Violul este un delict, un act violent prezent în practic toate societăţile de astăzi, chiar şi în

statele care declară că au o criminalitate scăzută.

În ultimii ani nu doar femeile adulte au fost victime ale violului, ci şi adolescente, copii şi
chiar nou născuţi, numărul cazurilor crescând de la zi la zi, tot mai mult.
Victimele se manifestă prin pierderea încrederii în propria persoană şi în cei din jur, prin
afectarea puternică a psihicului.
Dar de ce? De ce ar face o fiinţă umană aşa ceva? De ce ar abuza un om de o persoană atât de
inocentă precum un copil? Atunci termenul „uman” nu ar mai exista. Am putea să ne limităm
la a-i numi simple animale ce trăiesc pe baza instinctelor şi a nevoilor fiziologice. Sau să fie
curiozitatea? Doar nişte minţi bolnave ar săvârşi un fapt atât de grav, o „crima” – pentru că ei
omoară inocenţa copiilor, afectându-le viitorul.
Cel mai grav lucru care se petrece este că, deşi mulţi dintre noi nu acceptă aşa ceva, nimeni
nu face nimic împotriva celor vinovaţi.
La televiziune, în special în timpul ştirilor de la ora 17.00, în ziare, reviste, oriunde în mass-
media se vorbeşte despre acest subiect. Dar de ce nimeni nu face nimic?
Părinţii copiilor, rudele sunt la rândul lor afectaţi/afectate în mod indirect de faptele
„criminalului”. Se declară mulţumiţi de o pedeapsă cât mai mare aplicată de justiţie
violatorului. Dar pentru ce? Probabil pe acel „om” nu îl va afecta cu nimic. Poate a mai făcut
asta de nenumărate ori, a fost prins doar acum, iar atunci când va fi liber, o va lua de la capăt.
Oricât de mult ar sta după gratii, acest fapt nu va compensa cu nimic durerea din sufletul
persoanei abuzate. Şi după ce inculpatul şi-a primit pedeapsa, totul i-a sfârşit, pentru toţi, mai
puţin pentru victimă, care va fi marcată pentru tot restul vieţii. Un scandal va fi urmat de un
altul. Dar... doar atât. Însă drama din mintea copilului, adolescentei, sau femeii nu va înceta.
Trauma va continua să domine acea fiinţă, şi poate nu îi va da pace niciodată. Timpul trece,
oamenii din jur uită, iar persoana în cauză este singura care rămâne cu sechele, poate toată
viaţa.
Dar de ce „uită“ cei din jur? Prietenii şi chiar persoanele din familie, cum se comportă cu
agresatul? Mulţi nu sunt conştienţi de traumele psihice lăsate asupra acelei persoane şi,
imaturi, încep să se comporte ca şi cum victima ar fi vinovată de ceea ce i s-a întâmplat:
refuză să îi mai vorbească, o umilesc, amintindu-i mereu de chiar ceea ce îşi doreşte mai mult
să uite.
Ce urmări au toate acestea?
Consecinţele sunt diverse şi clasificate de către medici, psihologi în diferite moduri:
consecinţe directe – contuzii, tulburări psihosomatice, alimentare, ale somnului, de
comportament, depresii, tulburări nevrotice etc.; consecinţe asupra copilului (scăderea
randamentului şcolar, scăderea abilităţilor cognitive, apariţia unor comportamente
antisociale); consecinţe pe termen lung (ataşament dezorientat, blocaje în relaţiile cu ceilalţi,
comportamente afective negative, izolare afectivă şi socială, comunicare dificilă, etc.).
De asemenea, respectul de sine va avea un nivel mai scăzut, relaţiile intime vor fi afectate fie
prin evitarea apropierii de persoane cu care intră frecvent în contact, fie prin activitate
sexuală foarte frecventă, după cum se poate ca orientarea sexuală să fie afectată.
Respingerile celor din jur, ironiile lor, pot duce de multe ori la fuga de acasă, consum de
droguri sau alcool, prostituţie, mergând chiar până la suicid.
Şi de ce să existe toate acestea? De ce un bărbat nu poate să îşi stăpânească nevoile?
Indiferent de campaniile organizate, de cazurile ce ne sunt prezentate de cei din mass-media,
maltratarea fizică a copiilor sau a femeilor de pe glob nu încetează.
Abuzurile fac parte din societate, şi probabil vor rămâne aşa, atât timp cât vor exista oameni
care pun instinctele mai presus de orice – de lege, de moralitate –, fără a se gândi o clipă la
suferinţă provocată victimelor.
Psihologi sunt! Dar cine din Romania îi consultă? Nimeni! De ce? De teama să nu fie respinşi
de cei din jur! Pentru că, la noi, există concepţia – greşită, evident! – că dacă mergi la
psiholog, înseamnă că eşti nebun.
Însă lucrurile nu trebuie privite astfel!
Părerea noastră e că dacă am face mai mult, începând cu o legislaţie mult mai severă care să
pedepsească mult mai aspru violatorii, centre de sprijin pentru victime şi familiile lor,
numărul de violuri ar scădea dramatic.
Important este ca victima să aibă puterea de a recunoaşte ceea ce i s-a întâmplat şi să se
adreseze autorităţilor. Nu credem că soluţia este negarea şi minimizarea dramei petrecute. Nu
trebuie evitat contactul cu medicul, al cărui rol este de a ajuta persoana în cauză să treacă,
fizic şi psihic, peste momentul critic.