PARTICULARITATI ALE ROMANTISMULUI IN POEZIA “LUCEAFARUL”

DE MIHAI EMINESCU

 Curent literar manifestat pe plan european, in prima jumatate a secolului al XIX-

lea, romantismul imp 313b19d une primatul sentimentului si al fanteziei creatoare,
subiectivitatea, fascinatia misterului, interesul pentru folclorul local si mituri,
preferinta pentru anumite motive literare si teme. Creatia eminesciana valorifica in
mod original particularitatile romantismului, utilizand un timbru aparte in poemul-
sinteza „Luceafarul”, inceput in anul 1870 dar publicat in 1883, in a doua etapa,
din punct de vedere cronologic, a creatiei eminesciene, „perioada scuturarii
podoabelor” cum o numeste Tudor Vianu, perioada caracterizata prin
expresivitatea limbajului si prin ideile filozofice cu accente pesimiste, de ironie, de
revolta.

          Viziunea romantica este data de tema, de motivul luceafarului, de structura,

de amestecul genurilor, de lirism si stil. Astfel, unul din argumentele ce
demonstreaza caracterul romantic al poeziei „Luceafarul” e dat de tema
reprezentata de relatia geniu-societate. Problema geniului este privita de poet din
perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este
accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera
subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Fiindu-i
caracteristica inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru
atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul de rand nu-si poate depasi conditia
subiectiva, fiind dominat de vointa oarba de a trai. Puterea de sacrificiu a omului
geniu in numele implinirii idealului absolut este ilustrata in acest poem de
intensitatea sentimentului de iubire care duce la renuntarea la nemurire. Luceafarul
formuleaza sintetizator diferenta care-l separa de fata de imparat: „eu sunt
nemuritor/ Si tu esti muritoare”, dar din iubire accepta supremul sacrificiu cerut de
fata, prin aceasta afirmandu-si superioritatea. Daca fata, omul comun, nu se poate
inǎlta la conditia de nemuritor, Luceafarul,geniul, este capabil, din iubire, sa
accepte conditia de muritor: „Da, ma voi naste din pacat/ Primind o alta lege,/Cu
vesnicia sunt legat,/Ci voi sa ma dezlege” Poemul romantic, construit pe tema
destinului omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l
intelege si ostila acestuia „Luceafarul” este, in acelasi timp, un poem desavarsit al
iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o cu sete nespusa toata viata, inaltandu-se
inspre ea necontenit ca o vapaie din propria-i mistuire.
Motivele literare existente in poem, justifica la randul lor caracterul romantic al
poeziei „Luceafarul”, motivul dominant fiind cel al Luceafarului. Acesta este
validat ca simbol al fiintei superioare, al geniului, beneficiind de o valenta dubla.
Bivalenta eroului Luceafar-Hyperion impune o structura bipolara, de stricte
simetrii ale poemului, avand ca sursa gandirea kantiana, adica eroul se va ipostazia
intr-o infatisare sau alta  dupa cum priveste. Astfel, fata intoarsa spre pamanteni
este fata pe care acestia o vad prin prisma simturilor lor, si pe care o numesc
Luceafar, reprezentand fanicul dupa cum spunea L.Blaga, iar fata ascunsa
simturilor umane, stiuta doar de Demiurg, Hyperion, reprezinta numenul, esenta,
cripticul, Luceafarul fiind capacitatea nemasurata de iubire, iar Hyperion
capacitatea de cunoastere filozofica specifica divinitatilor. Intruchiparile
Luceafarului, inger si demon, au la baza motivul ingerului cazut, ambele fiind
realizate printr-o regresiune spre matricile originare si printr-un zbor in jos,
Luceafarul sfidandu-si pozitia prestabilita. Motivul visului este elementul de cod
romantic ce faciliteaza intalnirea dintre Luceafar si fata de imparat, acestia fiind
doi reprezentanti a doua lumi diferite. Luceafarul se apropie de fata prin
intermediul oglinzii ce prefigureaza motivul specular „Si din oglinda luminisi/ Pe
trupu-i se revarsa”. Oglinda, asociata motivului dublului, este un reflex al
macrocosmosului in microcosmos. Astfel, sufletul fetei reflecta prin intermediul
oglinzii un element al cosmosului infinit si aspiratii spre universal, spre depasirea
propriei conditii. Un alt motiv este cel al zburatorului, prefigurat de cuvinte din
campul semantic al ignicului, „Tesand cu recile-i scantei/O mreaja de vapaie”.  De
asemenea, in strofa „Ei numai doar dureaza-n vant/ Desarte idealuri-/Cand valuri
afla un mormant,/ Rasar in urma valuri,” se valideaza motivul „fortuna labilis”,
imaginea valurilor sau a stelei cu noroc ca semne ale fragilitatii umane, fiind o
constanta a liricii eminesciene. Nu lipseste motivul serii „in orisicare sara”, motiv
des intalnit in opera eminesciana, acesta fiind un semn al nocturnului, al asteptarii,
marcand un moment de trecere, un timp care face posibila consonanta dintre planul
teluric si cel cosmic, moment specific romantismului, un timp al abolirii limitelor
dintre real si ireal, teluric si astral.

Interferenta genurilor, o constanta a romantismului, genereaza profunzime textului

si infuzeaza continutului semantic o apertura deosebita cu posibilitati variate de
interpretare precum o poveste de iubire, o alegorie pe tema geniului, o poezie cu
viziune simbolica, epicul fiind validat de firul epic, liricul validat de proiectia lirica
si filozofica iar dramaticul fiind validat de succesiunea de scene in care dialogul
este elementul constituiv.

O alta constanta a romantismului in poezia „Luceafarul” este reprezentata de

lirism. Acesta este un lirism neexprimat narativ dramatizat, cu eul liric in postura
unui regizor ascuns „Dieu cache” care manevreaza teihoscopic totul, dar si un
lirism al mastilor, poetul enuntand idei personale, dar purtand o alta fata, el
aflandu-se astfel din acest punct de vedere si in postura unui „Drag queen”. Dacǎ
se ia in calcul posibilitatea celei de-a cincea voci, atunci, pentru strofele 58-62 se
manifestǎ un lirism exprimat subiectiv cu eul liric individualizat.

Severa reductie a figurilor de stil, poezia apartinand etapei „scuturarii podoabelor”

cum spunea T.Vianu, reprezinta un alt argument ce demonstreaza caracterul
romantic al poeziei „Luceafarul”. Se observa operarea cu precadere la nivelul
metaplasmelor, dominand aliteratia precum cea din versurile „Si tainic genele le
plec,/Caci mi le umple plansul”, si la nivelul metataxelor, unde domina inversiunea
precum „ Aminte sa-si aduca”, si ingambamentul ca „Langa fereastra, unde-n colt/
Luceafarul asteapta.” Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de
metafore, precum „Caci tu izvor esti de vieti/Si datator de moarte” aceasta
sugerand omnipotenta creatorului, metafora „O ora de iubire”, metafora  a limitarii,
a sublimarii „noptii bogate” din textele de tinerete, vizand un timp limitat, fiind
echivalent cu intreaga existenta, dar nu ca durata ci ca intensitate, si simboluri
precum cel al Luceafarului, al ferestrei, un simbol al portii intre doua lumi: teluric
si astral sau real si ireal, simbolul cercului ca definitoriu unei lumi a formelor
perfecte.Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia a doua planuri, cosmic si
terestru, de fapt confruntarea a doua moduri de existenta si ipostaze ale cunoasterii:
geniul si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale
poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si in ultima parte, pe cand
partea a doua reflecta doar planul terestru, iubirea dintre Catalin si Catalina, iar
partea a treia este consacrata planului cosmic ce prezinta cǎlǎtoria lui Hyperion la
Demiurg, ruga si raspunsul.

Un alt argument ce demonstreaza caracterul romantic al poeziei „Luceafarul” este

reprezentat de limbaj. Acesta este un limbaj pur, natural, accesibil, cu o frecventa
covarsitoare de cuvinte de origine latina. Eminescu obtine efecte poetice
surprinzatoare prin schimbarea valorilor gramaticale ale unor termeni din fondul
stravechi si statornic al vocabularului, „De greul negrei vesnicii/Parinte ma
dezleaga” sau chiar prin folosirea unor forme arhaice, cum ar fi lexemul
„crezamant”, sinonim invechit pentru „incredere”. Se observa o frecventa minima
a neologismelor, cele mai frecvente neologisme fiind „sfera”, „ocean”, „haos”. De
remarcat ca in strofele 57-62 este restransa o singura replica, cea a fetei. In cadrul
aceleiasi replici, sunt prezente doua registre stilistice. Astfel, in strofa 57 se
intalneste un registru popular fiind folosite sintagme precum „acu-i acu”, acestea
vizandu-l pe Catalin, iar in strofele 58-62 se intalneste un registru solemn,
metaforic, uneori incarcat conotativ, cuvinte vizandu-l pe Luceafar. Asocierea
celor doua registre stilistice poate viza dualitatea fiintei umane, precum apolinic si
dionisiac, inger si demon, bine si rau, in fiecare om zacand un zeu asasinat, dar si
un demon activ. Entitatea fata de imparat-Catalina dispune de o tendinta
permanenta spre absolut, dar se resemneaza cu mediocritatea. De asemenea,
diferenta neta dintre cele doua registre lexicale integrate unei aceleiasi replici ar
putea valida pentru strofele 58-62 o a cincea voce lirica prezenta in poem, cea a
poetului care vizualizeaza teihoscopic intreaga poveste.

Inspiratia din folclor reprezinta un alt argument ce demonstreaza caracterul

romantic al poeziei „Luceafarul”.  Hipotextul folcloric il reprezinta basmul „Fata
in gradina de aur” cules de austriacul Richard Kunisch, in timpul unui voiaj in
Tarile Romane. Un alt element folcloric grefat in text este motivul zburatorului
„mostenit din zestrea preistorica a indo-europenilor”,dupa cum spunea Ivan
Evseev.

La nivelul prozodiei, Eminescu gaseste forma cea mai potrivita, preluand cumva
metrica doinei, dar sub semnul profund al meditatiei filozofice, alternarea
perioadelor iambice de opt cu cele de sapte silabe realizand muzicalitatea poeziei.

          Pornind de la interpretarea pe care o da poemului Eminescu insusi, intr-o

nota pe marginea unui manuscris:„In descrierea unui voiaj in Tarile Romane,
germanul K.Kunisch povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar
intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moartea si
numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici nu e capabil
de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc”, „Luceafǎrul” poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a conditiei
geniului in antiteza cu omul comun. Poemul se inscrie astfel in estetica romantica
prin temǎ, prin motivele literare, atitudinile romantice, elementele de imaginar si
de limbaj specifice scriitorului.