BIOFIZICĂ MEDICALĂ

Anul I AMG

CURS NR. 2
NOŢIUNI GENERALE DE MECANICĂ ŞI BIOMECANICĂ

Cuprins:
1. cinematica (cinematica umană)
2. dinamica (legile dinamicii, forţe), aplicaţii medicale: centrul de greutate al
corpului uman, acţiunea gravitaţiei asupra organismului, centrifuga, elemente de
dinamică umană (dinamica locomoţiei)
3. statica (condiţii de echilibru, echilibrul corpului uman, pârghii)
4. mecanoterapia

Mecanica este stiinţa care studiază mişcarea mecanică, definită ca fiind

modificarea relativă a poziţiei unui corp sau a unei părţi a acestuia, în raport cu alt
corp, considerat ca reper (sau în raport cu un sistem de referinţă).
Un corp se află în stare de mişcare atunci când poziţia lui faţă de sistemul de
referinţă ales se modifică în permanenţă.
Un corp se află în stare de repaus atunci când poziţia lui faţă de sistemul de
referinţă ales nu se schimbă.
Cinematica: studiază mişcarea corpurilor fără să ţină seama de forţele care le
acţionează şi de masa lor;
Dinamica: tratează mişcarea corpurilor ţinând seama de masa acestora precum şi
de forţele care acţionează asupra lor.
Statica: studiază echilibrul corpurilor materiale, studiază sistemele de forţe care-
şi fac echilibrul, precum şi reducerea sistemelor de forţe;

Mărimi fundamentale. Mărimi derivate

Mărimea fizică → o proprietate măsurabilă a unui corp
Mărimile fizice:
 Fundamentale → se definesc fără ajutorul altora
[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T), intensitatea curentului electric
(i), intensitatea luminoasă (I), cantitatea de substanţă (ν)]
 Derivate → se obţin prin relaţii matematice din combinarea celor
fundamentale
[ex. forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii şi timpului).
Pentru măsurarea unei mărimi → se alege o mărime de acelaşi fel cu ea, care se
consideră etalon şi, de aceea, se numeşte unitate de măsură.

1
 A măsura o mărime înseamnă a o compara cu unitatea de măsură aleasă (cu
etalonul) şi a vedea de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de
măsurat.
Unităţile de măsură:
- unităţi fundamentale
- unităţi derivate
În anul 1960 la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi s-au
adoptat pe plan internaţional unităţile fundamentale pentru mărimile
fundamentale:
- metrul (pentru lungime)
- kilogramul (pentru masă)
- secunda (pentru timp)
- kelvinul (pentru temperatură)
- amperul (pentru intensitatea curentului electric)
- candela (pentru intensitatea luminoasă)
- molul (pentru cantitatea de substanţă)

În mecanică există trei mărimi fundamentale:

• Spaţiul
–reflectă o formă fundamentală şi obiectivă de existenţă a materiei
–caracterizează poziţia corpurilor şi întinderea lor;
–în mecanica teoretică este tridimensional, continuu, izotrop şi omogen.
• Timpul
–reprezintă o formă obiectivă fundamentală de existenţă a materiei,
–caracterizează durata şi succesiunea fenomenelor şi a proceselor materiale;
–este infinit, continuu, omogen, uniform crescător şi ireversibil.
• Masa
–reflectă proprietăţile generale şi obiective de inerţie şi gravitaţie ale materiei

Mărimi fizice scalare şi vectoriale

 Mărimile fizice scalare → se caracterizează prin:

- valoare numerică
- unitate de măsură,
de exemplu: temperatura, lungimea, masa etc.

 Mărimile fizice vectoriale → se caracterizează prin:

- valoare numerică
- unitate de măsură
- punct de aplicaţie
- orientare (direcţie şi sens)
→
de exemplu: forţa (se notează printr-o săgeata deasupra simbolului, F )
2
Un vector se reprezintă în felul următor:
- originea (punctul de aplicaţie) trebuie să coincidă cu obiectul de studiat,
- direcţia şi sensul sunt indicate de direcţia şi sensul săgeţii

Cinematica

Cinematica este acea parte a mecanicii care prezintă şi discută metodele

matematice folosite pentru descrierea mişcării, prin mişcare înţelegând modificarea
continuă a poziţiei părţilor unui corp. A cunoaşte mişcarea unui corp înseamnă a
cunoaşte mişcarea individuală a fiecărui punct a corpului studiat. Pentru
simplificarea studiului, vom utiliza idealizarea punctului material, numit mobil,
care este un corp punctiform, a cărui masă nu ne interesează.
Traiectoria reprezintă drumul descris de mobil în mişcare, poate fi o linie dreaptă
(traiectorie rectilinie) sau o linie curbă (traiectorie curbilinie). Pentru a descrie
complet din punct de vedere cinematic miscarea unui mobil, pe lângă cunoaşterea
poziţiei acestuia trebuie cunoscută şi viteza lui la un moment dat, precum şi viteza
sa medie pe parcursul întregii mişcări. De asemenea, se poate urmări determinarea
spaţiului parcurs în diferite intervale de timp, precum şi a spaţiului total parcurs de
mobil.

Tipuri de mişcări
a. Mişcarea rectilinie
Cel mai simplu mod de mişcare este mişcarea rectilinie care reprezintă mişcarea
mobilului în lungul unei drepte.
Prin viteza medie v înţelegem raportul dintre deplasare şi intervalul de timp.
v m = Δd/Δt
Unitatea de măsură a vitezei este în S.I. :[v] S.I. = m/s
Direcţia vectorului viteză medie este aceeaşi cu a vectorului deplasare.
b. Mişcarea variată – mobilul parcurge spaţii neegale în intervale de timp egale.
Cea mai simplă mişcare de acest tip este mişcarea rectilinie uniform variată, pe
parcursul căreia viteza corpului se modifică uniform cu cantităţi egale a, în
intervale egale de timp.
Se defineşte acceleraţia corpului ca fiind variaţia vitezei în raport cu timpul: a =
Δv/Δt
Atunci, legea mişcării se scrie: v = a∙t
c. Mişcarea circulară uniformă
Mişcarea circulară este acea mişcare a cărei traiectorie este un cerc. În cazul în care
mobilul străbate arcuri de cerc egale în intervale de timp egale, atunci mişcarea
este circulară uniformă.

3
 Cinematica umană
Cel care a pus bazele cinematicii umane este fiziologul E. J. Marey (1830-1903)
care a studiat mişcările membrelor, trunchiului şi corpului uman, precum şi
mişcările diferitelor părţi ale corpului şi caracterele pasului uman, dinamica
mersului, presiunea pe sol, lucrul mecanic cheltuit în timpul mersului şi al
alergării.
Mersul, alergarea şi săritura sunt forme ale locomoţiei umane şi se caracterizează
prin existenţa unor faze de sprijin unilateral sau dublu ale corpului pe sol, precum
şi a unei faze în care corpul nu se sprijină deloc pe sol, aşa cum este cazul săriturii.
a) Mersul – reprezintă o succesiune de perioade de sprijin unilateral (corpul se
sprijină pe un singur membru inferior) despărţite de perioade de sprijin dublu.
b) Alergarea – se compune dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral al
corpului pe sol, separate prin perioade de suspensie. Nici un moment picioarele nu
se găsesc simultan pe sol, la o anumită viteză apărând un interval în care corpul nu
atinge deloc solul, acest lucru fiind datorat propulsiei foarte puternice a corpului
care rezultă în micşorarea componentei verticale a corpului, adică o oscilaţie mai
mică a trunchiului, şi o mărire a componentei orizontale, tradusă în creşterea
vitezei de translaţie. Se deosebesc două tipuri de alergări:
- alergarea de fond – axul trunchiului este aproape vertical, iar atitudinea
membrelor este apropiată de cea din timpul mersului ;
- alergarea de viteză – trunchiul este aplecat înainte, iar solul este atins doar de
vârful piciorului, evident, durata perioadei de sprijin micşorându-se în favoarea
celei de suspensie pe măsură ce viteza de deplasare creşte.
c) Săritura – are două faze, care presupun existenţa ambelor picioare simultan fie
pe sol fie în aer.