Sunteți pe pagina 1din 8

SEMANTICĂ PARADOXALĂ

O soluţție a paradoxului Mincinosului

Smaranda Nicolau
În prima parte a lucrării de faţță voi prezenta o abordare semantică a paradoxului
Mincinosului (sau mai précis a paradoxurilor de auto-referenţțialitate). Această abordare îi
aparţține lui Robert L. Martin1. Martin propune o alternativă la soluţționările familiare prin
postularea unor niveluri ale limbajului. Dacă abordarea sa se dovedește a fi adecvată,
beneficiul principal al soluţției oferite de el va fi acela de a evita categorisirea tuturor
enunţțurilor auto-referenţțiale drept non-bine-formate. În schimb, Martin sugerează că
există două clase de enunţțuri auto-referenţțiale – prima, care produce contradicţții de
genul celei din paradoxul Mincinosului; o a doua clasă, în care auto-referenţțialitatea este
infoensivă, și care justifică o încercare de a salva enunţțurile auto-referenţțiale de la
eliminarea logicistă.

În a doua parte voi comenta pe scurt demersul lui Martin, subliniind ceea ce consider a fi
cea mai relevantă descoperire pe care acesta o face și care este cumva implicită abordării
sale.

1. Către soluționarea paradoxului Mincinosului

Intuiţția de bază a lucrării lui Martin este că paradoxurile, deși logic problematice, nu sunt
lipsite de sens – un vorbitor al limbii în care este exprimat paradoxul nu va întâmpina
dificultăţți în a decide dacă expresia respectivă este adevărată sau falsă2. Deși
soluţționarea paradoxurilor auto-referenţțiale prin postularea unor niveluri ale limbajului
“are avantajul de a fi generală și intuitive clară”3, preţțul acestei abordări este acela de a
privi toate enunţțurile auto-referenţțiale ca non-bine-formate. Martin consideră că preţțul
acestei abordări este prea mare, nefiindu-i dealtfel deloc clar de ce ar fi vreodată necesar
să renunţțăm la toate propoziţțiile care se menţționează pe ele însele.

1.1. Paradox(urile) Mincinosului

                                                                                                               
1
Robert L. Martin, Toward a Solution to the Liar Paradox, în The Philosophical Review, Vol. 76, Nr. 3,
(Iul., 1967), pg. 279-311
2
Deși sensul termenilor adevărat și fals nu este în limbaul comun al acestui vorbitor același cu sensul lor
logic – fals în limbaj comun ar putea fi interpretat mai degrabă ca absurd.
3
W.V.O. Quine, Set Theory and Its Logic, Cambridge, Mass., 1963, p.255, apud. Robert L.Martin.  

  1  
Primul pas pe care îl face Martin este acela de a da seama de toate varietăţțile paradoxului
mincinoslui. Martin nu folosește propriu-zis varianta clasică a paradoxului, ci
abstractizează de la aceasta tipuri și tokenuri de enunţțuri care implică contradicţții în
același sens în care o face varianta originală:

Această propoziţție este falsă.

Acest enunţț reprezintă tipul de enuţț al cărui token este paradoxul Mincinosului.
Următoarele reprezintă posibile formulări auto-refenţțiale ale aceluiași paradox:

i) Auto-referințialitate indirectă
Propoziţția urmăroare este adevărată.
Propoziţța precedentă este falsă.
ii) Auto-referențialitate empirică
(1) Propoziţția 1 este falsă
iii) Auto-refernțialitate cu termeni generali
Toate propoziţțiile sunt false.
sau
Toate propoziţțiile Cretanilor sunt false (propoziţțiile spuse de Cretani)

Distincţția fundamentală dintre primul enunţț și următoarele trei, este că în cazul primului,
toate tokenurile acestui tip sunt auto-referenţțiale, pe când cele din urmă reprezintă numai
tokenuri auto-referenţțiale ale unor tipuri care nu împărtășesc în mod necesar această
caracteristică. Pe baza acestor formulări, Martin distinge între incorectitudine semantică
(care va fi folosită pentru soluţționarea tipurilor auto-referenţțiale) și token oddity4 (care va
fi folosită pentru a da seama de tokenuri auto-referenţțiale).

Martin propune acest rezumat al argumentului paradoxului Mincinosului:

Această propoziţție este falsă.

(1) (a) este o propoziţție (orice propoziţție auto-referenţțială).


                                                                                                               
4
Cea mai bună traducere în limba română ar fi stranietatea tokenului, însă voi folosi expresia în engleză
pentru că traducerea îmi pare forţțată.

  2  
(2) Orice propoziţție este fie adevărată fie falsă, însă niciodată în același timp
adevărată și falsă.
(3) (a) este adevărată sau (a) este falsă, dar nu ambele.
(4) Presupunem că (a) este adevărată. Dacă este adevărată, atunci este cazul că
ceea ce exprimă (a) are loc.
(5) Deci (a) este falsă.
(6) (a) spune că (a) este falsă. Dacă ceea ce exprimă o propoziţție are loc, atunci
acea propoziţție este adevărată. Deci (a) este adevărată.
(7) (a) este în același timp adevărată și falsă (5&6) și nu este în același timp
adevărată și falsă (3).

Pentru a evita contradicţțiile, cel puţțin unul dintre pașii (1)-(6) trebuie negat. Martin
neagă (2) “pe temeiul că nu toate propoziţțiile (șirurile gramaticale) sunt fie adevărate fie
false, ci numai propoziţțiile semantic corecte.”5

1.2. Corectitudinea semantică


Soluţția pe care o propune Martin are la bază o distincţție între categorii gramatice și
categorii semantice. Corectitudinea gramaticală este un concept clar. Corectitudinea
semnatică operează pe un cu totul alt plan. Un enunţț poate fi corect grammatical și
incorect semantic, spre exemplu:
Am împachetat o alergătură într-o pungă de plastic.
Acest enunţț este corect din punct de vedere gramatical, altfel spus, categoriile gramatice
nu sunt suficiente pentru a da seama de ceea ce reprezintă token oddity pentru acest tip
gramatical de propoziţție. În schimb, ceea ce poate da seama de ciudăţțenia enunţțului sunt
categoriile semantice.
Procedeul pe care îl propune Martin pentru determinarea corectitudinii semantice a unui
enunţț cuprinde următorii pași:
A. Determinarea razei de aplicabilitate a predicatului

                                                                                                               
5  Robert L. Martin, Toward a Solution to the Liar Paradox, p. 283  

  3  
B. Determinarea auto-referenţțialităţții enunţțului. (un tip de enunţț este auto-
referenţțial dacă și numai dacă toate tokenurile respectivului tip sunt auto-
referenţțiale).
C. Verificarea primului nivel al corectitudinii semantice: dacă și numai dacă
subiectul este cuprins în raza de aplicabilitate a predicatului, enunţțul este
semantic corect.6
D. Verificarea celui de-al doilea nivel al corectitudinii semnatice: Dacă și numai
dacă referința demonstrativă a subiectului este inclusă în raza de aplicabilitate a
predicatului, enunţțul este semantic correct.

Ultimul pas al procedelui de determinare a corectitudinii semantice a unui enunţț se cere


aici clarificat. Martin distinge între referința demonstrativă și referința propriu-zisă7 a
unui enunţț. Un enunţț precum ‘Bărbatul de pe colţțul de vis-à-vis’ are referinţță
demonstrativă chiar dacă nu există nici un bărbat pe colţțul de vis-à-vis sau dacă nu există
nici un colţț vis-à-vis de unde se află vorbitorul. Însă același enunţț nu are referinţță
propriu-zisă dacă vreuna dintre cele două componente ale acestei descripţții definite nu
există. Cu alte cuvinte, referinţța demonstrativă este ceea ce dă seama de modul în care
vorbitorii unei limbi înţțeleg enunţțuri precum ‘Regele actual al Franţței este chel’, iar
referinţța propriu-zisă este cea care, oarecum conform teoriei descripţțiilor definite a lui
Russell, îi lipsește acestui enunţț.

Analogia aceasta cu teoria descripţțiilor definite s-ar putea dovedi problematică pentru
Martin, având în vedere că următorul pas al argumentării sale este postularea enunţțurilor
incorecte semantic ca neavând valoare de adevăr. Pentru a evita această obiecţție, trebuie
avut în vedere că ceea ce își propune Martin este să ofere o soluţție semantică a
paradoxurilor, spre deosebire de cele pur formale ale căror consecinţțe le găsește
neplăcute. Martin încearcă să evite întocmai abordările logiciste ale paradoxurilor, pe
temei că acestea nu dau seama de funcţționarea lingvistică a acestor construcţții bizare.

                                                                                                               
6
Aici poate fi semnalată o primă asumpţție ce stă la baza poziţției descries de Martin – o concepţție Fregeană
a referinţței indirecte.
7
demonstrative reference și reference proper  

  4  
Revenind la argumentul lui Martin, în opinia lui, propoziţții incorecte semantic, precum
‘11 este mov’ nu sunt nici adevărate nici false, fără a fi nici gramatical incorecte. În cazul
enunţțului menţționat adineauri, predicatul ‘a fi mov’, nu se aplică numerelor, deci
subiectul enunţțului nu se găsește în raza de aplicabilitate a predicatului.

1.3. Corectitudinea semantică și Mincinosul

Forma abstractizată a paradoxului Mincinosului este, precum am menţționat:

(a) Această propoziţție este falsă

Pentru că, spune Martin, în mod obișnuit ne referim la propoziţții semantic corecte
folosind pur și simplu titlul propoziție, derivăm din (a):

Această propoziţție (semantic corectă) este falsă.

Primul pas este de a determina raza de aplicabilitate a predicatului ‘a fi fals’. Pentru că


propoziţțiile semantic corecte sunt numai acele propoziţții care sunt fie adevărate fie false,
devine clar că atât predicatul ‘a fi fals’ cât și complementul său ‘a fi adevărat’ se aplică
clasei propoziţțiilor semantic corecte.

Urmând procedura schiţțată de Martin, pentru propoziţția auto-referenţțială (a),


determinăm dacă predicatul ‘a fi fals’ cuprinde în raza sa de aplicabilitate referinţța
demonstrativă a subiectului ‘această propoziţție’. Dar referinţța demonstrativă a
subiectului lui (a) este chiar (a). Trebuie deci să determinăm dacă (a) este corectă
semantic. Însă corectitudinea semantică a lui (a), după cum tocmai am descoperit, nu
poate fi determinată, câtă vreme referinţța demonstrativă a enunţțului nu poate fi distinsă
de enunţț. Din moment ce nu putem da seama de corectitudea semantică a lui (a), și din
moment ce propoziţțiile care deţțin valori de adevăr sunt numai acelea care sunt în mod
definitiv corecte semantic, avem temei pentru a desconsidera aplicarea legii terţțului
exclus (pasul (2) din argumentul Mincinosului) și deci pasul (3) – (a) este fie adevărată
fie falsă, însă nu ambele.

Martin respinge deci noţțiunea de valoare de adevăr a unei propoziţții auto-referenţțiale.


Paradoxalul dispare din paradoxul Mincinosului.

  5  
1.4. Corectitudine semantică și token oddity

La începutul lucrării, Martin a distins între tipuri de enunţțuri auto-referenţțiale și tokenuri


auto-referenţțiale ale unor tipuri care nu sunt în mod necesar auto-referenţțiale. Pentru
astfel de tokenuri, Martin identificase trei versiuni de auto-referenţțialitate: indirectă,
empirică și datorată termenilor generali. Auto-referenţțialitatea contextuală despre care
este vorba este numită de către Martin token oddity. Pentru că tipul enunţțului este în
principiu corect din punct de vedere semantic, nu se poate spune că tokenurile sale sunt
incorecte semantic. În schimb, Martin propune să folosim pentru eliminarea
contradicţțiilor din aceste cazuri bizare de auto-referenţțialitate noţțiunea de token oddity.
Nu voi relua aici argumentul, însă Martin arată că deși aparţțin unui tip semantic corect,
în cazul enunţțurilor contextual auto-referenţțiale (tokenuri auto-referenţțiale) nu se poate
determina definitiv că sunt lipsite de token oddity. Propunerea sa este de a privi token
oddity pentru aceste enunţțuri într-un mod analog incorectitudinii semantice – în
consecinţță, un odd token nu va avea valoare de adevăr. Paradoxalul dispare astfel și din
variantele mai stranii ale paradoxului Mincinosului.

2. Walt Whitman și adevărul: sunt uriaș, conț in multitudini8

Propunerea lui Martin este de a privi predicatele ‘a fi adevărat’ și ‘a fi fals’ ca aplicabile


strict acelor enunţțurilor ce pot fi dovedite corecte semantic. Este un experiment
intelectual care încearcă să evite o limitare logicistă a limbajului. Soluţția este de a privi
auto-referenţțialitatea ca pe o ciudăţțenie a limbajului, care absolvă paradoxurile din clasa
Mincinosului de un tratament logicist care prevede aplicarea strictă a unor valori de
adevăr și eliminarea deplină a oricărei contradicţții.

                                                                                                               
8  Do
I contradict myself? Very well, then I contradict myself. I am large. I contain multitudes.
Walt Whitman, Song of Myself
 

  6  
Martin pretinde să salveze un tip inofensiv de auto-referenţțialitate, precum cea întâlnită în
enunţțuri de genul ‘Această propoziţție este semantic corectă’. Dat fiind că în astfel de
cazuri, predicatul cuprinde în raza sa de aplicabilitate subiectul, propoziţția este nu numai
permisibilă, ci și adevărată. Scopul lui Martin este atins – de a demonstra că auto-
referenţțialitatea nu este problematică ca tip, chiar dacă anumite cazuri de auto-
referenţțialitate sunt într-adevăr așa-zis paradoxale.

Chiar dacă încercarea lui reușește, și întradevăr, nu găsesc că este sortită eșecului, spre
deosebire de tratamentul paradoxurilor prin postularea nivelurilor limbajului, abordarea
lui Martin reușește să păstreze enunţțurile auto-referenţțiale în limbaj, însă nu spune
aproape nimic despre paradoxuri. Ceea ce vreau să subliniez aici este că abordarea lui
Martin anulează paradoxalul fără a da seama de ceea ce l-a provocat.

Ceea ce mi se pare totuși deosebit de important este că această abordare atinge cumva o
chestiune mult mai largă – aceea a adevărului și falsităţții ca predicate, și a razei limitate
de aplicabilitate a acestor predicate. Mai précis, urmând pașii propuși de Martin pentru
determinarea corectitudinii semantice, definim predicatele ‘a fi adevărat’ și ‘a fi fals’ nu
numai extensional ci și intensional – pentru a determina raza de aplicabilitate a unui
predicat trebuie să îi analizăm semantic subiectul. Adevărul și Falsitatea nu se pot predica
cu privire la orice, iar această limitare nu poate să se datoreze decât intesiunii acestor
termeni. Intensiunea unor termeni definiţți extensional este fără îndoială paradoxală (pe
care mulţți ar respinge-o de la bun început).

Pentru că această chestiune cere o discuţție separată, voi încheia aici citându-l pe Graham
Priest, pentru care adevărul este un concept uriaș, care conţține multitudini (citatul este
ușor smuls din context, însă am încredere că nu distorsionat):

“Chiar dacă am cunoaște întreaga extensiune a predicatului ‘a fi adevărat’, nu am știi ce


înseamnă că ceva este adevărat decât dacă am știi că adevărul este acel ceva către care
tindem, într-un fel.9”

                                                                                                               
9
Graham Priest, cu privire la teoria teleologică a adevărului, în Truth and Contradiction, în The
Philosophical Quarterly, Vol. 50, Nr. 200, (Iul., 2000), pg. 305-319

  7