Curtea Domnească din Târgoviște

Curtea Domnească din Târgoviște reprezintă un complex de clădiri și fortificații medievale ce au avut rol
de reședință a unor voievozi ai Țării Românești și, totodată, punct relativ important în sistemul defensiv
al țării.Cuprins [ascunde]
1 Istoric
1.1 De la prima menționare la Gheorghe Ghica
1.2 De la Constantin Brâncoveanu până în zilele noastre
2 Clădirile din incintă
2.1 Palatul domnesc
2.2 Turnul Chindiei
2.3 Biserica Sf. Vineri
2.4 Biserica Mare Domnească
2.5 Alte construcții civile
3 Fotografii
4 Bibliografie
5 Vezi și

De la prima menționare la Gheorghe Ghica

Menționarea orașului Târgoviște ca și capitală a Țării Românești, alături de Argeș, o face în 1427, în
memoriile sale, cruciatul Hans Schiltberger, participant la expediția militară ce s-a încheiat cu
înfrângerea de la Nicopole. Dar cum această lucrare a fost editată 31 de ani după acest moment se
presupune că în 1396 deja orașu avea fortificații, ca orice capitală a vremii.

În actele interne, Curtea Domnească este atestată în timpul lui Mircea cel Bătrân când, într-un act al
fiului și asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, se vorbește despre "[...]însuși orașul
domniei mele Târgoviște[...]" (DRH, B, vol.I). Din acest act se poate înțelege că, la acea dată, aici
funcționa o reședință voievodală, fortificată desigur. De altfel, săpăturile arheologice confirmă această
supoziție, datând perioadei lui Mircea cel Bătrân: o casă, prima biserică-paraclis, o curtină și urme ale
unei palisade (palancă) de lemn de mici dimensiuni.

Dezvoltarea și extinderea fortificațiilor se face însă o jumătate de veac mai târziu, după menționarea ca
singură capitală a Țării Românești (act emis de Alexandru I (Aldea) din anul 1431), posibil în timpul
domniei lui Vlad Dracul (după părerea lui Nicolae Constantinescu) sau chiar în timpul lui Vlad Țepeș (în
opinia istoricului Tereza Sinigalia). Nicolae Stoicescu afirmă că aceste lucrări s-au desfășurat în două
etape: prima, inițiată de voievodul Vlad Dracul, care reface și extinde fortificațiile, iar a doua, în timpul
lui Vlad Țepeș, care adaogă turnuri (din prima domnie a acestuia datând Turnul Chindiei) și câteva clădiri
utilitare (Biserica "Sf. Vineri"). Oricare ar fi fost etapele acestor lucrări sigur este că, după mijlocul
veacului al XV-lea, fortificațiile curții domnești devin cele mai mari din țară, șanțul de apărare, lat de
aproximativ 20-24m și adânc de 4m fiind întărit cu pari de lemn dispuși oblic în mal. Un act datat 17
noiembrie 1476 menționează pentru prima oară un pârcălab al cetății ceea ce presupune că, la acea dată,
Târgoviște avea un important rol militar.

Spre sfârșitul aceluiași secol se ridică o porțiune de de cca. 20m de zid terminată cu un turn de veghe.

O altă etapă de extindere a fortificațiilor este inițiată la sfârșitul secolului al XVI-lea de către voievodul
Petru Cercel care aduce suprafața din interiorul incintei la cca. 29.000m2, suprafața cea mai mare de
dezvoltare a întinderii fortificațiilor pe care a avut-o de-a lungul timpului. Totodată, cu această nouă
extindere, repară palatul și construiește o serie de utilități absolut necesare, precum apeductul ce
aproviziona cu apă palatul și garnizoana.

Totuși perioada maximă de dezvoltare a reședinței voievodale o cunoaște sub domnia lui Matei Basarab
care dublează practic grosimea zidurilor, reface șanțul de apărare, ce urmează traseul fortificațiilor lui
Petru Cercel. Acest nou șanț, cu o lățime și o adâncime de 3m, era dublat de un val de pământ pe o
lungime de 5km peste care se ridica o palisadă de bușteni. Pe zidul de piatră au fost amenajate 10
bastioane de formă rectangulară (astăzi se mai văd urmele a 7 dintre acestea) cu o suprafață de 40x45m.
Cele 5 porți de acces în cetate, ce purtau numele localităților spre care se îndreptau drumurile (Buzău,
Argeș, Dealu, Câmpulung și București), au fost refăcute din piatră asigurându-le și o camere pentru
corpul de gardă. Noile porți erau de formă pătrată, cu latura de 8,5m, iar pe direcția de acces aveau două
arcade cu deschiderea de 5m. În ziua de azi se menține în elevație numai Poarta Dealului, iar porțile
Câmpulungului și a Bucureștiului fiind descoperite din întâmplare cu ocazia unor lucrări edilitare, ultima
fiind reconstituită.

Din nefericire primul care a testat calitatea fortificațiilor a fost însuși Matei Basarab care, în timpul
revoltei seimenilor din 1653 "[...]i-au închis porțile și i-au ieșit inainte la șanțul cel mare[...]", voievodul
fiind nevoit să ia cu asalt cetatea.

Urmașul acestuia, Constantin Cârnul, prin soția sa, face câteva înbunătățiri la clădirile din interiorul
zidurilor. Dar, după revolta lui Mihnea al III-lea, la cerința expresă a Înaltei Porți, domnitorul Gheorghe
Ghica (1659-1660) începe pocesul de demantelare a curții voievodale și demolare a palatului, în dorința
de a distruge orice orice fortificații ce ar fi putut sluji în caz de revoltă a voievozilor Țării Românești.
[modificare]
De la Constantin Brâncoveanu până în zilele noastre

Dezvoltarea impresionantă a construcțiilor și a arhitecturii din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu
a atins și Curtea Domnească din Târgoviște. Cu încuviințarea otomanilor, marele voievod, reface parțial
fortificațiile, dar, în special, se reconstruiesc și dezvoltă palatul voievodal (1695), bisericile (1699) și
clădirile utilitare sau decorative (foișorul de piatră din interiorul grădinilor domnești). Cu această ocazie
sunt construite în afara zidurilor două dependințe ale palatului: Casa iazagiului și Casa coconilor (1701).

După acestă nouă perioadă de înflorire, odată cu martiriul voievodului canonizat și cu mutarea definitivă
a capitalei țării în București, zidurie încep a se deteriora. Războiul ruso-turc din 1736-1739, purtat și pe
teritoriu românesc, afectează grav construcțiile, Curtea domnească fiind incendiată, pentru ca mai apoi,
un cutremur de pământ să afecteze decisiv ce mai rămăsese din ruinele incintei fortificate. Unele
reparații au mai fost făcute de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica între anii 1748-1752 însă de
proastă calitate căci boltnițele palatului se surpă în 1785.

Un nou incendiu și cutremur în anul 1803 duc ansamblul arhitectonic la o definitivă ruinare. În 1821, în
timpul revoltei Eteriei, Alexandru Ipsilanti, conducătorul eteriștilor, destupă șanțurile de apărare și
încearcă a reface vechile fortificații. Tentativa acestuia de a readuce vremurile de glorie ale cetății
medievale se spulberă penibil la auzul veștii că armatele otomane se îndreaptă spre Târgoviște când,
"[...]au început cu toții a se căpui cu fuga[...]" (Colecția Academiei Române, document CCXCII/1).

Aceste șanturi mai puteau fi văzute până spre sfârșitul secolului XIX fiind studiate și descrise de Cezar
Bolliac. Odată cu trecerea timpului și cu dezvoltarea urbană șanțurile, ca și zidurile incintei, sunt
astupate, fiind construite peste aceste vestigii clădiri aducând pagube ireparabile sitului. Ultimele lucrări
importante de restaurare și conservare a ruinelor se fac în anul 1961, când, rămășițele vechilor
fortificații, sunt date circuitului turistic cu actualul aspect. După această dată nu au mai avut loc decâ
acțiuni de sondaje arheologice și minore lucrări de conservare și amenajare.
[modificare]
Clădirile din incintă
[modificare]
Palatul domnesc

Prima construcție ce ar fi putut sluji drept reședință domnească este ridicată în jurul anului 1400 de
către Mircea cel Bătrân, probabil pentru a-i oferi o capitală fiului, asociatului și succesorului său la
domnie Mihail I. Din această clădire nu s-a mai păstrat decât fundația beciului din pietre de râu cu o
dimensiune de 15x6m. Accesul în clădire se făcea pe latura de nord. Ca dependință este construită, în
jurul anului 1415, vechea biserică-paraclis.

Ample lucrări de extindere a palatului au loc probabil în timpul voievodului Vlad Dracul, lucrările fiind
terminate până în 1440. Noul palat era construit pe aproape de une din laturile zidului de incintă, de
formă dreptunghiulară, având laturile de 32x29m și grosime a zidurilor de aproximativ 2m. Pivnița, bine
conservată, era compusă din patru nave paralele boltite. Probabil la parter era sala de ceremonii și sfatul
domnesc (ambele amplasate simbolic pe latura estică), dar și unele încăperi ce ar fi putut sluji drept
dormitoare.

Petru Cercel caută să aducă un suflu nou în arhitectura muntenească introducând elemente arhitectonice
și decoraționale de influență renascentistă occidentală. În 1584 termină o amplă campanie de refacere a
palatului existent. În partea de sud a acestuia, la mică distanță, construiește un altul nou. Noua clădire
este de dimensiuni mai mari, având trei nivele: pivniță, parter și etaj. Subsolul este mărit permițând
comunicarea dintre cele două clădiri prin gârliciul lung le 25m. Parterul noii clădiri, având 10 camere,
adăpostea cancelaria domnească și încăperile anexe acesteia. Etajul, complet separat de parter, servea
drep dormitoare ale familiei domnești. Accesul la aceste dormitoare se făcea printr-o scară exterioară
plasată pe fațada de vest. Un colidor făcea legătura dintre palat și Biserica Mare. Această transformare a
curții domnești a fost remarcată și admirată de doi călători occidentali (Jaques Bongars și Franco Sivori)
care fac descrieri amănunțide despre cele văzute.

Odată cu Matei Basarab, palatul domnesc, cunoaște o nouă perioadă de refaceri și transformări. Acesta
face un colidor-racord ce unea cele două clădiri și construiește un etaj parțial pe aripa veche. Din
nefericire palatul este afectat puternic de evenimentele tragice din anii 1559-1560, când domnitorul
Gheorghe Ghica, sub presiunea otomană, demolează fortificațiile și, parțial, palatul.

Ultima perioadă de înflorire a vechii reședințe a domnitorilor munteni se derulează între anii de domnie
ai marelui Constantin Brâncoveanu. Acesta renovează palatul, adăugând încăperilor picturi și stucaturi
după moda epocii. Pe fațada dinspre răsărit a palatului lui Petru Cercel adaogă o lojă prevăzută cu scară
de acces spre grădină, iar pe latura de vest o altă lojă de acces spre Biserica Mare.

După Constantin Brâncoveanu, palatul de la Târgoviște este aproape părăsit ajungând la mijlocul secolului
XVIII o ruină. Câteva reparații sumare și de proastă calitate le face Grigore al II-lea Ghica (1748-1752) iar
în timpul primei domnii a lui Mihail Șuțu (1791-1793), Enăchiță Văcărescu l-a convins pe acesta să repare
biserica domnească. În urma cutremurului din 1803 și a incendiului din acelasi an, fosta curte domneasca
devine o ruina.

Aspectul actual îl capătă după campania de lucrări de restaurare și conservare din anul 1961, când o
parte a cetății Târgoviște, palatul domnesc și clădirile ce țineau de acesta, este organizată ca muzeu și
dată circuitului turistic
[modificare]
Turnul Chindiei

Articol principal: Turnul Chindiei

Monument emblematic pentru municipiul Târgoviște, a fost construit de către domnitorul Vlad Țepeș în
jurul anului 1460. Rolul acestui turn era probabil acela de donjon al cetății. Din păcate astăzi nu admirăm
decât forma sa modificată în urma lucrărilor de refacere de la mijlocul secolului XIX.
[modificare]
Biserica Sf. Vineri

Articol principal: Biserica "Sfânta Vineri" din Târgoviște

Numită și Biserica Mică Domnească, monument arhitectonic datând din mijlocul secolului al XV-lea
păstrat fără modificări, de altfel este singurul cunoscut din Țara Românească. Nu se cunoaște nici un fel
de informație despre ctitorul ei, însă la 1517 era deja construită și avea o vechime respectabilă.
[modificare]
Biserica Mare Domnească

Articol principal: Biserica mare Domnească din Târgoviște

Este ctitoria voievodului Petru Cercel după modelul bisericii mitropoliei din oraș însă de dimensiuni mult
mai mari fiind, la data construcției, cea mai mare clădire religioasă din Țara Românească. Pictura,
păstrată și în zilele noastre, este realizată integral între anii 1696-1698, în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu, conținând cea mai amplă galerie de portrete de domnitori munteni.
[modificare]
Alte construcții civile

Biserica-paraclis veche este construită de Mircea cel Bătrân în jurul anului 1415 lângă latura de nord a
primei case domnești. Urmele fundației reconstituite până la înălțimea de 2m, arată o construcție după
un plan de tip triconic. Planul arhitectonic este asemănător cu cel al bisericii mănăstirii Cozia și în
general cu tendințele în arhitectura bisericească a epocii, aducând însă un element nou - turnul
clopotniță plasat în extremitatea vestică, accesul fiind asigurat de trei intrări. Biserica, păstrată în
condiții proaste, se surpă în urma cutremurului din 1802 iar 45 de ani mai târziu este complet demolată.
Grădinile palatului erau amplasate pe locul actualului parc al orașului pe latura de est a zidului de
incintă, întinzându-se, peste râul Ialomița până la poalele dealului Mănăstirii. Grădinile, în stil italian, au
fost prima oară amenajate de voievodul Petru Cercel în anul 1584. Matei Basarab adugă pe latura de
răsărit a palatului un pridvor către aceste grădini pentru a înlesli accesul dinspre dormitoare. Admirând
splendida grădină din antreul casei, în ziua de 9 aprilie 1655, bătrânul domnitor trecea în nemurire.
Aproape o jumătate de un veac mai târziu, Constantin Brâncoveanu, extinde grădinile, asigurând un corp
de grădinari pentru întreținerea acestora.

Baia domnească, descrisă de către Paul de Alep, este construită, după moda turcească, de către Matei
Basarab pe latura de nord-est a zidului de incintă, în apropierea palatului. Construcția dreptunghiulară cu
dimensiunile de 5,50x14,7m era formată din din trei încăperi dispuse în șir. Prima, dinspre nord, prin care
se făcea accesul, avea inclus și un mic vestiar; a doua era baia propriu-zisă. Ultima încăpere, ce nu
comunica cu celelalte două, era destinată cazanului de încălzire a apei. Sistemul de funcționare al băii
era cel clasic romano-bizantin, aburul fiind dirijat prin conducte din sala cazanului în baie.

Casa Bălașa a fost construită de Bălașa, doamna voievodului Constantin Cârnul odată cu lucrările de
refacere și înbunătățire aduse Bisericii "Sfânta Vineri", în apropierea căreia de altfel se și află. Scopul
inițial era acela de casă de oaspeți și azil pentru săraci. Clădirea există și în zilele noastre fiind bine
conservată. Construcția, fără etaj, este de formă paralelipipedică, având patru camere dispuse câte două
de-a lungul unui colidor central. Pardoseala este de cărămidă roșie, iar bolțile sunt în cruce. Ca o
curiozitate, Casa Bălașa este singura clădire civilă care păstrează o pisanie a ctitorului.

Foișorul, a cărui ruine sunt situate la 60m de spre est de zidul de incintă, a fost prima oară construit de
Matei Basarab, fiind folosit lemnul ca material. Constantin Brâncoveanu reface construcția, din zidărie,
astfel devenind un superb loc de odihnă și recreere pentru cel ce se plimba prin parc. În ziua de azi nu se
mai păstrează decât temeliile și câteva coloane și capiteluri în Lapidarium.