a mecanismului economic – are

o structură complexă care cuprinde:
A. sistemul financiar;
B. pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii
economice;
C. metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor;
D. cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi agenţii cu atribuţii în
domeniul finanţelor;
E. cadrul juridic format de actele normative din domeniul finanţelor.
1
A. Sistemul financiar al României este alcătuit din:
- sistemul financiar public (sau fonduri publice de resurse financiare);
- sistemul financiar privat (sau fonduri private de resurse financiare).

• Sistemul financiar public cuprinde următoarele componente:

- fonduri prevăzute în bugetul general consolidat al statului constituit - în
principal - din:
 bugetul de stat (al administraţiei centrale de stat);
 bugetele locale;
 bugetul asigurărilor sociale de stat etc.
- fondurile prevăzute pentru asigurarea de bunuri, persoane şi răspundere
civilă realizate prin societăţile cu capital de stat;
- creditul acordat de băncile cu capital de stat, precum şi împrumutrile
contractate de stat;
- fondurile societăţilor comerciale cu capital de stat (regii autonome,
companii naţionale etc.).
• Sistemul financiar privat cuprinde următoarele componente:
- fondurile firmelor private;
- fondurile societăţilor private de asigurare şi reasigurare (bunuri,
persoane şi răspundere civilă);
- fondurile de creditare ale băncilor comerciale private.

B. Pârghiile financiare
• Pârghiile economico-financiare sunt instrumente ale conducerii economiei
naţionale prin care statul acţionează asupra interesului economic al unei
colectivităţi determinate sau al membrilor acesteia luaţi individual, pentru
realizarea unui anumit obiectiv.
• Pârghiile economico-financiare sunt:
- Pârghiile cu caracter preponderent financiar, legate nemijlocit de
funcţia de repartiţie a finanţelor:
= impozite, taxe şi cotizaţii sociale (pârghii fiscale);
= a c h ipz ui tbi;il i c e

= s u b v e n t ipi ;a r gb hu igi e t a r e
= t r a n rsi f e r u
- Pârghiile financiar – monetare (bancare, valutare):
= preţurile şi tarifele;
= masa monetară;
= volumul creditelor şi rata dobânzii;
= rata dobânzii de politică monetară;
= cursul de schimb valutar.
- Pârghiile cu caracter preponderent economic:
= sistemul de salarizare (salariul minim pe economie, venitul
minim garantat);
= sistemul de amortizare a imobilizărilor corporale şi necorporale.
2
• Pârghiile economico-financiare influenţează direct nivelul şi structura
veniturilor şi cheltuielilor populaţiei, operatorilor economici şi statului, prin
cele două roluri pe care le au în economie:
- rolul de redistribuire şi alocare a fondurilor, cu influenţarea eficienţei
economice, a înclinaţiei de a economisi, a investi şi a munci (prin
diferenţierile existente între impozitul pe capital, impozitul pe profit şi
impozitul pe salariu);
- rolul de stabilizatori automaţi ai activităţii economice urmărind:
 stimularea dezvoltării sau restrângerii unor activităţi (agricultură,
export, investiţii străine etc.);
 creşterea ocupării forţei de muncă;
 atingerea unor obiective sociale, demografice şi politice.
• Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării în
completare a unor metode administrative.

C. Metodele administrative de conducere

• Utilizarea instrumentelor (pârghiilor) fiscal-bugetare, monetare, bancare şi
valutare nu exclude, în paralel, utilizarea a 2 instrumente de tip
administrativ:
- realizarea perspectivei financiare;
- exercitarea controlului financiar.
1. Realizarea perspectivei financiare presupune întocmirea de prognoze,
programe şi planuri pentru a cunoaşte în ce direcţie, în ce ritmuri, cu ce
eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia.
• La nivel macroeconomic există 2 instrumente:
- balanţa financiară de sinteză, care cuantifică toate resursele financiare
ale economiei (publice şi private), precum şi destinaţia acestora (consum
public şi privat, formare brută de capital, creşteri de stocuri şi rezerve,
transferuri în străinătate); în fapt este o previziune a produsului intern
brut, cu caracter orientativ şi care serveşte ca instrument de
fundamentare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic;
- bugetul general consolidat al statului, cu caracter obligatoriu.
• La nivel microeconomic întâlnim:
- bugetele de venituri şi cheltuieli ale firmelor, elaborate conform
normelor stabilite de Ministerul Finanţelor Publice.
• Previziunea financiară reflectă nevoia de administrare riguroasă şi de
management pragmatic al unor fonduri, în contextul dinamicilor transformări
politice, demografice şi economice, în plan european şi global.
• Previziunea financiară trebuie să evidenţieze în urma unei analize foarte
complexe:

3
 - punctele tari şi punctele slabe, precum şi oportunităţile şi ameninţările;
- strategiile de realizarea a priorităţilor;
- programarea financiară multianuală;
- mecanismele de implementare.
• Ar putea sa pară surprinzător, dar Comisia Europeană a elaborat “Perspectiva
financiară pentru perioada 2007 – 2013”, adică un fel de “şeptenal”.
2. Exercitarea controlului financiar se realizează la 3 niveluri:
- controlul Parlamentar, exercitat de Curtea de Conturi;
- controlul Executivului, exercitat, în principal, de Ministerul Finanţelor
Publice şi de alte ministere şi agenţii;
- controlul intern al entităţii respective.

D. Cadrul instituţional este constituit din instituţii şi agenţii cu atribuţii în

domeniu.
• În domeniul finanţelor publice întâlnim:
- instituţii ale autorităţii publice, precum Parlamentul şi instituţiile
subordonate (Curtea de Conturi):
= Parlamentul este organul reprezentativ suprem şi unică autoritate
legiuitoare a ţării;
= dezbate şi aprobă programul Guvernului care trasează liniile directoare
ale politicii economice şi financiare;
= aprobă legea finanţelor publice, legile bugetului general consolidat al
statului şi legile de execuţie a acestora;
= aprobă prin lege impozitele, taxele şi cotizaţiile sociale.
- instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale:
= Guvernul;
= ministerele;
= prefecturile;
= primăriile şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale.
- instituţii financiare specializate:
= Ministerul Finanţelor Publice este instituţia de specialitate a
administraţiei publice centrale care aplică strategia şi programul Guvernului
în domeniul orientării economiei şi al finanţelor publice.
= Banca Naţională a României, care este o instituţie monetară (organ
unic de emisiune al statului), dar cu unele atribuţii în cadrul sistemului
financiar;
= băncile comerciale cu capital de stat (inclusiv C.E.C.);
= societăţile de asigurare / reasigurare cu capital de stat.

Toate aceste instituţii au atribuţii diferite:

- unele au dreptul de a lua decizii;
- altele au dreptul de a controla modul de aplicare a deciziilor;
- o parte sunt însărcinate cu executarea deciziilor organismelor superioare,
având competenţe limitate de decizie, control şi îndrumare.
4
• În domeniul finanţelor private întâlnim instituţii financiare private cum ar fi:
- burse de valori;
- bănci comerciale;
- societăţi de asigurare/reasigurare;
- fonduri private de pensii etc.

E. Cadrul juridic este alcătuit din reglementările emanate de la organele puterii

legislative (Parlamentul) şi ale puterii executive (Guvernul) şi care trebuie să
îndeplinească următoarele criterii (principii):
- au caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice şi juridice din
România;
- sunt unitare pe întreg teritoriul ţării;
- prevăd sancţiunile care se aplică în cazul nerespectării prevederilor
legale.
• Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare pot fi grupate la 4
niveluri:
- Constituţia, ca lege supremă;
- Legile aprobate de Parlament şi promulgate prin decrete de către
Preşedinţie;
- Ordonanţele (simple şi de urgenţă) şi hotărârile emise de Guvern, cu
menţiunea că primele sunt emise prin delegare legislativă, adică trebuie
aprobate de Parlament;
- Regulamentele, instrucţiunile şi normele emise de miniştrii şi de şefii
diferitelor agenţii guvernamentale.
• Între regulamentele emise la diferite niveluri trebuie să existe o concordanţă
deplină:
- Legile emise de Parlament trebuie să corespundă cu litera şi spiritul
Constituţiei;
- Ordonanţele şi hotărârile emise de Guvern trebuie să se circumscrie
riguros în limitele şi condiţiile stabilite de lege;
- Regulamentele, instrucţiunile şi normele emise de miniştrii trebuie să se
refere exclusiv la problemele ce le-au fost date spre soluţionare, fără să
modifice sensul şi sfera de aplicare a prevederilor legii.
• Cerinţele de stat membru al Uniunii Europene necesită adoptarea acquis-ului
comunitar în domeniul finanţelor publice adică adoptarea cadrului legislativ şi
instituţional, prin aplicarea unor reglementări armonizate cu cele europene. Ca
urmare, în ultimii ani au fost necesare în România modificări legislative şi
restructurări instituţionale în domenii precum: legea finanţelor publice,
achiziţiile publice, codul fiscal, controlul financiar şi auditul public intern etc.

5
2. POLITICA FINANCIARĂ

• Politica financiară (componentă a politicii generale a statului) constă în

deciziile, măsurile şi acţiunile promovate de către reprezentanţii instituţiilor
autorităţilor publice şi ale administraţiei publice (centrale şi locale), pentru
funcţionarea optimă (eficientă) a elementelor mecanismului financiar, în
scopul atingerii anumitor obiective.
• Politica financiară poartă amprenta partidului aflat la putere, fiind promovate
tendinţe şi orientări specifice.
• Politica financiară trebuie concepută şi tratată:
- la nivel extern:
= mondial, urmare a tendinţelor de globalizare ( a intereselor) care au
condus la crearea unor:
 organisme financiar-bancare internaţionale (FMI, BM, BIRD,
BERD etc.)
= regional şi interstatal, urmare a tendinţelor de integrare care au
condus la crearea unor interese comune (federaţii şi uniunii de state sau
grupuri de ţări) care necesită concertarea politicilor generale interne în
contextul intereselor zonale (de exemplu Uniunea Europeană).
- la nivel intern:
= nivel macroeconomic (statal), care presupune luarea unor decizii în
concordanţă cu obiectivele generale, de interes naţional;
= nivel microeconomic (al firmelor) care presupune luarea unor decizii
(de investire, de finanţare, de dividend) în concordanţă cu interesele de
grup.
• În acest context pot fi grupate:
- politica fiscală;
- politica bugetară;
- politica de credit;
- politica monetară;
- politica valutară;
- politica preţurilor;
- politica veniturilor etc.
• Politica generală economico-socială (implicit componenta sa de politică
financiară) se axează pe realizarea unor obiective, pornind de la priorităţile
fiecărei etape, concretizate în ţinte ale dezvoltării economice şi ale aspiraţiilor
populaţiei. Astfel, economiştii au construit aşa – numitele “poligoane
magice”, ale căror laturi s-au multiplicat progresiv, evidenţiind tot mai
pregnant accentul pus pe latura financiar-monetară.

6
 • În sinteză, obiectivele se prezintă astfel:
- triunghiul keynesian, care cuprinde:
= stabilitatea preţurilor (măsurată prin rata inflaţiei);
= echilibrul balanţei de plăţi externe (măsurat prin ponderea
deficitului de cont curent în produsul intern brut);
= ocuparea deplină a forţei de muncă (măsurată prin rata
şomajului);
- careul creşterii armonizate, care cuprinde pe lângă obiectivele stabilite
prin triunghiul keynesian şi creşterea economică (măsurată prin ritmul
de creştere al produsului intern brut);
- pentagonul stabilizării macroeconomice, care cuprinde pe lângă cele
patru obiective anterioare şi acela al echilibrului bugetului general
consolidat (măsurat prin ponderea soldului acestuia în PIB) şi implicit,
controlul datoriei publice.
În ultimii ani tot mai mulţi economişti apreciază că poligonul ar trebui
completat cu încă două obiective:
- asigurarea protecţiei sociale (măsurată prin reducerea inegalităţilor,
implicit a ratei sărăciei);
- reducerea poluării.
Atingerea simultană a tuturor acestor obiective este greu de realizat chiar în
ţări cu o economie stabilă, datorită incompatibilităţilor existente între unele dintre
obiective. Acesta este motivul pentru care optimizarea macroeconomică presupune
selectarea obiectivelor considerate a fi de maximă importanţă.