UNIVERSITATEA AL. I.

CUZA, IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
MASTER ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

POLITICI SOCIALE EUROPENE

Suport de curs
An univ. 2010-2011

LECT. DR. ANA-MARIA BERCU

1
CAPITOLUL I
POLITICA SOCIALĂ – CONCEPT ŞI IMPORTANŢĂ

1.1. CONCEPTUL DE POLITICĂ SOCIALĂ

Răspunsurile la întrebarea ,,Ce este politica socială?” sunt variate atât în funcţie de autorii
care abordează acest domeniu cât şi în funcţie de înscrierea lor în câte un curent ştiinţific orientativ.
În general însă răspunsurile pornesc de la un set de criterii care iau în considerare anumite elemente
ce caracterizează conceptul de politică socială.
Astfel, unul dintre răspunsuri încearcă să ilustreze politica socială prin suprafeţele sau
domeniile în care funcţionează politica publică pe care o consideră inclusă în politica socială.
O altă variantă de răspuns porneşte de la definirea proporţiei (dimensiunii) politicii sociale,
explicând ce o face deosebită faţă de alte tipuri de politici. Din acest ultim unghi de vedere, se pare
că dificultăţile privind subiectul politicii sociale sunt mai greu de depăşit.
În unanimitate, autorii şi cercetătorii au căzut de acord asupra enumerări domeniilor politicii
sociale ca fiind elementul fundamental al definiţiei. Cu toate acestea şi acest criteriu pare a fi
discutabil deoarece nu se poate considera o politică oarecare ca făcând parte din politicile sociale
doar pornind de la trăsăturile ei particulare. Adesea neglijarea unor aspecte care au un impact
considerabil asupra bunăstării sociale atrag după sine aprecierile arbitrare care nu au nimic de-a face
cu rigurozitatea ştiinţifică. Pentru a putea defini ce este politica socială este necesar ca în prealabil,
să fie identificate elementele din care se compune.
În general, oricine include în categoria de politici sociale, fără pretenţia unei definiţii
academice, trei domenii largi care în esenţă se referă la individ: siguranţa socială, serviciile sociale
cu caracter personal şi sănătatea. Se observă în acest răspuns primordialitatea interesului individual
care raportează politica socială la propriile sale necesităţi. În timp ce marea parte a populaţiei nu se
îndoieşte asupra recunoaşterii acestor domenii ca fiind ,,sociale”, terminologia însă declanşează
unele confuzii.
Existenţa unor departamente guvernamentale specializate pe grupe de probleme şi activităţi
nu exclude formularea închegată a unei concepţii unitare, generalizate la nivelul întregii societăţi,
despre politica socială. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că alături de stat care preia grija
socialului, întreprinderile prin funcţiile lor sociale aduc o contribuţie în completare.
De exemplu, politica locuinţei este considerată în multe materiale ca fiind una din
componentele politicii sociale deşi face parte din sectorul privat al pieţei. În legătură cu acest
exemplu sunt formulate numeroase întrebări referitoare la măsura în care piaţa liberă poate opera în
raport cu sectorul privat şi măsura în care autorităţile decid destinaţia locuinţelor publice vor acţiona
în scopul satisfacerii unor nevoi sociale încălcând sau nu sectorul afacerilor particulare cu locuinţe.

2
 Există însă în zona politicilor sociale adevărate ,,suprafeţe” de interes privat care nu numai că
sunt evitate pentru a nu deranja sectorul agenţilor economici privaţi, dar mai mult sunt excluse ca ne
având un caracter social – public.
Un alt exemplu îl constituie politica educaţională care prin obiectivele sale se înscrie ca cea
mai socială dintre politicile sociale. Cu toate acestea, după unii autori, datorită faptului că domeniul
educaţional este unul dintre sectoarele care solicită cele mai mari cheltuieli publice cu mult peste
serviciile considerate a contribui la bunăstare publică, politica educaţională merită mai mult sau mai
puţin a fi inclusă în politicile sociale.
Dacă definim politicile sociale în termenii cheltuielilor publice, atunci includerea educaţiei în
politica socială este consecvenţa unei decizii arbitrare de a defini această politică socială ca fiind
cheltuielile publice ce contribuie la bunăstarea publică. Apare deci o primă variantă a definiţiei
politicii sociale potrivit criteriului ,, finanţarea unor obiective”, adică destinaţia socială a unor
cheltuieli bugetare.
Alţi autori, printre care T.H. Marshall dimensionează obiectivul fundamental al secolului XX
ca fiind ,,bunăstarea”. În abordările academice franceze şi engleze termenul de politici sociale se
transformă în ,, administrare socială”.
Se impune totuşi o clarificare în privinţa conţinutului de politici sociale. Este necesară
diferenţierea dintre conţinutul politicilor sociale şi factorii (coordonatele) determinante ale
bunăstării; aceasta deoarece nu orice politică socială conduce la bunăstare (dacă o analizăm la nivel
individual) nu este rezultatul unei anumite politici sociale.
A egala obiectivele politicii sociale cu coordonatele bunăstării pare să confere un aspect de
acceptare tacită a ideologiei particulare, de altfel, despre statul bunăstării, concepţie care se
manifestă în mod diferit de la un autor la altul, sau de la un curent la altul.
Multiple discuţii recente despre politicile sociale sugerează faptul că politica bunăstării este
promovată nicidecum în scopuri umanitare, pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, ci mai curând ca
răspuns la manifestarea unor nemulţumiri sociale.
În concepţia unor autori, cheia înţelegerii configuraţiei politicii de siguranţă şi protecţie
socială constă în complexul de funcţii care servesc ordinea politică şi socială, menţinerea acestei stări
lipsite de conflicte şi tensiuni. Aşa se şi explică de altfel susţinerea deosebită din toate punctele de
vedere instituţional şi financiar a acelor segmente de politică socială care contribuie prin suprafaţa
lor de acţiune la ,, calmul şi siguranţa socială”.
Evidenţa istorică subliniază faptul că tipurile de înţelegere, acorduri, angajamente de politică
socială sunt cu preponderenţă iniţiate în perioadele de stopări sau dezordini civile produse de
şomajul în masă, fiind apoi abolite sau reduse când stabilitatea politică se reinstaurează. Acesta este
punctul de vedere împărtăşit în general de masele populare care consideră că în perioadele de

3
frământări politice, politica socială a guvernului devine progresiv mai responsabilă, mai umană, mai
generoasă.
În mod particular, curentele marxiste consideră că societăţile capitaliste avansate cer ca
infrastructura politicilor bunăstării să ajute la menţinerea ordinii publice. Se încearcă atfel
instrumentalizarea politicilor sociale în sens ideologic.
În acest context apare o altă configuraţie a bunăstării. Capitalismul bunăstării, cum este
supranumit de orientările marxiste, promovează tenta peiorativă a termenului de bunăstare.
Politicile care promovează bunăstarea sunt explicate în termenii ,, controlului social”; ele devin
măsuri de combatere ale dezechilibrelor sociale alături de politica penală şi cea poliţienească.
Există în această direcţie două interpretări extreme privind originea politicii sociale. Joan
Higgins (1981) sugerează că ambele concepţii (liberală şi colectivist – marxistă) se situează deasupra
modelelor raţionale ale acţiunii politice în care actorii sociali au motive şi sunt capabili să dea o
nuanţă acestor politici care să reflecte cu acurateţe intenţiile lor.
Studiile contemporane în acest domeniu aduc în discuţie relaţia dintre cele două categorii de
implicaţi în politica socială şi implementatorii politicii sociale. Intre aceştia se manifestă un sistem de
relaţii care pornesc de la scopurile extrem de diferite şi amestecate ale celor care pot influenţa
politica socială. Importante se profilează a fi consecinţele intervenţiilor deoarece la oarecare input-
uri, output-urile sociale pot fi neprevăzute şi chiar nedorite. Unele politici sociale, prin conţinutul lor
invocă necesitatea unor ajustări marginale faţă de unele situaţii anterioare, motivaţia fiind nevoia de
corectare a consecinţelor negative a politicilor prevăzute.
Ca atare, necesitatea de politica socială nu trebuie interpretată nici în termenii unei evoluţii
continue a statului bunăstării inspirat de idealuri umaniste nici de către conspiraţia manipulării
maselor populare lipsite de putere selectivă – decizională.
Respingerea acestor interpretări porneşte deci de la două aspecte:
a) neincluderea individului cu motivaţiile sale , jucând rolul dinamic în evoluţia politicii
sociale;
b) controlul social manipulant, motivator al acţiunilor.
Discuţiile privind definirea politicii sociale comportă trei aspecte:
 politicile identificate a fi ,,sociale” nu trebuie să fie interpretate ca şi cum ar fi concepute
şi implementate în termenii concepţiei publice despre bunăstare;
 alte politici, identificate ca neconvenţional politici sociale pot fi comparate sau îşi pot
aduce contribuţia la obţinerea bunăstării;
 politica publică va trebui să fie privită ca un întreg în care politicile sociale sunt
semnificativ interrelaţionate cu alte politici publice (segmentare).
Nu întotdeauna este uşor de introdus în sistemul politicii sociale alte politici publice,

4
tangente la obiectivele caracteristice ale politicilor sociale, doar pe simplul considerent că ele
contribuie la realizarea bunăstării colective.
Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii colectivităţii trebuie
să dispună de un stoc minim de bunuri şi servicii considerat a fi decent, normal, minimal.
Să urmărim un exemplu privind importanţa contribuţiei unei politici publice la ,,binele
colectiv” şi raporturile sale cu politica socială.
Deşi creează şi menţine climatul normal pentru bunăstarea socială, politica de apărare nu
este considerată ca o politică socială. Există în acest sens cel puţin următoarele consideraţii:
 cheltuielile cu politica socială sunt concurate de cheltuielile cu apărarea, situaţia fiind de
multe ori apreciată ca dezavantajoasă pentru finanţarea zonei sociale;
 cheltuielile cu apărarea au un şir de consecinţe pozitive (crearea de locuri de muncă), dar
şi negative în plan social (dezmembrarea vieţii de familie, stil de viaţă deosebit, );
 chiar dacă politica socială exceptând unele căi marginale, nu are un impact vizibil asupra
relaţiilor dintre state aşa cum se apreciază a avea politica militară, nu trebuie pierdută
din vedere contribuţia sa la integrarea socială internă, dar şi la integrarea în marea
familie a statelor lumii şi mai ales contribuţia sa la armonizarea cu politicile sociale ale
altor state.
Dezvoltarea rolului statului în special în sec. XIX-XX determină luarea în discuţie nu doar a
modului de evoluţie a concepţiilor despre politica socială, dar mai ales al legăturilor care se manifestă
între creşterea economică ca obiectiv şi rolul jucat de guverne în relaţia sa cu economicul dar şi cu
socialul.
Două interpretări de ordin politic, în aparenţă contradictorii, conduc la anumite concluzii:
 pentru ,,urmaşii economiştilor clasici”, statul industrializat şi-ar fi adus cea mai
substanţială contribuţie la realizarea bunăstării publice dacă concurenţa nu şi-ar fi spus
cuvântul; perioada dintre mijlocul sec. XIX şi prezent este marcată de o creştere
permanentă a intervenţiei statului în economie. Unele încercări de intervenţie apar
justificate până la punctul în care locul deciziei se schimbă din sfera pieţei libere în sfera
arenei politice.
 marxiştii interpretează însă aceeaşi evidenţă în cu totul alt stil. Ei argumentează că
intervenţia statului trebuie privită doar în sensul protecţiei şi pentru a face societatea să
supravieţuiască. Societatea capitalistă recentă experimentează o formă de ,,capitalism al
bunăstării” în care competiţia industrială şi tehnologică este dominantă.
Ambele puncte de vedere privind intervenţionalismul la nivel economic accentuează
proporţia în care politica socială ar trebui să fie dependentă sau chiar derivată din politica

5
economică.
Un număr destul de mare de studii s-a consacrat pe problema circumscrierii sferei de
cuprindere a politicii sociale şi a definirii sale. Prezentăm în continuare câteva dintre acestea:
a) Deschiderea discuţiei despre politica socială începe cu precizarea fermă că nu există o
concepţie universală nici despre ce este politica socială nici care sunt graniţele sale
ferme, nici ce metode de analiză utilizează.
Politica socială este preocupată de cercetarea articulaţiilor obiectivelor sociale şi metodele
de realizare a acestora, precum şi a activităţilor non ideologice implicate; ea surprinde dimensiunile
şi implicaţiile socialului cu corpul politic al societăţii, dar şi schimbările strategiilor alternative şi
structurile de dezvoltare a socialului.
Începând cu 1975 studiul comparativ al politicilor publice a început să se intersecteze din ce
în ce mai des cu ştiinţele sociale. Încep să se contureze opinii privind tensiunea perpetuă între
recunoaşterea particularităţilor şi depistarea universalităţii, între revendicările cunoaşterii analitice
şi cele experimentale.
b) O altă opinie este aceea conform căreia încă nu s-a conturat o metodă specifică de
descifrare a problemelor complexe din politica socială. Şi mai mult, că natura cercetării
problematicii politicii sociale, a strategiei sociale, a perspectivelor şi tehnicilor interioare
acestui domeniu, reprezintă cea mai înalt specializată suprafaţă de politică.
c) Preocupările sferei de politica socială evidenţiază şi unele dificultăţi care apar pe măsura
căutări unor zone de consens teoretic şi practic.
Englezul Boulding (1976) remarca faptul că dacă ar exista un fir comun care să unească toate
aspectele politicii sociale şi să le diferenţieze pur şi simplu de politica economică, acesta ar fi firul
care conduce la ceea ce în alte domenii se numeşte sistem integrativ. Acest sistem include un
ansamblu de obiective prin care politica socială este menită să construiască identitatea unei
persoane în jurul comunităţii din care face parte şi cu care se asociază.
Pentru a realiza acest sistem integrativ, politica socială trebuie să adreseze mediului social
numeroase întrebări: ,,Care sunt elementele economice şi care cele sociale?”, ,, Cum se raportează
unele la celelalte?”, ,, Ce se înţelege prin realitate socio – economică?”
Problematica politicii sociale a reprezentat una dintre preocupările constante ale şcolii
engleze. Astfel, în literatura de specialitate anglo – saxonă există variate puncte de vedere asupra
naturii politicii sociale şi asupra integrării sale în ansamblul politicilor realizate de stat.
Titmuss (1976) consideră că studierea politicii sociale nu poate fi izolată de studierea
societăţii luată ca un întreg al aspectelor sale sociale , economice şi politice. În concepţia sa politica
socială este un ,,întreg sistem de principii şi măsuri pe care întreaga societate – nu numai guvernul -
le utilizează pentru alocarea şi distribuirea resurselor economice, pentru a reglementa poziţia între

6
indivizi şi grupuri, ordonând astfel relaţiile de tip social.
Gill (1982) atrage atenţia asupra faptului că, în cadrul său, politica socială nu reuşeşte să
stabilească ierarhia criteriilor la care se conectează alegerea politică. Armonizarea politicilor sociale
reprezintă reconcilierea în toate direcţiile a acţiunii factorilor care influenţează componentele
acesteia; cea mai importantă secţiune ar fi suprafaţa de distribuire a venitului care devine din ce în ce
mai neclară în urma ştergerii unor diferenţieri între distribuirea publică şi cea privată (exemplu:
asigurarea socială versus asistenţa publică).
Kahn (1982) susţine că nimeni nu poate oferi paradigma pentru o politică socială care să
reflecte şi să fie reflectată de dezvoltarea economică; dacă ar fi aşa această paradigmă socială şi-ar
dovedi aplicabilitatea în toate deciziile privind serviciile sociale. De criticat e faptul că în concepţia
autorului nu este clar că o paradigmă se va transforma o dată ce dimensiunile sale au crescut în
greutate, raportate la momentul iniţial.
Spre exemplu, trecerea de la o etapă a dezvoltării industriale care marchează evoluţia
societăţii către o altă etapă în care socialul va trebui să facă faţă consecinţelor pozitive şi / sau
negative ale dezvoltării; configuraţia socială va purta amprenta unei problematici de confruntare
tensionată între efectele dezvoltării şi eficienţa socială la nivel individ/societate.
Abordarea socială a eficienţei stă la baza evaluării politicii sociale. În concepţia modernă
eficienţa socială este compatibilă – în statul bunăstării – cu multiple criterii ale egalizării în venituri,
resurse, drept de proprietate, redistribuire.
Stein (1992) făcând referire la motivaţia politicii sociale, arată că ,, în practică politica socială
se naşte din starea conflictelor”, stare care derivă din divergenţele scopurilor şi intereselor diferitelor
indivizi, clase, grupuri, rezultatul fiind un set politic de măsuri ce poate deveni iraţional prin
respectarea cu precădere a unora sau altora dintre aceste interese.
Glezer (1992) atenţionează asupra elasticităţii termenului de politică socială. În opinia
autorului , alături de factorii care contribuie la o anumită conformaţie a politicii sociale intră şi factori
cum ar fi: relaţiile de familie, grupuri etnice, biserică, relaţiile de vecinătate.
Punându-se de acord asupra faptului că politica socială introduce o îmbinare de factori şi
preferinţe, toţi autorii sunt de părere că includerea unui dialog permanent între analistul participant,
elaboratorul de politică socială şi implementatorul politicii respective, este nu numai de dorit, dar şi
obligatoriu. Apar astfel, şi alte coordonate ale sistemului integrativ al politicii sociale şi anume
aspectele administrative în toată complexitatea şi dificultatea mecanismelor funcţionale.
În acest context, politica socială se adresează mai multor niveluri:
a) nivelul naţional – unde se precizează priorităţile, determinând gradul de eficienţă prin
constituirea alocaţiilor materiale şi financiare;
b) nivelul de administraţie locală (regională, teritorială) – unde se fixează cele mai

7
 specifice priorităţi. Dificultatea la acest nivel derivă din încercarea de menţinere a
veridicităţii conceptuale şi programatice a deciziilor la nivel naţional şi racordarea celor
locale la politica socială naţională;
c) nivelul individului – unde apar obiective şi ţeluri subiective, în dezechilibru numeric cu
cele obiective, deviate de la tendinţa generală a politicii sociale
Se apreciază că deseori o politică socială nu este corespunzătoare în aplicarea ei chiar dacă
cel care o iniţiază şi decide dispune de pregătire în domeniu, cunoscând şi înţelegând fenomenul
social. Aprecierea corectă sau evaluarea finală a politicii sociale nu poate fi făcută decât de către
individ sau de societate în întregul ei.
Din comparaţiile politicilor rezultă programe sociale subordonate scopurilor mari, naţionale.
Viziunea asupra politicii sociale formulează în această direcţie două orientări privind concepţia care
stă la baza constituirii politicii sociale:
1. etica utilitaristă care ia în considerare omul ca fiinţă raţională şi responsabilă, în acest
context, politica socială atrage după sine un sistem de stimulente care va mobiliza
individului în posibilitatea sa de a controla bunuri cu ajutorul mijloacelor legale pe care le
pune la dispoziţie societatea. Această etică conduce către o nouă ,,terapie etică” în
ştiinţa socială modernă.
2. politica socială ,,terapeutică” care pretinde o mai mare intervenţie a guvernului în
legătură cu restructurarea suprafeţei sale de acţiune şi aplicabilitate.
Nici una din aceste două concepţii nu pare a fi de ajutor celor ce elaborează politica socială.
,,Matricea” politicii sociale presupune luarea în considerare nu doar a componentelor şi
regulilor de aranjare a lor după un plan prestabilit, ci şi algoritmul funcţionării acestora care are la
bază raportul decisiv dintre economi şi social.
Problematica politicii sociale identifică 6 grupe mari de componente:
 raportul cost – beneficii;
 grupele de interese (suporterii, potenţialii sau posibilii oponenţi ai politicii sociale);
 tehnicile de implementare a politicilor sociale;
 schimbarea politicii sociale (direcţiile probabile şi contextul unor circumstanţe relevante
care modifică câmpul de acţiune al politicii sociale, de exemplu: inflaţia, şomajul,
tranziţia);
 atitudinea şi mentalitatea individului;

8
1.2. IMPORTANŢA POLITICII SOCIALE

Politica socială poate fi studiată în diverse moduri, în funcţie de interesul celui care doreşte
să cunoască:
 suprafaţa de acoperire a problematicii politicilor sociale;
 modul de organizare a derulării obiectivelor, în funcţie de scopurile perioadei de
analiză;
 cadrul administrativ în care se materializează decizia socio-economică.
Principalele preocupări sunt canalizate însă în direcţia ariei de acţiune a politicii sociale: -
care este suprafaţa de acoperire cu protecţie socială; - sistemul de siguranţă socială cuprinde
întreaga populaţie sau doar segmentele cele mai defavorizate; - în ce măsură statul poate şi trebuie
să intervină în politica de locuinţe etc. La acestea se pot adăuga întrebări similare privind organizarea
şi administrarea serviciilor.
Cea mai simplă studiere a politicii sociale se realizează prin intermediul descrierii politicilor
componente şi a instituţiilor care deservesc şi formează sistemul serviciilor sociale.
Studiul politicilor sociale poate merge spre zona politicului sau a eticii urmărindu-se
explicaţia atitudinii factorului politic în faţa conflictelor sociale, dar şi căutarea cauzelor inegalităţii în
societăţile evaluate economic.
În general, concluzia celor care studiază politica socială este unanim formulată: politica
socială se concentrează asupra „ calmării suferinţelor sociale”, obiectivele sale sunt acceptate ca
valori îndrăzneţe; ele sunt analizate în termenii succesului privind realizarea unor scopuri propuse şi
gândite în termeni politici.
Între oamenii de ştiinţă care s-au ocupat şi au scris despre politica socială s-a purtat o vie
dezbatere privind măsura în care analiza societăţii şi a instituţiilor sociale are sau nu valoare pentru
elaborarea politicilor sociale.
Concluzia generală este că, dacă aceste analize sunt făcute prin prisma convingerilor politice
şi etice personale, ele nu sunt de nici un folos pentru corpul ştiinţific al domeniului respectiv aducând
serioase prejudicii obiectivităţii.
Studiul politicilor sociale oferă o vedere mai largă asupra conexiunilor dintre politici (în
general) şi societate. Elaborarea politicii sociale este un proces politic, deoarece această zonă nu
poate fi analizată independent, fără a face referiri la alte activităţi publice. Politicile trebuie să fie
înţelese ca produse ale altor politici. Acesta este un proces cumulativ, care trebuie înţeles nu doar
prin faptul că o politică creează oportunităţi pentru o altă politică, dar şi pentru că solicită şi alte
răspunsuri politice.
Pentru a înţelege cât mai corect politica socială trebuie acordată o atenţie deosebită

9
constatărilor ştiinţei politice.
Un aspect important în studiul politicii sociale îl reprezintă examinarea implementării sale.
Impactul actual al oricărei politici asupra publicului depinde de modul cum ea este interpretată şi
pusă în practică.
Interpretarea politicii respective evidenţiază atât conţinutul, cât şi limitele sale. O
caracteristică particulară în acest sens este existenţa stocului birocratic. Complexitatea, greutatea
funcţionării, complicata mişcare a instrumentelor de punere în practică a obiectivelor de politică
socială, precum şi întârzierea lor aduc aprecieri negative şi chiar se transformă în acumulări de
tensiuni sociale (spre exemplu, întârzierea indexării când inflaţia este galopantă, nerealizarea la timp
a bugetului pentru sănătate etc.).
În acest sens, elucidarea raportului de determinare dintre condiţiile socio-economice şi
politica socială este deosebit de importantă.
Studiul politicilor sociale pune în discuţie aria activităţii sociale într-un mod care încalcă
hotarele subiectului, însă dacă înţelegerea efectelor şi descifrarea lor în practică are o maximă
importanţă, iar preocuparea diverşilor autori se concentrează în special asupra complexităţii acestor
efecte, trebuie acceptat şi faptul că studierea nu se poate face fără a privi şi spre alte domenii
conexe.
Mulţi dintre cei ce solicită studierea politicii sociale sunt, sau aşteaptă să fie atraşi în
domeniul social. În plus, studiul mai poate contribui la înţelegerea deciziilor şi acţiunilor altor
sectoare care se înrudesc cu departamentul politicilor sociale (exemplu, protecţia copiilor
abandonaţi, susţinerea vârstei a treia etc.).
Cea mai evidentă necesitate a celui ce studiază politicile sociale constă în cunoaşterea şi
înţelegerea sistemului cu care acestea operează. Caracteristic persoanelor atrase să lucreze în
domeniul serviciilor sociale este puternica lor angajare în acest domeniu de activitate. Poate şi
pentru acest motiv studiul „administraţiei sociale” este adânc ancorat în problematica politicilor
sociale de care se simte uneori răspunzător atunci când realitatea afirmă eşecul unora dintre
politicile sociale.

1.3. TRIADA POLITIC-SOCIAL-ECONOMIC

Interesul pentru o politică socială izvorăşte din convingerea economiştilor şi a altor specialişti
că factorul social, în ansamblu său, este nu doar o consecinţă ci şi premisă a creşterii economice. În
multe studii se evidenţiază că scopul dezvoltării este atât creşterea producţiei cât şi modificarea
nivelului, structurii şi repartiţiei acestei producţii astfel încât să devină posibilă ameliorarea
condiţiilor de viaţă prezente şi viitoare ale colectivităţii în ansamblul său.

10
 Specialiştii în domeniu apreciază că dezvoltarea socială este în strânsă legătură cu cea
economică, în sensul că aceasta din urmă sprijină emanciparea socială, rezolvă unele dintre
problemele sociale, iar dezvoltarea socială contribuie astfel la sporirea eficienţei economice.
Se apreciază că o creştere economică al cărei efect este îmbogăţirea celor deja bogaţi nu
conduce la o dezvoltare durabilă a comunităţii. Problema creşterii economice trebuie să meargă
mână în mână cu procesul de repartiţie a veniturilor, pentru că altfel inegalităţile se adâncesc. Orice
program de dezvoltare care se va limita la interacţiuni pur economice, neglijând repercursiunile
sociale este sortit eşecului. Consecinţele unei asemenea greşeli se materializează într-un ritm din ce
în ce mai lent al creşterii economice, care în final conduce la regres social.
Invitând la luarea măsurilor de elaborare şi fundamentare a politicilor sociale, organizaţiile
internaţionale care se ocupă de aspectele sociale atrag atenţia statelor membre asupra necesităţii de
a se preocupa atât de realizarea unui bun climat social, de acoperirea unui nivel minim de viaţă şi de
o repartizare adecvată a veniturilor, cât şi de stimularea creşterii economice. Această latură nu poate
fi neglijată, deoarece oriunde în lume există dezvoltare economică necorespunzătoare şi de slabă
productivitate există totdeauna şi sărăcie.
Obiectivele de politică socială şi cele de creştere economică înaltă nu sunt ireconciliabile, aşa
cum ar rezulta la prima vedere. Instituirea unei politici sociale corespunzătoare prin care să se
asigure protecţie socială şi deci securitate socială tuturor membrilor societăţii influenţează pozitiv
dezvoltarea de ansamblu a societăţii.
Sintetic, aceste influenţe pozitive se referă la:
 crearea unui suport puternic pentru asigurarea unei forţe de muncă înalt calificate, cu
performanţe în activitate;
 concomitent cu motivaţia performanţelor legate de veniturile personale, apare şi se
amplifică motivaţia personală;
 inhibarea procesului delincvenţei, economisindu-se resurse economice legate de acest
proces;
 promovarea unui climat social destins, de evitare a tensiunilor şi conflictelor sociale.
În cazul în care politica socială nu este corect elaborată (adică se urmăresc prin intermediul
ei în principal efectele populiste sau de tip electoral), atunci ea poate avea şi un revers negativ,
împiedicând dezvoltarea economică. De exemplu:
 aplicarea unui regim de taxe şi impozite ridicate limitează volumul investiţiilor,
demotivând individul;
 elaborarea unui sistem de asigurări de şomaj sau fixarea unui salariu minim la un
asemenea nivel, care contribuie le eliminarea interesului individului pentru căutarea unui

11
 loc de muncă sau creşterea calificării;
 practicarea unor tranşe de impozite negative pe venituri pornind de la un nivel ridicat de
venituri;
 atragerea forţei de muncă în sectoare dificile prin avantaje anexe necorelate cu
posibilităţile ramurii sau sferei de activitate. Avantajele anexe reprezintă conceptul
corespunzător unui sistem de dispoziţii corespunzătoare primite de angajaţi pe lângă
venitul salarial. Pot avea o formă materială şi una nematerială, constituită prin drepturile
sociale acordate lucrătorilor.
Armonizarea politicii sociale cu politica economică reclamă ca obiectivele politicii sociale să
nu se contrapună şi nici să evolueze în defavoarea ocupării forţei de muncă sau a factorilor de
creştere economică. Prevenirea unor astfel de riscuri necesită o imensă activitate de coordonare şi
corelare a măsurilor de politică socială cu cele economice, iar obiectivele de consum să fie alese şi
justificate cu aceeaşi grijă ca cele de investiţie.
Implicaţiile politicii economice asupra politicii sociale se manifestă în următoarele direcţii:
a determinantele principale ale bunăstării sociale sunt de ordin economic;
b de modul cum sunt repartizate resursele depinde şi modul în care acestea sunt
afectate, utilizate şi administrate în cadrul politicilor sociale;
c opiniile privind evoluţia economiei (tendinţele lineare sau fluctuante, stagnante sau
dinamice) determină şi caracterul politicii sociale (de tip ofensiv, defensiv, reparatoriu,
compensatoriu, redistributiv).
Analiza raportului dintre politica economică şi politica socială se realizează prin intermediul a
4 aspecte: componente, scop, mijloace, mecanisme.
Analiza componentelor evidenţiază faptul că între cele două politici există o relaţie de
corespondenţă. De exemplu, politica financiar-monetară, componentă a politicii economice, va avea
corespunzător în domeniul politicii sociale politica de indexare, ca răspuns protectiv la eventualele
efecte inflaţioniste asupra populaţiei.
Scopul politicii economice se va regăsi în scopul politicii sociale astfel: politica economică de
restructurare economică va fi secondată de politica de reconversie profesională sau, dezvoltarea
sectorului terţiar va avea la nivelul politicilor sociale reverberaţii asupra modificării programelor de
consum etc.
Mijloacele utilizate de politica economică sub forma instrumentelor (preţ, taxe, impozite) vor
lua forma specifică a politicii sociale (compensaţii, asigurări, impozit negativ pe venit etc.).
Analiza mecanismelor utilizate în politica economică, pornind de la realitatea economică (de
exemplu: libertatea economică, libera iniţiativă, raţionalitatea, concurenţa) va evidenţia etica deciziei
sociale, eficienţa socială, justiţia socială şi altele, ca modalităţi de funcţionare a socialului şi respectiv

12
ca răspuns voit temperat oferit de politica socială la provocarea economică.
La fel de importantă ca şi cunoaşterea legăturilor dintre politica economică şi politica socială,
şi totodată la fel de necesară este şi aprecierea dezvoltării politicii sociale separat de politica
economică. Problema se pune în special în legătură cu finanţarea obiectivelor sociale. În mod similar
se pune şi problema impactului socialului asupra economiei şi asupra întregului sistem politic în cazul
în care, spre exemplu, urgenţa modelului de ocupare a forţei de muncă transformă politica socială
într-o „mare afacere” de care beneficiază întreaga societate.
Cheia deciziilor privind resursele sectorului de politici sociale va fi considerată ca o decizie de
politică economică.
S-a sugerat că în timp ce unele suprafeţe de politică socială marcate de probleme conflictuale
s-ar afla la graniţa dintre social şi economic (de exemplu, ocuparea forţei de muncă), să fie luate în
considerare orice alte politici (chiar cele neincluse în categoria de politici sociale convencţionale)
pentru a rezolva starea tensionată (de exemplu, migraţia internaţională a forţei de muncă).
Limitele politicii sociale nu sunt uşor de definit. În principiu, se poate argumenta că este
necesar a considera laolaltă toate politicile care se referă la distribuirea resurselor şi a oportunităţilor
comunităţii, precum şi căile prin care se poate modifica această distribuţie. O astfel de abordare va
acoperi mai multe politici, considerate mai mult economice decât sociale. De exemplu: unele
probleme ale sărăciei sunt condiţionate de politicile regionale ale ocupării. În sens invers, acceptarea
socială a politicilor economice poate să depindă de instrumente sociale potrivite. De exemplu:
legăturile dintre politica preţurilor din sectorul public şi siguranţa socială orientată către sărăcie.
Deşi în elaborarea politicii sociale punctul de plecare îl reprezintă nevoile esenţiale care stau
la baza determinării standardului de viaţă, tipologia şi clasificarea acestora diferă de la o ţară la alta
sub influenţa unor factori specifici care ţin nu doar de nivelul de dezvoltare economică, ci şi de
tradiţia în elaborarea politicilor sociale, de cadrul politic, de concepţia despre social, precum şi de
disputa dintre ideologie şi teoria economică.

13
CAPITOLUL II ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI DIMENSIUNEA EI SOCIALĂ
2.1. FUNDAMENTUL SOCIAL AL ECONOMIEI DE PIAŢĂ

Afirmaţia că economia constituie latura inseparabilă a acţiunii sociale presupune tratarea socialului
prin prisma modificărilor la care este supus economicul, ca urmare a schimbărilor fundamentale de
sistem.
Iată, deci, că transformarea economică direcţionează transformarea socială, reforma
economică creând reformă socială. Tot ce mai lipseşte pentru a conferi o şi mai mare putere
corelaţiei economic-social este găsirea nucleului în jurul căruia să fie construit noul model social
corespunzător economiei de piaţă. În acest sens, modelul mai eficient de a face individul să creadă şi
să se conformeze cu sistemul unic de scopuri ale economiei de piaţă, este de a-l convinge că acestea
sunt şi propriile sale scopuri (apare comportamentul beneficiarilor ca răspuns la o acţiune de
modificare).
Termenul de economie de piaţă nu se referă în exclusivitate la comportamentul economic, ci
mai atrage în sfera sa explicativă o pluritate de domenii ale vieţii sociale; termenul va reflecta
pornind de la această subliniere multiple legături cu:
 democraţia politică, în sensul pluripartidismului;
 libertatea de exprimare, opinie şi alegere (formându-se teoria comportamentului
producător-consumator);
 reaşezarea specifică a structurilor sociale (după anumite reguli dictate de scopul
activităţii economice);
 modificarea modelelor culturale;
 schimbarea mentalităţii etc.
Economia de piaţă, ca orice noţiune globală, are o arie de răspândire (teoretică) şi o
suprafaţă de utilizare (practică), referitoare atât la realitatea prezentă cât şi la cea de perspectivă.
Literatura economică actuală se concentrează în mod deosebit asupra formulării paradigmei
economiei de piaţă. Formularea aceasta reflectă o soluţie model privind funcţionalitatea socială
normală a economiei de piaţă. Sublinierea este necesară nu doar pentru pătrunderea bazei sociale a
economiei de piaţă, cât mai ales pentru formularea criteriilor de apreciere a fundamentului său
social.
În opinia unor autori, fundamentul social al economiei de piaţă poate fi abordat din
următoarele unghiuri de vedere:
a) al factorului social, analiza fiind realizată la nivelul vieţii curente, cotidiene;
b) al factorului economic şi social, agent economic-firmă, a cărui atribuţii conjugate

14
 privesc ambele direcţii-economice şi sociale;
c) al modului de rezolvare cerut de problematica specific socială şi de realizare a
dezideratelor sociale (exemple: rezolvarea problemelor de şomaj, reconversie
profesională, atenuarea stării de sărăcie şi realizarea unor deziderate cum ar fi
perfecţionarea formelor de învăţământ, îmbunătăţirea sănătăţii, orientarea copiilor
supradotaţi etc.)
Prima abordare urmăreşte maximizarea pe piaţa bunurilor, adică mijloacele prin care să se
asigure îndeplinirea aspiraţiilor şi aşteptărilor populaţiei. Ea reprezintă şi centrul aprecierii privind
eficacitatea factorului social în cadrul politicii sociale, a modului în care acesta reuşeşte să se achite
de îndatoririle care-i revin în societate prin implicarea economică.
Factorul social se constituie ca punct de plecare nu doar în aprecierea calităţii muncii sociale,
dar şi a posibilităţilor sale de a fi inserat în cât mai multe domenii.
Cea de-a doua abordare se face din unghiul de vedere al maximizării profitului (criteriu care
permite exprimarea unui sistem economic şi social descris cantitativ dar şi calitativ în acelaşi timp,
deoarece profitul social este deseori apreciat şi sesizat calitativ).
Maximizarea ofertei ca primă abordare se subordonează celei de a doua abordări, fiind o
consecinţă a maximizării profitului, dar şi un factor de impuls economic. În acest caz se realizează mai
multe deziderate cum ar fi:
 economia de piaţă devine pertinentă doar în corelaţie cu cadrul social existent;
 economia de piaţă este unica soluţie într-o conjunctură economică supusă confruntărilor
concurenţiale (economice dar şi sociale ale unui cadru politic creat);
 economia de piaţă porneşte de la o realitate socială, concretă, specifică încercând să
răspundă cerinţelor populaţiei structurată pe diferite trepte, generate de nivelul
veniturilor şi de poziţia socială câştigată ca urmare a practicării unei profesiuni.
Polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci reprezintă un fenomen organic al societăţilor bazate
pe proprietate particulară; între grupurile situate la antipozii sociali se mai desfăşoară însă un evantai
larg de alte categorii ce pot fi încadrate sau nu în categoria „bunăstare” sau „posibilităţi modeste” –
reduse. De aici derivă şi accesul diferenţiat la mărfurile şi serviciile existente pe piaţă, abordarea
problemei sociale a economiei de piaţă făcându-se în mod diferenţiat pe grupuri sociale.
Cea de a treia abordare urmăreşte modul în care realizarea scopurilor sociale ale economiei
de piaţă este condiţionată de ajutorul tehnicilor informaţionale, care oferă datele necesare
interpretării.
Atâta timp cât oferta prin care se asigură aspiraţiile populaţiei tinde către un nivel maxim, cu
atât se evidenţiază şi un profit ridicat-economic şi social consecutiv. Aceasta înseamnă că economia
de piaţă cu reverberaţii profund sociale se bazează pe o politică economică şi socială care asigură

15
aspiraţiile populaţiei la cota lor cea mai înaltă.
În viaţa curentă, construirea unui model dezirabil privind bunăstarea socială poate diferi de
acela elaborat în termeni economici, cu toate aprecierile privind corelaţia economic-social.
De cele mai multe ori problema este rezolvată în aplicarea termenilor analogi cu economia
ţărilor dezvoltate plecând de la aprecierea că un sistem economic dezvoltat beneficiază în acelaşi
timp de un sistem de a răspunde la apelurile socialului tot atât de bine pus la punct.
Se poate considera însă că etapa de tranziţie trebuie să manifeste o anumită subordonare a
strategiei economice faţă de problema asigurării bunăstării, fapt ce se realizează treptat. Moştenirea
nedorită în planul condiţiilor şi nivelului de trai atins în sistemul economiei centralizate se constituie
ca punct de plecare pentru cercetarea şi practica conceperii unei politici sociale adecvate, de o
esenţă nouă.
Trebuie deci, făcută o demarcaţie între politica socială care reflectă realitatea în condiţiile
unei societăţi a abundenţei şi o politică socială ce trebuie adecvată condiţiilor de tranziţie. Este vorba
în acest caz de priorităţile sociale diferite ce se constituie ca obiective diferite de la un sistem
economic la altul.
Tranziţia generează o stare conflictuală datorată nu doar contrapunerii unor noi tipuri de
interese, ci mai ales datorită naturii tensionate a unora dintre măsurile de reformă economică.
Promovarea unui tip de economie fundamentată pe piaţa în care proprietatea privată joacă un rol
decisiv, reprezintă un punct de vedere general recunoscut ca real şi valabil. Consecinţa unei astfel de
opţiuni declanşează pentru început o creştere a insecurităţii la nivelul maselor largi de populaţie.
Pentru asanarea economiei, întreprinderile nerentabile vor trebui închise, iar personalul inutil va fi
eliminat. În consecinţă, un alt nucleu conflictual se profilează: fenomenul inevitabil al şomajului.
Susţinerea acestei categorii, de şomeri, este nu doar o necesitate social-politică ci şi una morală.
Noile mecanisme economice mai pot agrava şi situaţia altor grupuri sociale marginale –
tineretul; pentru cei care nu sunt ajutaţi substanţial de familie în condiţiile salarizării actuale,
existenţa unei baze decente de viaţă, a unui tânăr menaj, este o imposibilitate. A lăsa populaţia să-şi
procure pe cale legală, în mod independent, cele necesare vieţii, fără protecţia statului este
inacceptabil moral şi periculos din punct de vedere politic.
Sărăcia însăşi, ca o sursă majoră a insecurităţii, impune o accentuare a funcţiilor protective
ale colectivităţii.
Instabilitatea şi insecuritatea economică generează inevitabil instabilitate politică. Dacă se
adaugă la toate acestea şi problemele create de inflaţie, putem alcătui schiţa socială cu implicaţii
conflictuale a perioadei de tranziţie.
Caracterul pronunţat politic şi natura radicală a procesului reformator economic determină
presiuni economice şi sociale. Măsurile privind programul de stabilizare economică sunt deseori

16
nepopulare social şi politic, pierderea suportului populaţiei constituind compromiterea întregului
proces de reformă.
Fizionomia conflictuală a procesului de tranziţie apare ca un concept multidimensional, care
pe lângă trăsăturile unei restructurări în plan economic şi politic are şi o reflectare la nivel social prin:
a) gradul şi modalităţile de realizare a acestui obiectiv economic de către individ;
b) atitudinea oamenilor nu pro sau contra, ci prin caracterul general al interacţiunii
societate-putere politică;
c) statutul structurilor sociale;
d) interdicţiile care apar (în societatea democratică a economiei de piaţă este permis tot
ce nu încalcă legea);
e) caracterul idealurilor care determină mutaţii în universul uman.
Un sistem de protecţie socială eficace nu reprezintă doar o exigenţă morală şi politică, ci în
primul rând una de ordin economic. Ea s-ar putea dovedi cea mai bună strategie a demarajului
economic.
2.2. ANALIZA SOCIALĂ A ECONOMIEI DE PIAŢĂ
Abordarea problematicii economice nu poate fi făcută decât în cadrul socialului, aceasta
deoarece implicaţiile sunt reciproce, iar consecinţele pozitive sau negative generate de reflectarea
economică în plan social şi moral se regăsesc în programul social, parte integrată a sistemului
economic.
Piaţa şi concurenţa atrag după sine tensiuni economice şi sociale pe care individul le percepe
şi le interpretează în raport cu interesul său, material cel mai adesea; cu toate acestea mentalitatea
sa îl conduce mai mult sau mai puţin corect spre înţelegerea scopurilor reale ale noilor mecanisme
sociale şi economice.
Complementaritatea firească a problemelor economice, sociale, culturale şi politice cere ca
abordarea dificultăţilor care marchează tranziţia să se facă într-un sistem de coordonate care să
respecte noua realitate socială.
Realitatea economiei de piaţă promovează competiţia ca mijloc superior de ghidare a
eforturilor individuale; efectul benefic al competiţiei se manifestă în adaptarea activităţilor
economice la cererea emisă de piaţă, fără intervenţia coercitivă sau arbitrară a autorităţilor. „Preţul
just” şi „salariul echitabil” într-o societate concurenţială reprezintă doar puncte de reper şi orientare
discutabile din şi de pe poziţia celor care negociază sau îşi dispută supremaţia în ierarhia economică
şi socială.
Problema inegalităţii la nivelul unei societăţi concurenţiale nu este nouă şi nici epuizată din
punct de vedere al abordării sale.
În raport cu inegalitatea socială determinată şi apreciată de pe poziţiile criteriilor economice

17
ale concurenţei, apare conceptul de dreptate socială. Aceasta este cerută ori de câte ori conflictele
sociale ajung la un apogeu, făcându-se apel la obligaţiile statului de a asigura justiţia socială prin
politica socială adecvată momentului.
Indiferent de poziţia unui individ în societate, de gradul său de instruire, inegalitatea va fi mai
uşor de suportat, ştirbind mai puţin demnitatea personală, dacă este generată de forţe impersonale
şi nu de intenţia umană.
Corectarea inegalităţilor se face prin aplicarea principiilor dreptăţii sociale care are preţul ei.
Acest preţ este plătit din resursele publice şi nu va prejudicia cantitativ sau calitativ economia.
Abordarea comparată a sistemului planificat cu cel de piaţă ridică problema accesului
individului la rezultatele economice şi în relaţie cu acest aspect, practicarea dreptăţii sociale. Ne-am
obişnuit să apreciem meritele sau limitele economiei de piaţă plecând de la consideraţiile legate de
dreptatea sau justiţia socială. Însă, ce fel de dreptate, pentru cine şi în ce constă caracterul ei social,
sunt întrebări la care orice încercare de răspuns poartă pecetea poziţiei individului în ierarhia socială
şi cea economică.
În acest sens se formează următoarele două considerente:
a) dreptatea socială ca rezultat – o situaţie fiind corectă atunci când şi rezultatele sale
sunt juste, sau atunci când ea nu generează inegalităţi;
b) dreptatea socială ca procedură – o situaţie fiind corectă atunci când ea s-a obţinut
utilizându-se o anumită procedură al cărei mecanism generează justeţe.
Prima abordare ilustrează faptul că dreptatea socială este instaurată atunci când societatea
garantează cele necesare indivizilor sau grupurilor sociale care o compun. Numai într-o societate a
cărei destinaţie este satisfacerea necesităţilor prin belşugul produselor care-şi dispută piaţa, se pot
înlătura constrângerile limitative ale ariei de opţiuni. Concurenţa va favoriza într-o măsură mai mare
pe unii, ceilalţi încercând sentimentul marginalizării câmpului de selecţie.
O repartiţie va fi considerată ca dreaptă atunci când ea va putea oferi maximum posibil celor
cu venituri minime. Această abordare este o varaţiune abilă a temei egalitarismului. Direct sau
indirect se acceptă şi se motivează că o societate este mai mult sau mai puţin dreaptă dacă veniturile
sau avuţia acumulată se împart cât mai egalitar.
Cea de-a doua abordare vizează egalitatea situaţiilor individuale în sensul drepturilor
economice şi sociale care trebuie garantate fiecăruia în parte. Cum însă această dorinţă este însoţită
implacabil şi condiţionat de găsirea mijloacelor financiare prin care să se înlesnească exercitarea
acestor drepturi economice şi sociale, concepţia se transformă în garantarea drepturilor dar nu
pentru toţi, ci a echivalentului a ceea ce se poate procura cu veniturile respective. Acest echivalent
materializat în bunuri şi servicii, este lăsat la aprecierea societăţii, iar societatea se va manifesta prin
impulsionarea rolului statului în direcţia protejării individului.

18
 Apare astfel dihotomia „economie producătoare de resurse şi protecţia socială
consumatoare de resurse”.
Situaţia se prelungeşte în planul selecţiei pe care individul este nevoit s-o facă între
dreptatea privind rezultatele şi dreptatea privind măsurile sociale proiectate în direcţia îmbunătăţirii
condiţiilor sale personale.
Individul va invoca injustiţie socială ori de câte ori aspiraţiile sale nu vor putea fi satisfăcute
sau vor suferi o amânare de care vinovat se face orizontul temporal. Din acest punct de vedere, nici o
societate nu poate fi caracterizată ca întrunind toate criteriile justiţiei sociale. Pentru ca viaţa şi
societatea să fie posibile şi să nu afecteze disproporţional categorii sau grupe sociale, trebuie ca toţi
oamenii să respecte regulile sociale.
Dreptatea socială se măsoară prin absenţa privilegiaţilor. Această stare percepută în plan
social reflectă mulţumirea oamenilor privind gradul sau complexitatea satisfacerii cerinţelor lor.
Ca orice schemă modernă a cunoaşterii, care este fundamentată pe relaţia dintre cauză şi
efect, piaţa semnificând concurenţă devine cauză pentru comportamentul uman care este
caracterizat prin calcul şi alegere în perimetrul satisfacerii intereselor de orice natură. Inegalitatea
celor care participă la manifestarea cauzei se va regăsi în inegalitatea celor care participă la efecte. În
realitatea economică unii oferă ceva pentru care alţii vor să plătească. Oferta inegală, insuficientă sau
necorespunzătoare va determina inegalităţi în cererea satisfăcută sau nu, total sau parţial, pe
moment sau amânată.
Lanţul acesta cauzal se prelungeşte din planul economic în cel al socialului. Creşterea şi
mutaţiile în cadrul eşafodajului societăţii sunt rezultate ale participării, în diferite grade, ale indivizilor
la schema vieţii economice a comunităţii.
Dosarul social al economiei de piaţă se îngreunează cu pagini noi scrise de perioada tranziţiei
în care tabloul conflictual concurenţă-dreptate socială oferă nuanţe tot mai provocatoare.
Raporturile nou apărute ca: piaţă-eficienţă, piaţă-libertate economică, piaţă-şanse inegale, piaţă-
nedreptate socială etc., determină cooperări în planul social de natură să stabilească rezonabil
ajustările aplicabile într-o societate democratică.
De cele mai multe ori apelul către nevoia de dreptate socială nu reprezintă decât un alibi
pentru apologeţii rolului statului.
Preocuparea de a deveni bogaţi este cea mai bună soluţie pentru a nu mai sărăci. Este firesc
deci, ca o societate să fie considerată dreaptă atunci când ea permite celor săraci să se
îmbogăţească. Dacă speranţele individului sunt înşelate de schimbările motivate ale regulilor
economice, el doreşte oprirea sau modificarea în folosul propriu a realităţii economice,
concentrându-şi atenţia şi eforturile către găsirea unor noi reglementări care să-i fie favorabile în
prezent şi perspectivă.

19
CAPITOLUL III BUNĂSTAREA SOCIALĂ

3.1.CONCEPTUL DE BUNĂSTARE SOCIALĂ

În lucrarea sa despre politica socială, T.H. Marshall considera că scopul declarat al

acesteia îl reprezintă bunăstarea.
Conceptul de bunăstare se fundamentează pe conceptul standard de viaţă normal, la
nivelul unei colectivităţi. De aici decurg două precizări:
a) conceptul de standard de viaţă al unei colectivităţi se referă la o stare a aspiraţiilor
respectivei colectivităţi, modelate în mod special de disponibilităţile interne, externe, dar şi de
sistemul de valori al acesteia. Asupra standardului de viaţă considerat ca normal/dezirabil de o
colectivitate, acţionează doi factori cu sensuri opuse:
- pe de o parte, noile bunuri şi servicii inventate care, deşi nu sunt disponibile la nivel de
masă, generează aspiraţii (dorinţa de a intra în posesia lor);
- pe de altă parte, raritatea resurselor care acţionează în sens invers, în vederea
moderării acestor aspiraţii, apropiindu-le de posibilităţile existente (constrângerile bugetare).
b) conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii
colectivităţii trebuie să dispună de un volum minim de bunuri şi servicii considerat decent, normal,
minimal.
Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei bunăstări
colective. Astfel spus, bunăstarea colectivă a devenit o valoare centrală, dezirabilă care orientează
întreaga activitate a colectivităţilor actuale.
În secolul XX s-au confruntat două modele opuse privind producerea bunăstării
colective:
- statul capitalist al bunăstării dezvoltat în occident pe baza unei economii de piaţă
(ca o reacţie sau ca dezvoltare inevitabilă a societăţii capitaliste a secolului XX);
- statul socialist al bunăstării apărut ca o replică a economiei de tip socialist la
provocările „societăţii abundenţei”.
În secolul trecut, bunăstarea occidentală s-a constituit aproape în exclusivitate pe
mecanismele economiei de piaţă. Nu este întâmplător faptul că economia apare definită ca o
modalitate unică de alocare a resurselor rare ale unei colectivităţi, urmărind atât sfera producţiei, cât
şi a distribuţiei. Ambele modele ale statului bunăstării constituie o reacţie la limitele economiei de
piaţă, scopul fiind o bunăstare colectivă.

20
 Prin urmare, politica socială are ca produs modern statul bunăstării sociale („welfare
state”). Aceasta trebuia să găsească „leacurile” pentru cele cinci probleme sociale uriaşe identificate
de lordul Beveridge în raportul său din anul 1942: sărăcia, mizeria, boala, şomajul şi ignoranţa.
În producerea bunăstării, economia de piaţă acţionează prin următoarele mecanisme:
- alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei către cerere;
- stabilirea unui câştig individual suficient de ridicat ca motivaţie pentru performanţă,
productivitate şi creşterea calităţii muncii;
- distribuirea şi redistribuirea veniturilor;
- orientarea şi mobilizarea forţei de muncă în căutarea unui loc de muncă cât mai
performant.
În prezent, în societăţile industriale avansate, guvernele sunt angajate într-o intensă
competiţie pentru atingerea stadiului de bunăstare şi priveşte următoarele direcţii:
- satisfacerea cererii publice în creştere şi diversificare care vizează o bunăstare înalt
calitativă;
- satisfacerea cererii publice privind reducerea nivelelor de fiscalitate;
- menţinerea ritmului înalt de creştere economică;
- creşterea şanselor electorale prin formularea unor obiective de politică socială
promiţătoare.
Esenţa bunăstării este asigurată prin caracterul de „prevedere” al serviciilor publice, iar
suprafaţa de întindere a bunăstării se realizează prin finanţarea serviciilor publice. În sistemul
socialist, bunăstarea colectivă era produsă în cadrul unui complex economic şi politic, iar statul
orienta întreaga producţie astfel încât să fie realizate cu prioritate, obiectivele sale politice; în
sistemul economiei de piaţă, diferenţierea dintre economic şi politic în producerea bunăstării
colective este tranşantă . Bunăstarea colectivă este produsă prin două mecanisme: unul primar, prin
intermediul economiei de piaţă, altul secundar, prin mecanismele politicii sociale.
Distribuţia primară a bunăstării se realizează prin piaţa economică, care reprezintă
producătorul principal al bunăstării. Redistribuirea bunăstării se realizează prin acţiunile sociale
corective care iau, în principal, două forme:
- politica socială propriu-zisă sau mecanismele statale (la nivel local şi naţional) cu
caracter social;
- activităţi voluntare (non - guvernamentale) care pot fi şi ele organizate la nivel
naţional (uneori chiar internaţional) sau local.
Ambele tipuri de activităţi au un element comun: nu sunt activităţi de tip economic
(orientate spre profit), ci organizate în jurul unor obiective sociale, utilizând pentru atingerea lor nu
resurse primare, ci secundare, provenite din redistribuirea resurselor primare.

21
3.2. STRUCTURA BUNĂSTĂRII ÎN DIFERITE STATE

Raportul pe tema „Protecţiei sociale în statele membre ale UE” reprezintă un bilanţ
anual privind situaţia detaliată la nivelul de bunăstare; acesta se apreciază prin analiza sistemelor de
prevederi sociale şi a avantajelor resimţite de populaţie.
Belgia, cu o populaţie de 10 milioane de locuitori beneficiază de dreptul securităţii
sociale care acoperă două destinaţii:

- asigurarea socială;
- asistenţa socială.
Acestea se practică în patru planuri: la nivelul salariaţilor, la funcţionarii publici şi
lucrătorii serviciilor publice, la nivelul lucrătorilor liber profesionişti şi la nivelul unei categorii
reziduale de indivizi inactivi economic.
Protecţia socială ca element al bunăstării este organizată pe bază ocupaţională, iar la
unele categorii – mineri şi comercianţi navigatori – se practică asigurarea împotriva tuturor riscurilor.
Responsabilitatea administrativă revine instituţiilor publice şi agenţiilor semi- publice
care au şi autonomie în domeniu.
Ca şi în Germania şi Franţa patronatul belgian suportă cea mai mare proporţie din
fondurile de asigurări, restul fiind împărţit aproape egal între salariaţi şi stat (acesta din urmă,
subvenţionează aproape toate fondurile de asigurare în afara celor privind accidentele industriale). În
ceea ce priveşte cheltuielile cu protecţia socială, Belgia ocupă o poziţie de mijloc care însă s-a
deteriorat constant în ultimele decenii.
Franţa, la o populaţie de 57 milioane de locuitori, menţine câteva scheme statutare
privind securitatea socială. Acestea sunt:
- o schemă generală pentru toţi salariaţii din industrie şi servicii (în afara funcţionarilor
publici) şi,
- o schemă ocupaţională diferită acoperind grupuri sau contingente sociale
eterogene.
Statul supraveghează şi autoadministrează totodată 3 fonduri separate care acoperă:
cazurile de boală, alocaţiile şi ajutoarele pentru familiile aflate în nevoi diferite şi pensiile de
bătrâneţe.
Şomajul neinclus în programul general de securitate socială este „administrat” în comun
de reprezentanţii patronatului şi ai salariaţilor. Societăţile mutuale (Sociétés mutuelles) oferă
multiple şi generoase avantaje membrilor săi, asigurând de pildă, o rată mai înaltă de rambursare a
cheltuielilor medicale.

22
 Asistenţa socială, organizată la nivel local este acoperită în principal de „venitul minim
de inserţie” (R.M.I.) – (revenu minimum ďinsertion), program iniţiat şi introdus în anul 1990 pentru
reintegrarea anumitor categorii de populaţie sărace în forţa de muncă. Mai există şi alte programe
care se adresează invalizilor, bătrânilor şi părinţilor care nu sunt ajutaţi de copii. Patronatul
contribuie cu mai mult de 50% din cheltuielile sociale pentru protecţie socială, ceea ce plasează
Franţa pe primul loc între cele 6 state fondatoare ale Comunităţii. În completare, salariaţii contribuie
cu mai puţin de 25%, iar statul doar cu o mică proporţie. (Din punct de vedere al contribuţiei statului,
Franţa oferă exemplul celui mai redus nivel de participaţie, în cadrul comunităţii).
Până la începutul anilor `90, alocaţiile şi ajutoarele familiale erau susţinute doar din
contribuţiile întreprinderilor. Începând din 1991, statul percepe o contribuţie suplimentară de peste
1% aplicată la toate sursele de venit (contribution sociale généralisée) în scopul suplimentării
veniturilor din asigurări. Din anii `80 cheltuielile cu protecţia socială au crescut atât de mult încât
plasează Franţa printre ţările cu cele mai ridicate nivele de cheltuieli la acest capitol bugetar în raport
cu PNB.
Germania a cărei populaţie după unificare a ajuns la 80 milioane locuitori, dispune de o
securitate socială acoperită doar indirect de legislaţia corespunzătoare principiilor statului social
(Sozialstaatsprinzip).
Construcţia sistemului german de securitate socială cuprinde trei mari componente:
- asigurarea socială;
- compensaţie socială;
- asistenţă socială.
Fondul de compensare socială a fost iniţial stabilit pentru victimele de război dar s-a
extins ulterior şi pentru despăgubirea victimelor neglijenţei sau violenţei criminale.
Asigurările sociale s-au dezvoltat de-a lungul anilor, acoperind sănătatea, accidentele şi
şomajul. În 1995 s-a introdus o nouă asigurare obligatorie de tratament (Pflegerversicherung) care
acoperă populaţia vârstnică sau invalidă.
Cadrul legal al sistemului german este derivat din jurisprudenţa şi doctrina legală, aşa
cum este stabilit în art. 20 şi art. 28 al Constituţiei. Drepturile germane sunt de asemenea înscrise în
constituţiile landurilor germane. Fondurile de asigurări sociale sunt auto-gestionate deşi ele sunt
atent supravegheate şi îndeaproape verificate (ca destinaţii) de către stat.
Cu excepţia ajutoarelor pentru copii care sunt acoperite din fondurile obţinute prin taxe
şi asistenţa socială care este finanţată de organele locale şi de land, protecţia socială se bazează în
primul rând pe contribuţia întreprinderilor şi salariaţilor, iar subvenţiile de la stat ajung la aproape
25% din veniturile totale. Germania a fost una dintre puţinele state membre comunitare care au
redus cheltuielile de protecţie socială în anii `80, aducându-le la nivelul mediei europene.

23
 Italia, cu o populaţie de 57 milioane de locuitori, spre deosebire de celelalte state
membre fondatoare ale Comunităţii Europene are un sistem de protecţie socială deosebit, o
combinaţie între asigurările salariale şi prevederile sociale cu caracter universal, în care
corporatismul şi patronatul continuă să joace un rol important.
Procesul decizional centralizat se combină cu o implementare fragmentară care
împreună cu departajarea nord-sud produce diferenţe mari în protecţie şi bunăstarea colectivă.
În plus, faţă de programele de asigurări sociale, acoperind situaţiile standard şi care sunt
administrate de consilii de guvernatori (unde patronatele au conform legii poziţia majorităţii)
asistenţa socială şi serviciile sociale sunt acoperite prin activitatea autorităţilor locale.
Sistemul de protecţie socială italian este oarecum similar modelului nordic-anglosaxon în
care serviciile de îngrijire a sănătăţii sunt asigurate de un serviciu de sănătate naţional, în
conformitate cu drepturile sociale, înscrise în Constituţie.
Cheltuielile sociale se bazează pe contribuţiile percepute în raport direct cu mărimea
salariului (similar în Franţa), întreprinderile suportând peste 50%, iar Uniunea Salariaţilor doar o
foarte mică proporţie din total. Italia a fost singura ţară dintre membrele fondatoare ale Comunităţii
care în pofida unei creşteri economice în deceniul precedent a redus cheltuielile cu protecţia socială
din PNB, situându-le sub media europeană.
Luxemburg, cu o populaţie sub 400.000 locuitori a împrumutat sistemul de securitate
socială de la modelul german. Influenţat de legislaţia germană, sistemul se bazează pe structura
profesională (ocupaţională).
Schemele de asigurări sociale se diferenţiază pe destinaţii:
- boală
- maternitate
- bătrâneţe
- accidente industriale
- boli profesionale.
Alte scheme sunt instituţionalizate separat fiind orientate către alocaţii familiale (bazate
pe o combinaţie între contribuţii şi taxe) şi ajutoare de şomaj (care au drept sursă o taxă specială).
Conceptul larg de securitate socială cuprinde două părţi: asistenţa socială şi Fondul de
Solidaritate Naţională.
La fel ca în Franţa, societăţile naţionale oferă ajutoare multiple şi substanţiale membrilor
lor.
Guvernul central este implicat îndeaproape în administrarea Programului de asigurări
sociale şi subvenţionează sau contribuie la constituirea diferitelor fonduri printr-un cuantum peste
cel utilizat în alte state ale bunăstării continentale.

24
 Spre deosebire de aceste ţări, statul luxemburgez contribuie mai mult decât
întreprinderile sau salariaţii, aceştia din urmă acoperind mai puţin de 1/5 din totalul fondului pentru
asigurări.
Olanda, are o populaţie de 15 milioane locuitori şi un sistem de protecţie socială
organizat în patru programe principale de securitate socială:
- asigurări sociale ale salariaţilor – pentru toţi cei angajaţi sau cei care se află în
situaţia de a-şi pierde salariul (locul de muncă);
- o schemă generală de asigurări, cuprinzând toţi rezidenţii şi având ca destinaţii –
boală, deces, maternitate, invaliditate şi asistenţă medicală;
- servicii sociale suplimentare, incluzând asistenţă socială, finanţată integral din
impozitarea generală;
- o schemă specială pentru funcţionarii publici.
Adiacente, sunt în vigoare scheme de asigurări private, neobligatorii şi pentru pensii
profesionale.
Schema de asigurări ale întreprinderilor este administrată de Consilii Industriale,
compuse din reprezentanţi ai patronatului şi salariaţilor care sunt de asemenea reprezentanţi în
banca de Asigurări Sociale, a cărei rol este administrarea ajutoarelor.
Spre deosebire de alte ţări, în Olanda, salariaţii sunt principalii contributorii la protecţia
socială, suportând aproape 1/3 din cheltuieli (aceasta fiind cea mai mare proporţie de contribuţie din
întreaga Comunitate Europeană). Întreprinderile olandeze contribuie într-o proporţie mult mai mică
comparativ cu alte ţări. La fel ca în Germania, alocaţiile familiale sunt finanţate în totalitate din
fonduri publice. De-a lungul întregului deceniu nouă, Olanda a rămas pe primul loc în ceea ce
priveşte nivelul cheltuielilor de protecţie socială.
Danemarca, stat al bunăstării de tip nordic-anglo-saxon, cu o populaţie de 5 milioane de
locuitori, beneficiază de o protecţie socială asigurată de o bază universală, cu ajutoare în proporţie
egală. Sistemul danez nu face o demarcaţie precisă între ajutoarele sociale şi serviciile sociale.
Atât asigurările sociale cât şi asistenţa socială sunt finanţate din impozitarea generală şi
sunt administrate la nivel local.
Accidentele de muncă rămân sub controlul companiilor private de asigurări, iar fondurile
de şomaj sunt administrate de asociaţiile de comercianţi. În schimb cheltuielile cu securitatea socială
sunt suportate aproape în exclusivitate de către stat şi conducerea locală (care împreună contribuie
cu 80% din totalul fondurilor) situându-se în acest caz pe primele locuri în Europa.
La începutul anilor `90, Danemarca se plasa cu mult peste media europeană în ceea ce
priveşte cheltuielile cu protecţia socială şi pe locul 2 privind suma totală a acestor cheltuieli sociale.

25
 Irlanda cu 3,5 milioane de locuitori are o structură a bunăstării sociale colective care se
bazează pe 3 categorii de scheme:
 asigurările sociale;
 asistenţa socială;
 o categorie reziduală de schemă privind menţinerea nivelului venitului (pentru
ajutorarea copiilor) precum şi suplimentarea venitului celor care au salariu mic.
La fel ca în Marea Britanie, îngrijirea medicală este în afara conceptului de asigurări
sociale, dar accesul la serviciile gratuite se face numai în funcţie de mărimea venitului.
Constituţia irlandeză recunoaşte regulile fundamentale care se subordonează politicii
sociale şi servesc ca modele pentru deciziile parlamentare. Administrarea securităţii sociale este
controlată în totalitate de stat, iar asistenţa socială este decisă la nivel regional.
Asistenţa socială şi schema reziduală sunt acoperite financiar de conducerea centrală şi
locală. În afară de accidentele de muncă şi bolile profesionale care sunt suportate prin finanţare
totală de către întreprindere, asigurările sociale sunt suportate integral de stat (deşi la un nivel mai
scăzut decât în Danemarca sau Marea Britanie). Ajutoarele pentru familii sunt suportate din
impozite.
Contribuţia întreprinderilor pentru fondul de protecţie socială sunt printre cele mai mici
din Europa, iar cele ale salariaţilor la acelaşi fond sunt de asemenea cu mult mai reduse decât în
majoritatea statelor membre ale Comunităţii, statul având ponderea substanţială.
La nivelul anilor `90, Irlanda a fost printre statele cu cel mai scăzut nivel de cheltuieli de
protecţie socială în raport cu PNB.
Marea Britanie, cu o populaţie de 58 milioane de locuitori beneficiază de un sistem de
siguranţă socială care cuprinde 3 tipuri de componente:
 ajutoare contributorii (bazate pe principiul asigurărilor);
 ajutoare universale non- contributorii (pentru anumite situaţii);
 ajutoare în fază experimentală (sub forma ajutorului financiar şi creditului familial).
Atât sistemul de ajutorare care include asistenţa socială cât şi îngrijirea sănătăţii sunt
administrate de guvern, nivelul regional şi local având responsabilităţi repartizate distinct. În schimb,
reprezentanţii întreprinderilor şi ai salariaţilor au o implicare redusă.
Ajutoarele contributorii sunt aproape integral acoperite din contribuţiile
întreprinderilor şi salariaţilor, iar ajutoarele pentru copii provin din impozite.
Asistenţa medicală este asigurată pentru întreaga populaţie prin Serviciul de Sănătate
Naţională (Naţional Health Service), finanţat aproape în totalitate de stat. Ca şi în Danemarca, statul

26
este principalul contributor la protecţia socială, dar numai la jumătate din nivelul danez, contribuţia
întreprinderilor fiind de sub 25%, iar cea a salariaţilor sub 15%.
La începutul anilor `90, la fel ca în Italia, Marea Britanie şi-a folosit mai puţin de 25% din
PNB pentru cheltuielile de protecţie socială.
Grecia, cu o populaţie de 10 milioane de locuitori are un domeniu al asigurărilor sociale
care variază extrem de mult de la o zonă la alta. Statul are datoria constituţională să asigure protecţie
socială pentru toţi cetăţenii dar doctrina legală şi juridică lasă o largă sferă de acţiune pentru
diversificarea protecţiei sociale.
În Grecia există 5 scheme principale de asigurări şi peste 300 de scheme
(nestandardizate) privind grupuri profesionale specifice (sector bancar, presă etc., fiecare având
propriile structuri administrative publice sau private). Amplitudinea schemelor este mare de la o
formă profesională la alta.
Asistenţa socială este relativ neimportantă şi subdezvoltată comparativ cu majoritatea
celorlalte ţări. Finanţarea protecţiei sociale este realizată în primul rând de întreprinderi şi salariaţi,
statul contribuind extrem de puţin la aceste fonduri. În ultimii zece ani, Grecia a avut unul dintre cele
mai scăzute niveluri de cheltuieli cu protecţia socială în cadrul Comunităţii Europene.
Portugalia are o populaţie de 10 milioane locuitori şi o concepţie relativ nouă privind
securitatea socială şi bunăstarea.
Originile protecţiei sociale se plasează în 1978 şi acoperă toate schemele contributorii şi
noncontributorii. Conform Constituţiei, guvernul are responsabilitatea organizării, coordonării şi
subvenţionării unui sistem de securitate socială unificat şi descentralizat; la acestea se pot adăuga şi
alte instituţii private nonprofit care sunt controlate de către stat.
Asistenţa medicală este asigurată pe baze universale, gratuit şi este administrată de un
serviciu naţional de sănătate.
Începând cu anii `70, s-a întreprins un ansamblu de măsuri de integrare a tuturor
schemelor de securitate socială, sistemul devenind mai unificat, mai descentralizat menţinând în
acest timp principiul autonomiei dar şi cu participarea întreprinderilor, salariaţilor şi beneficiarilor.
Întreprinderile suportă partea cea mai importantă a costului protecţiei sociale.
Contribuţia salariaţilor reprezintă 1/5 din total, iar cea a statului aproape 1/3. Guvernul Portugaliei
nu participă la schemele contributorii, iar schema non-contributorie este finanţată în totalitate de
stat.
La începutul anilor `90, cheltuielile cu asigurările sociale în raport cu PNB se situau sub
media europeană.

27
 Spania dispune de o populaţie de 39 milioane de locuitori. Asigurările sociale spaniole
reprezintă o combinaţie de scheme generale şi speciale, profesionale şi categoriale. Deşi Constituţia
din 1978 face referiri la securitatea socială, articolele nu au statut de lege.
Conform Constituţiei, statul deţine controlul exclusiv asupra securităţii sociale, dar poate
şi delega administraţia schemelor comunităţilor autonome. Acest proces de trecere a sarcinilor
privind protecţia şi la alte nivele, se realizează gradual în toate domeniile cu excepţia administrării
resurselor.
Atât întreprinderile cât şi salariaţii sunt reprezentaţi în consiliile de administraţie.
Asistenţa medicală şi pensiile minime sunt universale şi noncontributorii.
La fel ca în Franţa şi Italia, finanţarea protecţiei sociale este realizată în primul rând de
către întreprinderi cu peste 50% din total, contribuie într-o proporţie mai mare decât oricare alt stat
membru al Comunităţii.
Contribuţia salariaţilor este sub media europeană în timp ce contribuţia statului se
apropie de această medie. Cheltuielile cu protecţia socială cu crescut în cursul anilor `80-`90, însă
Spania a rămas totuşi printre ţările cu nivelul cel mai redus de cheltuieli în raport cu P.N.B.

3.3. STATUL BUNĂSTĂRII

3.1.1 Conceptul de stat al bunăstării şi originea sa

Conceptul de „stat al bunăstării” este apreciat pornind de la definiţiile existente în

literatura de specialitate, ca o doctrină bazată pe mixajul între tendinţa laburistă şi cea social-
democrată.
S-ar putea spune că sintetizează elementele socialismului şi cele ale pieţei, fiind o primă
încercare din partea socialismului de a domina economia de piaţă fără a o reprima.
În opinia autorului englez Asa Briggs, într-un stat al bunăstării puterea este angajată
(prin acţiuni politice şi administrative) într-un efort menit să modifice jocul forţelor pieţei, în
următoarele direcţii:
- garantarea pentru indivizi şi familii a unui venit minim, independent de mărimea
pieţei şi a proprietăţii lor;
- diminuarea ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor asupra
pericolelor sociale generate de boli, bătrâneţe, şomaj;
- crearea condiţiilor pentru ca toţi cetăţenii, fără deosebire de clasă şi de statut, să se
bucure de standarde mai bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de
servicii sociale.

28
 Contrar imaginii induse prin traducerea expresiei „stat al bunăstării” nu este totuşi vorba
de egalitarism, de faptul că întreaga populaţie s-ar bucura de un înalt nivel de trai. Statul bunăstării
nu este o operă de binefacere în ansamblul său. Aproape toţi cetăţenii contribuie pe măsura
posibilităţii lor la funcţionarea sistemului. De aici, rezultă şi nevoia de realizare a unui consens social
favorabil solidarităţii şi păcii sociale şi crearea unui sistem de drepturi şi obligaţii cetăţeneşti.
În opinia lui Ion Mărgineanu, statul bunăstării este un tip de acţiune colectivă pentru
procurarea de bunuri publice sau considerate de interes public, chiar dacă el poate cuprinde la un
moment dat şi obţinerea unor bunuri care ar putea fi produse în sistemul privat. Principala
caracteristică a statului bunăstării este aceea că statul se implică, nu doar în ajutorarea săracilor, ci şi
în asigurarea unui set de servicii sociale, pentru întreaga populaţie sau anumite categorii sociale. Se
promovează astfel, un concept de cetăţenie socială conform căruia cetăţeanului i se garantează o
serie de drepturi sociale, în calitatea sa de cetăţean, fără nici o legătură cu performanţa sa
individuală în sistemul economiei de piaţă.
Ideea este reluată şi elegant argumentată ştiinţific de Ralf Dahrendorf. El motivează
importanţa cetăţeniei sociale în cadrul drepturilor civile şi claselor sociale, pornind de la analiza
bidimensională (drepturi şi obligaţii) a şanselor de viaţă şi a raportului lor cu bunăstarea.
Statele bunăstării au apărut acum aproape o sută de ani, fiind precedate de mişcările de
masă social-democratice. În mod semnificativ, statele bunăstării au avut tendinţa să apară în
societăţi în care capitalismul şi statul naţional erau deja bine definite. Existenţa statului bunăstării a
fost strâns legată de dezvoltarea capitalismului. Ca atare, diferite elemente ale formării statale
(teritorialitatea, monopolul asupra utilizării legitime a forţei de muncă şi asupra emiterii de legi) au
fost adesea întâlnite şi în cele mai dezvoltate state ale bunăstării.
Conform doctrinei mercantiliste, se consideră că statul are un rol activ în promovarea
prosperităţii naţionale şi o responsabilitate faţă de muncitorii săraci - ca sursă principală a bunăstării
naţionale. Nici „statul minimal” al secolului al XIX lea nu a exclus implicarea în economie şi asigurarea
bunăstării. În mod concret, originea statului bunăstării este analizată prin prisma a trei criterii:
- introducerea pentru prima dată a asigurărilor sociale;
- extinderea drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti;
- creşterea cheltuielilor sociale.
 Primul criteriu este folosit în aprecierea nivelului statului bunăstării, pe baza sa
dezvoltându-se ulterior elementele instituţionale şi financiare necesare dezvoltării acestuia.
Programele privind asigurările sociale au atras după sine recunoaşterea faptului că incapacitatea de
câştig pentru asigurarea unui trai decent în situaţii de bătrâneţe, boală sau şomaj este o condiţie
normală în societăţile industrializate bazate pe piaţă. Aşadar, statului îi revine sarcina unor prevederi
colective care să prevină pierderea veniturilor în aceste împrejurări.

29
 Programele pentru asigurări sociale au în vedere următoarele componente:
 asigurări pentru accidente (de muncă industriale);
 asigurări de sănătate;
 pensii;
 ajutoare sociale;
 alocaţii familiale.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra introducerii programelor de asigurări
sociale, se pot observa datele din Tabelul nr. 1:

Nr. Ţara Asigurări pentru Asigurări de Pensii Ajutoare Alocaţii

crt. accidente de muncă sănătate sociale familiale
1. Franţa 1898 1898 1895 1905 1932
2. Italia 1898 1886 1898 1919 1936
3. Germania 1879 1883 1889 1927 1954
4. Marea Britanie 1897 1911 1908 1911 1945
5. Austria 1887 1888 1927 1920 1921

Dacă am face un clasament, am constata că:

 Germania este prima ţară care a introdus asigurările pentru accidente, asigurările
pentru sănătate şi pensiile;
 Franţa este prima ţară care a introdus ajutoarele sociale;
 Austria este prima ţară care a introdus alocaţiile familiale. Studiul a fost efectuat pe
analiza a 18 ţări din întreaga lume;
 S.U.A. au introdus programele de asigurări sociale după 1930.
 Al doilea criteriu, privind extinderea drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, reprezintă o
schimbare a raporturilor dintre stat şi cetăţean, argumentate astfel:
 interesul statului pentru bunăstarea publică s-a extins dincolo de preocupările
tradiţionale legate de eliminarea sărăciei şi menţinerea ordinii publice (chiar dacă acestea rămân
elementele majore şi ale celor mai dezvoltate state ale bunăstării);
 asigurarea socială este văzută ca o parte a sistemului de drepturi şi îndatoriri, atât ale
statului, cât şi ale cetăţeanului;
 acceptarea bunăstării publice nu devine o barieră politică, ci un beneficiu al cetăţeniei
depline. Simplele indicii ale extinderii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti reprezintă datele de
„inaugurare a votului bărbaţilor” şi a „votului universal”.

30
 Primele ţări care au introdus votul pentru bărbaţi au fost: Elveţia şi Franţa (1848), S.U.A.
(1860), Danemarca (1849), Germania (1871). Primele ţări care au introdus votul universal pentru
adulţi (bărbaţi + femei) au fost: Noua Zeelandă (1893), Finlanda (1907), Australia (1902), Norvegia
(1915), Suedia (1917). De remarcat, că pe analiza a 17 ţări, am constatat că Elveţia a introdus ultima,
în anul 1971, votul universal pentru adulţi, deşi este prima care a legiferat votul pentru bărbaţi.
 Al treilea criteriu, de creştere a cheltuielilor sociale, reprezintă unul dintre cele mai
importante aspecte ale statului bunăstării. În secolul XX (mai ales până în anii 1970), statul bunăstării
a impus un procent de creştere rapidă a produsului naţional. Nu există o cifră prag de la care se
poate spune că statul bunăstării a pornit, dar putem lua ca indicator reprezentativ, cheltuieli sociale
cu o pondere de 3% din P.I.B.
Această pondere era atribuită cheltuielilor sociale de Elveţia şi Germania (1900), Irlanda
şi Marea Britanie (1905), Noua Zeelandă (1911), U.S.A. şi Olanda (1920).
De remarcat că, ţările care au acordat mai devreme dreptul de vot universal al bărbaţilor
(indiferent de culoare, religie etc) – Germania, Franţa, Danemarca, Noua Zeelandă – au fost printre
primele inovatoare ale bunăstării. Astfel, Noua Zeelandă, care a extins cu o generaţie mai devreme
acordarea dreptului de vot femeii, în timp ce acesta era limitat în Europa, a introdus tot cu o
generaţie mai devreme şi alocaţiile familiale.
Tot înspre sfârşitul acestei perioade s-au abolit şi legile care îi dezavantajau pe cei care
beneficiau de ajutorul public. Multe ţări care au extins dreptul de vot la începutul secolului al XX lea ,
au anulat hotărârea de excludere a săracilor. Acordarea dreptului de vot săracilor a fost făcută în
această perioadă în ţări ca Marea Britanie (1918), Norvegia (1915), Suedia (1921).

3.1.2. ETAPE ÎN DEZVOLTAREA STATULUI BUNĂSTĂRII

În evoluţia şi dezvoltarea statului bunăstării se pot distinge două etape mai importante:
a) etapa de consolidare şi dezvoltate (1918 - 1940);
b) perioada de vârf (1945 - 1975).
a) Prima etapă, situată între cele două războaie mondiale, a fost descrisă ca o perioadă
liniştită pentru statul bunăstării, dar care reprezintă fundamentul dezvoltării. Pentru Douglas
Ashford, aceasta a fost perioada de înlăturare a obstacolelor „naţionalizării complete a politicii
sociale”, făcând incontestabilă expansiunea statului bunăstării după 1945.
În Marea Britanie, S.U.A. şi Suedia această perioadă reprezintă un moment decisiv în
stabilirea instituţiilor şi practicilor unei forme guvernamentale mult mai intervenţioniste decât cea pe
care a fost fundamentat statul bunăstării de după război. De asemenea, în această perioadă,
guvernele s-au confruntat cu noi opţiuni privind conducerea economiei la nivel macro şi posibilitatea
realizării ocupării totale a forţei de muncă pe căi intervenţioniste.

31
 În această perioadă, politica socială s-a orientat spre aplanarea conflictelor de clasă şi
evitarea crizelor sistemice. Procesul guvernării era construit pe baza negocierii şi împletirii intereselor
statului, deţinătorilor de capital şi forţei de muncă organizate, modelul de bază fiind cel al Marii
Britanii.
Perioada de la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30 se poate caracteriza ca o primă
criză fiscală a statului bunăstării, pe fondul recesiunii economice de la începutul anilor ’30. Marea
criză a determinat reduceri majore ale prevederilor sociale dar a demonstrat, totodată, trei mari
realităţi:
 este posibilă menţinerea asigurărilor sociale la acelaşi nivel, în condiţiile unei recesiuni
economice profunde;
 cererea de asigurări sociale (în special ajutorul de şomaj) a fost invers proporţională
cu capacitatea economiei de a o susţine;
 prin reducerea cheltuielilor sociale, problemele economice nu s-ar atenua, ci ar
deveni mai grave.
b) Perioada de vârf a realizării statului bunăstării (1945 - 1975) a condus la:
 reforme iniţiale rapide privind crearea unui stat al bunăstării universal şi mult mai
cuprinzător, bazat pe ideea drepturilor cetăţeneşti extinse;
 orientarea resurselor către obţinerea rapidă de beneficii;
 realizarea unui consens politic extins în favoarea unei economii mixte şi a unui sistem
de bunăstare socială extinsă;
 angajarea spre creştere economică şi deplina ocupare a forţei de muncă.
Modelul de evoluţie a statului bunăstării, de după război, poartă amprenta experienţei
unice a Marii Britanii în ceea ce priveşte înţelegerea optimistă şi social – democrată a factorului
social.
Într-adevăr, în capitalismul dezvoltat, perioada postbelică a fost marcată de prosperitate
şi un avânt fără precedent, pe fondul dezvoltării fără precedent a unor forme variate de intervenţie a
guvernului în economie. După aproape toate criteriile, aceştia au fost anii unei expansiuni rapide a
estimărilor statului bunăstării.
De exemplu, în Europa de Vest la începutul anilor ’30 numai jumătate din forţa de muncă
era protejată prin asigurări de accident, boală, invaliditate şi bătrâneţe. Totuşi, la mijlocul anilor ’70,
mai mult de 90% din forţa de muncă s-a bucurat de asigurări împotriva pierderii de venituri datorită
bătrâneţii, invalidităţii şi îmbolnăvirii; totodată, mai mult de 80% erau asiguraţi în caz de accident şi
60% primeau ajutoare de şomaj.

32
 Rata medie anuală a creşterii cheltuielilor de securitate socială a crescut de la
aproximativ 0,9% în perioada anilor ’50 la 3,4% în anii 1970. În acelaşi timp, inflaţia a devenit o
problemă persistentă, ea crescând până la 14% în 1974, cu consecinţe asupra şomajului, care a atins
o valoare medie de 4,7%.
În concluzie, în cadrul perioadei de vârf a statului bunăstării (1945 - 1975) se pot distinge
câteva subperioade:
 1945 – 1950 (Reconstrucţia) – perioada imediat următoare războiului, în care un
număr de ţări şi-au creat acea platformă clară şi sistematică pe baza căreia s-a dezvoltat statul
bunăstării;
 1950 – 1960 (deceniul „stagnării relative”) – marcat de o creştere economică
susţinută, dar cu o creştere modestă a cheltuielilor sociale (sub1% ca pondere în P.I.B);
 1960 – 1975 – caracterizat ca perioada „marii expansiuni”.
Bunăstarea a devenit un obiectiv prioritar al politicii sociale a secolului XX. Dintr-o
activitate informală, nestructurată, dirijată mai degrabă de organizaţii ne-statale (biserică, organizaţii
de caritate), securitatea socială devine un sistem statal.
Modificarea sistemului de susţinere a celor aflaţi în nevoie s-a desfăşurat în următoarele
direcţii:
a) etatizarea suportului social. Statul este, în principal, instanţa care oferă spijin celor în
nevoie;
b) ajutorul este acordat, nu prin bunăvoinţa unei persoane sau instituţii, ci ca un drept
reglementat de lege;
c) ajutorul este lărgit prin includerea unui sistem complex de asigurări;
d) asigurările sociale şi ajutorul social sunt acordate din fonduri de stat care, în general,
sunt colectate obligatoriu pe diferite căi, de la populaţie;
e) nu sunt excluse nici iniţiativele private şi/sau comunitare. Astfel, în ultimii ani s-a
dezvoltat rapid o serie de O.M.G.-uri de asistenţă socială. Acest lucru s-a întâmplat în special în
S.U.A., probabil ca o compensare a rolului mai scăzut al statului în asistenţa socială.
Bunăstarea rămâne, însă, atributul fundamental al activităţii statului şi obiectivul central
al politicilor sociale.

3.1.3. TIPOLOGIA STATELOR BUNĂSTĂRII

Începând cu mijlocul anilor ’70 specialiştii domeniului au analizat tipurile de state ale
bunăstării. Tipologia este atractivă pentru că se referă la diferenţe nu de grad, ci de strategie a
abordării bunăstării colective; ea se bazează pe ideologii şi teorii sociale distincte şi se află la baza
disputelor politice actuale.

33
 Realitatea a evidenţiat existenţa următoarelor modele de state ale bunăstării:
1. modelul statului rezidual al bunăstării (minimal);
2. modelul statului industrial de atingere a performanţelor (stat „servitor”);
3. modelul statului instituţional redistributiv al bunăstării.
1. Modelul statului rezidual al bunăstării (minimal) se caracterizează prin faptul că îşi
asumă responsabilitatea doar pentru un anumit segment delimitat al colectivităţii: grupurile cele mai
sărace.
Acest model se bazează pe premisa că există două canale „naturale” (sau „date social”),
prin intermediul cărora nevoile unui individ sunt într-adevăr satisfăcute: economia de piaţă şi familia.
Numai când acestea dispar, pot intra în funcţiune instituţiile protecţiei sociale dar şi atunci, numai
temporar.
În concluzie, statul intervine doar în situaţiile în care familia sau economia de piaţă
eşuează în producerea unui nivel acceptabil de bunăstare. Politica socială nu are deci ca obiect
întreaga colectivitate (nu este universală), ci doar un segment marginal, rezidual al ei. Acest tip de
stat al bunăstării este caracterizat prin următoarele:
 impozite scăzute pe venituri şi, complementar, cheltuieli publice (în special cheltuieli
sociale) reduse;
 nu este orientat spre reducerea inegalităţilor sociale; în consecinţă, transferul social
este limitat doar la segmentul cel mai sărac al colectivităţii;
 obiectivul său nu este promovarea unui nivel de bunăstare satisfăcător la nivelul
întregii colectivităţi, ci asigurarea unui minim de subzistenţă celor săraci în mod absolut. Din acest
motiv, pragurile de sărăcie utilizate tind să fie scăzute, apropiate de pragul sărăciei absolute. Sărăcia
relativă prezintă un interes mai redus în contextul acestei abordări.
 în centrul sistemului său stă asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor materiale
ale individului. Se consideră că economia de piaţă este capabilă să satisfacă necesităţile marii
majorităţi a populaţiei, asistenţa socială urmând să ofere un sprijin focalizat, doar acolo unde
economia de piaţă eşuează. Formele universale de sprijin sunt marginale sau complet inexistente. Cei
care se califică pentru asistenţă socială pe baza testării mijloacelor, primesc şi alte forme de sprijin în
bunuri sau servicii: servicii medicale, ajutor pentru chiria şi întreţinerea locuinţei, alimente etc.
Astfel, în S.U.A. în anii ’80 (perioadă caracterizată printr-o puternică orientare
rezidualistă), mai mult de 20% din cheltuielile sociale erau dedicate asistenţei sociale bazate pe
testarea mijloacelor, în timp ce în Suedia, ţară tipică pentru o abordare universalistă, doar 1% era
dedicat acestui sistem (Mishra, 1990);

34
  servicii sociale reziduale: oferite gratuit doar populaţiei sărace. Ideea de serviciu social
universal tinde să fie abandonată;
 şomajul trebuie lăsat să evolueze normal până la punctul determinat de dinamica
economiei. Orice intervenţie publică este considerată a fi în fapt contraproductivă.
Un asemenea tip de stat minimal al bunăstării îl găsim în ţările anglo-saxone, cu o
puternică tradiţie liberală; S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă. De asemenea îl regăsim în
centrul orientării neo-liberale care a dominat în anii ’80 scena politică din S.U.A. (Reagan) şi Anglia
(Thatcher). Chile este de asemenea un exemplu în acest sens (prin constituirea unui guvern de
uniune naţională în 1990, care a fost însoţită de o relansare masivă a cheltuielilor sociale).
2. Modelul statului industrial de atingere a performanţelor (sau „servitor”),
încorporează un rol semnificativ al instituţiilor bunăstării sociale ca ajutătoare economiei.
Acesta susţine ideea că nevoile sociale trebuie satisfăcute în funcţie de merit,
performanţă a muncii şi productivitate; bunăstarea este subordonată structurii economice. Germania
reprezintă un exemplu pentru acest model.
3. Modelul statului instituţional redistributiv al bunăstării (universalist), priveşte
bunăstarea socială ca o instituţie majoră integrată în societate, asigurând servicii universale în afara
pieţei, pe principiul necesităţilor.
Acesta se adresează întregii colectivităţi, fiind deci universalist. Universalitatea are aici
două sensuri:
a) sunt obiect al politicii de bunăstare toţi membrii colectivităţii;
b) toate sferele vieţii umane sunt puse sub semnul bunăstării.
Acest tip de stat al bunăstării are următoarele caracteristici:
 obiectivul primordial nu este suportul celor în sărăcie absolută, ci micşorarea
inegalităţilor sociale. Proporţia transferurilor sociale de la cei bogaţi la cei săraci, este mai accentuată
decât în statul minimal;
 suport financiar pentru întreaga populaţie, în măsura în care o nevoie specială apare:
sistem de pensii, de asigurări de boală, incapacitate de muncă, alocaţii pentru copii etc;
 servicii sociale universale: educaţie, asistenţă medicală, cultură, alte tipuri speciale de
servicii sociale;
 angajarea activă a statului în crearea de locuri de muncă. Se tinde spre ocuparea
deplină a forţei de muncă;
 angajament pentru asigurarea unui standard de viaţă decent pentru întreaga
colectivitate. Obiectivul este eliminarea sărăciei relative, nu doar a celei absolute;

35
  împotriva sărăciei se utilizează un sistem de securitate socială cu mai multe niveluri. La
un prim nivel sunt diferitele forme de sprijin social universal: pensii, ajutor de şomaj, alocaţii pentru
copii, servicii sociale de diferite tipuri. La al doilea nivel, se plasează reţeaua ultimă de securitate
socială bazată pe testarea mijloacelor. Dacă în statul minimal acest sistem este central, tinzând să
absoarbă în el toate celelalte forme de sprijin social, în sistemul universalist al bunăstării colective
asistenţa bazată pe testarea mijloacelor este marginală şi se manifestă tendinţa de a-i reduce şi mai
mult rolul;
 pentru a realiza obiectivele sale sociale, fiscalitatea este ridicată şi în mod
complementar, cheltuielile sociale publice sunt ridicate. Ţări ca Suedia, Norvegia, Danemarca,
Olanda, Austria reprezintă exemple de astfel de state ale bunăstării.
Este dificil, însă pentru clasificarea Franţei sau Israelului. Franţa împrumută elemente
atât din modelul instituţional al bunăstării cât şi din modelul orientării către muncă. Israel cuprinde
elemente puternice atât din modelul instituţional cât şi din modelul rezidual, chiar dacă acum înclină
către direcţia celui din urmă.
Aceste dificultăţi reflectă unele probleme generale ale abordării lui Titmuss. Bunăstarea
de tip instituţional nu este angajată, în mod necesar, către o redistribuţie progresivă; aceasta poate
fi, de asemenea, în mod special preocupată de protecţia socială, care acoperă indivizi pe diferite
planuri. Nici modelul „stat al bunăstării după performanţele economice” nu exclude posibilitatea
aplicării, în acelaşi timp, a principiilor aparţinând modelului rezidual sau celui instituţional.
Clasificarea lui Titmuss este folositoare, însă ca tipologie a statului bunăstării este
criticată deoarece statele bunăstării actuale cuprind elemente din toate cele trei modele; în
practică, această clasificare este utilizată pentru a sprijini părerile privind evoluţia statului
bunăstării pornind de la modelul rezidual, trecând printr-unul industrial al atingerii performanţelor
către unul de tip instituţional.
Palme (1990) modifică abordarea lui Titmuss, făcând o distincţie cuadruplă între
diferitele feluri de sisteme; într-un mod confuz, el utilizează termeni similari, prezentaţi însă puţin
diferit.
Clasificarea sa cuprinde următoarele sisteme:
1. sistemul instituţional, care impune atât satisfacerea nevoilor de bază cât şi existenţa
unui anumit grad de redistribuţie;
2. sistemul rezidual, preocupat numai de nevoile de bază;
3. sistemul cetăţenesc, preocupat de siguranţa fundamentală a tuturor cetăţenilor;
4. sistemul „meritului în muncă”, după care beneficiile sunt legate de statutul
profesional şi a rezultatelor obţinute.

36
 În funcţie de această structură, Palme clasifică sistemul pensiilor din Suedia drept un
sistem „instituţional”, Germania – ca pe un sistem de tipul „meritului în muncă”, iar Franţa, Marea
Britanie şi S.U.A. sunt considerate sisteme de tip „rezidual”. Australia, unde pensiile sunt
fundamentate pe un control al venitului şi Danemarca- care prezintă multe asemănări cu Suedia, sunt
clasificate drept exemple ale modelului „cetăţenesc”.
Aceasta este o interpretare cât se poate de particulară (am putea, de pildă, clasifica
Franţa şi Anglia drept exemple ale modelului „cetăţenesc”)- însă, ea ajută la ilustrarea ambiguităţilor
considerabile ce se ivesc în interpretarea sistemelor.
Ca şi în cazul schemei lui Titmuss, există unele nelămuriri conceptuale în legătură cu
termenii lui Palme: „Meritul în muncă”, asemenea modelului „stat al bunăstării după performanţe”,
nu exclude principiile reziduale, iar definiţia pentru modelul „cetăţenesc” confundă reţeaua de
siguranţă pentru persoane inapte să şi-o procure- care este asociată modelului „rezidual”, cu
principiul că oricine trebuie ajutat- principiu care este în mod obişnuit asociat modelului
„instituţional”.
Dacă problema constă numai în faptul că termenii nu corespund situaţiilor, este posibil
să fie găsiţi alţii, care să se potrivească mai bine. Din nefericire, această concluzie nu este uşor de
soluţionat. Orice clasificare cuprinzătoare poate ascunde sub un înveliş înşelător diferenţe
semnificative. Nu este convingător de exemplu să aşezăm Israelul, care se bizuie pe suportul mutual
al mişcării sindicatelor, în aceeaşi categorie cu S.U.A. sau Franţa- care au un sistem pluralist,
fragmentat, de uniuni diferite- sau, în aceeaşi categorie cu Anglia; aceasta este consecinţa încrederii
în descrieri simpliste de genul „rezidual” sau „instituţional”.
Putem considera două tipologii contemporane, care caută să redreseze neajunsurile
celor anterioare.
Goran Therborn, în studiul său asupra statului bunăstării, consideră că există diferenţe
importante în cadrul statelor bunăstării moderne, pe care configuraţia statului Keynesian al
bunăstării şi prosperitatea generală a anilor ’60 le-au mascat.
Therborn organizează clasificarea statelor bunăstării, având în vedere două dimensiuni:
1. nivelul garantării drepturilor sociale şi,
2. orientările către piaţa forţei de muncă şi ocuparea deplină.
Aceasta determină apariţia a 4 categorii de state:

1. State ale bunăstării puternic intervenţioniste: Suedia, Norvegia, Austria, Finlanda

(politică socială extinsă, angajamentul puternic de
ocupare deplină)
2. State ale unei slabe bunăstări de tip compensatoriu Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa,
(drepturi sociale generoase, angajamente reduse Germania, Irlanda, Italia

37
privind ocuparea deplină)
3. State ale bunăstării reduse, orientate însă către Elveţia, Japonia
ocuparea deplină: (drepturi sociale limitate, dar un
angajament instituţional către ocuparea deplină)
4. State ale bănăstării reduse, orientate către piaţă: Austria, Canada, U.S.A., Marea Britanie,
(drepturi sociale limitate, angajament scăzut către Noua Zeelandă
ocuparea deplină)

Sursa: Christopher Pierson (1991)

Clasificarea lui Gosta Esping-Andersen (1990) se opune celei anterioare prin organizarea
„grupărilor pe regim” a statelor bunăstării. Dar fiindcă o astfel de abordare consideră toate statele
capitalismului dezvoltat drept state ale bunăstării, trebuie precizat clar că ele sunt foarte diferite.
Astfel de diferenţe nu sunt însă liniar distribuite între statele puţin cheltuitoare şi cele mult
cheltuitoare, sau între modelele reziduale şi cele instituţionale. Pe bună dreptate, nivelul cheltuielilor
sociale nu poate fi indicator sigur al caracterului unui stat al bunăstării.
Luând în considerare o serie de caracteristici structurale ale statului bunăstării- gradul
de acces universal la beneficii, gradul de diferenţiere a beneficiilor sociale pentru diferitele grupuri,
raportul dintre sistemul de pensii privat şi public- Esping- Andersen grupează diferitele state ale
bunăstării în jurul a 3 tipuri de regimuri ideale, standard:
 statul liberal al bunăstării dominat de logica pieţei.
Sistemul „stigmatizant” al asistenţei sociale, bazat pe testarea mijloacelor, are un rol
central; beneficiile asigurărilor sociale sunt modeste; sistemele private de asigurări sunt sprijinite
puternic de către stat.
Regimurile liberale sunt caracterizate printr-o absenţă relativă a mobilizării politice atât
de stânga (mobilizarea politică a clasei muncitoare), cât şi de dreapta (mobilizarea social-politică de
tip catolic sau absolutist).
Exemple tipice: S.U.A., Canada, Australia, Japonia, Elveţia.
 statul conservator/ „corporatist” al bunăstării; organizarea corporatistă şi etatismul
sunt puternic accentuate; asigurările sociale sunt promovate atât în raport cu asistenţa socială bazată
pe testarea resurselor individuale, cât şi cu beneficiile private, însă într-o modalitate care menţine
diferenţele de clasă şi de statul social; în consecinţă, redistribuţia prin sistemul beneficiilor sociale
este redusă. Aceste regiuni se caracterizează printr-o tradiţie catolică conservatoare sau printr-o
tradiţie a statului autoritar
Astfel, în multe cazuri, regimurile corporatiste sunt modelate de biserică, iar acest fapt
determină atitudinea lor conservatoare faţă de familie (avantajele diferenţierii între sexe, ce susţin
forma tradiţională a familiei dominată de către bărbat) şi susţinerea principiului de subsidiaritate (în

38
care statul ar trebui să suporte şi să ofere numai acele forme de bunăstare pe care alte instituţii
intermediare- în special biserica- sunt incapabile să le asigure).
Exemple tipice: Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia.
 statul social-democratic al bunăstării (socialist) este caracterizat prin universalism şi
subminarea pieţei. De asemenea, este considerat un stat al bunăstării care ar putea promova o
egalitate a celor mai înalte standarde, mai degrabă decât o egalitate a nevoilor minime. Beneficiile
sunt divizate în raport cu câştigurile, însă aceasta este o cale de garantare a suportului universal de
participare printr-un sistem de asigurare universal. Spre deosebire de alte regimuri, statul nu este
privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un mijloc principal de respectare a drepturilor sociale ale
tuturor cetăţenilor săi. Acesta este, din necesitate, ataşat principiului ocupării depline, de vreme ce
costurile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării solidar, universalist, pot fi optimizate numai
prin implicarea în muncă a majorităţii populaţiei, existând cât mai puţine posibilităţi de trai în afara
transferurilor sociale.
Elementele caracteristice ale statului bunăstării din fostele ţări socialiste sunt:
a. generalizarea sursei salariale;
b. politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii;
c. generalizarea sistemului de asigurări sociale;
d. politica folosirii complete a forţei de muncă care a exclus total nevoia ajutorului de
şomaj;
e. beneficiile familiale ample care decurgeau din nivelul scăzut al salariilor;
f. sistemul fiscal similar cu cel a ţărilor cu economie de piaţă;
g. impozitele pe venituri erau utilizate, adesea însă în forme simplificate;
h. educaţia şi asistenţa medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau şi alte
gratuităţi şi forme de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.
Se poate observa deci că sistemul statului bunăstării în varianta sa din ţările socialiste nu
diferea structural de cel din ţările cu economie de piaţă; existau însă o serie de particularităţi
datorate altor componente. În mod special, trebuie menţionată preferinţa pentru forme universale
de protecţie socială datorată în mare măsură faptului că veniturile erau menţinute la nivel scăzut,
realizarea egalităţii trebuind să fie obţinută nu numai prin politica salarială, dar şi prin sistemul de
redistribuţie. Pe de o parte, nivelul scăzut al tuturor veniturilor făcea necesară compensarea
fluctuaţiei benevole prin intervenţia redistributivă a statului, iar pe de altă parte, această intervenţie
reprezenta un important mijloc de realizare a politicii de promovare a egalităţii.

39