- 14 -

2. Oscilaţii amortizate
Un corp aflat în mişcare de oscilaţie întîmpină o rezistenţă din cauza forţei de frecare.
Dacă frecvenţa de vibraţie a corpului este mică, atunci forţa de frecare depinde numai de
viteză. Pentru viteze mici putem dezvolta forţa de frecare în serie Taylor după puterile
vitezei. Termenul de ordinul zero al seriei este nul, deoarece nici o forţă de frecare nu
acţionează asupra unui corp imobil. Primul termen care nu se anulează este proporţional cu
viteza:
Ff = − r x& , r > 0 (2.1)
unde r este coeficientul de frecare a corpului cu mediul în care oscilează. Semnul minus arată
că forţa acţionează în sens opus vitezei. Deoarece asupra corpului acţionează şi forţa elastică
F = − kx , k>0 (2.2)
rezultă ecuaţia diferenţială a oscilaţiilor amortizate:
m &x& = − kx − rx& (2.3)
sau
r k
&x& + x& + x = 0 ⇒ &x& + 2 δ x& + ω0 2 x = 0 (2.4)
m m
unde
r k
=2δ, = ω0 2 (2.5)
m m
δ este coeficientul de amortizare temporală, iar ω0 este pulsaţia proprie (în absenţa
frecărilor).
Ecuaţia (2.4) este o ecuaţie omogenă cu coeficienţi constanţi, având soluţia de forma:

x (t) = C e λt (2.6)
unde C şi λ sunt constante. Înlocuind (2.6) în (2.4) se obţine ecuaţia caracteristică:

λ2 + 2 δ λ + ω0 2 = 0 (2.7)
cu soluţiile:

λ1, 2 = − δ ± δ 2 − ω0 2 (2.8)

a) Cazul frecărilor intense ( δ > ω0 )

În acest caz rădăcinile ecuaţiei caracteristice (2.8) sînt reale şi negative:

λ1 = − δ + δ 2 − ω0 2 , λ 2 = − δ − δ 2 − ω0 2 (2.9)
Soluţia cea mai generală a ecuaţiei (2.4) este o suprapunere a două soluţii liniar
independente cu două constante arbitrare C1 şi C2:
− λ1 t − λ2 t
x = C1 e λ1 t + C2 e λ 2 t = C1 e + C2 e (2.10)
Constantele C1 şi C2 se determină din condiţiile iniţiale (elongaţia şi viteza la momentul
t = 0). Aceasta este o mişcare aperiodică (neperiodică) amortizată. Forma graficului
elongaţiei în funcţie de timp depinde de valoarea vitezei iniţiale.
 - 15 -

b) Cazul critic ( δ = ω0 )
În acest caz rădăcinile ecuaţiei
caracteristice (2.8) sunt egale λ1 = λ 2 = − δ .
Soluţia x = C e − δ t obţinută din (2.6) nu
este completă, deoarece din punct de vedere
matematic soluţia unei ecuaţii diferenţiale
de ordinul doi trebuie să aibă două constante
arbitrare.
Din punct de vedere fizic, cele două constante ar permite specificarea condiţiilor iniţiale
(poziţia şi viteza). De aceea folosim metoda variaţiei parametrilor, luând o soluţie de forma:

x = u (t) e − δ t (2.11)
Impunând ca soluţia (2.11) să verifice ecuaţia (2.4) obţinem:

x& = u& e − δ t − δ u e − δ t ,

&x& = &u& e − δ t − δ u& e − δ t − δ u& e − δ t + δ 2 u e − δ t

&u& e − δ t − 2 δ u& e − δ t + δ 2 u e − δ t + 2 δ u& e − δ t − 2 δ 2 u e − δ t + ω0 2 u e − δ t = 0

⇒ &u& − δ 2 u + ω0 2 u = 0

Dar δ = ω0 ⇒ &u& − ω0 2 u + ω0 2 u = 0 ⇒ &u& = 0 ⇒ u = a + bt

Astfel soluţia generală a ecuaţiei (2.4) este:

x = (a + bt) e − δ t (2.12)
Aceasta este o mişcare aperiodică critică.
Corpul se deplasează spre poziţia de echilibru
într-un timp minim, fără a oscila în jurul
acesteia.
c) Cazul frecărilor slabe ( δ < ω0 )
În acest caz rădăcinile ecuaţiei
caracteristice (2.8) sunt complexe.
Soluţia generală a ecuaţiei (2.4) este:
⎛ 2 2⎞ ⎛ 2 2⎞
⎜ − δ + i ω0 − δ ⎟ t ⎜ − δ − i ω0 − δ ⎟ t
x = C1 e λ1 t + C2 e λ 2 t = C1 e ⎝ ⎠ + C2 e ⎝ ⎠

(
x = e − δ t C1 e i ω t + C2 e − i ω t ) (2.13)
unde:

ω = ω0 2 − δ 2 (2.14)
este pseudopulsaţia.
Utilizând relaţiile lui Euler obţinem:

x = e − δ t [C1 (cos ω t + i sin ω t ) + C2 (cos ω t − i sin ω t )]

 - 16 -

x = e − δ t (a cos ω t + b sin ω t ) (2.15)

unde:
a = C1 + C2 , b = i (C1 – C2)
π
−δ
π 2ω b . Deoarece x0,
Pentru t = 0 rezultă x0 = a , iar pentru t = rezultă x = e
2ω
⎛ π ⎞
x⎜ ⎟ , δ şi ω sunt reale, rezultă că a şi b sunt reale. Soluţia (2.15) poate fi scrisă şi sub
⎝ 2ω ⎠
forma:
x = A e − δ t cos (ω t + ϕ)
0 (2.16)
Identificând (2.15) cu (2.16) rezultă:
A0 (cos ω t cos ϕ − sin ω t sin ϕ) = a cos ω t + b sin ω t
A0 cos ϕ = a , - A0 sin ϕ = b
b
A0 = a 2 + b 2 , tg ϕ = − (2.17)
a
Din (2.16) se constată că δ caracterizează scăderea în timp a amplitudinii:

A (t) = A0 e − δ t (2.18)
Această mişcare este numită pseudoperiodică.
Pseudoperioada
2π 2π
T= (2.14) (2.19)
ω ω0 2 − δ 2
2π
este mai mare decât perioada mişcării neamortizate T 0 = . (Pentru δ > ω0 pseudoperioada
ω0
este imaginară, iar pentru δ = ω0 rezultă T = ∞ , astfel că în aceste cazuri mişcarea nu poate
fi periodică.
În cazul mişcării slab amortizate ( δ < ω0 ) graficul elongaţiei x în funcţie de timp are
forma din figură.

Decrementul logaritmic Λ este definit ca logaritmul natural al raportului a două valori

succesive ale amplitudinii, separate printr-un timp de o pseudoperioadă:
 - 17 -

A (t ) A0 e − δ t
Λ = ln = ln = ln e δ T = δ T (2.20)
A (t + T ) − δ (t + T )
A0 e
Prin măsurarea decrementului se poate determina gradul de amortizare specific unui
material.
Amplitudinea mişcării scade în timp datorită pierderilor de energie cauzate de forţa de
frecare.
Lucrul mecanic efectuat de forţa de frecare este:
x(t ) t t
Lf = ∫ F dx = ∫ F f x& dt = − ∫ r x& 2 dt < 0 (2.21)
x(0) f
0 0
Din relaţia (2.16) rezultă viteza:

x& = − A 0 δ e − δ t cos (ω t + ϕ) − A 0 ω e − δ t sin (ω t + ϕ) =

⎡δ ⎤
= − ω A 0 e − δ t ⎢ cos (ω t + ϕ) + sin (ω t + ϕ) ⎥
⎣ω ⎦
δ
În cazul unei amortizări foarte mici, << 1 , putem neglija primul termen din paranteza
ω
pătrată, obţinând:

x& = − ω A 0 e − δ t sin (ω t + ϕ)

m x& 2 m ω 2 A 02 − 2 δ t
Ec = = e sin 2 (ω t + ϕ) (2.22)
2 2
Energia potenţială este:

k x 2 m ω02 x 2 m ω02 A 02 − 2 δ t
U= = = e cos 2 (ω t + ϕ) (2.23)
2 2 2
Energia totală devine:

E=
m A 02 − 2 δ t 2
2
e [
ω sin 2 (ω t + ϕ) + ω02 cos 2 (ω t + ϕ) ] (2.24)

δ
Pentru << 1 , din relaţia (2.14) obţinem:
ω
⎡ ⎛δ ⎞ ⎤ 2
ω 02 = ω 2 + δ 2 = ω 2 ⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥ ≅ ω 2
⎢ ⎝ω ⎠ ⎥
⎣ ⎦

Înlocuind ω 2 cu ω 02 în (2.24) obţinem o expresie simplificată pentru energia totală:

m ω 20 A 20 − 2 δ t
E= e (2.25)
2
La t = 0 avem:
 - 18 -

m ω02 A 02
E = 0 (2.26)
2
Astfel:
E = E0 e − 2 δ t (2.27)
Se constată că energia totală scade exponenţial cu timpul.
Scăderea energiei totale în timp este
caracterizată de constanta de timp τ , care
reprezintă timpul după care energia scade de
e ori faţă de energia iniţială:

E (τ ) E 0 e − 2 δ τ 1
= = = e −1
E0 E0 e
2 δ τ =1 ⇒
1 m
τ= = (2.28)
2δ r
Dacă δ → 0 atunci τ → ∞ , iar E → E 0 (energia oscilatorului neamortizat). Se
defineşte timpul de relaxare τ′ ca fiind timpul după care amplitudinea A(t) scade de e ori:

A (t ) e− δ t ′
= = eδ τ = e ⇒ δ τ′ = 1 ⇒
A (t + τ ′ )
e
− δ ( )
t + τ ′

1 2m
τ′ = = (2.29)
δ r
Constantele de timp ale armonicelor generate de sursele sonore ne dau indicaţii privind
calitatea sunetului.
Energia disipată într-un interval de timp scurt Δ t este o mărime pozitivă:
dE
ΔE= Δ t (2.27 ) 2 δ E Δ t (2.30)
dt
2π
Unei pseudoperioade T = îi corespund 2 π radiani şi deci unui radian îi corespunde
ω
1
un interval de timp egal cu .
ω
Gradul de atenuare a unui oscilator poate fi caracterizat prin factorul de calitate Q, definit
ca raportul între energia totală a oscilatorului şi energia disipată într-un interval de timp egal
cu 1/ ω .
1 2δE
Pentru Δ t = energia disipată este Δ E = . Astfel factorul de calitate este:
ω ω
E ω ω0
Q= = ≈ (2.31)
2δE 2δ 2δ
ω
Un oscilator slab amortizat are Q >> 1. Astfel o cavitate de microunde supraconductoare
are Q > 107 . Pentru un oscilator neamortizat ( δ = 0) , factorul de calitate este infinit.
 - 19 -

Din relaţia (2.14) rezultă:

2 2
2 2 ⎛ δ ⎞ ⎛ 1 ⎞
ω = ω0 − δ = ω0 1 − ⎜ ⎟ = ω0 1 − ⎜⎜ ⎟⎟ (2.32)
⎝ ω0 ⎠ ⎝2Q⎠
Pentru Q → ∞ ⇒ ω → ω0 .

3. Oscilatorul forţat neamortizat (fără frecare)

Considerăm un oscilator liniar asupra căruia acţionează, pe lângă forţa elastică, o forţă
exterioară periodică:
F (t) = F0 cos ω t (3.1)
Ecuaţia de mişcare a oscilatorului forţat fără frecare este:
m &x& + k x = F0 cos ω t (3.2)
sau
&x& + ω 20 x = f 0 cos ω t (3.3)

unde f0 = F0/m este densitatea masică a amplitudinii forţei armonice, iar ω 02 = k/m este
pulsaţia proprie.
Soluţia generală a ecuaţiei neomogene (3.3) este egală cu suma dintre soluţia generală a
ecuaţiei omogene xomog. = C cos (ω0 t + ϕ) şi o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene, care
se ia de forma membrului din dreapta xneomog. = A cos ω t .
În cazul soluţiei particulare neomogene nu am luat şi un defazaj, deoarece în ecuaţia de
mişcare nu intervine termenul în x& datorat forţei de frecare. Deci:
x = C cos (ω0 t + ϕ) + A cos ω t (3.4)
Pentru timpi mult mai mari decât timpul de relaxare τ′ , amplitudinile primului termen
sunt practic nule | xomog (t >> τ′ ) | << A0 şi deci în regim staţionar, când oscilaţiile tranzitorii
s-au stins:
x = A cos ω t (3.5)
Impunând ca soluţia (3.5) să verifice ecuaţia (3.3), obţinem:

x& = − ω A sin ω t , &x& = − ω 2 A cos ω t ,

− ω 2 A cos ω t + ω 02 A cos ω t = f 0 cos ω t

f0
A= (3.6)
ω02 − ω 2
Astfel soluţia devine:
f0
x= cos ω t (3.7)
ω 02 − ω 2
Soluţia (3.7) nu este completă, deoarece nu conţine nici o constantă arbitrară, astfel că nu
putem specifica poziţia şi viteza iniţială a oscilatorului.
 - 20 -

Rezultă că, după un timp în care putem

neglija contibuţia soluţiei generale a ecuaţiei
omogene, efectul condiţiilor iniţiale se
pierde.
Variaţia amplitudinii A din relaţia (3.6)
cu pulsaţia ω este reprezentată în figură.

Graficul reprezintă o curbă de dispersie şi de aceea amplitudinea este numită amplitudine

dispersivă.
La ω = 0 amplitudinea are valoarea f / ω 2 , iar pentru ω → ∞ rezultă A → 0 .
0 0

În cazul în care pulsaţia forţei armonice exterioare este egală cu pulsaţia naturală a
oscilatorului ( ω = ω0 ) , avem un fenomen de rezonanţă, deoarece amplitudinea oscilaţiilor
creşte fără limită ( A → ∞ ) . Amplitudinea sistemelor fizice reale este întotdeauna finită,
întrucât intervine frecarea.
Pentru ω < ω 0 , A este pozitiv, iar pentru ω > ω 0 , A este negativ. Amplitudinea
negativă arată că dacă forţa variază ca F0 cos ω t , deplasarea variază ca − A cos ω t .
Deoarece − cos ω t = cos (ω t ± π) rezultă că semnul minus este echivalent cu un defazaj egal
cu ± π radiani ( ± 1800 ) între forţă şi deplasare. Defazajul real este − π , datorită întârzierii
răspunsului corpului oscilant la excitaţie.

Pentru ω < ω 0 deplasarea este în fază cu

forţa. Rezultă că faza se schimbă cu − π
radiani la rezonanţă.

4. Oscilatorul forţat amortizat (cu frecare)

Considerăm un oscilator liniar asupra căruia acţionează, pe lângă forţa de frecare − r x& ,
forţa elastică – k x şi o forţă exterioară periodică F0 cos ω t . Ecuaţia de mişcare este:
m &x& + k x + r x& = F0 cos ω t ⇒

&x& + 2 δ x& + ω 2
0 x = f 0 cos ω t (4.1)
unde:
r k F0
=2δ , = ω 20 , f0 = (4.2)
m m m
Deoarece 2 δ x& introduce un termen în sin ω t , vom alege o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene de forma:
x = B cos ω t + C sin ω t = A cos (ω t − ϕ) (4.3)
Pentru timpi mult mai mari decât timpul de relaxare, soluţia generală a ecuaţiei omogene
este neglijabilă şi deci soluţia ecuaţiei (4.1) în regim staţionar este:
x = A cos (ω t − ϕ) (4.4)
 - 21 -

Oscilaţia este forţată deoarece pulsaţia din (4.4) este egală cu pulsaţia forţei exterioare.
S-a luat − ϕ datorită întârzierii răspunsului corpului oscilant la excitaţie.
Impunem ca soluţia (4.4) să verifice ecuaţia (4.1) :

x& = − ω A sin (ω t − ϕ) , &x& = − ω2 A cos (ω t − ϕ) ⇒

− ω 2 A cos (ω t − ϕ ) − 2 δ ω A sin (ω t − ϕ ) + ω 02 A cos (ω t − ϕ ) = f 0 cos ω t (4.5)

Această egalitate trebuie să fie valabilă la orice moment, deci în particular şi pentru t1 şi t2
definiţi prin:
π
ω t1 − ϕ = 2 π , ω t 2 − ϕ = ⇒
2

− ω 2 A + ω 02 A = f 0 cos (2 π + ϕ ) A ( ω 02 − ω 2 ) = f 0 cos ϕ (4.6)

⎛π ⎞
⇒ − 2 δ ω A = f 0 cos ⎜ + ϕ ⎟ 2 δ ω A = f 0 sin ϕ (4.7)
⎝2 ⎠
2δω
tg ϕ = (4.8)
ω − ω2
2
0

4 δ 2 ω2 A 2
A ( ω 02 − ω 2 ) = f 0 1 − sin 2 ϕ = f 0 1 −
f 02

(
A 2 ω02 − ω2 )2 = f 2 − 4 δ 2 ω2 A 2
0 ⇒

A 2 ⎢(ω 2 − ω2 ) + 4 δ 2 ω2 ⎥ = f 2
⎡ 2 ⎤
0 0 ⇒
⎣ ⎦
f0
A = (4.9)
(ω2 − ω )
0
2 2 + 4 δ 2 ω2

Astfel în regim staţionar soluţia ecuaţiei (4.1) este:

f0 ⎛ 2 δ ω ⎞⎟
x = cos ⎜ ω t − arctg (4.10)
(ω2 − ω )
0
22 + 4 δ 2 ω2
⎜
⎝ ω 02 − ω 2 ⎟⎠

Dacă iniţial corpul a fost în stare de

repaus, iar asupra sa a început să
acţioneze forţa periodică exterioară,
corpul începe să efectueze oscilaţii
forţate a căror amplitudine creşte până
când atinge valoarea maximă dată de
relaţia (4.9).
 - 22 -

4.1. Rezonanţa de amplitudune

Pentru a deduce pulsaţia ω a forţei armonice exterioare pentru care amplitudinea
oscilaţiei forţate este maximă, egalăm cu zero derivata lui A din (4.9) în raport cu ω .
3
−
dA
dω
1 ⎡
( 2
) ⎤ 2
= − f 0 ⎢ ω20 − ω2 + 4 δ 2 ω 2 ⎥
2 ⎣ ⎦
[(
2 ω 20 − ω2 (− 2 ω) + 8 δ 2 ω = ) ]
2 ω f (ω2 − ω2 − 2 δ 2 )
0
= 0
= 0
3
(⎢ ω − ω2 )2 + 4 δ 2 ω2 ⎤⎥
⎡ 2
0
⎣ ⎦
Deoarece ω ≠ 0 , rezultă:

ωA = ω02 − 2 δ 2 (4.11)
sau:

2 δ2 1
ωA = ω0 1 − ⇒ ωA = ω0 1 − (4.12)
ω20 2 Q2
unde
ω0
Q= (4.13)
2δ
este factorul de calitate.
Introducând (4.11) în (4.8) şi (4.9) obţinem:

2 δ ω 02 − 2 δ 2 ω 02 − 2 δ 2 ωA
tg ϕA = ⇒ tg ϕA = = (4.14)
ω2 − ω2 + 2 δ 2
0 0
δ δ

f0 f0
AA = = ⇒
(2 2
ω0 − ω0 + 2 δ 2 2 2 )
2
+ 4 δ ω0 − 2 δ 2 ( ) 4 δ 2 ω2 − 4 δ 4

f0
AA = (4.15)
2 δ ω02 − δ 2

Când ω = ωA , amplitudinea mişcării oscilatorii devine foarte mare, caracterizând

fenomenul de rezonanţă de amplitudine. Pentru ω 2 < 2 δ 2 , ωA devine complex şi deci nu
0

avem rezonanţă, amplitudinea descrescând continuu.

Dependenţa amplitudinii A şi a fazei ϕ de ω este influenţată foarte mult de mărimea
factorului de calitate Q.
 - 23 -

Pentru δ = 0 (Q = ∞ ) rezultă ωA = ω0 , adică pulsaţia forţei exterioare este egală cu

pulsaţia proprie. În acest caz din (4.15) rezultă că amplitudinea este infinită. Această situaţie
nu se realizează practic, deoarece întotdeauna intervine rezistenţa mediului. Totuşi, arborii
maşinilor rapide tind să se rupă la rezonanţă. La arbori forţa exterioară perturbatoare este
cauzată de imposibilitatea centrării riguroase pe axa de rotaţie a rotoarelor şi a pieselor
montate pe ei. Pe baza fenomenului de rezonanţă se pot construi rezonatorii acustici. Elicea
unui avion trebuie schimbată după un anumit numar de ore de utilizare datorită difuziei
neomogene a particulelor constituente în timpul rotaţiei (are loc o descentrare a elicei).
Anvelopele uzate trebuie echilibrate (peticite) pentru a putea fi folosite în continuare.
În vecinătatea pulsaţiei proprii ω0 , faza ϕ se schimbă cu atât mai mult, cu cât δ se
apropie de zero (Q → ∞ ). Trebuie să ţinem seama că în expresia elongaţiei am luat defazajul
− ϕ în loc de ϕ . Pentru ω << ω0 elongaţia este practic în fază cu forţa excitatoare, iar pe
măsură ce ω se apropie de ω0 răspunsul sistemului este întârziat ca fază faţă de forţa
excitatoare.

4.2. Rezonanţa energiei potenţiale medii

Energia potenţială are expresia:

k x 2 m ω20 x 2 m ω02 A 2
U= = = cos 2 (ω t − ϕ) (4.16)
2 2 2
Valoarea medie temporală a energiei potenţiale este:

m ω02 A 2
U= (4.17)
4
Din condiţia de maxim a acestei energii medii obţinem:

dU d A2 1
=0 ⇒ =0 ⇒ d( )=0
dω dω
(2
ω0 − ω 2)2 2
+4δ ω 2
 - 24 -

−
[2(ω2 − ω2 )(− 2 ω) + 8 δ 2 ω]
0
= 0 ⇒
2
⎢(ω − ω ) + 4 δ ω ⎥
⎡ 2 2 2 2 2 ⎤
0
⎣ ⎦
ω 02 − 2 δ 2
ωA = ω02 − 2 δ 2 , tg ϕA = ,
δ
f0
AA = (4.18)
2 δ ω20 − δ 2
Se constată că rezonanţa energiei potenţiale medii are caracteristici asemănătoare cu
rezonanţa de amplitudine ( ωA şi tg ϕA sunt aceleaşi). Valoarea maximă a energiei potenţiale
medii este:
m ω02 A 2A m ω20 f 02
U max = = (4.19)
4 2 ⎛ 2
16 δ ⎜ ω0 − δ ⎟ 2 ⎞
⎝ ⎠
U max
Valorile lui ω pentru care U = se obţin astfel:
2
m ω20 f 02 m ω02 f 02
4
⋅
(
2
ω0 − ω 2 2
)
2
+4δ ω 2
=
32 δ 2 ω2 − δ 2
0 ( ⇒
)
(ω2 − ω2 )2 + 4 δ2 ω2 = 8 δ 2 (ω2 − δ 2 )
0 0 ⇒

ω 4 − 2 ω 2 (ω 2 − 2 δ 2 ) + ω 4 − 8 δ 2 (ω 2 − δ 2 ) = 0
0 0 0 ⇒

ω2 = ω02 − 2 δ 2 ± 4 δ 2 ω02 − 4 δ 4

ω2 = ω02 − 2 δ 2 ± 2 δ ω02 − δ 2

Deoarece ω > 0 rezultă:

ω− = ω02 − 2 δ 2 − 2 δ ω02 − δ 2 , ω+ = ω02 − 2 δ 2 + 2 δ ω02 − δ 2 (4.20)

4.3. Rezonanţa cinetică a vitezei

Din relaţia (4.4) putem determina viteza:
x& = − ω A sin (ω t − ϕ) (4.21)
Întrucât pentru sistemele oscilante interesează în primul rând defazajul ϕ x& dintre
răspunsul cinetic x& (t ) şi excitaţia F (t), folosind relaţia (4.21) obţinem:
⎛ π⎞
x& = ω A cos ⎜ ω t − ϕ + ⎟ = ω A cos ω t − ϕ x&
2⎠
( ⇒ )
⎝
π
ϕ x& = ϕ − (4.22)
2
 - 25 -

Din relaţiile (4.21) şi (4.9) putem determina amplitudinea vitezei:

ω f0 f0
Av = − ω A = − = −
( 2
)
ω 02 − ω 2 + 4 δ 2 ω 2 (ω 2 − ω 2 )2 + 4 δ 2
0

ω2
f0
⇒ Av = − (4.23)
2
⎛ω2 ⎞
⎜ 0 −ω⎟ + 4δ 2
⎜ ω ⎟
⎝ ⎠
Pentru a obţine pulsaţia ω a forţei armonice exterioare pentru care amplitudinea vitezei
este maximă, egalăm cu zero derivata lui AV în raport cu ω :
⎛ ⎞
⎜ ⎟
⎜ ⎟
d Av d ⎜ 1 ⎟
= 0 ⇒ ⎜ ⎟ = 0 ⇒
dω dω⎜ 2 ⎟
⎜ ⎛ ω2 ⎞ ⎟
⎜⎜
⎜ 0 − ω⎟ + 4 δ2 ⎟
⎜ ω ⎟ ⎟
⎝ ⎝ ⎠ ⎠
⎛ ω2 ⎞ ⎛ ω2 ⎞
2 ⎜ 0 − ω ⎟ ⎜ − 0 − 1⎟
⎜ ω ⎟ ⎜ ω2 ⎟ ω02
1
− ⋅ ⎝ ⎠⎝ ⎠ = 0 ⇒ −ω=0 ⇒
2 3 ω
⎡ 2 2 ⎤
⎛
⎢⎜ ω0 ⎞
⎟ 2⎥
⎢⎜ ω − ω ⎟ + 4 δ ⎥
⎝ ⎠
⎣⎢ ⎥⎦

ω o2 = ω 2 ⇒ ω = ω0 (4.24)

Relaţia (4.24) exprimă condiţia de realizare a rezonanţei cinetice. Pentru δ = 0 , ω A din

(4.11) devine egal cu ω0 .
Înlocuind ω = ω0 în (4.8) şi (4.23) obţinem:
2 δ ω0 π
tg ϕ v = = ∞ ⇒ ϕv = (4.25)
ω2 −ω2
0 0
2

f0 f0
Av max = − ⇒ A v max = − (4.26)
(ω 0 − ω 0 )2 +4δ2 2δ

Din (4.22) rezultă:

ϕ x& = 0 (4.27)
v

adică la rezonanţă răspunsul cinetic x& este în fază cu excitaţia F(t).

f0
Din (4.9) rezultă A = care coincide cu (4.15) pentru δ = 0 .
2δω
 - 26 -

4.4. Rezonanţa puterii disipate medii şi a energiei cinetice medii

Puterea disipată de forţa de frecare este:

Pd = Ff ⋅ x& = − r x& ⋅ x& = − r x& 2 (4.21) − r ω 2 A 2 sin 2 (ω t − ϕ) (4.28)

Media temporală a puterii disipate se determină astfel:

T r A 2v r f 02
1 r ω2 A 2
(4.23)
T 0∫
Pd = P d dt = − = − (4.29)
2 2 ⎡ 2 2 ⎤
⎢⎛⎜ ω0 ⎞
⎟ 2 ⎥
2⎢ −ω +4δ ⎥
⎜ ω ⎟
⎢⎣⎝ ⎠ ⎥⎦

Din condiţia de maxim a puterii disipate medii obţinem:

⎛ ⎞ ⎡ ⎛ ω2 ⎞ ⎛ ω2 ⎞⎤
⎜ ⎟
⎜ ⎟ − ⎢2 ⎜ 0 − ω ⎟ ⎜ − 0 − 1⎟⎥
d Pd d ⎜ 1 ⎟ ⎢ ⎜⎝ ω ⎟ ⎜ ω2
⎠⎝
⎟⎥
⎠⎦
= 0 ⇒ ⇒ ⎣
⎜ 2 ⎟ = 0 2
=0
dω dω⎜⎛ 2 ⎞ ⎟ ⎡ 2 ⎤
ω
⎜ ⎜ 0 − ω⎟ + 4 δ 2 ⎟ ⎢⎛⎜ ω0 ⎞
⎟ + 4 δ2 ⎥
⎢⎜ ω − ω ⎥
⎜⎜ ω ⎟ ⎟ ⎟
⎝⎝ ⎠ ⎠ ⎢⎣⎝ ⎠ ⎥⎦

π
⇒ ω = ω0 , ϕ = , ϕ x& = 0 (4.30)
2
Se constată că rezonanţa puterii disipate medii are caracteristici asemănătoare cu
rezonanţa cinetică a vitezei.
Valoarea maximă a puterii disipate medii este:

r f 02
P d max (4.29) − 2 (4.31)
8δ
P d max
Valorile lui ω pentru care Pd = se obţin astfel:
2
2
− r f 02 r f 02 ⎛ ω2 ⎞
⎜ 0 − ω⎟ + 4 δ 2 = 8 δ 2
= − ⇒ ⇒
⎡ 2 2 ⎤ 16 δ 2 ⎜ ω ⎟
⎢ ⎛ ω ⎞ ⎥ ⎝ ⎠
2 ⎢⎜ 0 − ω ⎟ + 4 δ 2 ⎥
⎜ ω ⎟
⎢⎣⎝ ⎠
⎦⎥

(ω2 − ω2 )2 = 4 δ2 ω2
0 ⇒ (4.32)

ω 20 − ω 2 = ± 2 δ ω ⇒ ω 2 ± 2 δ ω − ω 02 = 0 ⇒

ω = m δ ± δ 2 + ω2
0

Deoarece ω este pozitiv, iar δ < ω0 rezultă:

 - 27 -

ω= δ 2 + ω20 m δ ⇒

ω− = δ 2 + ω02 − δ , ω+ = δ 2 + ω02 + δ (4.33)

Δ ω = ω+ − ω− ⇒ Δω = 2δ (4.34)
Energia cinetică a oscilaţiilor forţate este:

m x& 2 m ω 2 A2
Ec = = sin 2 (ω t − ϕ ) (4.35)
2 2
Media temporală a energiei cinetice este dată de relaţia:

1
T
m ω2 A 2 m A 2V
T 0∫
Ec = Ec d t = = (4.36)
4 4

Deoarece E c are aceeaşi dependenţă de ω ca şi P d (determinată de A 2V ) rezultă că

valoarea maximă a energiei cinetice medii corespunde tot lui
π
ω = ω0 , ϕ = , ϕ x& = 0
2

m f 02
E cmax (4.26 ) (4.37)
16 δ 2
Notăm cu ω− şi ω+ pulsaţiile forţei armonice exterioare pentru care energia cinetică a
oscilaţiei forţate este egală cu jumătate din valoarea maximă:

E cmax m f 02 m f 02
Ec = ⇒ = ⇒
2 ⎡ 2 2 ⎤ 32 δ 2
⎢ ⎛ ω ⎞ ⎥
4 ⎢⎜ 0 − ω ⎟ + 4 δ 2 ⎥
⎜ ω ⎟
⎢⎣⎝ ⎠ ⎥⎦

2
⎛ ω2
⎜ ω
⎞
⎜ 0 − ω⎟ + 4 δ 2 = 8 δ 2
⎟
⇒ (ω2 − ω2 )2 = 4 δ 2 ω2
0 ≡ (4.32)
⎝ ⎠
Rezultă aceleaşi valori ω− şi ω+
date în relaţia (4.33). Δ ω = 2 δ este
numită „lăţimea benzii de trecere” în
scara pulsaţiilor.
Graficul energiei cinetice medii în
funcţie de ω este o curbă de rezonanţă
Lorentz.

4.5. Rezonanţa puterii totale medii

Puterea totală furnizată de forţa exterioară este:
 - 28 -

P = F ⋅ x& = F0 cos ω t ⋅ (− ω A ) sin (ω t − ϕ) = − ω A F0 cos ω t sin (ω t − ϕ) =

= − ω A F0 cos ω t [sin ω t cos ϕ − sin ϕ cos ω t ] =
ω A F0
= − sin 2 ω t cos ϕ + ω A F0 sin ϕ cos 2 ω t
2
1
Puterea totală medie se obţine uşor deoarece sin 2 ω t = 0 , cos 2 ω t =
2
ω A F0 sin ϕ
P = (4.38)
2

Înlocuind F0 = m f 0 şi sin ϕ din relaţia (4.7)

2δωA
sin ϕ = (4.39)
f0
obţinem:
ωA mf0 2δωA
P = ⋅ ⇒ P = m δ ω2 A 2 (4.40)
2 f0
sau
P = m δ A 2V (4.41)

Deoarece P are aceeaşi dependenţă de ω ca şi P d şi E c (determinată de A 2V ) rezultă

π
că valoarea maximă a puterii totale medii corespunde la ω = ω0 , ϕ = , ϕ x& = 0 .
2
Puterea maximă se obţine din relaţiile (4.41) şi (4.26):

f 02 m f 02
P max = m δ ⋅ ⇒ P max = (4.42)
4 δ2 4δ
Pulsaţiile ω− şi ω+ pentru care puterea totală medie este egală cu jumătate din valoarea
maximă se obţin astfel:

P max m δ f 02 m f 02
P = ⇒ = ⇒
2 2 8δ
⎛ ω2 ⎞
⎜ 0
− ω⎟ + 4 δ 2
⎜ ω ⎟
⎝ ⎠
2
⎛ ω2
⎜ ω
⎞
⎜ 0 − ω⎟ + 4 δ 2 = 8 δ 2
⎟
⇒ (ω 2 − ω 2 )
0
2
= 4 δ 2 ω 2 ⇒ (4.43) ≡ (4.32)
⎝ ⎠

ω− = δ 2 + ω02 − δ , ω+ = δ 2 + ω02 + δ (4.44)

Δ ω = ω+ − ω− = 2 δ (4.45)
Δ ω se numeşte lărgime totală a liniei de rezonanţă.
Din relaţia (4.45) şi din definiţia factorului de calitate
 - 29 -

ω0
Q= (4.46)
2δ
obţinem:
ω0
Q= (4.47)
Δω
Astfel factorul de calitate este egal cu raportul între pulsaţia de rezonanţă şi lărgimea
liniei de rezonanţă. Cu cât Q creşte ( δ scade), cu atât curba de rezonanţă Lorentz devine mai
înaltă şi mai îngustă. În acest caz se spune că selectivitatea oscilatorului creşte.
Deoarece constanta de timp şi timpul de relaxare au expresiile:
1 1
τ = , τ′ = (4.48)
2δ δ
rezultă:
Δ ωτ = 1 (4.49)
2
Δω = (4.50)
τ′
În urma unei perturbări accidentale a unui oscilator cu înaltă selectivitate ( Δ ω mic),
oscilaţia va dura un timp îndelungat ( τ mare). Relaţia (4.49) este asemănătoare relaţiei de
incertitudine din mecanica cuantică. Astfel lărgimea curbei de rezonanţă a oscilaţiilor forţate
este egală cu inversul constantei de timp a oscilaţiilor libere. Δ ω este invers proporţională
cu timpul de relaxare τ′ .

4.6. Amplitudinea absorbtivă şi amplitudinea dispersivă (elastică)

Putem obţine aceleaşi rezultate folosind reprezentarea complexă. În această reprezentare
ecuaţia (4.1) devine:
&z& + 2 δ z& + ω 02 z = f 0 e i ω t (4.51)
unde z este o mărime complexă.
În regim staţionar, soluţia ecuaţiei (4.51) este de forma:

z = z0 ei ω t (4.52)
Impunând soluţiei (4.52) să verifice ecuaţia (4.51) obţinem:

z& = i ω z 0 e i ω t , &z& = − ω 2 z 0 e i ω t ,

− ω 2 z 0 e i ω t + 2 δ i ω z 0 e i ω t + ω 02 z 0 e i ω t = f 0 e i ω t ⇒
f0
z0 = (4.53)
2 2
ω0 − ω + i 2 δ ω
1
unde este numită funcţie de transfer.
2 2
ω0 − ω + i 2 δ ω
Deci:
f 0 ei ω t
z = z0 ei ω t ⇒ z = (4.54)
ω02 − ω2 + i 2 δ ω
 - 30 -

f 0 ei ω t ω02 − ω 2 − i 2 δ ω f 0 ei ω t −iϕ
z = ⋅ = e
(2
ω0 − ω 2 2 2
+4δ ω)2 (2
ω0 − ω 2 2
)
+4δ ω 2 2 ( ) 2
ω02 − ω2 + 4 δ 2 ω 2

ω02 − ω2 2δω
cos ϕ = , sin ϕ = ,
( 2
ω0 − ω 2 2
) 2
+4δ ω 2 (2
ω0 − ω 2 2
) 2
+4δ ω 2

2δω
tg ϕ = (4.55) ≡ (4.8)
ω − ω2
2
0

f0
x = Re z = cos (ω t − ϕ) ⇒
(ω2 − ω )
0
22 + 4 δ 2 ω2

x = A cos (ω t − ϕ) (4.56) ≡ (4.4)

unde:
f0
A = (4.57) ≡ (4.9)
(ω2 − ω )
0
22 + 4 δ 2 ω2

tg ϕ şi A puteau fi scrise direct din (4.53).

Relaţia (4.54) poate fi scrisă astfel:

z =
⎡
⎢ f 0 ω02 − ω 2( −
i f0 2δω ) ⎤
⎥ ei ω t
⎢
( 2
⎢⎣ ω02 − ω2 + 4 δ 2 ω2 )ω2
0 − ω
⎥
2 2 + 4 δ 2 ω2 ⎥
⎦ ( )
x = Re z =
(
f 0 ω02 − ω2
cos ω t +
) 2f0 δω
sin ω t
( 2
)
ω02 − ω2 + 4 δ 2 ω2
2
ω20 − ω2 + 4 δ 2 ω2 ( )
x = A cos ω t + A a sin ω t (4.58)
d
unde:

A =
(
f 0 ω02 − ω 2
,
) Aa =
2f0 δω
,
d
(2
ω0 − ω 2 2
+4δ ω 2 )
2 ( ω2
0 −ω
2
)
2 + 4 δ 2 ω2

A = A 2 + A a2 (4.59)
d
A este numită amplitudine dispersivă, iar A a este amplitudinea absorbtivă.
d
Deci în loc să descriem oscilaţiile printr-o amplitudine şi o fază, le descriem în funcţie de
două amplitudini ( A şi A a ). Componenta A cos ω t este în fază cu forţa externă
d d
⎛ π⎞
F0 cos ω t , iar componenta A a sin ω t = A a cos ⎜ ω t − ⎟ este defazată cu 900 faţă de forţa
⎝ 2⎠
exterioară.
În vecinătatea rezonanţei ω 2 − ω 2 << 2 δ ω , ω este apropiat de ω0 , iar
0
 - 31 -

2 f 0 δ ω0 f0
A ≈ 0 , Aa = = ,
d
4 δ 2 ω2
0
2 δ ω0

f0 f0 ⎛ π⎞
x = sin ω t = cos ⎜ ω t − ⎟ (4.60)
2 δ ω0 2 δ ω0 ⎝ 2⎠

Departe de rezonanţă ω 02 − ω 2 >> 2 δ ω avem:

f0 f0
Aa ≈ 0 , A = , x = cos ω t (4.61)
d
ω 02 − ω 2 ω 02 − ω 2
Pentru ω << ω0 rezultă A ≥ 0 , A a ≥ 0 , iar pentru ω >> ω0 avem A ≤ 0 , A a ≥ 0 .
d d
ω
Graficul amplitudinilor A şi A a în funcţie de are forma următoare:
d

Din relaţia (4.58) obţinem viteza:

x& = − ω A sin ω t + ω A a cos ω t
d
Puterea instantanee absorbită în regim staţionar este:

P = F ⋅ x& = − ω F0 A sin ω t cos ω t + ω F0 A a cos 2 ω t

d
Puterea medie este:
ω F0 A a
P = = m δ A 2v (4.62) ≡ (4.41)
2
Se constată că numai partea imaginară a soluţiei complexe contribuie la puterea absorbită
mediată pe durata unei oscilaţii staţionare.Termenul A cos ω t contribuie numai la puterea
d
absorbită instantanee.