Ce forme poate lua violența?

De multe ori ne oprim la manifestările care se soldează cu

urme fizice și nu luăm în seamă formele de violență mai
subtile și aparent inofensive: condescendența, disprețul,
ironia, sarcasmul, etichetarea, ignorarea, înjosirea,
ridiculizarea etc. Iată la câte lucruri sunt supuși copiii zi de
zi, fără să le considerăm violență. De ce? Poate nu știm
că adulții sunt principalele indicii în construirea imaginii de
sine, care influențează la rândul ei stima de sine, iar tot ce
fac și spun lasă o urmă în sufletul lor. Poate nu realizăm
care sunt consecințele unei glume pe seama unui elev sau a
unui ”Treci la loc, habar n-ai!”.

Violența naște violență:

Să ne gândim cum reacționează profesorii și/sau părinții

într-o situație de conflict: caută vinovatul și îl pedepsesc,
ținând apoi o predică tuturor celor implicați despre cât de
rea este violența. Atât. Asta se numește ”gestionarea
conflictului”, însă nu face decât să nască alte conflicte,
prin sentimentele create: vinovăție, revoltă, durere (în cel
pedepsit), dispreț și teamă (a celorlalți față de cel
pedepsit).
E timpul să înțelegem că nu putem opri violența prin
pedepse, reguli sau excluderi, adică prin violență. Nu facem
decât să o legitimăm ca soluție pentru conflicte și să dăm
un exemplu nociv: cel mare (autoritatea) poate oricând să
amenințe, să intimideze și să pedepsească pe cel mic în
numele unor reguli, idealuri sau al propriei voințe (vorba
ceea: ”că așa vor mușchii mei”).

Proiectele anti-violență și efectul lor:

Există inițiative și tot felul de programe anti-violență care

se desfășoară în școli. Holurile sunt pline de afișe și desene
pe această temă, dar care nu par să aibă vreun efect
calmant asupra copiilor. Dacă veți avea vreodată
curiozitatea să citiți un astfel de afiș, veți afla că violența
este rea și că e bine să colaborăm și să ne înțelegem*. Și
ce, asta-i o noutate?

Nu că n-aș recunoaște eforturile celor implicați în astfel de

proiecte, dar cum ar putea un desen cu copii ținându-se de
mânuțe și un ”Stop violenței!” scris cu litere colorate să
mă învețe cum să reacționez calm și empatic într-o situație
tensionată? Aici cred că este problema: copiii nu știu să
comunice și să se comporte nonviolent pentru că mediul în
care sunt educați este în esență violent.

Ce putem face?

Am putea să-i educăm acasă, în mediul securizant pe care

îl considerăm potrivit dezvoltării.

Am putea transforma școlile în medii cu adevărat

democratice, unde învățarea se petrece spontan și liber,
regulile sunt respectate de toți, adulți și copiii, iar
problemele sunt discutate de întreaga comunitate, ai cărei
membri sunt egali din toate punctele de vedere.

Dacă nu putem modifica sistemul, putem începe cu noi

înșine. Dacă vorbim și ne purtăm așa cum am vrea să
vorbească și să se poarte copiii, le vom da exemplul de care
au nevoie. Dacă le arătăm cum să gestioneze calm și
empatic un conflict, vor renunța la violență. Dacă vom
renunța la competiție, pedepse și recompense, teste și
note, vom promova cu adevărat colaborarea și vom calma
animozitățile.

Dar cel mai important este să-i respectăm cu adevărat și

să-i considerăm egali cu noi înșine.