Mitul e angelicul univers al creaţiei perpetue, încorporat în voluptatea cuvintelor gravate pe

pagina abstractă a operei. Acesta creionează chipul divin al trecutului în văzduhul prezentului.
Omul poate găsi în mituri modele exemplare a tuturor actelor sale, acesta constituind suma
cunoaşterii utile. Pentru Platon, mitul devine un model intangibil, etalat de fiinţele
supranaturale şi nu o serie de experienţe individuale. În concepţia lui Victor Kernbach,
miturile umanităţii s-au format în anumite etape de tensiune psihologică, acestea devenind un
refugiu spiritual. Miturile se clasifică: mituri memoriale, care sunt păstrătoarele faptelor
ancestrale,mituri fenomenologice reprezintă răspunsul marilor întrebări omeneşti,mituri
cosmografice ce includ cadrul divin şi mituri transcedentale ce sunt consacrate elucidării
contradicţiilor existenţiale aparente.
Universul e împletirea divina a misterelor, ce voalează amărăciunea adevărului, e paradisul
angelic al speranţelor, contopit de bezna dezamăgirii.
Miturile sunt proiectate pe prisma multor opere literare.
Mitul genezei lumii reflectă pe bolta obscurităţii grandoarea creaţiei. Acest mit e reliefat în
opera „Scrisoarea I” scrisă de M. Eminescu. Transferînd imaginea în propria-i imaginaţie,
poetul înfăţişează într-un grandios poem variate figuri ale existenţei. Secvenţa care înfăţişează
geneza lumii este prelucrată de către Eminescu din imnul al X-lea din Rig-Veda (Imnul
Creaţiunii
Motorul lumii stelare îl constitue energia inițială a punctului desprins din haos, poetul
translează ponderea fluxului energetic în metafora „dor nemărginit”. M. Eminescu explică
universul ca pe o dorinţă efemeră, un vis al eterniţăţii „
Creaţia e întruchiparea spiritului zburător prin văzduhul fosforescent al implinirii,de aceea
omenirea creionează splendoarea visului în cotidianul vieţii.
Balada „Mânăstirea Argeşului” conturează destinul tragic al artistului. Mircea Eliade pune
acest mit între ritualurile de construcţie, pornind de la ideea că orice gest de înălţare a unui
edificiu reprezintă un reflex al Genezei. Poezia „Odă(în metrul antic) de Mihai Eminescu
accentuiază valenţa creatorului în univers. Creaţia presupune suferinţa purificatoare, artistul
fiind predestinat să sufere şi să creeze, să se stingă în chinuri şi să se înalţe în numele salvării
generale. „ Nu credeam să învăţ a muri vrodată.
Mitul creatorului se contopeşte cu mitul lui Prometeu,acesta simbolizînd triumful spiritului,
superioritatea inteligenţei. Placheta de versuri argheziene „Cântare omului”  frapează puterea
discursivităţii şi pasajele inedite. Prometeul arghezian e poetul idealist. Eul penetreză planul
marilor taine, prinzând în braţul său o parte a misterului divin. Marea reprezintă imensitatea şi
candoarea celestului coborîta pe planul teluricului. Mitul odiseic conturează visul omului de
a cuceri întregul univers. „Marea”, simbolizează absconsa cetate, care nu putea fi cotropită de
nimeni. În opera „Pentru păzirea azurului” este relevat episodul odiseic al Sirenelor. Mihai
Eminescu fără să dimitizeze, fără să desacralizeze componentele şi nivelele mitului scrie
opera „Prescurtare din Odisseea, valorificînd ponderea mitului şi plasându-l pe axa eternă a
spiritualităţii.
O prelucrare nostalgică a unor secvenţe odiseice o întîlnim la Ion Pillat, în mai multe opere
din ciclul „Ţărm pierdut” , poetul caligrafiază liric vremile eroice ale epopeii,făcînd să apară
imaginea diafană a iubirii. Capodopera română a ecourilor mitului odiseic o constituie poema
„Ulise” de Lucian Blaga.Poetul român adaptează mitul , într-o suită de corespondenţe şi
asociaţii subtile, pentru a surprinde existenţa crepusculară a celui ce a tentat imensitatea.
Visul e coborîrea celestului pe planul teluricului şi contopirea acestor mistice lumii întru
miraj al realului. Existenţa e un labirint sinuos ce trebuie descifrat pentru a atinge apogeul.
Mircea Eliade ilustreză mitul labirintului în opera „La ţigănci”.Personajul
principal,Gavrilescu, devine prizonierul unui univers labirintic, întratrea sa în acest labirint
este asociată cu sentimentul abandonului care naşte revoltă. În romanul „ Baltagul” de
Mihail Sadoveanu este prezent mitul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge
Vitoria Lipan în căutarea soţului, atît un labirint interior, al framîntărilor sale, cît si un labirint
exterior.
Valorificînd tema propusă, aş putea argumenta că miturile sunt aidoma elementelor
chimice, ce interacţionează cu fluiditatea evenimentelor, formînd un compus al fanteziei în
eprubeta realităţii. Presurat cu pulberea argintului, acesta îşi pierde sclipirea în acidul
efemerităţii, ca mai apoi să se contopească cu sarea desăvîrşirii şi să se renască prin picăturile
fascinaţiei.
Universul mitic are tangenţe cu cel chimic, ilustrînd multitudinea experimentelor ce au loc
în viaţa cotidiană, care se finalizează cu gloria descoperirii. Eroul mitului pare a fi un element
vital al existenţei precum oxigenul care, în drumul spre eternitate, se voalează în mantia
azotată a visului şi devine lacrima veşniciei.
Chimia este ştiinţa ce întruchipează în formule tainele universului, accentuînd valoarea
lacrimilor cerului, pentru bunăstarea teluricului. Scoarţa terestră ascunde multitudinea de
substanţe minerale, ce sunt valorificate datorită formei perfecte şi lucirii diafane.
Mitul pare a fi o piatră preţioasă şlefuită pînă la obţinerea unei forme perfecte şi introdusă
în diadema operei. Încălzit de spirtiera timpului, mitul se spulberă în universul diafan al
creaţiei, devenind precipitatul angelic al spiritului, acesta înnobilează aspiraţia spre infinit al
creatorului, creionînd somitatea fiinţei umane în culorile veşniciei.
Mitul este un colţ al universului chimic revărsat în literatură, concentrarea într-un singur
punct al imensităţii de cristale întruchipează candoarea paradisului în negura tăcerii.